CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Bucovina de Nord, Herța, Hotin și Bugeac, teritorii românești lăsate în afara granițelor țării

Români și teritorii lăsate în afara granițelor țării: Bucovina de Nord, Herța, Hotin și Bugeac

Români și teritorii lăsate în afara granițelor țării: Bucovina de Nord, Herța, Hotin și Bugeac

Bucovina de Nord, Herța, Hotin și Bugeac sunt cele patru regiuni istorice la care România a renunțat în 1997, prin semnarea „Tratatului cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina“: pe 3 mai documentul a fost semnat la Kiev de miniștrii de Externe ai celor două țări, pe 2 iunie, la Neptun, de președinții României și Ucrainei, pe 7 iulie, respectiv pe 14 iulie, a fost ratificat de Senat și Camera Deputaților.

La data votării acestui act, președintele Senatului era Petre Roman, președintele Camerei Deputaților – Ion Diaconescu, ministrul de Externe – Adrian Severin, președinte al României – Emil Constantinescu.

Istoricul Florin Constantiniu numea „trădare națională“ această renunțare voită a Bucureștiului la teritoriile smulse țării-mame de colosul de la Răsărit., citim în publicația  Lumea Satului , într-un articol semnat de Maria Bogdan .

Trebuie să precizăm că Tratatul cu Ucraina ar putea fi denunțat oricând. La art. 27, din L 129 de ratificare a documentului, se arată: „Prezentul tratat se încheie pe termen de 10 ani. Valabilitatea lui se prelungește automat pe noi perioade de câte 5 ani dacă niciuna dintre părțile contractante nu va încunoștința în scris cealaltă parte contractantă despre intenția sa de a-l denunța, cu cel puțin un an înaintea expirării perioadei de valabilitate respective“. Altfel spus, România avea ocazia de a face acest lucru în 2006, 2011 sau 2016… Și nu s-a întâmplat nimic!

Vatră dacică de când sunt veacurile

Dacă e să pună cineva la îndoială că Bucovina de Nord, Herța, Hotin și Bugeac n-ar fi românești de când sunt veacurile e bine să rememorăm ce spun cărțile de istorie: „Regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere a sa în timpul regelui Burebista (82-44 î.Hr.), având ca hotare: țărmul Mării Negre și Bug – spre est (Limanul Nistrului), Cadrilaterul boem, Dunărea panonică și Morava – spre vest, Carpații Păduroși – spre nord și Muntele Haemus (lanțul Balcanilor) – spre sud. Capitala regatului era orașul Argedava“. Mai încoace, începând cu anul 1300, teritoriile au fost regrupate în ceea ce numim Moldova, cea care astăzi este împărțită între trei țări: 35.806 kmp, în România; 29.680 kmp în Republica Moldova; 21.297 kmp în Ucraina (regiunea Cernăuți, cu Bucovina de Nord, ținutul Herței și Hotinului, plus cele 9 raioane din Bugeac).

Țara de Sus, liberă sub austrieci, soartă tristă sub ruși și ucraineni

teritorii bucovina de nord

Numele de Bucovina (fag=buk, Țara Fagilor) a intrat în uz în anul 1774, odată cu anexarea teritoriului de către Imperiul Habsburgic. Înainte de această perioadă se chema Țara de Sus, ca parte a Moldovei Mari. Bucovina rămasă în afara granițelor de astăzi ale României este compusă din Cernăuți, Cozmeni, Zastavna, Vășcăuți pe Ceremuș, Vijnița, Sadagura și Storojineț. În decursul istoriei recente, Bucovina de Nord a aparținut, rând pe rând, de Principatul Moldovei (1346-1774), Imperiul Habsburgic (1774-1918), România (1918-1940 și 1941-1945), URSS (1940-1941 și 1945-1991) și Ucraina (1991-prezent). Interesant este că, în timpul administrării habsburgice, românii nu au fost atât de prigoniți cum au fost sub URSS ori Ucraina de azi; toți birocrații erau obligați să învețe limba română. În 1793 s-a introdus învățământul obligatoriu în limbile germană și română, iar în 1875 s-a înființat Universitatea „Franz Josef“ la Cernăuți.

Din punct de vedere politic, până în 1848 bucovinenii aveau 8 reprezentanți în parlamentul imperial de la Viena; aceștia aveau drepturi egale cu ceilalți parlamentari, participau la dezbateri, iar cuvântările altor demnitari le erau traduse în limba română. La 4 martie 1849 românii au obținut statutul de autonomie a Bucovinei în Imperiul Austriac, împăratul Franz Josef devenind astfel și Mare Duce al Bucovinei.

La 26 august 1861 Bucovina primește dreptul de a avea drapel propriu (culorile erau albastru și roșu, dispuse orizontal, având la mijloc stema Bucovinei). După prăbușirea monarhiei austro-ungare, Consiliul Național al Bucovinei (CNB) a hotărât, la 28 noiembrie 1918, Unirea cu România, recunoscută oficial în 1919, prin tratatul de pace cu Austria de la Saint Germain. Urmează perioada din Al Doilea Război Mondial, cu ocuparea sovietică a Bucovinei (1940-1941), revenirea episodică la patria mamă (1941-1945), reocuparea tragică sovietică, după Pactul Ribentrop-Molotov, vreme de 46 de ani.

După anul 1991 urmează alți 27 de ani de anexare la Ucraina. Sub URSS rușii au făcut ceea ce au știut mai bine; au colonizat orașele și satele cu ucraineni și ruși. Și nici astăzi românii din Bucovina de Nord nu o duc mai bine, Kievul fiind foarte departe de a le respecta în totalitate drepturile.

Herța – 93% români, Hotin – raion profund slavizat

Nu știm prin ce minune populația din Ținutul Herța a scăpat și de germanizare, și de slavizare. Știm însă că 94% din populație este de etnie română și toate satele din ținut sunt exclusiv românești. Ca și Bucovina de Nord, teritoriul a aparținut Principatului Moldovei, Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești, României și, din 1945, URSS și apoi Ucrainei.

Cât despre Hotin, care a fost profund ucrainizat, acesta a aparținut Rusiei Kievene și Cnezatului Galiciei (1001-1349), Moldovei (1359-1432, 1459-1538, 1541-1562, 1572-1615, 1621-1673, 1699-1712), Poloniei (1432-1459, 1538-1541, 1562-1572, 1615-1620, 1673-1699), Imperiului Otoman (1712-1812), Guberniei Basarabia a Imperiului Rus (1812–1917), Republicii Democratice Moldovenești (1917-1918), României (1918-1940, 1941-1944), Uniunii Sovietice (1940-1941, 1944-1991) și Ucrainei (1991-prezent).

Bugeac sau colțul de pământ românesc

teritorii bugeac

În limba tătărească, Bugeac înseamnă „colț de pământ“, după cum ne spune Dimitrie Cantemir. Teritoriul actualului Bugeac, întins pe 13.200 km pătrați, a făcut parte din vechiul regat Dacic al lui Burebista (82 î.Hr.-44 î.Hr.). Mai târziu, partea sa sudică a fost adusă, temporar, sub stăpânire romană. În prima parte a secolului al XIV-lea, Bugeacul intră în stăpânirea lui Basarab I, unificatorul Țării Românești. Ulterior, Moldova preia regiunea, păstrând numele de Basarabia (numită altfel de la domnitor).

În 1484 Moldova lui Ștefan cel Mare este nevoită să renunțe la cetățile de la Marea Neagră și de la Dunăre în favoarea Imperiului Otoman, care denumește regiunea Bucak (Bugeac), însemnând, în turcește, „ținut de frontieră“.

Între anii 1484 și 1812 Bugeacul face parte din pașalâcul turcesc de la Silistra. Tătarii nogai (grup etnic turcic, ce locuiește în sudul european al Rusiei, în special în Caucazul de Nord) așezați aici devin populația majoritară. Regiunea este cedată rușilor după Pacea de la București din 1812, împreună cu Moldova de la est de Prut.

Autoritățile imperiale rusești au alungat populația tătară și o parte din cea moldoveană spre Dobrogea, invitând în schimb să le ia locul familii de bulgari, găgăuzi ortodocși, germani, ruși și ucraineni.

Lunga ocupație turcească și apoi rusească, precum și procesul de colonizare de după 1812 explică populația eterogenă a acestei regiuni românești. Între 1856 și 1878, o bună parte a Bugeacului, ca parte a județelor Cahul, Bolgrad și Ismail, a reintrat sub stăpânirea Moldovei, respectiv a României (1859). În 1918 teritoriul va trece cu totul în componența României, iar în 1940 este anexat de Uniunea Sovietică, care îl atribuie RSS Ucrainene, în defavoarea RSS Moldovenești.

Conform unei înțelegeri între Hitler și Stalin, populația germană din zonă este strămutată în Reich. Teritoriul locuit de aceștia timp de peste 100 de ani este colonizat cu populație rusă și ucraineană. Astfel, ucrainenii reușesc să-i devanseze numeric pe români.

Între 1941 și 1944 teritoriul a reintrat în componența României, dar în 1944 a fost reocupat de trupele sovietice. În 1991 Bugeacul devine parte a Ucrainei.

06/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Uniunea Sovietică și Germania nazistă, complici în dezlănțuirea urgiei celui de-Al Doilea Război Mondial

              

DOCUMENTAR: Pactul Ribbentrop – Molotov – infamia redesenării Europei –  Radio România Cultural

Foto: 23 august 1939: Semnarea pactului tâlhăresc sovieto- nazist.

Așa-numitul „Pact Molotov-Ribbentrop” – a reprezentat efectiv colaborare strânsă la nivel înalt  a URSS cu Germania nazistă. Timp de decenii, conform istoriei oficiale ruse, așa zisul Mare Război pentru Apărarea Patriei ar fi  început pe 22 iunie 1941, deși, în realitate, URSS intrase în război ca aliat al Germaniei naziste, pe 17 septembrie 1939.

Moscova a ajutat Germania la reconstrucția și instruirea a mii de militari ai Werhmachtului  german  și a furnizat materiile prime pentru producerea armelor. 

Atât Germania, cât și Uniunea Sovietică au fost interesate  de declanșarea unui mare război în Europa. Conducerea sovietică credea că disputele dintre Germania și țările care au învins-o în timpul Primului Război Mondial vor crea o oportunitate pentru Uniunea Sovietică de a cuceri un număr mare de teritorii.

Scopul Germaniei naziste era de a câștiga „spațiul vital” pentru germani.

La 19 august 1939, Stalin a reunit Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și a susținut că, în timp de pace, „ succesul mișcarii  comuniste în Europa este imposibil ”.

La 23 august 1939, miniștrii de externe germani și sovietici Ribbentrop și Molotov au semnat acordul nazi-sovietic de neagresiune și un protocol secret suplimentar la acesta, care va intra în istorie sub numele de „Pactul Molotov-Ribbentrop”.

Acest protocol a definit zonele de influență ale celor două țări în Europa de Est în cazul „schimbărilor teritoriale și politice”,   proiectate de ambele state. Germania a renunțat la orice implicare în Finlanda și   statele baltice (Letonia și Estonia), iar teritoriile estice românești  Basarabia și Bucovina de Nord și  ale Poloniei (vestul Ucrainei și vestul Belarusului), urmau să fie transferate către Uniunea Sovietică.

Restul teritoriilor din Europa de Est urmau să intre  sub influența Germaniei naziste. În esență, acest Pact între cele două regimuri totalitare a făcut posibil al doilea război mondial și o serie de agresiuni conexe din partea Uniunii Sovietice și a Germaniei împotriva unui număr de țări.

La 1 septembrie 1939, Germania a invadat Polonia, la scuty timp după ce atât Consiliul Suprem al URSS, cât și Reichstagul german au ratificat Tratatul de neagresiune dintre Germania și URSS semnat la Moscova la 23 august 1939, de miniștrii de externe Molotov și Ribbentrop, în prezența lui Stalin. 

La 17 septembrie 1939, armata sovietică a invadat Polonia, încălcând tratatul de neagresiune sovieto-polonez. În conformitate cu Pactul Molotov-Ribbentrop, armata germană a părăsit teritoriul Ucrainei de Vest. În aceeași zi, la Brest-Litovsk (acum Brest în Belarus), o paradă comună a trupelor germane sovietice și naziste celebra o victorie reușită asupra Poloniei.

Între timp, în URSS, propaganda cânta asurzitor:

„Nobilimea poloneză nu mai este

Bătrâna vrăjitoare nu mai există … ”

După împărțirea Poloniei, la 28 septembrie 1939, URSS și Germania au semnat Tratatul de amiciție și frontieră , iar în cadrul sesiunii Consiliului Suprem din 1 noiembrie a acelui an, ministrul sovietic de externe Molotov declara următoarele:

„Recent, cercurile conducătoare din Marea Britanie și Franța încearcă să se prezinte drept campioni ai drepturilor democratice ale popoarelor împotriva hitlerismului, iar guvernul britanic a anunțat că pentru ei scopul războiului este nimic mai mult și nici mai puțin decât„ distrugerea hitlerismului ”… Ideologia nu poate fi distrusă prin forță, nu poate fi eliminată de război. 

Prin urmare, nu este doar inutil, ci și penal să duci un astfel de război pentru distrugerea „hitlerismului” sub falsa mască a luptei pentru democrație ”.

Stalin a dorit să folosească alianța cu Germania pentru a restabili sub controlul Kremlinului toate teritoriile care au aparținut odinioară Imperiului Rus.

La 26 noiembrie 1939, comandamentul sovietic a înscenat un atac al Finlandei asupra URSS, iar guvernul sovietic a prezentat o notă de protest guvernului finlandez care preciza că, în urma focurilor de artilerie comise de pe teritoriul său (așa-numitul incident Maynilsky ), patru soldați sovietici au fost uciși și nouă au fost răniți.

La rândul său, guvernul Finlandei a subliniat că bombardarea  pozițiilor sovietice a fost efectuată de pe teritoriul sovietic,  propunând înființarea unei comisii interguvernamentale de anchetă care să investigheze incidentul.

Uniunea Sovietică a refuzat, iar 30 noiembrie, fără declarație de război,  a atacat țâlhărește Finlanda.

Numeroasele victime civile, datorate atacului sovietic asupra Finlandei, au dus la excluderea URSS din Liga Națiunilor.

Între timp, presa sovietică raporta mincinos că nu au existat victime civile în Finlanda.

URSS a creat un guvern marionetă pe teritoriul confiscat  Finlandei, însă cu toate acestea, din cauza rezistenței acerbe a finlandezilor, a eroismului manifestat în apărarea țării lor și a pierderilor semnificative cauzate trupelor sovietice agresoare, conducerea sovietică a fost forțată să oprească atacul.

În așteptarea unui război major în Europa, Moscova a fost forțată să accepte independența statului Finlandez, deși a anexat părți mari din teritoriile de est al acestei țări.

Pe baza eșecurilor sovietice din Finlanda, Hitler și generalii germani au sugerat că Uniunea Sovietică are o conducere, tactici și arme ineficiente și că nu poate fi un adversar periculos pentru mașina de război germană.

Între timp, acționând în conformitate cu protocolul secret cu Germania nazistă, guvernul sovietic a forțat România să renunțe în favoarea  URSS la teritoriile Basarabia și Bucovina de Nord cu care România se unise în 1918.

În iunie 1940, acționând în temeiul acordului nazist-sovietic din 23 august 1939, trupele URSS au invadat Letonia, Lituania și Estonia 

 Într-o primă etapă, aceste țări au fost forțate să permită staționarea unor baze  militare sovietice pe teritoriul lor, iar mai târziu autoritățile de ocupație sovietice au declarat  „anexarea” statelor baltice în Uniunea Sovietică.

Alianța sovieto-nazistă a fost extrem de dăunătoare pentru poporul ucrainean și alte  popoare din URSS, deoarece izbucnirea războiului a adus distrugerile provocate de atacul Germaniei naziste asupra Uniunii Sovietice pe teritoriul lor.

Datorită pactului sovieto-nazist, Germania a beneficiat de  o trambulină pentru un atac asupra URSS. Conducerea sovietică spera că războiul cu Germania nu va începe până în 1942 și nu se încredea în rapoartele de informații despre atacul fulger planificat asupra sa de Germania lui Hitler.

Autoritățile sovietice au decis să deporteze toți ucrainenii din Ucraina .

 Această idee scelerată a fost produsul minții comisarului pentru afaceri interne al URSS, Lavrentii  Beria și a comisarului adjunct al apărării Jukov care în 22 iunie 1944 făcuseră un plan pentru mutarea tuturor ucrainenilor în Siberia. 

Executarea acestui ordin a fost oprită la scurt timp după începerea primelor acțiuni de deportare. Faptul că toți ucrainenii urmau să fie deportați din țara lor  Ucraina a fost admis de secretarul general Hrușciov la Congresul al douăzecilea partid din 1956 când a spus :

„Așadar, la sfârșitul anului 1943, când pe fronturile Marelui Război Patriotic, în cursul războiului a fost identificată o schimbare durabilă în favoarea Uniunii Sovietice, decizia a fost luată și pusă în aplicare cu privire la evacuarea tuturor populațiilor Karachai din teritoriul ocupat.

În aceeași perioadă, la sfârșitul lunii decembrie 1943, exact aceeași soartă s-a abătut asupra întregii populații a Republicii Autonome Kalmyk. În martie 1944, toți cecenii și ingușii au fost scoși din țările lor de origine, iar Republica autonomă cecenă-ingușcă a fost lichidată.

În aprilie 1944, de pe teritoriul Republicii Autonome Kabardino-Balkaria, toți oamenii balcanici au fost deportați în locuri îndepărtate și Republica însăși a fost redenumită în Republica Autonomă Kabardiniană.

Ucrainenii au scăpat de această soartă pentru că erau prea mulți și nu era unde să-i deporteze. Altfel i-ar fi  deportat și pe ei. ”

În memoriile lor, un număr de generali sovietici care au pregătit și efectuat evacuarea ucrainenilor au recunoscut existența unui astfel de ordin și dorința lor de a-l executa. 

Potrivit memoriilor secretarului de stat american Edward Stettinius, în timpul discuțiilor de la Yalta din 1945, Stalin s-a plâns de situația „precară” din Ucraina și a regretat că nu a luat o decizie de deportare a ucrainenilor în Siberia.

Cu toate acestea, peste un milion de ucraineni au fost totuși deportați în anii 1944-1949. 

Este posibil ca să se fi luat în calcul  că prezența în masă a ucrainenilor pe front și lipsa  dorinței conducătorilor sovietici de a submina capacitatea de luptă a armatei sovietice, să fi stat la baza anulării acestui ordin.

Practica URSS  privitoare la  problema națională a fost la fel de criminală ca și cea a Germaniei naziste. deși sovieticii s-au dovedit a fi mult mai vicleni când s-au ascuns sub retorica „internaționalismului” și a „prieteniei popoarelor”.

Alexander Paly, istoric, politolog, expert principal al Institutului de politică externă al Academiei Diplomatice din Ministerul Relațiilor Externe din Ucraina, pentru UP.

Traducere: Yuri Overko

Articol original de la pravda.com.ua 

02/09/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Tratatul cu Ucraina din 3 mai 1997- Una dintre cele mai mari TRĂDĂRI din istoria României

 

 

 

Ruperea Basarabiei - Motto Eminescu - Istoria unei Tradari nationale - Tratatul cu Ucraina - Tiberiu Tudor

 

 

3 mai 1997: Una dintre cele mai mari TRĂDĂRI din istoria României – Tratatul cu Ucraina şi rolul malefic jucat de Silviu Brucan.

În urmă cu 23 ani, pe 3 mai 1997, a avut loc la Kiev ceremonia semnării Tratatului cu privire la „relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina”, de către miniștrii de externe ai celor două țări.

Apoi cei doi președinți, au semnat tratatul la Neptun la 2 iunie 1997, iar la 7 iulie 1997, cu 65 de voturi pentru, 50 contra, 3 abţineri, într-o atmosferă de totală confuzie, Senatul României ratifică „Tratatul cu Ucraina”.

 

 

 

 

 

3 mai 1997: 23 ani de la una dintre cele mai mari TRĂDĂRI din istoria României: Tratatul cu Ucraina. Cum au fost cedate teritorii ale patriei-mamă pentru a intra în NATO, la îndemnul lui Silviu Brucan

 

Republica Ucraina – stat apărut în 1991 odată cu prăbuşirea URSS – dispunea astfel de un act prin care actuala graniţă îi era recunoscută de statul român.

Bucăţi din marmura trupului ţării s-au desprins, ducând cu ele zidurile Cetăţii Albe şi ale Hotinului, Ţinutul Herţa, sanctuarul de cultură al Cernăuţilor…

În scurt timp, la 14 iulie 1997 a apărut Legea 129, de ratificare a acestui tratat prin care România recunoștea dreptul de succesiune al Republicii Ucraina asupra unor teritorii românești integrate anterior prin forță în fosta Uniune Sovietică.

 

„În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părți ale teritoriului național fără a fi amenințat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se gasi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 și 1947).

Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului”, scria academicianul Florin Constantiniu în prefața volumului Istoria unei trădări naționale: Tratatul cu Ucraina,  de Tiberiu Tudor, o carte document, scrisă în perioada iulie 1997 – iulie 1999, imediat după semnarea tratatului cu Ucraina.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„La sfârșitul lunii ianuarie 1997 are loc reuniunea de la Dovos, pe teme de politică externă ale țărilor europene participante. În cadrul acelei reuniuni, președintele Emil Constatinescu „își permite să avanseze disponibilitatea României de a ceda de jure Ucrainei Teritoriile Ocupate, fără să aibă niciun mandat în acest sens, fără să consulte Parlamentul sau poporul român, fără să-și pună problema că un asemenea sacrificiu privește întregul neam românesc”.


Despre aceste „discuții” lansate atunci, presa românească, care încă era haotică în frunte cu nou apăruta televiziune PRO TV, nu s-a pronunțat.

La data votării acestui act, preşedintele Senatului era Petre Roman, ministrul de Externe – Adrian Severin, preşedinte al României – Emil Constantinescu.

Într-un fragment din carte autorul îl acuză pe Silviu Brucan că a stat în spatele deciziei de a încheia tratatul, fiind cel care i-a convins pe Adrian Severin și Petre Roman să semneze.Nimeni nu a venit să spună că, de fapt, la îndemnul lui Silviu Brucan, „ideologul”,  au acţionat cei doi oameni de stat, Petre Roman şi Adrian Severin.

Iar preşedintele Emil Constantinescu a semnat tratatul ca pe un document de rând, măsurat de o iresponsabilitate pe care astăzi nu o recunoaşte.

Practic, ratificarea Tratatului cu Ucraina s-a produs într-un fel de taină politică, pe care acum actanții de atunci nu o mai recunosc.

Iar actanţii, cei care au „pus în operă” acest tratat de trădare naţională, Petre Roman şi Adrian Severin, sunt vii. Încă se agită în politica românească.

În Ucraina sunt înregistrați oficial peste 400.000  de cetățeni de etnie română. Aproape 128.000 locuiesc în regiunea Odessa, în Basarabia de Sud.

 

Când își poate înceta valabilitatea acest tratat ?

 

 Acest document specifică la articolul 27 că: „Prezentul Tratat se încheie pe termen de 10 ani. Valabilitatea lui se prelungește automat pe perioade de câte cinci ani, dacă nici una din părțile contractante nu va încunoștiința în scris cealaltă parte despre intenția de a-l denunța, cu cel puțin un an înaintea expirări perioadei de valabilitate respective”.

Deși fostul președinte Traian Băsescu a criticat vehement Tratatul în fața camerelor televiziunilor, pe parcursul mandatului său a avut de două ori ocazia să îl denunțe, potrivit prevederilor Tratatului, dar nu a făcut-o…

S-a spus că semnarea tratatului ar fi fost una dintre condițiile puse României pentru a fi acceptată în NATO.

Astăzi este cât se poate de clar că invitarea României de a adera la NATO nu a depins de semnarea Tratatului cu Ucraina. Considerentele aderării României la NATO erau de natură geopolitică, de locul în care România este aşezată în Europa.

Surse:

Ziaristi Online.

04/05/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: