S-au împlinit pe 1 aprilie, 82 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă, când aproximativ 3.000 de etnici români bu covineni au fost masacrați de haitele sovietice în timp ce încercau să fugă din ”raiul”comunist, în România

---

După semnarea în data de 23 august 1939 a criminalului pact sovieto-nazist Ribbentrop-Molotov, URSS a ocupat în 1940 Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța. Numeroși români bucovineni au fost arestați, omorâți, deportați, bisericile au început să fie închise, așa încât multe familii au început să treacă noua graniță și să vină în Țara mamă, România.

Un astfel de grup a fost cel care a căzut pradă masacrului de la Fântâna Albă, la 1 aprilie 1941. Atunci, circa 3.000 de români bucovineni din satele de pe Valea Siretului: Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, Igești, Crasna, Ciudei, Budineț, Cireșul, Crăsnișoara Veche, Crăsnișoara Nouă, Bănila Moldovenească, Dăvideni, Carapciu, Cupca, Trestiana, Suceveni, Iordănești, au plecat către România, fiind deciși mai bine să moară decât să mai trăiască sub stăpânirea Uniunii Sovietice.

Cei din fruntea grupului purtau cruci, icoane și steaguri albe, arătând că nu doresc să facă niciun rău. Au spus autorităților sovietice că vor să plece fără să ia nimic cu ei, lăsând toată averea pe loc.

Ajunși în apropierea noii granițe cu România, au fost întâmpinați cu foc de mitraliere. După încetarea focului, răniții rămași în viață au fost aruncați împreună cu cei morți în gropi comune. Cei care au reușit să fugă au fost căutați în împrejurimi, astfel încât foarte puțini participanți au rămas în viață.

După două luni, la 13 iunie 1941, 13.000 de familii din aceste sate au fost deportate în Siberia și Kazahstan, doar circa 10% dintre ele supraviețuind deportării.

În 1 aprilie, în România este comemorată Ziua națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și alte zone, ale deportărilor, ale foametei și altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie, instituită prin Legea 68/2011.

Reacții după comemorarea victimelor masacrului de la Fântâna Albă

Pe 1 aprilie 2023 s-au împlinit 82 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă, când mii de etnici români au fost uciși de trupele sovietice în timp ce încercau să treacă noua graniță în România, după ce Uniunea Sovietică anexase partea de nord al Bucovinei, consemnează Agenția BucPress – www.bucpress.eu.

Decenii întregi, autoritățile sovietice au încercat să ascundă și să șteargă din conștiința publică masacrul de la Fântâna Albă.

Abia, după 1990, comemorarea acestor martiri a fost posibilă ca urmare a destrămării URSS, iar acest lucru s-a făcut an de an cu prezența unui număr însemnat de etnici români și clerici ortodocși din împrejurimi.

În acest an, comemorarea organizată în pădurea de la Varnița, pe locul masacrului de la Fântâna Albă, a stârnit mai multe reacții pozitive, dar și negative.

Jurnalistul sucevean Sandrinio Neagu, citându-l pe un participant la acțiunea de comemorare relatează că „autoritățile ucrainene au încercat să sechestreze comemorarea și să o transforme într-o manifestare culturală ucraineană”.

El scrie că „deși la fața locului se aflau și etnici români, programul a fost ținut doar în limba ucraineană, fără traducere. Pe memorialul victimelor masacrului a fost arborat doar steagul ucrainean, s-a cântat doar imnul de stat al Ucrainei și slujba religioasă fiind ținută de preoți ucraineni”.

Jurnalistul mai relatează că reprezentanții comunității românești și preoții români din împrejurimi, prezenți la fața locului, au ținut o proprie slujbă de pomenire la crucea care marchează prima groapă comună a martirilor de atunci, aflată la 30 metri distanță de memorial.

„Este prima oară când se întâmplă așa ceva”, afirmă jurnalistul.

În final, textul Sandrinio Neagu scrie următoarele: „Mâine-poimâine, autoritățile din statul vecin vor spune că la Fântâna Albă, pe 1 aprilie 1941 au murit bucovineni-ucraineni și se vor da victimele regimului sovietic și a lui Stalin. Nu, domnilor. Acolo au murit români și ați face bine să vă cereți scuze și să nu mai încercați să furați ceea ce nu vi se cuvine.”

Prezentă la acțiunea de comemorare, Carmen Nisteriuc din Suceava, a declarat pentru BucPress TV că se simte dezamăgită de faptul că autoritățile ucrainene au împiedicat comunitatea românească din nordul Bucovinei să susțină o slujbă religioasă de comemorare a martirilor executați la 1 aprilie 1941.

„Până la urmă nu am înțeles la ce eveniment am participat…. Am fost umiliți… Mă declar foarte supărată și  plec cu un gust amar… Aș fi vrut să mulțumesc pentru ospitalitate, dar nu pot decât românilor care deodată s-au retras și au arătat că sunt români, cu adevărat”, a declarat ea.

Masacrul de la Fântana Alba este comparat de unii istorici cu cel de la Katyn / foto: Profimedia

În același timp, jurnalista cernăuțeană Maria Toaca a afirmă într-o postare publicată pe Facebook că tragedia de la Fântâna Albă este o rană veșnic vie pentru români și că este dificil să fie comparată cu alte tragedii din trecut sau din prezent.

Ea afirmă că i-a cunoscut pe câțiva dintre acei oameni care au supraviețuit masacrului și a auzit povestea lor despre suferințele prin care au trecut.

Jurnalista amintește că Parlamentul României a votat o lege pentru a institui Ziua Națională de cinstire a memoriei românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, foametei şi ale altor forme de represiune, organizate de regimul totalitar sovietic în ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie.

Ea a mai menționat că în primii ani de independență statală a Ucrainei, organizarea pelerinajului, mitingului de doliu și slujba de pomenire au fost gestionate de Societatea „Golgota”, iar mai târziu această inițiativă a fost preluată de autoritățile locale.

„În primii ani de democratizare a Ucrainei, când încă nu era la locul tragediei Monumentul pe care scrie că acolo au fost omorâți bucovineni și nici nu se pomenește de români, de organizarea pelerinajului, a mitingului de doliu și slujba de pomenire se ocupa Societatea „Golgota”.

Era perioada când încă trăiau câțiva din supraviețuitorii masacrului. Auzeam de la ei istoria vie a suferințelor, adunam fărâmă cu fărâmă adevărul despre cum s-au pornit să treacă hotarul, ce putere îi mâna înainte. De la un timp și-au asumat datoria și rolul de moderator al evenimentului autoritățile raionului Hliboca, iar după reforma administrativă – cele ale comunității Camenca.

Nu zic că primarul locului sau șefii mai mari ai regiunii nu-și îndeplinesc bine datoria. Însă ei o fac cum le convine lor. Pentru ei e doar datorie, ei n-au moștenit de la victimele ce zac în acest pământ durerea ce-o purtăm noi în inimi. Pe an ce trece tot mai puțin răsună vreun cuvânt românesc când se evocă tragismul acelei zile. Numai preoții noștri oficiau slujba de pomenire în limba română. Anul trecut autoritățile s-au adunat mai devreme, după care a venit și comunitatea românească, și soborul de preoți din localitățile românești. Și anul acesta tot așa avea să fie dacă nu întârziau (tărăgănau începerea manifestării) organizatorii din partea autorităților, cu preoții lor”, scrie Maria Toacă.

La Fântâna Albă, ucrainenii, mai jegoși ca sovieticii.!

 La monumentul de la Fântâna Albă a fost postat doar steagul ucrainean, s-a difuzat doar imnul ucrainean, slujba religioasă a fost ținută de preoți ucraineni, nu a existat nici un fel de traducere, deși la fața locului erau prezenți atât consulul României la Cernăuți, Irina-Loredana Stănculescu, dar și oameni din România.

Pentru această sfidare, consulul român a luat atitudine și le-a atras atenția ucrainenilor că în acest fel nu pot intra în Europa. În momentul în care românii s-au retras la monumentul din pădure, la groapa comună, o persoană venită din România le-a spus ucrainenilor să le fie rușine.

”Noi v-am primit familiile în casele noastre, v-am ajutat necondiționat, v-am sprijinit și voi vă comportați de așa manieră?”, a fost mesajul transmis ucrainenilor. Mâine-poimâine, autoritățile din statul vecin vor spune că la Fântâna Albă, pe 1 aprilie 1941 au murit bucovineni-ucraineni și se vor da victimele regimului sovietic și a lui Stalin. Nu, domnilor. Acolo au murit români și ați face bine să vă cereți scuze și să nu mai încercați să furați ceea ce nu vi se cuvine, scrie jurnalistul Sandrino Neagu în https://sandrinio.ro/ucrainenii-mai-jegosi-ca-sovieticii/

Publicitate

UN TABLOU INTERBELIC AL ORAȘULUI Chișinău, CAPITALA BASARABIEI, DEVENIT AL DOILEA ORAȘ ROMÂNESC CA MĂRIME DUPĂ MAREA UNIRE

 Foto: Chișinăul interbelic

Dacă ne uităm la istoria orașului Chișinău, sunt de remarcat și de apreciat numeroase lucruri importante în special când privim în urmă la perioadele în care a fost clădită această importantă urbe, constată istoricul și omul politic
Octavian Țîcu într-un articol publicat de publicația Timpul.md.

Chişinăul, la fel ca şi restul Basarabiei, a fost angrenat într-un efort intens de integrare, transformare şi modernizare după tiparele româneşti, logic şi inevitabil în contextul unui proces mai larg de modelare a noului stat românesc.

Cea mai complicată pentru noua administraţie a fost depăşirea moştenirii ţariste, deşi dificultatea acesteia nu se referea atât la aspectul ei material, de infrastructură, cât la ceea ce ţinea de dimensiunea sa umană, socială, intelectuală şi lingvistică.

Aşa cum menţiona istoricul și academicianul basarabean Ştefan Ciobanu „…dacă cineva doreşte să-şi facă o impresie despre Basarabia după oraşele sale, atunci ar comite o mare eroare – oraşele basarabene, în general vorbind, nu sunt o emanație a satelor ce le înconjoară…ele fiind o creaţie artificială a regimului rus”.

Referindu-se concret la oraşul Chişinău, Andrei Popovici constata şi el că în Chişinău aspectul rus este mai pronunțat decât în oricare alt oraş al Basarabiei „…clădirile publice, cu stemele imperiale, inscripţiile în limba rusă de pe firmele comerciale şi industriale, graiul rus vorbit pe străzi, toate dădeau impresia că oraşul era complet rusificat”.

Acest aspect era confirmat şi de statistică. La începutul perioadei interbelice Chişinăul era al doilea oraş ca populaţie al României (după diferite estimări 114.896 locuitori, iar după datele Serviciului Statisticii regionale din Basarabia 133.000 de locuitori stabili (58.520 de bărbaţi şi 74.480 de femei) şi 66.500 flotanți) şi era locuit în proporție de 45.9% de evrei şi de 30% de slavi, iar moldovenii constituiau 17,58% (conform recensământului imperial din 1897).

În 1917 practic nu erau cărţi româneşti în Basarabia, iar în Chişinău nu era nicio bibliotecă sau librărie de carte românească.

Ruperea de moştenirea ostilă ţaristă era posibilă doar printr-o ofensivă politică, administrativă, culturală fără precedent.

CHIȘINĂU -Grădina Publică Ștefan cel Mare și Sfânt (1930)

Foto:oldchisinau.com.

Un prim pas în acest sens a fost schimbarea denumirilor străzilor, pornind de la centrul istoric şi mergând spre periferii.

Astfel Ţarskii Prospekt devine Bulevardul Alexandru cel Bun (azi Ştefan cel Mare), strada Suvorov devine Ştefan cel Mare (azi Dimitrie Cantemir), strada Reni devenea Kogălniceanu (denumirea actuală), strada Inzovskaia devenea Principele Carol (actualmente Lazo), strada Sadovaia era redenumită Drumul Viilor, apoi Inculeţ (în prezent Mateevici), Moghiliovskaia devenea Paul Dicescu (actualmente Petru Movilă), Miciurina V. Hertza (de la bd. Ştefan cel Mare în jos) şi Unirii (mai sus de bd. Ştefan cel Mare) (azi Sfatul Ţării), iar str.Leovskaia era redenumită General Berthelot (actualmente Şciusev).

De remarcat faptul că multe dintre aceste schimbări nu au fost operate imediat după 1918, ci în anul 1924.

La 4 septembrie 1918 erau desfiinţate prin decret regal Duma (primăria) şi Uprava (Consiliul municipal) al oraşului Chişinău, iar conducerea oraşului era încredințată unei comisii interimare compuse din 6 membri (2 moldoveni, 2 ruşi şi 2 evrei), în fruntea căreia era numit Vasile Herţa.
Atenţia deosebită pe care România o acorda provinciei şi oraşului Chişinău a fost confirmată imediat după unire de intensitatea şi importanţa vizitelor efectuate de înalţi oficiali români şi mari oameni de cultură în oraş.

Astfel, la 24-28 martie 1918 la Chişinău concertează pentru prima oară Orchestra simfonică sub bagheta lui G. Enescu, iar la 26 martie 1918 la Chişinău venea preşedintele Consiliului de Miniştri al României Al. Marghiloman, însoţit de reprezentanţii guvernului.

La 20-21 mai 1918 Chişinăul era vizitat pentru prima oară de regele Ferdinand I al României. Suveranul României a mai vizitat oraşul de două ori (20-23 mai 1920 şi 8 septembrie 1925), iar următoarea vizită a unui suveran român a fost la 3-4 iunie 1935, când regele Carol II, însoţit de tot guvernul țării poposea la Chişinău, după o călătorie mai îndelungată în provincie. Carol II a vizitat oraşul ultima oară în ianuarie 1940.

La 18 aprilie 1918 este introdusă prin decret regal moneda românească – leul. Rata de schimb în Basarabia era de 1 rublă rusească la 1 leu 60 bani. Rubla a mai circulat o perioadă la Chişinău, dar la 13 august 1920 legea privind scoaterea din circulaţie a rublelor obliga populaţia să renunţe la această monedă.

Haosul produs de război şi de schimbul banilor a determinat inflaţie şi speculă, iar în vederea preîntâmpinării acesteia era emisă „Legea pentru înfrânarea şi reprimarea speculei ilicite”, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 59 din 17 iulie 1923.

În conformitate cu aceasta, în oraş începând cu 1 decembrie 1923 erau fixate preţuri maximale la produse şi servicii: a. Păsări – găină bucata – 25-35 lei; raţa bucata – 20-30 lei; curcan bucata – 70-90 lei; b. 1 kg de carne – de porc – 15 lei; de vită – 10 lei; c.1 kg de ceapă uscată – 25 lei; cartofi – 10-15 lei; pâine albă – 7 lei; pâine neagră – 5 lei; ulei de floarea-soarelui – 18-22 lei; ulei de cânepă – 25-30 lei; d. vin cal. I – 12 lei; vin cal. II – 10 lei; bere cu sticla – 4 lei; e. La bărbierie – tuns – 4 lei; ras – 3 lei.

Chişinăul aspiră şi devine în perioada interbelică unul din marile centre urbane ale României întregite, cu o intensă viaţă culturală şi economică, cu o închegată comunitate academică.

La 1 iulie 1919 a luat naştere la Chişinău Camera de Comerţ şi Industrie, iar în 1937 la Chişinău se crea Federaţia Camerelor de Comerţ din Basarabia.

Preşedinte al Camerei a fost o perioadă Gherman Pîntea, tot el primar al Chişinăului în trei rânduri (1923, 1927-1928 şi 1932). În acelaşi timp se profilează şi un început de dezvoltare a sectorului bancar. La 15 ianuarie 1919 Banca Naţională a României deschidea prima sa filială la Chişinău, iar în iunie 1920 ia fiinţă „Banca Basarabia”.

În anul 1921 la Chişinău este înfiinţat primul aeroport, alături de alte două oraşe ale provinciei.
După 1918, cercurile financiare franceze, engleze, belgiene au avut unele intenţii de investiţii în economia Basarabiei şi la Chişinău în mod special, însă situaţia din provincie, dar mai ales instabilitatea poziţiilor României, au oprit aceste încercări.

Pan. Halippa declara la adunarea industriaşilor şi comercianţilor din Camera de comerţ şi industrie a Chişinăului: „Capitalul străin are temeri de a investi în Basarabia, deoarece Basarabia este până în prezent un teritoriu disputat”.

La Chişinău au fost construite multe vile, imobile cu apartamente de raport într-un stil specific, apropiat „Artei 1900” şi numit în mod curent „Stil neoromânesc” sau „Stil modern românesc”.

În spiritul acestei orientări stilistice a lucrat la Chişinău arhitectul Nicolae Mertz. Lui îi aparţin casa de locuit de pe str. Kogălniceanu nr. 69, clădirea actualei galerii „Coral” de pe str. M. Eminescu. Similare din punct de vedere stilistic sunt şi vilele urbane realizate de alţi arhitecţi şi dispuse pe str. Sfatul Ţării (nr. 69), A. Bernardazzi (nr. 52), Vlaicu Pârcălab (nr. 57), 31 August (nr. 95), A. Mateevici (nr. 119) ş.a.

Pentru toate aceste clădiri de stil neoromânesc sunt caracteristice compoziţii volumetrice cu o plastică activă, evidenţiată de contrastul între zidăria masivă şi spaţiile libere – logii, terase, balcoane etc.

Coloanele din lemn sau piatră, utilizate în decorarea acestor edificii au detalii împrumutate din arhitectura tradiţional românească, în special inspirate din edificiile epocii lui Constantin Brâncoveanu.

Din acest motiv una din denumirile acestui stil „neoromânesc” este „stilul pseudobrâncovenesc”.

Tot atunci au fost construite multe clădiri cu destinaţie socială cum ar fi Palatul Muncii (viitorul Teatru Naţional „M. Eminescu”), Clubul ofiţerilor (viitorul hotel Moldova, azi sediul Mobiasbancă), şcoala pentru copiii feroviarilor (sediul policlinicii) etc.

Chișinăul în perioada interbelică

Foto: oldchisinau.com

Anumite schimbări se produc şi în aspectul Pieţei Centrale a oraşului. Monumentele ţarilor au fost înlăturate, iar locul devine central în timpul vizitelor suveranilor români, aici desfăşurându-se paradele şi manifestările oficiale.

Sculptorul Alexandru Plămădeală finaliza în anul 1927 a monumentul domnitorului Ştefan cel Mare, care era oficial inaugurat la 29 aprilie 1928.

Monumentul era ridicat în colţul Grădinii Publice „Ştefan cel Mare”, situată la intersecţia dintre strada Seminarului şi Alexandru cel Bun (fosta Alexandrovskaia) şi înlocuia monumentul lui Alexandru al II distrus în anul 1918. Costul total al monumentului a fost estimat la 4 mln lei.

Sub administraţia românească, Chişinăul va cunoaşte şi primele veleităţi de democraţie. La 2-4 noiembrie 1919 aveau loc primele alegeri parlamentare, iar oraşul şi judeţul urmau să aleagă 12 reprezentanţi în Parlamentul României.

La scrutin au participat 40 215 de alegători din cei 62 458 înscrişi în listele de vot, în campanie înscriindu-se cinci partide politice – Partidul Ţărănesc, Partidul Democrat Independent, Partidul Democrat Muncitor şi două partide independente.

Oraşul cunoaşte cea mai redutabilă transformare în plan cultural şi educaţional, ceea ce a dat un imbold important revigorării identităţii româneşti în întreaga provincie afectată de dominaţia anterioară.

Dezvoltarea rețelei școlare românești, care urma să înlăture monopolul sistemului educaţional rus, a fost prioritară pentru noua administraţie românească.

Lt. colonelul Hristescu, directorul noului liceu militar din Chişinău menţiona „…noi luăm parte la un mare proces de naţionalizare a populației native”, iar din perspectiva Bucureştilor, politicile culturale urmau să cimenteze unirea Basarabiei cu România.

La 18 februarie 1918 era inaugurată Universitatea Populară din Chişinău, care avea la început trei secţii: literatură, juridică şi ştiinţifico-medicală.

Înfiinţată de un grup de intelectuali în frunte cu Pan. Halippa, Şt. Ciobanu, Ion Pelivan ş.a., această instituţie a fost considerată în epocă cea de-a cincea universitate de acest fel a României, după cele din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi.

În afară de aceasta, la Chişinău au mai fost inaugurate Facultatea de Teologie (la 8 noiembrie 1926) şi Facultatea de Ştiinţe Agricole (la 9 aprilie 1933, în ziua celei de-a 15-a aniversări a unirii Basarabiei cu România), ambele fiind filiale ale Universităţii de la Iaşi.

În anul 1919 s-a fondat Conservatorul Unirea, în anul 1928 este înfiinţat Conservatoriul Naţional sub conducerea lui Traian Popovici, iar în anul 1936 era fondat Conservatorul Municipal sub îndrumarea lui Mihai Bârcă.

La acestea a activat în perioada interbelică cea mai vestită soprană a Basarabiei, Lidia Lipovschi, care a concertat pe cele mai mari scene ale lumii, la Paris, Londra, Milano, New York etc.

În 1922 erau deja 48 de şcoli primare româneşti în Chişinău, dintre care 11 şcoli fuseseră anterior ruse, iar 9 evreieşti.

Către anul 1940 în Chişinău funcţionau 50 de şcoli primare, inclusiv 17 şcoli mixte, 13 şcoli de fete, 14 şcoli de băieţi, 6 şcoli evreieşti, 11 licee, trei gimnazii, Şcoala normală de învăţători „Mihai Viteazul”, Şcoala normală eparhială, Seminarul de Teologie, Şcoala de contabilitate.

De asemenea sunt atestate în perioada interbelică Liceul militar „Regele Ferdinand I” (director C. I. Cealîc), Liceul comercial de băieţi (director Eberman), Liceul de fete „Principesa Dadiani” (director R. Galin), Liceul de fete „Regina Maria” (directoare A. Negrescu), Gimnaziul „Mihai Eminescu” (director N. N. Moroşanu), Gimnaziul industrial casnic (directoare E. Antonescu), Liceul „B. P. Hasdeu” (director V. Harea), Liceul eparhial (director M. Uşinevici Dumitrescu) şi altele.

La Chişinău apar în epocă un şir de asociaţii şi societăţi: Societatea Cultural-Iluministă „Făclia” (1918), Societatea Medicilor Veterinari din Basarabia (1918), Societatea Istorică şi Literară (1918), Societatea „Alliance Francaise de Chişinău” (1918); Asociaţia scriitorilor români din Basarabia (1919); Societatea de Bele-Arte (Arte Frumoase) (1921, creată de Alexandru Plămădeală); Asociaţia Culturală „Astra” (1926); Societatea Scriitorilor din Basarabia (1939); Societatea Filarmonică (iniţiată şi condusă de prof. Anatolie Coţovschi); Institutul Social Român din Basarabia (sub îndrumarea lui Pan. Halippa); Teatrul „Naţional” (cu sediul în fosta clădire a nobilimii basarabene).

O dimensiune importantă a cunoscut evoluţia presei basarabene. Printre ziarele şi revistele importante ale timpului pot fi enumerate: Cotidianul „Sfatul Ţării” (1918, directori Ion Costin şi Nicolae Alexandri); „Şcoala Basarabiei”, revistă pentru cultură, învăţământ şi educaţie naţională (din 1918 până în 1923, director Ştefan Ciobanu); „Renaşterea Moldovei”, Revistă literară şi de propagandă naţională (1920, sub direcţia N. Dunăreanu şi L. Marian); Revista româno-rusă „Poetul” (apare în 1921, apoi reapare în 1937-1938, condusă de Iorgu Tudor); „Viaţa Basarabiei” (apare în 1921, reapare în 1932 şi a existat până în 1944, director Pan. Halippa); „Glasul Basarabiei” (1921, I. Inculeţ); „Arhiva CFR”, revistă bilunară pentru cultura profesională a lucrătorilor CFR (1922-1925, Ioan I. Apostolescu); „Cuvântul Basarabiei”, săptămânal (1923); „Gândul Neamului”, revistă literară, ştiinţifică, socială, bilunară (1924-1928); „Mărgăritare Basarabene”, revistă literară şi de folclor (1927); „Doina Basarabiei”, revistă lunară a Societăţii literar-artistice şi pedagogice a corpului didactic din Chişinău (1929); „Arhivele Basarabiei”, Revistă de istorie şi geografie a Moldovei dintre Prut şi Nistru (1929-1938); „Basarabia Noastră” (1930, iar din 1931 se va numi „Basarabia”, director-proprietar N. Rotaru); „Moldova de Răsărit” (1931); „Pagini Basarabene” (1931, Iorgu Tudor, este preluată în 1936 pentru scurt timp de L.T. Boga); „Basarabia de azi”, cotidian de informaţie (1932); „Din trecutul nostru”, revistă istorică (1933, condusă de G. Bezviconi); „Săptămâna” (1935, director – L.T. Boga); „Gazeta Basarabiei”, cotidian (1935-1940); „Itinerar”, Revistă literară bilunară, apoi lunară (1938-1940, condusă de Sergiu M. Nica). Alături de presa românească atestăm multiple reviste şi ziare ale comunităţii ruse şi evreieşti, inclusiv patru cotidiene de limba rusă şi un cotidian în idiş.

Chişinăul găzduia în perioada interbelică şi o intensă activitate sportivă. La 5 octombrie 1924 aici începea primul campionat regional la fotbal – „Liga Basarabeană”, la care participau cinci echipe, toate din Chişinău. Liga era alcătuită din echipele „Sporting” (Chişinău), „Fulgerul” (Chişinău), susţinută de organizaţia regională a Căilor Ferate Române, „Mihai Viteazul” (Chişinău), susţinută de funcţionarii şi militarii provinciei, „Macaby” (Chişinău), susţinută de mediile de afaceri evreieşti şi „Unitas”.

Prima campioană a fost „Fulgerul”, iar rivalitatea pe parcursul perioadei interbelice era între trei cluburi chişinăuiene: „Mihai Viteazul”, „Sporting” şi „Fulgerul”.

Aici jucau şi cei mai buni fotbalişti ai perioadei – Cearughin şi Sabatin (transferaţi ulterior la „Venus” Bucureşti, campioana României), cei patru fraţi Vîlcov, mari glorii ale fotbalului basarabean interbelic. Meciurile din Chişinău se jucau pe „Terenul Nemţesc” de lângă Parcul Carol, iar cei care nu iubeau fotbalul îi numeau pe fotbalişti „nebuni”.

ADDENDA

La lecțiile de istorie a arhitecturii, în perioada sovietică, basarabenii erau mințiți cu nerușinare că românii n-au construit nimic, în afara unor case de locuit.

Totodată era denigrată tendința omenească firească de a căuta confortul, care era considerată o tendință mic-burgheză.

Nu trebuia ca oamenii să-și dorească condiții bune de trai !

Realizările din perioada interbelică din vremea în care Basarabia era unită cu România au fost ignorate sau minimizate și se spunea că nimic nu s-a făcut…

În afară de stilistica neoclasicistă și cea neo românească in anii 30, a existat și o altă orientare, cea funcționalistă, care punea în prim plan organizarea funcțională, confortabilă a locuințelor.

Foto: Studiourile Radio Basarabia din Chișinău, construite în 1937 și aruncate în aer de ocupanții sovietici.

Clădirea postului, emițătorul și pilonii antenei au fost distruse prin dinamitare iar toate aparatele de radio-recepție au fost jefuite de cotropitori în 1940 .

Foto: Clădirea Radio Basarabia, după ce a fost aruncată în aer de sovietici

CONCLUZII:

În ajunul marilor transformări generate de conflagraţia mondială Chişinăul era o urbe relativ aglomerată, cu o populaţie care se ridica la aproximativ 120 000 locuitori (conform recensământului din 1930 aici locuiau 117 016 oameni).

Orașul avea o arhitectură mixtă, ca urmare a intercalării stilurilor rus şi român , un oraş multietnic, care deşi ascundea tensiuni, era un loc în care fiecare etnie se putea afirma cultural şi educaţional, un oraş important în contextul noii fizionomii politice, economice şi culturale a statului român, deschis spre circuitul european şi internaţional.

28 iunie 1940 : De ce a fost cedată Basarabia ?

Harta: România Mare, așa cum a existat din 1920 până în 1940, perioada în care a avut extinderea teritorială maximă din istoria sa – 295.641 km2. În prezent teritoriul României este de 238.397 km2.

Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939 – ultimatumul sovietic de „retrocedare imediată a Basarabiei și a Bucovinei de nord” (26 iunie 1940), a Dictatului de la Viena din 30 august 1940 privitor la cedarea către Ungaria a Ardealului de Nord, și a tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940), prin care Cadrilaterul (Dobrogea de Sud) trecea la Bulgaria, România a pierdut o treime din teritoriu fără să fi tras un foc de armă.

De ce a fost cedată Basarabia la 28 iunie 1940?

Pentru simplul motiv că nu a existat nici o altă soluţie. România era înconjurată de vecini care îi contestau graniţele: Uniunea Sovietică revendica Basarabia, Bulgaria cerea Dobrogea, Ungaria vroia Transilvania. Doar Serbia nu cerea nimic (cel puţin pe faţă).

Pentru toţi oamenii întregi la cap, era limpede că România nu putea lupta pe trei fronturi în acelaşi timp, scrie jurnalistul și istoricul George Damian în publicația online https://historice.ro.

În perioada interbelică, soluţia găsită a fost diplomaţia: participarea intensă la lucrările Ligii Naţiunilor (precursoarea ONU, însă mult mai slabă), o serie de tratate şi alianţe regionale cu statele prietene (Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia).

Toate astea se petreceau sub patronajul Franţei (o ţară care mai avea doar renumele de mare putere, în realitate era extrem de slabă) şi Marea Britanie (intrată într-o fază de retragere din problemele Europei). Statele Unite priveau cu mirare la nebunia europenilor.

Foto: Pe 29 septembrie 1938 a fost semnat Acordul de la Munchen de către premierul britanic Neville Chamberlain, premierul francez Edouard Daladier, Fuhrerul Germaniei Adolf Hitler şi Ducele Italiei Benito Mussolini – un document prin care Cehoslovacia era silită să cedeze în favoarea Germaniei regiunile locuite de germani, Sudetenland.

Din acel moment a devenit clar că nu mai există în realitate nici un fel de garanţii pentru graniţele României. Franţa şi Marea Britanie cedaseră în faţa Germaniei lui Hitler. Mai ales după 15 martie 1939, când la nici şase luni de când spunea că nu mai are nici un fel de pretenţii Hitler invada restul Cehoslovaciei şi o transforma în protectorat german.

În câteva luni de zile România a rămas fără nici un fel de garanţii internaţionale. Oricine putea cere orice, depindea doar de armata care era în spatele cererii.

Ungurii, bulgarii şi sovieticii au început să se agite, iar diplomaţia română s-a orientat în timp record spre Germania – dar degeaba.

La Statul Major al armatei române existau planuri pentru diverse ipoteze de război.

Un lucru era clar: nu se putea rezista mai mult de câteva săptămâni în faţa unui atac concomitent dinspre Ungaria, Bulgaria şi Uniunea Sovietică.

Singura ipoteză favorabilă era rezistenţa în faţa unei invazii sovietice cu două condiţii: neutralitatea Bulgariei şi Ungariei plus garanţii de sprijin material din partea Marii Britanii şi Franţei cu perspectiva intervenţiei lor militare într-o perioadă cât mai scurtă.

La toate acestea adăugaţi lipsa de armament – era asigurat mai puţin de jumătate din necesarul armatei.

În plus mai exista tratatul de neagresiune dintre Hitler şi Stalin (Pactul Ribbentrop-Molotov, deci era exclus orice sprijin german pentru România) ca şi experienţa polonezilor care s-au bătut cu nemţii în septembrie 1939 sperând că vor rezista până la o intervenţie franco-britanică (ce nu s-a produs, pe lângă asta au fost atacaţi din spate de sovietici).

În aceste condiţii singura decizie raţională era cedarea Basarabiei cu speranţa recuperării ei în viitor (destul de nebuloasă!).

De multe ori apare exemplul Finlandei care nu a cedat în faţa sovieticilor şi s-au bătut cu ei din 30 noiembrie 1939 până pe 13 martie 1940.

Doar că sunt câteva diferenţe între cele două cazuri: Finlanda nu era vecină cu Ungaria şi Bulgaria care abia aşteptau să atace, terenul pe care s-au bătut finlandezii şi lungimea liniei frontului au fost extrem de diferite faţă de condiţiile din România.

De altfel s-a văzut în 1944 că românii (chiar cu sprijin german!) nu au putut rezista în faţa unui atac sovietic. Şi în cazul Finlandei se mai uită ceva: chiar dacă s-au bătut cu sovieticii, la sfârşitul acestui război au cedat 11% din teritoriu, iar sovieticii au obţinut mai mult decât ceruseră iniţial.

Rămâne ipoteza războiului pentru onoare sau a războiului total. Doar că în afara figurilor retorice nu există aşa ceva.

Nu există conducători care să ceară popoarelor să moară fără speranţă şi să fie urmaţi – nici Hitler nu a reuşit asta, nici împăratul Japoniei. Sinuciderea colectivă nu a fost niciodată o soluţie.