CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

UN TABLOU INTERBELIC AL ORAȘULUI Chișinău, CAPITALA BASARABIEI, DEVENIT AL DOILEA ORAȘ ROMÂNESC CA MĂRIME DUPĂ MAREA UNIRE

 Foto: Chișinăul interbelic

Dacă ne uităm la istoria orașului Chișinău, sunt de remarcat și de apreciat numeroase lucruri importante în special când privim în urmă la perioadele în care a fost clădită această importantă urbe, constată istoricul și omul politic
Octavian Țîcu într-un articol publicat de publicația Timpul.md.

Chişinăul, la fel ca şi restul Basarabiei, a fost angrenat într-un efort intens de integrare, transformare şi modernizare după tiparele româneşti, logic şi inevitabil în contextul unui proces mai larg de modelare a noului stat românesc.

Cea mai complicată pentru noua administraţie a fost depăşirea moştenirii ţariste, deşi dificultatea acesteia nu se referea atât la aspectul ei material, de infrastructură, cât la ceea ce ţinea de dimensiunea sa umană, socială, intelectuală şi lingvistică.

Aşa cum menţiona istoricul și academicianul basarabean Ştefan Ciobanu „…dacă cineva doreşte să-şi facă o impresie despre Basarabia după oraşele sale, atunci ar comite o mare eroare – oraşele basarabene, în general vorbind, nu sunt o emanație a satelor ce le înconjoară…ele fiind o creaţie artificială a regimului rus”.

Referindu-se concret la oraşul Chişinău, Andrei Popovici constata şi el că în Chişinău aspectul rus este mai pronunțat decât în oricare alt oraş al Basarabiei „…clădirile publice, cu stemele imperiale, inscripţiile în limba rusă de pe firmele comerciale şi industriale, graiul rus vorbit pe străzi, toate dădeau impresia că oraşul era complet rusificat”.

Acest aspect era confirmat şi de statistică. La începutul perioadei interbelice Chişinăul era al doilea oraş ca populaţie al României (după diferite estimări 114.896 locuitori, iar după datele Serviciului Statisticii regionale din Basarabia 133.000 de locuitori stabili (58.520 de bărbaţi şi 74.480 de femei) şi 66.500 flotanți) şi era locuit în proporție de 45.9% de evrei şi de 30% de slavi, iar moldovenii constituiau 17,58% (conform recensământului imperial din 1897).

În 1917 practic nu erau cărţi româneşti în Basarabia, iar în Chişinău nu era nicio bibliotecă sau librărie de carte românească.

Ruperea de moştenirea ostilă ţaristă era posibilă doar printr-o ofensivă politică, administrativă, culturală fără precedent.

CHIȘINĂU -Grădina Publică Ștefan cel Mare și Sfânt (1930)

oldchisinau_com-color-0017

Foto:oldchisinau.com.

Un prim pas în acest sens a fost schimbarea denumirilor străzilor, pornind de la centrul istoric şi mergând spre periferii.

Astfel Ţarskii Prospekt devine Bulevardul Alexandru cel Bun (azi Ştefan cel Mare), strada Suvorov devine Ştefan cel Mare (azi Dimitrie Cantemir), strada Reni devenea Kogălniceanu (denumirea actuală), strada Inzovskaia devenea Principele Carol (actualmente Lazo), strada Sadovaia era redenumită Drumul Viilor, apoi Inculeţ (în prezent Mateevici), Moghiliovskaia devenea Paul Dicescu (actualmente Petru Movilă), Miciurina V. Hertza (de la bd. Ştefan cel Mare în jos) şi Unirii (mai sus de bd. Ştefan cel Mare) (azi Sfatul Ţării), iar str.Leovskaia era redenumită General Berthelot (actualmente Şciusev).

De remarcat faptul că multe dintre aceste schimbări nu au fost operate imediat după 1918, ci în anul 1924.

La 4 septembrie 1918 erau desfiinţate prin decret regal Duma (primăria) şi Uprava (Consiliul municipal) al oraşului Chişinău, iar conducerea oraşului era încredințată unei comisii interimare compuse din 6 membri (2 moldoveni, 2 ruşi şi 2 evrei), în fruntea căreia era numit Vasile Herţa.
Atenţia deosebită pe care România o acorda provinciei şi oraşului Chişinău a fost confirmată imediat după unire de intensitatea şi importanţa vizitelor efectuate de înalţi oficiali români şi mari oameni de cultură în oraş.

Astfel, la 24-28 martie 1918 la Chişinău concertează pentru prima oară Orchestra simfonică sub bagheta lui G. Enescu, iar la 26 martie 1918 la Chişinău venea preşedintele Consiliului de Miniştri al României Al. Marghiloman, însoţit de reprezentanţii guvernului.

La 20-21 mai 1918 Chişinăul era vizitat pentru prima oară de regele Ferdinand I al României. Suveranul României a mai vizitat oraşul de două ori (20-23 mai 1920 şi 8 septembrie 1925), iar următoarea vizită a unui suveran român a fost la 3-4 iunie 1935, când regele Carol II, însoţit de tot guvernul țării poposea la Chişinău, după o călătorie mai îndelungată în provincie. Carol II a vizitat oraşul ultima oară în ianuarie 1940.

La 18 aprilie 1918 este introdusă prin decret regal moneda românească – leul. Rata de schimb în Basarabia era de 1 rublă rusească la 1 leu 60 bani. Rubla a mai circulat o perioadă la Chişinău, dar la 13 august 1920 legea privind scoaterea din circulaţie a rublelor obliga populaţia să renunţe la această monedă.

Haosul produs de război şi de schimbul banilor a determinat inflaţie şi speculă, iar în vederea preîntâmpinării acesteia era emisă „Legea pentru înfrânarea şi reprimarea speculei ilicite”, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 59 din 17 iulie 1923.

În conformitate cu aceasta, în oraş începând cu 1 decembrie 1923 erau fixate preţuri maximale la produse şi servicii: a. Păsări – găină bucata – 25-35 lei; raţa bucata – 20-30 lei; curcan bucata – 70-90 lei; b. 1 kg de carne – de porc – 15 lei; de vită – 10 lei; c.1 kg de ceapă uscată – 25 lei; cartofi – 10-15 lei; pâine albă – 7 lei; pâine neagră – 5 lei; ulei de floarea-soarelui – 18-22 lei; ulei de cânepă – 25-30 lei; d. vin cal. I – 12 lei; vin cal. II – 10 lei; bere cu sticla – 4 lei; e. La bărbierie – tuns – 4 lei; ras – 3 lei.

Chişinăul aspiră şi devine în perioada interbelică unul din marile centre urbane ale României întregite, cu o intensă viaţă culturală şi economică, cu o închegată comunitate academică.

La 1 iulie 1919 a luat naştere la Chişinău Camera de Comerţ şi Industrie, iar în 1937 la Chişinău se crea Federaţia Camerelor de Comerţ din Basarabia.

Preşedinte al Camerei a fost o perioadă Gherman Pîntea, tot el primar al Chişinăului în trei rânduri (1923, 1927-1928 şi 1932). În acelaşi timp se profilează şi un început de dezvoltare a sectorului bancar. La 15 ianuarie 1919 Banca Naţională a României deschidea prima sa filială la Chişinău, iar în iunie 1920 ia fiinţă „Banca Basarabia”.

În anul 1921 la Chişinău este înfiinţat primul aeroport, alături de alte două oraşe ale provinciei.
După 1918, cercurile financiare franceze, engleze, belgiene au avut unele intenţii de investiţii în economia Basarabiei şi la Chişinău în mod special, însă situaţia din provincie, dar mai ales instabilitatea poziţiilor României, au oprit aceste încercări.

Pan. Halippa declara la adunarea industriaşilor şi comercianţilor din Camera de comerţ şi industrie a Chişinăului: „Capitalul străin are temeri de a investi în Basarabia, deoarece Basarabia este până în prezent un teritoriu disputat”.

La Chişinău au fost construite multe vile, imobile cu apartamente de raport într-un stil specific, apropiat „Artei 1900” şi numit în mod curent „Stil neoromânesc” sau „Stil modern românesc”.

În spiritul acestei orientări stilistice a lucrat la Chişinău arhitectul Nicolae Mertz. Lui îi aparţin casa de locuit de pe str. Kogălniceanu nr. 69, clădirea actualei galerii „Coral” de pe str. M. Eminescu. Similare din punct de vedere stilistic sunt şi vilele urbane realizate de alţi arhitecţi şi dispuse pe str. Sfatul Ţării (nr. 69), A. Bernardazzi (nr. 52), Vlaicu Pârcălab (nr. 57), 31 August (nr. 95), A. Mateevici (nr. 119) ş.a.

Pentru toate aceste clădiri de stil neoromânesc sunt caracteristice compoziţii volumetrice cu o plastică activă, evidenţiată de contrastul între zidăria masivă şi spaţiile libere – logii, terase, balcoane etc.

Coloanele din lemn sau piatră, utilizate în decorarea acestor edificii au detalii împrumutate din arhitectura tradiţional românească, în special inspirate din edificiile epocii lui Constantin Brâncoveanu.

Din acest motiv una din denumirile acestui stil „neoromânesc” este „stilul pseudobrâncovenesc”.

Tot atunci au fost construite multe clădiri cu destinaţie socială cum ar fi Palatul Muncii (viitorul Teatru Naţional „M. Eminescu”), Clubul ofiţerilor (viitorul hotel Moldova, azi sediul Mobiasbancă), şcoala pentru copiii feroviarilor (sediul policlinicii) etc.

Chișinăul în perioada interbelică

oldchisinau_com-color-0023

Foto: oldchisinau.com

Anumite schimbări se produc şi în aspectul Pieţei Centrale a oraşului. Monumentele ţarilor au fost înlăturate, iar locul devine central în timpul vizitelor suveranilor români, aici desfăşurându-se paradele şi manifestările oficiale.

Sculptorul Alexandru Plămădeală finaliza în anul 1927 a monumentul domnitorului Ştefan cel Mare, care era oficial inaugurat la 29 aprilie 1928.

Monumentul era ridicat în colţul Grădinii Publice „Ştefan cel Mare”, situată la intersecţia dintre strada Seminarului şi Alexandru cel Bun (fosta Alexandrovskaia) şi înlocuia monumentul lui Alexandru al II distrus în anul 1918. Costul total al monumentului a fost estimat la 4 mln lei.

Sub administraţia românească, Chişinăul va cunoaşte şi primele veleităţi de democraţie. La 2-4 noiembrie 1919 aveau loc primele alegeri parlamentare, iar oraşul şi judeţul urmau să aleagă 12 reprezentanţi în Parlamentul României.

La scrutin au participat 40 215 de alegători din cei 62 458 înscrişi în listele de vot, în campanie înscriindu-se cinci partide politice – Partidul Ţărănesc, Partidul Democrat Independent, Partidul Democrat Muncitor şi două partide independente.

Oraşul cunoaşte cea mai redutabilă transformare în plan cultural şi educaţional, ceea ce a dat un imbold important revigorării identităţii româneşti în întreaga provincie afectată de dominaţia anterioară.

Dezvoltarea rețelei școlare românești, care urma să înlăture monopolul sistemului educaţional rus, a fost prioritară pentru noua administraţie românească.

Lt. colonelul Hristescu, directorul noului liceu militar din Chişinău menţiona „…noi luăm parte la un mare proces de naţionalizare a populației native”, iar din perspectiva Bucureştilor, politicile culturale urmau să cimenteze unirea Basarabiei cu România.

La 18 februarie 1918 era inaugurată Universitatea Populară din Chişinău, care avea la început trei secţii: literatură, juridică şi ştiinţifico-medicală.

Înfiinţată de un grup de intelectuali în frunte cu Pan. Halippa, Şt. Ciobanu, Ion Pelivan ş.a., această instituţie a fost considerată în epocă cea de-a cincea universitate de acest fel a României, după cele din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi.

În afară de aceasta, la Chişinău au mai fost inaugurate Facultatea de Teologie (la 8 noiembrie 1926) şi Facultatea de Ştiinţe Agricole (la 9 aprilie 1933, în ziua celei de-a 15-a aniversări a unirii Basarabiei cu România), ambele fiind filiale ale Universităţii de la Iaşi.

În anul 1919 s-a fondat Conservatorul Unirea, în anul 1928 este înfiinţat Conservatoriul Naţional sub conducerea lui Traian Popovici, iar în anul 1936 era fondat Conservatorul Municipal sub îndrumarea lui Mihai Bârcă.

La acestea a activat în perioada interbelică cea mai vestită soprană a Basarabiei, Lidia Lipovschi, care a concertat pe cele mai mari scene ale lumii, la Paris, Londra, Milano, New York etc.

În 1922 erau deja 48 de şcoli primare româneşti în Chişinău, dintre care 11 şcoli fuseseră anterior ruse, iar 9 evreieşti.

Către anul 1940 în Chişinău funcţionau 50 de şcoli primare, inclusiv 17 şcoli mixte, 13 şcoli de fete, 14 şcoli de băieţi, 6 şcoli evreieşti, 11 licee, trei gimnazii, Şcoala normală de învăţători „Mihai Viteazul”, Şcoala normală eparhială, Seminarul de Teologie, Şcoala de contabilitate.

De asemenea sunt atestate în perioada interbelică Liceul militar „Regele Ferdinand I” (director C. I. Cealîc), Liceul comercial de băieţi (director Eberman), Liceul de fete „Principesa Dadiani” (director R. Galin), Liceul de fete „Regina Maria” (directoare A. Negrescu), Gimnaziul „Mihai Eminescu” (director N. N. Moroşanu), Gimnaziul industrial casnic (directoare E. Antonescu), Liceul „B. P. Hasdeu” (director V. Harea), Liceul eparhial (director M. Uşinevici Dumitrescu) şi altele.

La Chişinău apar în epocă un şir de asociaţii şi societăţi: Societatea Cultural-Iluministă „Făclia” (1918), Societatea Medicilor Veterinari din Basarabia (1918), Societatea Istorică şi Literară (1918), Societatea „Alliance Francaise de Chişinău” (1918); Asociaţia scriitorilor români din Basarabia (1919); Societatea de Bele-Arte (Arte Frumoase) (1921, creată de Alexandru Plămădeală); Asociaţia Culturală „Astra” (1926); Societatea Scriitorilor din Basarabia (1939); Societatea Filarmonică (iniţiată şi condusă de prof. Anatolie Coţovschi); Institutul Social Român din Basarabia (sub îndrumarea lui Pan. Halippa); Teatrul „Naţional” (cu sediul în fosta clădire a nobilimii basarabene).

O dimensiune importantă a cunoscut evoluţia presei basarabene. Printre ziarele şi revistele importante ale timpului pot fi enumerate: Cotidianul „Sfatul Ţării” (1918, directori Ion Costin şi Nicolae Alexandri); „Şcoala Basarabiei”, revistă pentru cultură, învăţământ şi educaţie naţională (din 1918 până în 1923, director Ştefan Ciobanu); „Renaşterea Moldovei”, Revistă literară şi de propagandă naţională (1920, sub direcţia N. Dunăreanu şi L. Marian); Revista româno-rusă „Poetul” (apare în 1921, apoi reapare în 1937-1938, condusă de Iorgu Tudor); „Viaţa Basarabiei” (apare în 1921, reapare în 1932 şi a existat până în 1944, director Pan. Halippa); „Glasul Basarabiei” (1921, I. Inculeţ); „Arhiva CFR”, revistă bilunară pentru cultura profesională a lucrătorilor CFR (1922-1925, Ioan I. Apostolescu); „Cuvântul Basarabiei”, săptămânal (1923); „Gândul Neamului”, revistă literară, ştiinţifică, socială, bilunară (1924-1928); „Mărgăritare Basarabene”, revistă literară şi de folclor (1927); „Doina Basarabiei”, revistă lunară a Societăţii literar-artistice şi pedagogice a corpului didactic din Chişinău (1929); „Arhivele Basarabiei”, Revistă de istorie şi geografie a Moldovei dintre Prut şi Nistru (1929-1938); „Basarabia Noastră” (1930, iar din 1931 se va numi „Basarabia”, director-proprietar N. Rotaru); „Moldova de Răsărit” (1931); „Pagini Basarabene” (1931, Iorgu Tudor, este preluată în 1936 pentru scurt timp de L.T. Boga); „Basarabia de azi”, cotidian de informaţie (1932); „Din trecutul nostru”, revistă istorică (1933, condusă de G. Bezviconi); „Săptămâna” (1935, director – L.T. Boga); „Gazeta Basarabiei”, cotidian (1935-1940); „Itinerar”, Revistă literară bilunară, apoi lunară (1938-1940, condusă de Sergiu M. Nica). Alături de presa românească atestăm multiple reviste şi ziare ale comunităţii ruse şi evreieşti, inclusiv patru cotidiene de limba rusă şi un cotidian în idiş.


Chişinăul găzduia în perioada interbelică şi o intensă activitate sportivă. La 5 octombrie 1924 aici începea primul campionat regional la fotbal – „Liga Basarabeană”, la care participau cinci echipe, toate din Chişinău. Liga era alcătuită din echipele „Sporting” (Chişinău), „Fulgerul” (Chişinău), susţinută de organizaţia regională a Căilor Ferate Române, „Mihai Viteazul” (Chişinău), susţinută de funcţionarii şi militarii provinciei, „Macaby” (Chişinău), susţinută de mediile de afaceri evreieşti şi „Unitas”.

Prima campioană a fost „Fulgerul”, iar rivalitatea pe parcursul perioadei interbelice era între trei cluburi chişinăuiene: „Mihai Viteazul”, „Sporting” şi „Fulgerul”.

Aici jucau şi cei mai buni fotbalişti ai perioadei – Cearughin şi Sabatin (transferaţi ulterior la „Venus” Bucureşti, campioana României), cei patru fraţi Vîlcov, mari glorii ale fotbalului basarabean interbelic. Meciurile din Chişinău se jucau pe „Terenul Nemţesc” de lângă Parcul Carol, iar cei care nu iubeau fotbalul îi numeau pe fotbalişti „nebuni”.

ADDENDA

La lecțiile de istorie a arhitecturii, în perioada sovietică, basarabenii erau mințiți cu nerușinare că românii n-au construit nimic, în afara unor case de locuit.

Totodată era denigrată tendința omenească firească de a căuta confortul, care era considerată o tendință mic-burgheză.

Nu trebuia ca oamenii să-și dorească condiții bune de trai !

Realizările din perioada interbelică din vremea în care Basarabia era unită cu România au fost ignorate sau minimizate și se spunea că nimic nu s-a făcut…

În afară de stilistica neoclasicistă și cea neo românească in anii 30, a existat și o altă orientare, cea funcționalistă, care punea în prim plan organizarea funcțională, confortabilă a locuințelor.

Foto: Studiourile Radio Basarabia din Chișinău, construite în 1937 și aruncate în aer de ocupanții sovietici.

Clădirea postului, emițătorul și pilonii antenei au fost distruse prin dinamitare iar toate aparatele de radio-recepție au fost jefuite de cotropitori în 1940 .

FOTO | Radiofonie românească: Radio Basarabia, primul post regional Radio România

Foto: Clădirea Radio Basarabia, după ce a fost aruncată în aer de sovietici

CONCLUZII:


În ajunul marilor transformări generate de conflagraţia mondială Chişinăul era o urbe relativ aglomerată, cu o populaţie care se ridica la aproximativ 120 000 locuitori (conform recensământului din 1930 aici locuiau 117 016 oameni).

Orașul avea o arhitectură mixtă, ca urmare a intercalării stilurilor rus şi român , un oraş multietnic, care deşi ascundea tensiuni, era un loc în care fiecare etnie se putea afirma cultural şi educaţional, un oraş important în contextul noii fizionomii politice, economice şi culturale a statului român, deschis spre circuitul european şi internaţional.

Publicitate

20/11/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

28 iunie 1940 : De ce a fost cedată Basarabia ?

Harta: România Mare, așa cum a existat din 1920 până în 1940, perioada în care a avut extinderea teritorială maximă din istoria sa – 295.641 km2. În prezent teritoriul României este de 238.397 km2.

Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939 – ultimatumul sovietic de „retrocedare imediată a Basarabiei și a Bucovinei de nord” (26 iunie 1940), a Dictatului de la Viena din 30 august 1940 privitor la cedarea către Ungaria a Ardealului de Nord, și a tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940), prin care Cadrilaterul (Dobrogea de Sud) trecea la Bulgaria, România a pierdut o treime din teritoriu fără să fi tras un foc de armă.

De ce a fost cedată Basarabia la 28 iunie 1940?

Pentru simplul motiv că nu a existat nici o altă soluţie. România era înconjurată de vecini care îi contestau graniţele: Uniunea Sovietică revendica Basarabia, Bulgaria cerea Dobrogea, Ungaria vroia Transilvania. Doar Serbia nu cerea nimic (cel puţin pe faţă).

Pentru toţi oamenii întregi la cap, era limpede că România nu putea lupta pe trei fronturi în acelaşi timp, scrie jurnalistul și istoricul George Damian în publicația online https://historice.ro.

În perioada interbelică, soluţia găsită a fost diplomaţia: participarea intensă la lucrările Ligii Naţiunilor (precursoarea ONU, însă mult mai slabă), o serie de tratate şi alianţe regionale cu statele prietene (Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia).

Toate astea se petreceau sub patronajul Franţei (o ţară care mai avea doar renumele de mare putere, în realitate era extrem de slabă) şi Marea Britanie (intrată într-o fază de retragere din problemele Europei). Statele Unite priveau cu mirare la nebunia europenilor.

Foto: Pe 29 septembrie 1938 a fost semnat Acordul de la Munchen de către premierul britanic Neville Chamberlain, premierul francez Edouard Daladier, Fuhrerul Germaniei Adolf Hitler şi Ducele Italiei Benito Mussolini – un document prin care Cehoslovacia era silită să cedeze în favoarea Germaniei regiunile locuite de germani, Sudetenland.

Din acel moment a devenit clar că nu mai există în realitate nici un fel de garanţii pentru graniţele României. Franţa şi Marea Britanie cedaseră în faţa Germaniei lui Hitler. Mai ales după 15 martie 1939, când la nici şase luni de când spunea că nu mai are nici un fel de pretenţii Hitler invada restul Cehoslovaciei şi o transforma în protectorat german.

În câteva luni de zile România a rămas fără nici un fel de garanţii internaţionale. Oricine putea cere orice, depindea doar de armata care era în spatele cererii.

Ungurii, bulgarii şi sovieticii au început să se agite, iar diplomaţia română s-a orientat în timp record spre Germania – dar degeaba.

La Statul Major al armatei române existau planuri pentru diverse ipoteze de război.

Un lucru era clar: nu se putea rezista mai mult de câteva săptămâni în faţa unui atac concomitent dinspre Ungaria, Bulgaria şi Uniunea Sovietică.

Singura ipoteză favorabilă era rezistenţa în faţa unei invazii sovietice cu două condiţii: neutralitatea Bulgariei şi Ungariei plus garanţii de sprijin material din partea Marii Britanii şi Franţei cu perspectiva intervenţiei lor militare într-o perioadă cât mai scurtă.

La toate acestea adăugaţi lipsa de armament – era asigurat mai puţin de jumătate din necesarul armatei.

În plus mai exista tratatul de neagresiune dintre Hitler şi Stalin (Pactul Ribbentrop-Molotov, deci era exclus orice sprijin german pentru România) ca şi experienţa polonezilor care s-au bătut cu nemţii în septembrie 1939 sperând că vor rezista până la o intervenţie franco-britanică (ce nu s-a produs, pe lângă asta au fost atacaţi din spate de sovietici).

În aceste condiţii singura decizie raţională era cedarea Basarabiei cu speranţa recuperării ei în viitor (destul de nebuloasă!).

De multe ori apare exemplul Finlandei care nu a cedat în faţa sovieticilor şi s-au bătut cu ei din 30 noiembrie 1939 până pe 13 martie 1940.

Doar că sunt câteva diferenţe între cele două cazuri: Finlanda nu era vecină cu Ungaria şi Bulgaria care abia aşteptau să atace, terenul pe care s-au bătut finlandezii şi lungimea liniei frontului au fost extrem de diferite faţă de condiţiile din România.

De altfel s-a văzut în 1944 că românii (chiar cu sprijin german!) nu au putut rezista în faţa unui atac sovietic. Şi în cazul Finlandei se mai uită ceva: chiar dacă s-au bătut cu sovieticii, la sfârşitul acestui război au cedat 11% din teritoriu, iar sovieticii au obţinut mai mult decât ceruseră iniţial.

Rămâne ipoteza războiului pentru onoare sau a războiului total. Doar că în afara figurilor retorice nu există aşa ceva.

Nu există conducători care să ceară popoarelor să moară fără speranţă şi să fie urmaţi – nici Hitler nu a reuşit asta, nici împăratul Japoniei. Sinuciderea colectivă nu a fost niciodată o soluţie.

16/11/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

28 iunie 1940 – VINEREA PATIMILOR POPORULUI ROMÂN

28 iunie 1940 – începutul destrămării teritoriale a României

Cea de-a doua ocupare a Basarabiei de către Rusia la 28 iunie 1940, a reprezentat momentul declanşării procesului de destrămare teritorială a României Mari și a fost rezultatul unei înţelegeri politice secrete convenite între două regimuri totalitare criminale, respectiv cel naţional-socialist hitlerist şi cel comunist sovietic, concretizată în Dictatul de la Moscova, încheiat la 23 august 1939, cunoscut şi sub numele de pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov.

După reocuparea Basarabiei, România a trebuit să suporte şi poftele revizioniste ale regimurilor totalitare din Ungaria şi Bulgaria, sprijinite de Berlin şi Roma, fiind constrânsă să accepte, în următoarele două luni, condiţiile umilitoare ale Dictatului de la Viena şi Tratatului de la Craiova, pierzând astfel cea mai mare parte a Transilvaniei, precum şi Cadrilaterul.

Drept consecinţă, rapturile din vara anului 1940 au făcut ca România să revină la situaţia anterioară Primului Război Mondial din punct de vedere teritorial, demografic etc. şi să nu mai cunoască integritatea naţională deplină din 1918, nici după 82 de ani de la acea vinere a patimilor1.

Prof. dr. în istorie Dorin CIMPOEŞU a remarcat într-un articol publicat de prestigioasa revistă Limba româna.md, faptul că la 28 iunie 1940, Rusia sovietică nu a ocupat numai Basarabia, ci şi alte teritorii româneşti, care nu făceau obiectul art.3 al Protocolului adiţional secret al Dictatului de la Moscova, cum ar fi Nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, precum şi unele insule din Delta Dunării. Acestea nu au mai revenit României nici până astăzi.

Iniţial, Rusia a intenţionat să ocupe întreaga Bucovină, lucru despre care Molotov l-a informat, la 23 iunie 1940, pe contele Von der Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova. Hitler, însă, nu a fost de acord cu revendicarea sovieticilor, considerând-o „un semn al puterii sovietice spre Vest”2 şi o încălcare a Protocolului adiţional secret.

În acest context, dorind să nu deterioreze încă relaţiile cu Germania, dar nici să nu dea dovadă de slăbiciune, Stalin şi-a restrâns cererea doar la partea de Nord a Bucovinei.

Cedarea Basarabiei a avut o valoare strategică deosebită pentru Germania, deoarece i-a permis să obţină o poziţie binevoitoare din partea Rusiei şi să amâne viitoarea confruntare militară cu aceasta, în condiţiile unei angajări pe frontul de Vest, iar pe de altă parte, să determine România să adere la Axă, neavând altă alternativă.

Ocuparea Basarabiei nu a fost o surpriză pentru autorităţile române, aşa cum au acreditat unii istorici. Guvernul de la Bucureşti a conştientizat această ameninţare chiar la scurt timp după semnarea Dictatului de la Moscova.

Astfel, V.V. Tilea, ministrul român la Londra, comunica la 26 septembrie 1939 următoarele:

„Pentru mine este clar că Sovietele urmăresc cel puţin ocuparea Basarabiei, având în vedere asentimentul Germaniei şi, în ultimă raţiune, bolşevizarea întregii Europe”3.

Ambasadorul României în Letonia, Grigore Niculescu-Buzeşti, semnala, la 4 noiembrie 1939, că în contextul tratativelor vizând tratatul militar ruso-leton, vicecomisarul Isakov, şeful delegaţiei sovietice, a afirmat că, dacă negocierile cu Finlanda ar fi fost încheiate, ar fi avut loc o acţiune militară împotriva Basarabiei, importante forţe militare fiind concentrate în acest scop la Harkov şi Odesa4.

La rândul său, Alexandru Cretzianu, secretar general al Ministerului de Externe român, în perioada 1939-1941, arăta că Guvernul de la Bucureşti primise informaţii privind pregătirea unui atac al U.R.S.S. împotriva României5.

Pe de altă parte, revista „Internaţionala Comunistă” însera în paginile sale articolul Războiul imperialist şi România, semnat de Boris Stefanov, şeful Secţiei române a Kominternului, în care era prezentat planul de luptă al comuniştilor „români” privind sovietizarea României6.

Acest articol l-a determinat pe Gh. Davidescu, ambasadorul român la Moscova, să-i trimită o scrisoare, la 13 decembrie 1939, ministrului de externe român, Gr. Gafencu, în care să precizeze obiectivele urmărite de Soviete faţă de România şi „mijloacele la care ar putea recurge pentru realizarea scopurilor lor”7.

Între timp, pe plan internaţional se desfăşura o campanie intensă de „convingere” a României că, în cazul unui refuz al acesteia de a ceda Basarabia fără lupte, Kremlinul va recurge la mijloace militare.

Gh. Davidescu transmitea, în acest sens, de la Moscova, la 7 decembrie 1939 că „În ceea ce ne priveşte, opinia generală a cercurilor conducătoare germane ar fi că «România nu este decisă a se opune cu armele unei încercări de ocupare a Basarabiei»”8.

În aceeaşi notă, Radu Irimescu, ministrul român la Washington, arăta că mass-media din capitala americană promova ideea că „nu am lupta pentru Basarabia”, iar V. P. Potemkin, adjunctul lui Molotov, preciza că „Odesa este un port fără viaţă”, întrucât „adevăratul hinterland al acestui port este Basarabia”9.

Avertizări la adresa României privind pretenţiile teritoriale ale Moscovei faţă de ţara noastră au venit chiar de la unii reprezentanţi ai Germaniei hitleriste. Hans von Mackensen, ambasadorul german la Roma, afirma, la 7 martie 1940, într-o întâlnire cu omologul său român, Raoul Bossy, că „Balcanii încep la Prut” şi că „pentru Basarabia nu va lupta nimeni”10.

Mai mult, Wilhelm Fabricius, ambasadorul Germaniei la Bucureşti, a înaintat Guvernului român, la 2 iunie 1940, o notă verbală în textul căreia solicita să se precizeze poziţia României în eventualitatea unor cereri de revizuire a graniţelor venite din partea vecinilor săi, dând exemplul Rusiei în problema Basarabiei11.

Dar avertismentul cel mai serios dat României a venit din partea lui V. M. Molotov, în cadrul unui raport prezentat la 29 martie 1940, în şedinţa Sovietului Suprem al U.R.S.S., când a făcut un adevărat rechizitoriu la adresa Bucureştiului, învinuindu-l că din cauza problemei litigioase a Basarabiei nu s-a semnat pactul de neagresiune dintre cele două ţări.

Mesajul Kremlinului a fost recepţionat corect şi imediat de autorităţile române, lucru confirmat de Serviciul Special de Informaţii care preciza, la o zi după discursul lui Molotov, că „Moscova găseşte că se apropie momentul să oblige România la «retrocedarea» Basarabiei”12.

Începând cu luna mai 1940, sovieticii nu au mai făcut niciun secret din intenţiile lor de a ataca România.

Astfel, ofiţerii sovietici din zonele de dislocare din apropierea graniţei române afirmau fără reţineri că sunt pregătiţi pentru „eliberarea Basarabiei şi Bucovinei”, la fel şi comisarii bolşevici în cadrul întrunirilor de pregătire a populaţiei pentru război13.

Concomitent, din U.R.S.S. soseau persoane particulare, care declarau că Moscova pregătea o acţiune pentru „obţinerea Basarabiei”. Iar datele culese de poliţia de frontieră arătau că la Odesa se constata „o mare afluenţă de ofiţeri şi trupe care veneau şi plecau”, în unele zone ale Ucrainei se făcea „o intensă propagandă antiromânească de către agenţii NKVD-ului îmbrăcaţi civil”, iar „de-a lungul Nistrului se lucrează febril la fortificaţii”14.

Pe de altă parte, sovieticii au început pregătirile militare la graniţa cu România încă din toamna anului 1939, ceea ce arăta intenţia fără echivoc a Kremlinului de a folosi un context favorabil formulării unor revendicări teritoriale.

Până în primăvara anului 1940, a fost constituit Frontul de Sud, ce regrupa unităţile din regiunile militare Kiev şi Odesa, cu un efectiv impresionant, format din: 32 de divizii de trăgători; 2 divizii motorizate şi 6 divizii de cavalerie, 11 brigăzi de tancuri şi 3 brigăzi de trupe aeropurtate, la care se adăugau 30 de regimente şi 4 divizioane de artilerie15. Acesta asigura o superioritate triplă de forţe militare pe principalele direcţii ale unei eventuale ofensive împotriva României.

Marele Stat Major al Armatei române era la curent cu pregătirile militare şi lucrările strategice efectuate de sovietici la graniţele României, lucru despre care a informat Ministerul Afacerilor Străine în timp util.

În urma acestor semnalări, Ministrul român al Afacerilor Străine, Ion Gigurtu, i-a cerut lui Gh. Davidescu „a face pe lângă guvernul sovietic un demers cu caracter amical, arătându-i surprinderea noastră de a constata că se adună din ce în ce mai multe trupe sovietice la graniţele noastre şi că pregătirile ce se fac de către aceste trupe au un caracter îngrijorător”16.

Gh. Davidescu nu a mai avut timp să solicite audienţă la comisarul Afacerilor Străine sovietic, deoarece, la 26 iunie 1940, orele 22.00, V. M. Molotov l-a convocat şi i-a înmânat o notă ultimativă prin care U.R.S.S. cerea României să-i „înapoieze cu orice preţ” Basarabia şi să-i „transmită” Nordul Bucovinei.

Răspunsul părţii române era aşteptat pentru ziua de 27 iunie. Verbal, Molotov a avertizat că în cazul unui răspuns negativ „atacul va fi lansat în seara următoare”17.

Pentru a crea o presiune psihică puternică, pentru a scurta termenul de răspuns şi pentru a determina autorităţile române să ia o decizie politică foarte importantă într-o stare de panică şi presiune maximă, serviciile de securitate sovietice au blocat legăturile telefonice ale Ambasadei României cu Secţia de Cifru a Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti, împiedicând transmiterea textului ultimatumului în timp util. Acestea au fost refăcute abia a doua zi, la ora 07.00.

Ultimatumul a produs o precipitare imediată a vieţii politice de la Bucureşti. În prima fază, regale Carol al II-lea a avut o discuţie cu preşedintele Consiliului de Miniştri, Gheorghe Tătărescu, şi ministrul de externe, Ion Gigurtu, după care i-a convocat pe ambasadorii Germaniei şi Italiei la Bucureşti, pe care i-a anunţat de hotărârea sa de a rezista revendicărilor ultimative ale sovieticilor.

Din păcate, suveranul n-a putut conta pe sprijinul aliaţilor din cadrul Axei, reprezentanţii acestora având instrucţiuni clare să-l convingă că este mai bine să accepte cererile Moscovei „în numele interesului menţinerii păcii în această parte a lumii”18.

În paralel, pentru a câştiga timp şi a obţine o eventuală „ameliorare” a condiţiilor impuse de Moscova, Guvernul a elaborat un proiect de răspuns, exprimându-şi disponibilitatea pentru o discuţie „amicală şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic” şi solicitând stabilirea unui loc şi a unei date în acest scop. Răspunsul dat de guvernul român a fost apreciat de Moscova ca fiind inacceptabil.

Într-o problemă atât de gravă pentru soarta României, suveranul nu putea lua o decizie de unul singur. Ca urmare, a convocat Consiliul de Coroană în aceeaşi zi de 27 iunie, în cadrul căruia a avut loc o dezbatere foarte aprinsă privind reacţia României în noile condiţii create de ultimatumul sovietic. Votul din Consiliu nu a fost edificator, 11 participanţi pronunţându-se împotriva ultimatumului, 10 pentru acceptarea acestuia, iar 5 pentru iniţierea de negocieri.

Printre cei mai vehemenţi adversari ai cedării au fost Nicolae Iorga şi Ştefan Ciobanu, fost deputat în Sfatul Ţării.

Ministrul Apărării, general Ion Ilcuş, şi şeful Marelui Stat Major, general Florea Ţenescu, s-au poziţionat în grupul celor care au fost de acord cu acceptarea ultimatumului, motivând că armata va fi în imposibilitatea de a lupta pe trei fronturi, în condiţiile unor cereri revizioniste similare venite din partea Ungariei şi Bulgariei.

Toţi participanţii au fost de acord cu mobilizarea întregii armate române, context în care regele a semnat în aceeaşi zi un decret ce întra în vigoare la ora 24.00 a nopţii de 28 spre 29 iunie 194019.

În condiţiile unui vot echivoc şi sub presiunea unui răspuns convingător la ultimatumul sovietic, regale Carol al II-lea a convocat un nou Consiliu de Coroană în seara zilei de 27 iunie 1940. Cu acest prilej, a fost reluată votarea pe marginea notei ultimative a Moscovei, înregistrându-se următorul rezultat: 19 voturi pentru acceptarea ultimatumului, 6 contra şi 1 abţinere.

Din grupul celor şase făceau parte Nicolae Iorga, Ştefan Ciobanu, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop şi Ernest Urdăreanu. Monarhul a fost „amărât” şi a considerat că s-a făcut „o mare greşeală de a ceda fără niciun fel de rezistenţă aproape un sfert de ţară”20.

La scurt timp după încheierea şedinţei Consiliului, în noaptea de 27 spre 28 iunie, la ora 02.30, autorităţile române au primit cea de-a doua Notă ultimativă a Moscovei, care cerea ca într-un termen-limită de 4 zile, începând cu 28 iunie, ora 14.00, România să evacueze Basarabia şi Nordul Bucovinei.

În aceeaşi zi, la ora 11.00, C. Argetoianu, noul ministru al afacerilor străine, comunica Moscovei, prin intermediul ambasadorului Gh. Davidescu, că „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să accepte condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”21.

Foto: 28 iunie 1940- Zi de doliu național. României i-au fost răpite de imperiul sovietic Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța.

La ora 13.00, Armata roşie trecea Nistrul în Basarabia şi Bucovina de Nord, iar postul de Radio Moscova anunţa încorporarea celor două provincii istorice româneşti la U.R.S.S.

La 3 iulie 1940, ora 13.00, noua frontieră româno-sovietică de pe râul Prut a fost închisă, iar prin decizia Guvernului român s-a păstrat un moment de reculegere pentru românii rămaşi sub ocupaţia sovietică, următoarele trei zile fiind declarate zile de doliu naţional. Abandonarea acestor teritorii naţionale fără luptă a fost pragmatică, dar, în acelaşi timp, dezonorantă pentru oamenii politici ai vremii.

Umilinţa trăită avea să aibă consecinţe dintre cele mai grave şi nedorite pentru românii din cele două provincii ocupate de Rusia sovietică.

În urma ocupaţiei sovietice din 28 iunie 1940, România a pierdut un teritoriu de 55.500 km2 şi o populaţie de 3,7 milioane de locuitori, care nici după 70 de ani nu au revenit la Patria-mamă.

Mai mult, populaţia din cele două provincii istorice şi ţinutul Herţa, ocupate samavolnic, a fost supusă unui proces de comunizare forţată, înfometare premeditată şi deportare în gulagurile sovietice, căruia i-au căzut victime sute de mii de români.

* * *

În întreaga perioadă de ocupaţie sovietică (1940-1991, cu o pauză între 1941 şi 1944), ziua de 28 iunie a intrat în simbolistica totalitară sovietică şi a fost aniversată anual, prin organizarea pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti a unor ample manifestări, dedicate „eliberării de sub ocupaţia românească”.

Din păcate, şi după declararea independenţei şi proclamarea Republicii Moldova (1991), această zi neagră din istoria României şi, implicit, a Basarabiei, şi-a păstrat semnificaţia impusă de ocupaţia sovietică totalitară, mai ales în mentalul colectiv al rusofonilor şi al generaţiilor rusificate şi deznaţionalizate.

Toate regimurile care s-au succedat la conducerea Republicii Moldova, până în anul 2001, indiferent de culoarea lor politică, nu au avut curajul să repună în drepturi adevărul istoric privind data de 28 iunie 1940, deşi trebuie precizat că nu i s-a mai acordat importanţa din vremurile totalitare.

Odată cu restauraţia comunistă sovietică din 2001, prin revenirea la putere a Partidului Comuniştilor, simbolurile regimului stalinist, inclusiv data de 28 iunie, au fost readuse în actualitatea politică din stânga Prutului, pentru o perioadă de 8 ani, fiindu-le redate importanţa şi semnificaţia de altă dată.

După decomunizarea pentru a doua oară a Basarabiei, survenită în urma mişcărilor sociale din luna aprilie 2009 şi preluarea conducerii Republicii Moldova de către o coaliţie politică de centru-dreapta, proeuropeană, pentru prima dată în istoria acestei vechi provincii româneşti a început să se spună lucrurilor pe nume şi să fie întreprinse unele acţiuni concrete de restabilire a adevărului istoric.

Iniţiativa şi curajul deosebit, în acest sens, au venit din partea preşedintelui în exerciţiu al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu (foto), care, spre deosebire de predecesorii săi, este primul şef de stat care a declarat public că este român şi că vorbeşte limba română.

Mai mult, acesta a înfiinţat o Comisie22 de specialişti în domeniul istoriei şi nu numai, având ca sarcină principală elaborarea unui raport obiectiv şi ştiinţific privind regimul comunist totalitar sovietic din Basarabia şi crimele comise de acesta împotriva populaţiei româneşti, pe baza documentelor desecretizate, tot prin voinţa sa, provenite din arhivele vremii, care urmează să fie prezentat în actualul Parlament al Republicii Moldova şi apoi publicat.

De asemenea, Mihai Ghimpu este primul preşedinte care a emis, la 24 iunie 2010, un decret prin care 28 iunie 1940 a fost declarată ziua ocupaţiei sovietice a Basarabiei23.

Demersurile actualului şef al statului privind repunerea în drepturi a adevărului istoric şi ştiinţific au fost contestate şi atacate atât de adversarii săi politici din Republica Moldova,cât şi de către Rusia, care nu se împacă cu ideea pierderii Basarabiei şi face toate eforturile pentru menţinerea acesteia în sfera ei de influenţă.

Astfel, Duma de Stat a Rusiei a adoptat o hotărâre de condamnare a decretului privind ziua de 28 iunie, M.A.E. rus a calificat acţiunile președintelui Mihai Ghimpu drept „analfabetism politic”, iar autorităţile de la Moscova au introdus embargoul asupra unor produse din Republica Moldova exportate pe piaţa Federaţiei Ruse24.

Indiferent de reacţiile produse şi de consecinţe, adevărul istoric şi ştiinţific trebuie afirmat şi apărat prin toate mijloacele şi cu orice preţ, fără a face niciun compromis, mai ales când acesta este de partea poporului român, deoarece numai aşa vom deveni respectaţi şi admiraţi între celelalte naţiuni civilizate ale lumii.

Note

1 Paul Mihail, Jurnal (1940-1944), Bucureşti, 1999, p. 12.

2 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1997, p. 372-373.

3 AMAE, fond 71/1914, E 9, vol. 63, f. 59.

4 Jean Nouzille, Moldova, istoria tragică a unei regiuni europene, Chişinău, 2005, p. 148.

5 Gheorghe Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, 1991, p. 61.

6 Vitalie Văratec, Preliminarii la raptul Basarabiei şi Bucovinei 1938-1940, Bucureşti, 2000, p. 17.

7 Idem.

8 Ibidem, p. 16.

9 Vitalie Văratec, op .cit., doc. nr. 32 şi 33.

10 Ibidem, doc. nr. 58.

11 Ioan Scurtu şi colaboratorii, Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998, Bucureşti, 1998, p. 205.

12 Vitalie Văratec, op. cit., doc. nr. 68.

13 Ibidem, doc. nr. 94, 97, 100 şi 106.

14 Ibidem, doc. nr. 62, 63, 64 şi 65.

15 Ioan Scurtu, op. cit., p. 204. Cifrele sunt controversate, în documentele emise de Marele Stat Major al Armatei Române acestea fiind diferite (vezi AMR, fond Armata 3, dosar 37, f. 196-198 şi AMR, fond 948, dosar 531, f. 134-136).

16 Vitalie Văratec, op. cit., doc. nr. 129.

17 Ioan Scurtu, op. cit., p. 207.

18 Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. II (1939-1940), ediţie îngrijită de Marcel D. Ciucă şi Narcis Dorin Ion, Bucureşti, 1996, p.199.

19 Ioan Scurtu, op. cit., p. 209-210.

20 Carol al II-lea, op. cit., p. 204.

21 Florin Constantiniu, op. cit., p. 375.

22 Vezi Decretul prezidenţial din 14 ianuarie 2010, publicat de Agenţia de ştiri „Moldpres”, din aceeaşi zi.

23 Agenţia de ştiri „Publika”, 25 iunie 2010.

24 Agenţia de ştiri „Unimedia”, 28 iunie 2010.

07/09/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: