CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

La 80 de ani de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, Putin îi ia apărarea lui Stalin

 

 

 

 

Imagini pentru pact ribbentrop molotov photos

Foto: 23 august 1939: Semnarea pactului criminal sovieto-german privitor la împărţirea Europei între cele două imperii totalitare. Stalin rânjea satisfăcut…

 

 

 

Anul acesta, pe 23 august s-au împlinit 80 de ani de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov (sau Pactul Hitler-Stalin) între Germania şi Uniunea Sovietică, document care a însemnat împărţirea sferelor de influenţă în Europa între cele două puteri. 

Practic, acest pact de neagresiune stipula că părţile semnatare erau libere să acţioneze conform propriilor interese politice şi teritoriale, cu condiţia să nu o facă în detrimentul celeilalte părţi, iar miezul problemei îl reprezenta de fapt controlul asupra spaţiului european dintre cele două state.

Începând din anul 1937, Germania a susţinut prin Memorandumul Hossbach, dorinţa sa de stăpânire a Europei, ccea ce ar fi însemnat distrugerea şi cucerirea Cehoslovaciei, Poloniei şi în final a URSS, cu obiective colaterale în vestul europei: înfrângerea Franţei şi Angliei.

Pe 14 august 1939, ministrul de externe german, Ribbentrop anunţă Kremlinul că statul său doreşte încheierea unui Pact de Neagresiune, trei zile mai târziu, negocierile anglo-franco- sovietice aveau să se întrerupă, urmând să înceapă tratativele între sovietici şi nazişti.  

URSS a condiţionat însă semnarea unui eventual Pact cu Reich-ul de negocierea unui protocol special.

Tratatul de neagresiune a fost semnat în cele din urmă, pe 23 august 1939, de ministrul de externe al URSS, Veaceslav Molotov, şi cel al Germaniei, Joachim von Ribbentrop, cu doar o săptămână înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial.

Actul în sine, care nu avea o valoare politică ci doar  una propagandistică, conţinea însă un protocol-anexă secret care împărţea Europa Centrală şi de Est în sfere de influenţă.

Deşi semnaseră acest Tratat, ambele ţări erau conştiente că aveau să ajungă în cele din urmă la un conflict, unul din punctele obţinute de ambele părţi fiind câştigarea de timp.

Germania se vedea astfel la adăpost de un eventual conflict armat pe două fronturi, putând  astfel să îşi concentreze atenţia spre  invadarea Poloniei, care a avut loc la doar o săptămână după semnarea Tratatului, iar Stalin avea posibilitatea să îşi întărească  forţele armate, dar şi să anexeze teritorii  care să absoarbă din şocul unei potenţiale ofensive militare germane asupra sa.

Comentatorii politici afirmă că semnarea Tratatului Ribbentrop – Molotov, un act fără precedent în istoria Europei, a condus la izbucnirea unui lung război mondial, cu pagube şi pierderi omeneşti incomensurabile, iar absenţa lui ar fi însemnat, poate, evitarea acestui conflict sângeros.

Consecinţe pentru România

 

Ca urmare a semnării Tratatului Ribbentrop – Molotov, pe 26 iunie 1940, comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS, Viaceslav Molotov, i-a prezentat ambasadorului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care i se cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie.

Pe 28 iunie 1940 Guvernul român condus de Gheorghe Tătărescu, după consultări cu reprezentanţii Germaniei şi Italiei, a acceptat să se supună condiţiilor sovietice.

Prin comunicatul Marelui Stat Major al Armatei Române, populaţia a fost anunţată în mod oficial despre acceptarea ultimatumului de către Bucureşti şi despre intenţia guvernului de a evacuare a armatei şi administraţiei de pe malul drept al Prutului.

În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei oraşe cheie – Chişinău, Cernăuţi şi Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14:00. Până pe 2 iulie, noua graniţă de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.

Pe plan intern, cedările teritoriale din anul 1940 au produs o revoltă în rândul populaţiei româneşti şi a grăbit scăderea popularităţii regimului regelui Carol al II-lea şi în final abdicarea şi exilul, permiţând formarea Guvernului generalului Ion Antonescu şi al Gărzii de Fier.

În privinţa teritoriilor româneşti aflate în atenţia URSS, în urma pactului semnat la 23 august, în cea mai mare parte a teritoriului ocupat, sovieticii au proclamat RSS Moldovenească, iar partea sudică a Basarabiei, Bugeacul, și nordul Bucovinei au fost alipite la RSS Ucraineană.

Odată cu proclamarea RSS Moldovenești, aşa zisa RSS Autonomă Moldovenească, o republică autonomă „moldovenească”creată în 1924  la răsărit de Nistru, a fost împărțită între cele două republici sovietice vecine, Moldova sovietică și Ucraina.

Ocupația sovietică a fost întreruptă pentru scurtă vreme în 1941, după ce România a declanșat operațiunile militare de eliberare a teritoriilor ocupate de URSS, dar acestea au fost în cele din urmă ocupate din nou de sovietici în 1944.

Prevederile acestui tratat monstruos au condus şi la alte cedări din teritoriul românesc, prin noi acţiuni revizioniste.

Al doilea Dictat de la Viena din 30 august 1940, a impus României renunţarea la o mare parte din Transilvania, în favoarea Ungariei, acţiune impusă de Germania şi Italia sub formă de „arbitraj”.

În fine, Tratatul de la Craiova, semnat la 7 septembrie 1940 între România și Bulgaria, stipula că România cedează partea sudică a Dobrogei (Cadrilaterul – cedat iniţial de către Bulgaria României, în urma Păcii de la București din anul 1913), și este de acord cu realizarea unor schimburi de populație.

Ministerul rus de Externe susține că, pentru URSS, semnarea tratatului de neagresiune cu Germania, încheiat în 1939 în ajunul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, a fost un „pas forțat”.

Pe pagina sa oficiala de pe VKontakte, MAE rus afirma recent că Pactul Molotov-Ribbentrop „a permis Uniunii Sovietice să întârzie începerea războiului Germania cu aproape doi ani” și să intre în el „de pe linii strategice mai avantajoase”, fiind în acest fel ”salvate sute de mii de vieți”.

MAE rus a menționat că Uniunea Sovietică a semnat acordul cu Germania nazistă după ce nu a reuşit sa semneze acorduri de asistență reciprocă cu Anglia și Franța.

 

Putin îi ia apărarea lui Stalin

Preşedintele Vladimir Putin s-a implicat şi el în controversă, asigurând că Stalin s-a văzut obligat să încheie pactul cu diavolul, adică cu Hitler, după ce Anglia şi Franţa au refuzat să formeze o coaliţie antinazistă.

Conform acestei versiuni, URSS a semnat pactul pentru a-şi garanta securitatea, întrucât nu era pregătită să facă faţă armatei germane, astfel că prin decizia sa ar fi căutat doar să câştige timp.

Aceasta este şi poziţia susţinută de istoriografia oficială rusă, care acuză de revizionism pe oricine pune la îndoială intenţiile lui Stalin, în pofida faptului că, după ce Germania a invadat Polonia pe 2 septembrie, Armata Roşie a făcut acelaşi lucru două săptămâni mai târziu.

”Dacă nu am fi semnat acel acord (…) nu am fi reuşit să obţinem 2-3 luni de rezistenţă eroică a Armatei Roşii, nu am fi putut să ne evacuăm întreprinderile către est, nu am mai fi avut timp să ne transferăm diviziile siberiene pentru a apăra capitala”, susţine fostul ministru rus al apărării Serghei Ivanov.

El apără poziţia conform căreia războiul a fost provocat nu de pactul încheiat de Viaceslav Molotov şi Joachim von Ribbentrop, în prezenţa lui Stalin, ci de hotărârea englezilor şi francezilor de a-i preda Cehoslovacia lui Hitler prin Acordul de la Munchen din 1938.

 

Versiunea sovietică a celui de-al Doilea Război Mondial

 

Conform versiunii sovieticilor, războiul a început oficial odată cu invazia germană din 22 iunie 1941, deşi URSS s-a folosit de pactul Ribbentrop- Molotov pentru a invada Finlanda în noiembrie 1939, pentru a ocupa Basarabia şi a instala guverne marionetă în statele baltice, precum şi pentru a ucide 22.000 de militari polonezi la Katyn între 1940 şi 1941.

Mulţi istorici ruşi consideră că Stalin nu doar că nu a câştigat timp prin semnarea acestui pact, dar nici nu a reuşit să pregătească armata pentru o posibilă agresiune după ce în 1937 epurase aproape în întregime corpul de ofiţeri superiori, respectiv generalii şi comandanţii de divizii.

Utilizatorii de social media critică Ministerul rus de Externe evidenţiind consecințele imediate ale pactului şi anume faptul că  în teritoriile ocupate de URSS ca urmare a semnării cu Berlinul a protocoalelor secrete, în locul terorii naziste s-a instaurat cea comunistă.

De exemplu, zeci de mii de oameni au fost deportați din Ţările Baltice, Basarabia şi Bucovina de nord, înainte de război, alții au amintit de asasinatele in masa de la Katyn (Polonia).

Declaratia MAE rus a venit odată cu  aniversarea a 80 de ani de la parada militara comună sovieto-germană de pe 22 septembrie 1939, din Brest, cu ocazia transmiterii oraşului de către germani, către armata rosie.

Brestul, care aparținea Poloniei, a fost ocupat de Wehrmacht în timpul campaniei împotriva acestei țări, care a început la 1 septembrie. Pe 17 septembrie, trupele sovietice au intrat în Polonia.

 

 

 

Foto: Parada comună sovieto – germană de la Brest, prilejuită de ocuparea Poloniei şi împărţirea teritoriului acestei ţări între cele două imperii agresoare. 

 

 

În conformitate cu prevederile Pactului încheiat între Germania și URSS, orașul Brest făcea parte din așa-numita sferă sovietică de influență și trebuia transferat sub controlul URSS

Teza „necesitații” semnarii pactului, care chipurile ar fi amânat războiul și a oferit Armatei Roșii timp și poziții avantajoase din punct de vedere strategic, este de asemenea extrem de îndoielnică.
În primul rând, nu există documente care să ateste planurile Germaniei de a ataca URSS în 1939 sau în 1940.

În al doilea rând, mutarea frontierei URSS spre vest nu a ajutat Moscova în 1941 – teritoriile pe care le-a primit în baza pactului au fost pierdute chiar din primele săptămâni ale războiului.

În plus, încrederea conducerii sovietice că Germania va respecta pactul de neagresiune și teama de a-l provoca pe Hitler nu au permis la timp mobilizarea și concentrarea trupelor din provinciile interne. Aceasta a fost una dintre cauzele dezastrului armatei rosii din 1941.

 

Ministerul Afacerilor Externe (MAE) al ţării noastre a anunţat  că România, Estonia, Letonia, Lituania şi Polonia au semnat o Declaraţie comună cu ocazia împlinirii a 80 de ani de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov.

„Data de 23 august marchează 80 de ani de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov între Uniunea Sovietică şi Germania Nazistă care a declanşat Al Doilea Război Mondial şi a condamnat jumătate din Europa la decenii de suferinţă.

Pactul a conţinut protocolul secret care a împărţit Europa de Est în sfere de influenţă”, se arată în Declaraţie.

„Durerea şi nedreptatea nu vor cădea în uitare niciodată. Noi ne vom aminti. Amintind şi comemorând ororile din trecut, avem cunoştinţele şi puterea să îi respingem pe cei care urmăresc să reînvie aceste ideologii sau care doresc să exonereze aceste ideologii de crimele şi de culpabilitatea lor.

Memoria victimelor ne determină să promovăm justiţia istorică prin continuarea cercetărilor ştiinţifice şi prin ridicarea nivelului de conştientizare publică asupra moştenirii totalitare pe continentul european. Dreptatea şi adevărul reprezintă baza pentru o reconciliere durabilă şi construirea unui viitor comun. Victimele abuzurilor totalitare au dreptul să li se facă dreptate.

Din nefericire, practica investigării crimelor comise de regimurile totalitare şi aducerea în justiţie a autorilor a fost insuficientă şi inconsecventă în diferite ţări. Facem apel la guvernele tuturor ţărilor europene să ofere atât sprijin moral, cât şi material pentru investigaţiile în curs ce vizează regimurile totalitare”, precizează Declaraţia MAE român.

Tocmai pentru a cinsti memoria celor care şi-au pierdut viaţa ca urmare a conflictelor şi regimurilor ce au urmat semnării acestui tratat, în anul 2009, Parlamentul European a declarat data de 23 august drept Ziua Europeană de comemorare a victimelor stalinismului şi nazismului.

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

 

https://www.defenseromania.ro/pactul-ribbentrop-molotov-rusia-a-publicat-protocolul-secret- 

 

Radio România Cultural

 

http://www.paginaderusia.ro/a-salvat-sute-de-mii-de-vieti-moscova-sustine-ca urss-a-fost-obligata 

 

 reporterglobal.ro 

01/10/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

România în arhivele CIA. Arderea cărţilor în România, comisarii bolşevici din Academia RPR, Roller şi “purificarea” ideologică

 

 

 

 

 

 

 

România în arhivele CIA

 

CIA SECRETS: Arderea cărţilor în România, comisarii bolşevici din Academia RPR, Roller şi “purificarea” ideologică, plus Tismăneanu, în ARHIVELE CIA.

“Orice carte care are de-a face cu Basarabia şi Bucovina a fost arsă imediat”. DOCS.

Într-un  set de documente de importanţă deosebită pentru Istoria reală a României, desecretizat  de CIA (Detalii AICI), se înscrie şi o informare sinistră, privind arderea cărţilor româneşti în pieţe publice, la ordinele comisarilor culturali bolşevici.

Clasificat SECRET şi distribuit pe 30 ianuarie 1953, Raportul Informativ CIA relevă grotescul bolşevismului antiromânesc.

Autorul sintezei informative pare în relatarea sa la fel de oripilat ca noi, descriind cum operele marilor nume ale literaturii române – 762 de titluri! – , de la Rebreanu la Goga, şi orice volum care menţionează provinciile istorice româneşti Basarabia şi Bucovina, sunt arse cu sutele de mii în întreaga ţară, pentru a fi înlocuite cu milioane de volume de propagandă ruseşti (mai precis 3.701.300).

“Orice carte care are de-a face cu Basarabia şi Bucovina a fost arsă imediat, chiar dacă nu era decât pură literatură. Întregul fond de la Casa Şcoalelor, cărţi despre cultura populară naţională si lucrări religioase au fost de asemenea arse”, notează CIA. 

Totodată, se menţionează, cu un grad înalt de alertă, faptul că un comitet tovărăşesc condus de Mihai Roller “purifică” Arhivele Naţionale, distrugând documente istorice inestimabile care dovedesc originea latină a poporului român. Este vorba de “un tezaur national al poporului român”, avertizează CIA.

“Aceste comori includ hărţi, documente, fotografii, fişe lexicografice unice ale limbii române”, care constituie “o sursă inestimabilă de informaţii geografice şi lingvistice” şi care “dovedesc originea latină a limbii române”.

“Acestea au fost arse pentru că nu mulţumeau Comitetul Slavic (Comisia de Slavistică) care le-a cercetat – Emil Petrovici (o unealtă a sovieticilor în Academie), Sever Pop şi însuşi Barbu Lăzăreanu”, se arată în nota CIA care tratează şi transformarea Academiei Românie în Academia RPR, după modelul sovietic, pe baze ideologice.

Punctul 8 de la Washington, final, al relatării, subliniază:“Conducătorii acestor acţiuni sunt:

a) Petre Constantinescu-Iaşi, descris ca “eroul literaturii naţionale române”.

b) Mihail Roller, un evreu,  care a acordat o atenţie deosebită documentelor istorice româneşti din arhivele statului.

A condus un comitet special pentru a căuta dovezi istorice privind legăturile dintre România şi URSS.

c) Barbu Lăzăreanu, un evreu, bibliotecar al Academiei. Fiul lui este acum consilier al Ambasadei RPR din Paris, după ce a fost chemat din funcţia de ataşat de presă la Washington.

d) Emil Petrovici, de asemenea un membru pro-sovietic al Academiei.”

Petre Constantinescu-Iaşi a fost un comunist “ilegalist”, fondator al PCdR şi al Asociaţiei “Amicii URSS”, ministru al propagandei în Guvernul Groza şi ministru al cultelor (!) în guvernele conduse de către Gheorghe Gheorghiu-Dej și Chivu Stoica, etc.

Viitor “Erou al Muncii Socialiste” şi al RSR, el a mai fost vicepreşedinte al Adunării Deputaţilor (1946-1948), vicepreşedinte al Prezidiului M.A.N. (din 1948), vicepreşedinte al Academiei R.P.R. (din 1948), director al Institutului Româno-Sovietic (1957-1963), etc, etc…

Despre Mihail Roller din Buhuşi, Pavel Ţugui afirmă că era “fiul unui rabin”.

Pentru mai multe detalii biografice privind agentul NKVD care a activat alături de Silviu Brucan şi Leonte Tismăneanu vă recomand să citiţi AICI un studiu al istoricului CNSAS Liviu Pleşa.

Conform Wikipedia, Barbu Lăzăreanu, fondator şi prim rector al “Academiei” de politruci “Ştefan Gheorghiu”, s-a născut Baruch Lazarovici (ediţia în limba română) sau Avram Lazarovici (ediţia în limba engleză, care mai adaugă şi ale nume: Alex. Bucur, Arald, Barbou Lazareano, Bélé, Mathieu H. Rareșiu, Trubaduru).

Conform unei fişe de cadre, fiul lui, Alexandru Lăzăreanu, a ajuns locţiitor al ministrului Afacerilor Externe. Cel puţin patru străzi din România îi poarta numele politrucului care a ars cărţile româneşti din bibliotecile ţării: în Bucureşti, Botoşani, Suceava şi Craiova.

Emil Petrovici, “unealta sovietică”, originar din Iugoslavia şi specialist în slavistică, profesor și șef de catedră la Institutul Jdanov, considera în studiile sale, conform unei Note a Securităţii (Opriș, Ioan, Istoricii și Securitatea, vol. II, Editura Enciclopedică, București, 2006), că “la români nu poate fi vorba de o romanitate de rasă, ci de una lingvistică și culturală”.

O stradă din Cluj Napoca îi poartă numele.La 9 iunie 1948, cu concursul personajelor de mai sus au fost excluşi din Academie, printre alţii, Simion Mehedinţi, Alexandru Lapedatu (secretarul general al vechii Academii), Ioan Lupaş, Ion Nistor, Silviu Dragomir, Dimitrie Gusti (preşedintele Academiei în momentul epurării), Pantelimon Halippa, Onisifor Ghibu, Zenovie Pâclişanu, Constantin Rădulescu-Motru (fost preşedinte al Academiei), Lucian Blaga ş.a.

(Petre Popescu Gogan, „Demolarea” Academiei Române, Memoria, nr. 28, p. 8-53 via Liviu Pleşa, studiul citat).

În “Holocaustul culturii române -Enciclopedia valorilor reprimate“, profesorul Mihai Ungheanu, descrie pe larg fenomenul epurărilor şi trecerea la index a sute de titluri şi autori, înlocuiţi cu agenţi şi comisari ideologici, prinşi în insectarul lucrării cu “operele” lor, cum ar fi:

Silviu Brucan – Amănuntele unei capturi senzaţionale (1947); Paul Cornea- Tendinţe în opera de artă (1947);

Leonte Răutu- Împotriva Cosmopolitismului (1948);

Mihail Roller- Să învăţăm limba lui Lenin şi Stalin (1948);

Zigu Ornea – Caracterul reacţionar şi diversionist al semănătorismului (1961);

Radu Florian – O controversă filozofică.Ah, era să uit de Tismăneanu.

Oricât am căutat pe site-ul CIA vreo referire la cunoscutul profesor Tismăneanu sau la opera sa atât de vastă nu am găsit decât o singură notă, “sanitizată”.

În informarea desecretizată se arată că în septembrie 1958 a apărut primul număr al revistei comuniste “Probleme ale Păcii şi Socialismului”, “un instrument sovietic important pentru controlul şi coordonarea mişcării internationalist-comuniste”, conform aprecierii analiştilor CIA.

Între principalii şase editorialişti ai revistei – pe care îi puteţi descoperi în documentul de mai jos – se află şi Leonte Tismăneanu.

Conform CIA, cei şase “magnifici” imprimă ca direcţii temele clasice: că Statele Unite sunt “Inamicul Nr 1 al păcii” mondiale, că “numai comunismul va salva omenirea” şi “va învinge în întreaga lume”, bla, bla, bla…

Documentele, mai jos.

 

 

Sursa: http://roncea.ro/2017/02/24/cia-secrets-arderea-cartilor-in-romania-comisarii-bolsevici-din-academia-rpr-roller-si-purificarea 

 

 

Dacă vă interesează subiectul, puteți studia întreaga arhivă de documente declasificate pe site-ul CIA.

14/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Rusia si trădarea naţiunilor balcanice aliate in războiul antiotoman din 1877-1878. Ameninţarea cu ocuparea României

romste0

Stema Principatului Romania, 1872-1881

In urma războiului pe care l-a purtat cu Turcia între anii 1877-1878, Rusia  a înşelat aşteptările popoarelor balcanice care i-au încredinţat soarta şi au luptat de partea ei.

Dupa ce le-a furat  teritorii (cazul României),  ulterior Rusia  se va indigna de „ neagra nerecunoştinţă” a acestora.

O analiză obiectivă a evenimentelor care s-au petrecut în urmă cu o sută patruzeci de ani, ne dovedeşte că nu Rusia a fost trădată, ci dimpotrivă – ea a fost trădătoarea.

Unul dintre părinţii geopoliticii, Rudolph Kellen, menţiona că statele se aseamănă oamenilor nu numai din punctul de vedere al etapelor vieţii (geneză, creştere, maturitate, senilitate, agonie şi moarte), ci şi al conduitei lor.

Cam o astfel de situaţie s-a creat la sfîrşitul secolului XIX între Rusia şi Statul Român proaspăt unificat.

In pragul anului 1877, cercurile guvernante din România erau destul de lucide ca să nu-şi facă iluzii faţă de posibilitatea unei neutralităţi într-un război ruso-turc care devenea din ce în ce mai iminent.

Nimeni nu mai credea în garanţiile date de către Congresul de la Paris (1856).

Cu, sau fără voia românilor, ruşii aveau de gand să tranziteze teritoriul României, pentru a intra în contact de luptă cu inamicul otoman la sud de Dunare.

Ar fi avut de caştigat ceva Bucureştiul în cazul respectării stricte a angajamentelor sale de vasal credincios al Porţii? – Desigur că nu!

În ajunul declanşării războiului din Balcani, I. C. Brătianu a fost invitat de către cancelarul Gorceakov la Livadia în Crimeea, pentru a tatona terenul în vederea încheierii unei convenţii militare anti-otomane.

 

 

 

Cancelarul rus Gorceakov

 

 

Brătianu dorea să vadă ce garanţii i-ar oferi Rusia în cazul acceptării tranzitului rusesc.

Premierul român a cerut în primul rand respectarea graniţelor României stabilite după anul 1856.

    I.C.Bratianu

 

 

  In  cateva randuri Brătianu l-a întrebat pe Gorciakov dacă Rusia este gata să garanteze nu numai independenţa, ci şi integritatea teritorială a Romaniei.

La aceste interpelări insistente, cancelarul rus şi alţi factori de răspundere din Rusia, după unele răspunsuri evazive, au fost nevoiti să confirme clar şi în repetate randuri, că Imperiul Rus nu are nici un fel de pretenţii teritoriale faţă de statul românesc.

Nu era pentru prima dată in istorie cand ruşii au promis ceva, pentru ca mai apoi să-şi încalce promisiunile!

 

 

                                    

           Principele Carol I                                 Otto von Bismark

Cancelarul german Otto von Bismarck l-a sfătuit pe Carol I să semneze o convenţie militară cu Rusia, deoarece „este mai preferabil pentru România să lase trupele ruseşti să treacă în virtutea unui tractat, decît să se dea pradă Rusiei”.

Pe de altă parte, tot acelaşi Bismarck sfătuia Rusia să înceapă războiul cu Imperiul Otoman, fără să aibă „prea multe scrupule faţă de România”.

Pe data de 4 aprilie anul 1877, convenţia militară româno-rusă a fost semnată.

Articolul 1 al acesteia prevedea:

„Guvernul imperial al tuturor Rusiilor se obligă a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi a apăra integritatea teritorială a României”.

Iniţial, nu se prevedea ca România să se includă activ în operaţiunile militare. Comandamentul rus spera că drumul spre Constantinopol va fi o promenadă uşoară pentru armata rusă, deşi unele fapte trebuiau de acum să-i pună în gardă pe ruşi.

Este destul să ne amintim că în anul 1876 armata sarbă bine înarmată, echipată şi instruită de ruşi cu un corp de voluntari (majoritatea dintre ei, fiind ofiţeri şi subofiţeri ai armatei ruse trecuţi cu această ocazie în rezervă), a fost zdrobită într-o manieră categorică de către armata otomană în bătălia de la Djunis.

Serbia a fost nevoită să ceară pace şi numai Muntenegrul continua cu încăpăţînarea-i caracteristică războiul anti-otoman.

În ajunul declanşării ostilităţilor, Rusia a încheiat o convenţie secretă cu Austro-Ungaria în care se prevedea că aceasta pentru păstrarea neutralităţii în conflict, va fi recompensată cu Bosnia şi Herţegovina.

Culmea este faptul că Serbia s-a lăsat antrenată în război pentru că Rusia i-a promis Bosnia, iar Muntenegrului – Herţegovina !

Prin urmare, chiar înainte de a începe războiul, Imperiul Rus şi-a trădat pe cei mai apropiaţi aliaţi ai săi: Muntenegru, Serbia şi România.

Permiţînd trecerea trupelor ruseşti prin teritoriul său, România a atras, desigur, o reacţie adecvată din partea Porţii.

Turcii au bombardat oraşele româneşti, iar detaşamentele de başbuzuci au efectuat raiduri de represalii în adîncul teritoriului românesc.

România s-a considerat a fi în stare de război cu fostul său suzeran (odată cu declanşarea ostilităţilor, partea românească a declarat că nu mai este legată prin relaţii de vasalitate cu Imperiul Otoman).

Situaţia de pe fronturile antiotomane din Balcani  a evoluat  de o aşa natură, încît retragerea rusească la nord de Dunăre era foarte probabilă şi operaţiunile militare s-ar fi mutat pe teritoriul României, ceea ce Guvernul Român  dorea să evite cu orice preţ.

Practica amară a războaielor precedente demonstrase de ce pot fi în stare atat „fraţii creştini” ruşi, cîat şi păgînii turci atunci cand operau pe un teritoriu străin.

Nu ne vom opri în amănunt asupra participării militare româneşti la război.

Vom menţiona doar cîteva momente la loc de frunte aflandu-se acela cand Marele cneaz Nicolai şi însuşi imparatul rus Alexandru al II- lea au cerut cu insistenţă intervenţia militara românească, atunci cînd lîngă Plevna se contura pentru ruşi o catastrofă.

 

 

Imparatul Alexandru al II-lea

 

În cazul unei victorii a lui Osman-Paşa, trupele ruseşti din Balcani ar fi fost rupte de la bazele lor operaţionale din Rusia şi ar fi fost inevitabil blocate şi nimicite.

 

 

Fişier:Razboiul Independentei - Trecerea Dunarii.jpg

Trupele romane trec Dunarea

 

 

 

Aportul românesc la victoria comună a fost cu adevărat substanţial, mai ales în cadrul bătăliei care a hotărît soarta războiului – Plevna. Acest lucru este general recunoscut.

Atît timp, cît balanţa victoriei încă nu se înclinase în favoarea lor, demnitarii ruşi au „uitat” pentru o perioadă anumită de timp de problema Basarabiei cedate in 1856 si devenita teritoriu romanesc.

Osman pasa- comandantul armatei otomane din Balcani

Imediat însă ce de la Plevna au sosit mult aşteptatele ştiri despre capitularea otomană, diplomaţia rusă a „reînviat”.

Contele Ignatiev (trimisul special al Rusiei în regiune) a declarat deschis că Rusia intenţionează să reîncorporeze judeţele sud-basarabene, urmînd să recompenseze România pe contul Turciei.

În aşa mod, Imperiul Ţarist a încălcat în mod flagrant Convenţia militară ruso-română de la 4 aprilie 1877 în articolul 1 al căreia se stipula păstrarea integrităţii teritoriale a României.

La data de 19 februarie/3 martie 1878, Rusia şi Turcia au semnat un tratat preliminar de pace în orăşelul San-Stefano, situat doar la cîţiva kilometri de ţinta finală a expansionismului rusesc în Balcani – Constantinopol (Istambul).

Amestecul marilor puteri şi în primul rînd al Marii Britanii şi Austro-Ungariei au salvat Poarta Otomană de o înfrîngere totală şi ocuparea capitalei sale de către trupele ruseşti.

România, Serbia şi Muntenegru nu au fost invitate la tratative şi, prin urmare, nu au fost recunoscute în calitate de părţi beligerante.

Pretenţiile lor faţă de Turcia urmau să rămînă la discreţia Sankt-Petersburgului. Acest fapt a fost o adevărată ofensă pentru aceste ţări care s-au pomenit în postura unor cerşetori.

Când războiul se apropia de final, România- care adusese o contribuție militară importantă și în anumite momente chiar hotărâtoare în desfășurarea campaniei antiotomane- a trimis pe colonelul Eraclie Arion la Kazanlîk spre a trata alături de reprezentanții ruși și otomani preliminariile păcii cu Poarta.

Prin jurnalul Consiliului de Miniștri din 2 ianuarie 1878 se punea în vedere colonelului Arion că în cazul neadmiterii sale la negocierile armistițiului și păcii să declare ”nul și neavenit orice act care ne-ar privi și la care nu am participat”.

Rusia a „reuşit” performanţa să-şi facă duşmani chiar şi acolo unde părea, la prima vedere, că ar fi imposibil să şi-i facă. Chiar şi Serbia care, spre deosebire de România, îşi datora în întregime Rusiei reînvierea statalităţii şi independenţa, după anul 1878 se va îndepărta de aceasta şi se va orienta … spre Austro-Ungaria!

Motivaţia înaintată de Sankt-Petersburg a fost mai mult decît jignitoare: Rusia nu poate înjosi Turcia în aşa hal, încît să o facă să stea la masa de tratative cu foştii săi vasali,atata vreme cat independența statului român nu fusese recunoscută pe plan international !

De parcă ofiţerii şi soldaţii ruşi în suburbiile capitalei otomane ar fi fost o ofensă mai mică pentru Sublima Poartă.
Sau poate condiţiile de jaf impuse turcilor de ruşi au lezat mai puţin „cinstea şi onoarea” sultanului? Un al doilea argument a fost faptul că anume în aşa mod a procedat Prusia în anul 1866, semnînd pacea cu Austria şi în numele aliaţilor săi.

Diplomația rusă a refuzat  participarea României invocând următoarele ”motive”: independența statului român nu fusese recunoscută în Europa, Imperiul Otoman nu putea fi atât de mult umilit încât să fie pus să trateze cu fostul vasal, lucrurile s-ar hotărî la Sankt-Petersburg nu la Kazanlîk, marele duce Nicolae va negocia direct cu domnitorul Carol, Rusia va trata problema păcii în numele aliaților așa cum procedase Prusia în 1871.

În plus, lui Iancu Ghica, reprezentantul nostru la Petersburg i s-a comunicat intenția Rusiei de a anexa cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail), retrocedate românilor în 1856. Opinia publică și clasa politică din România erau indignate. La 26 ianuarie 1878 primul ministru Ion C. Brătianu spunea: ”niciodată națiunea română nu va consimți la cesiunea, nici chiar la schimbul unei părți din teritoriul său”. Generalul Iancu Ghica l-a întrebat pe cancelarul rus Gorgeakov cum se împacă tendința țaristă cu convenția româno-rusă din aprilie 1877 care garanta integritatea teritorială a României. Șeful guvernului a replicat că Rusia garanta teritoriul doar față de Turcia, nu și față de ea însăși.

Pe 19 februarie 1878 Rusia și Imperiul Otoman au semnat tratatul de pace preliminar de la San Stefano, ale cărui clauze se refereau și la România.

„Sublima Poartă recunoaşte independenţa României; aceasta va valorifica drepturile sale la o despăgubire ce va urma să fie dezbătută între ambele părţi. Până la încheierea unui tratat direct între Turcia şi România, supuşii români se vor bucura în Turcia de toate drepturile asigurate supuşilor celorlalte puteri europene”.

La articolul 8 se preciza: „Trupele de ocupaţie ruse din Bulgaria îşi vor menţine comunicaţiile cu Rusia nu numai prin România, dar şi prin porturile de la Marea Neagră, Varna şi Burgas, în care vor putea organiza pe timpul ocupaţiei depozitele necesare”.Conform articolului 19, Poarta se obliga să plătească Rusiei o despăgubire de război de 1.410.000.000 de ruble, dar „Luând în consideraţie greutăţile financiare ale Turciei, şi în acord cu dorinţa M.S.Sultanului, Împăratul Rusiei consimte să înlocuiască plata a o mare parte din sumele enumerate în paragraf prin cesiunea următoarelor teritorii: Sanceagul Tulcea, adică districtele (cazalele) Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Kusteudge (Constanţa) şi Medgidia, împreună cu insulele din Deltă şi insula Şerpilor. Nedorind să-şi anexeze acest teritoriu şi nici insulele din Deltă, Rusia îşi rezervă facultatea de a le schimba cu partea Basarabiei detaşată la 1856 şi mărginită la sud de talvegului braţului Chilia şi gura Stari-Stambul. Chestiunea împărţirii apelor şi pescăriilor va fi reglementată de către o comisie ruso-română într-un interval de un an de la ratificarea tratatului de pace”

România a protestat împotriva prevederilor din tratat care-i afectau interesele naționale. La aceste proteste, Gorgeakov a amenințat cu ocuparea țării și dezarmarea armatei române. I s-a răspuns de către domnitor și guvern că armata care a luptat la Plevna „sub ochii împăratului” nu va lăsa niciodată „să fie dezarmată”. Mai multe unități rusești au fost aduse din sudul Dunării și li s-au dat ordine preliminare secrete pentru a ocupa diferite poziții strategice și chiar capitala României și a institui starea de asediu.

Se prevăzuse numirea unui guvernator militar al orașului și se redactase o proclamație către bucureșteni în care se justifica „necesitatea apărării capitalei” prin ”complicațiile politice” survenite în ultimul timp.

În situația dată, România și-a luat măsuri de apărare, concentrându-și armata într-o zonă strategică, de rezistență națională, în Oltenia și nord-vestul Munteniei pe linia: Târgoviște-Pitești-Slatina-Craiova pentru a respinge eventuala înaintare a trupelor țariste. Unii deputați chiar au cerut retragerea domnitorului și guvernului la Craiova. Rezistența României și protestul unor mari puteri au împiedicat Rusia să-și pună planul în aplicare.

Între timp, unii oameni politici ca Ion Ghica, D.A. Sturdza, I.C. Brătianu, I. Câmpineanu au fost trimiși la Viena, Berlin, Paris, Londra, Budapesta pentru a discuta cu cabinetele respective situația critică a României față de pretențiile și amenințările rusești și a cere sprijin în vederea participării țării la viitorul congres de pace. Promisiuni și încurajări s-au primit de la marile puteri, nu însă sprijin efectiv.

Chiar Bismarck – în care domnitorul își pusese mari speranțe- recomanda la 27 martie lui I.C. Brătianu să se înțeleagă direct cu țarul Alexandu al II-le, care ar fi dispus să ofere României în schimbul celor trei județe, un teritoriu dublu ca întindere în sudul Dunării, inclusiv mari compensații bănești. Miniștrii români au respins însă acest târg. Probelma independeței României va fi soluționată la Congresul de la Berlin, însă schimbul teritorial sudul Basarabiei- Dobrogea tot se va efectua.

SAN-STEFANO

Spre marea surprindere şi stupoare a statelor balcanice care au participat alături de Rusia la războiul cu Turcia, lozul cel mare l-au scos acele ţări care nu au contribuit nici într-un fel la victoria comună: Bulgaria, Marea Britanie şi Austro-Ungaria.

Mai mult decît atît: austriecii şi britanicii s-au împotrivit cum au putut eliminării Turciei din Balcani.

Bulgarilor, pînă la San-Stefano, turcii le-au refuzat în genere orice gen de autonomie în afară de cea bisericească. Este vorba de aşa zisul „exarhat bulgar” care a pus oficial începutul ereziei filetismului în Biserica Ortodoxă. La San-Stefano în graniţele acestui exarhat a fost creat statul Bulgar în frunte cu un principe german. Teritoriul Bulgariei întrecea 160.000 kilometri patraţi şi cuprindea, în afară de teritoriul actual al acestei ţări, cea mai mare parte din Macedonia şi Tracia egeică asupra cărora aveau pretenţii destul de întemeiate Serbia şi Grecia.

Austro-Ungaria, pentru „meritul” că nu s-a amestecat în război de partea Imperiului Otoman, s-a ales cu provinciile Bosnia şi Herţegovina care „rotunjeau” fericit hotarele ei balcanice (vă mai amintiţi de „rectificarea” precedentă din anul 1775 care s-a soldat cu răşluirea Bucovinei?). În pagubă au rămas din nou aliaţii balcanici ai Rusiei care au plătit cu sînge drepturile lor.

Serbia s-a implicat în război, avînd drept scop eliberarea conaţionalilor săi din Bosnia, iar Muntenegru a luptat pentru Herţegovina. Drept recompensă li s-a propus cu totul alte teritorii (şi acelea puternic ciuntite de marile puteri la Congresul de la Berlin). Expansiunea sîrbilor a fost canalizată spre sud.

Acest fapt le convenea de minune austriecilor, deoarece acolo interesele sîrbilor au intrat inevitabil în contradicţie cu cele ale Bulgariei, Greciei şi (pe viitor) ale albanezilor.

Turcia le-a cedat ruşilor Dobrogea pentru ca aceştia să o poată schimba pentru un alt teritoriu. „Generoşi”, aceştia le-au „propus-o” românilor în schimbul judeţelor sud-basarabene. „Propunerea” a purtat un caracter „voluntar-obligatoriu”: dacă românii nu ar fi vrut să îl accepte, Bugeacul şi aşa avea să le fi fost răpit, doar că Dobrogea avea să le fie cedată bulgarilor sau transformată într-o nouă gubernie rusească.

Unul dintre argumentele înaintate de către ruşi pentru a îndreptăţi răpirea repetată a Basarabiei a fost „change”-ul cu Dobrogea. Se atrage atenţia, mai ales, asupra factorilor cantitativi şi strategici, cică net favorabili pentru români: teritoriul cedat României în schimbul Basarabiei de Sud a fost de cel puţin de două ori mai mare.

În plus la aceasta, România a devenit stăpînă pe gurile Dunării şi pe insula Şerpilor.
La prima vedere pare că schimbul teritorial a fost foarte generos şi poziţia intransigentă ocupată de negociatorii români este inexplicabilă. Dar, vorba lui Homer: „TIMEO DANAOS ET DONA FERRENTES!” („Mă tem de greci, chiar cînd fac daruri!”):

– Dobrogea în acel timp prezenta un ţinut pustiu şi nevalorificat, spre deosebire de cele trei judeţe sud-basarabene. După evacuarea regiunii de către turcii şi tătarii care au populat-o în timpul stăpînirii otomane, aici nu au rămas decît puţinii păstori români care din cele mai vechi timpuri şi-au păscut turmele în stepa dobrogeană arsă de soare.

În Deltă – locuiau ruşii lipoveni şi urmaşii cazacilor zaporojeni care s-au refugiat aici încă în secolele XVI-XVII, iar pe litoral – grecii pontici. Constanţa de astăzi era pe atunci un sărăcăcios sătuc de pescari. Nici un fel de pămînturi prelucrate, drumuri, porturi sau căi ferate. Pentru valorificarea ţinutului trebuiau cheltuieli colosale şi ele urmau să fie suportate, desigur, de bugetul român şi nicidecum de cel rusesc.

– Importanţa strategică a noilor achiziţii teritoriale româneşti a fost imediat redusă la zero de către „generoşii” donatori. Or, conform stipulaţiilor tratatului de la San-Stefano, numai Rusia dintre ţările riverane avea voie să aibă vase militare pe Dunăre.
Nici renaşterea flotei militar-maritime ruseşti în Marea Neagră şi închiderea Strîmtorilor pentru navele de război ale unor terţe puteri nu adăuga prea mult la valoarea strategică a Dobrogei.

– Dobrogea de Sud („Cadrilaterul”) cu puternicul său sistem de fortificaţii alcătuit din patru fortăreţe mîna întîi a fost cedată Bulgariei. În aşa mod, partea românească a Dobrogei era lăsată fără apărare în eventualitatea unui atac bulgar, cu atît mai mult, cu cît Sofia nu a renunţat niciodată la ideea unei „Bulgarii Mari” care s-ar fi extins pînă la gurile Dunării, inclusiv.

În încercările lor de a se face auziţi, diplomaţii români au bătut pragurile curţilor de la Viena, Londra, Berlin şi Roma, dar totul a fost în van. Lordul Beaconsfield (primul ministru britanic) s-a mărginit să declare filozofic, că: „…ingratitudinea este adesea răsplătirea naţiunilor” [1].
Rusia, însă, era gata să cedeze în caz dacă presiunile exercitate asupra ei în această chestiune ar fi fost dure şi insistente. Astfel, văzîndu-se ameninţată de Austro-Ungaria care a ocupat insula Ada-Kaleh, Rusia a declarat Bucureştiului că nu ar dori întregul teritoriu al celor trei judeţe sud-basarabene, ci numai fîşia de-a lungul braţului Chilia al deltei Dunării, nu şi satele româneşti din zona Cahul-Reni[2].

CONGRESUL DE LA BERLIN

Occidentul a intrat în panică. Un uriaş stat bulgar în centrul Balcanilor aflat sub ocupaţie militară rusească nu se încăpea în scenariile sale. În plus la aceasta, Austro-Ungaria nu dorea în ruptul capului joncţiunea teritorială dintre Serbia şi Muntenegru în Sangeak, fapt care ar fi permis în viitor o posibilă unire a acestor două state sîrbeşti.

Aceasta ar fi dus în mod inevitabil la apariţia unui adevărat Piemont iugoslav.
Preconizata ieşire a Muntenegrului la Adriatica prin cedarea ei a golfului Kotor şi portului Bar (Antivari) însemna dezenclavizarea Serbiei şi, implicit, a Rusiei la Mediterană.
Coşmarurile Apusului erau pe cale să se transforme în realitate, ceea ce trebuia împiedicat cu orice preţ. În aceste condiţii, cancelarul german Otto von Bismarck şi-a propus imediat serviciile sale în calitate de „samsar cinstit”.

Congresul european a fost convocat pe un „teren neutru”: la Berlin (deoarece Germania s-a declarat unica mare putere „dezinteresată” în conflict). România a acceptat această idee, sperînd că va fi invitată la masa tratativelor, de unde va putea să-şi apere punctul său de vedere asupra problemei basarabene. Aşteptările României au fost înşelate: la 1 iunie 1878, lucrările Congresului de la Berlin s-au deschis fără ca la el să fie invitate delegaţiile Serbiei, României şi Muntenegrului (de fapt, ele au fost acceptate, însă numai cu statut de observatori).

Austro-Ungaria şi Marea Britanie au cerut şi ele convocarea unui congres internaţional pentru a revizui schimbările teritoriale survenite după San-Stefano. I. C Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au cerut audienţă la trimişii marilor puteri, dar aceştia i-au sfătuit să se împace cu pierderea Basarabiei de Sud şi să accepte compensaţiile ruseşti. Beaconsfield şi-a redactat puţin sentinţa rostită anterior la Londra, spunînd că „…în politică, ingratitudinea este adeseori răsplata celor mai mari servicii” [3]. (avînd în vedere aportul românesc la victoria asupra Porţii).

Congresul a hotărît să accepte recunoaşterea independenţei României, Serbiei şi Muntenegrului de Poarta Otomană, precum şi restabilirea stăpînirii ruseşti asupra sudului Basarabiei. Toate protestele şi argumentele invocate de către reprezentanţii României nu au fost luate în seamă.

Nu au fost acceptate nici cele ale Serbiei şi Muntenegrului, creşterea teritorială a cărora (faţă de San-Stefano) a fost puternic restrînsă (cu circa 50%) şi canalizată în cu totul altă direcţie decît cea preconizată iniţial. Între ele a fost păstrată o fîşie îngustă plasată sub ocupaţia militară austro-ungară (sangeacul Novi-Pazar).

Astfel, Viena a împiedicat joncţiunea teritorială dintre cele două state sîrbeşti. Muntenegru a căpătat, totuşi, o mică porţiune de litoral la Adriatica, dar fără a avea dreptul să ţină acolo flotă militar-maritimă.

Principatul Bulgariei a apărut pe harta Europei, dar cu un teritoriu de trei ori mai mic decît cel prevăzut la San-Stefano, asupra lui păstrîndu-se suveranitatea formală a Turciei. Rumelia de sud cu centrul la Plovdiv a devenit o regiune autonomă în cadrul Imperiului Otoman. Macedonia şi Tracia au rămas a fi paşalîcuri turceşti. Pas cu pas (în anii 1895 şi 1912 [4].), Bulgaria şi-a realizat dezideratul unirii pămînturilor locuite de bulgari şi nu numai de bulgari.

Totuşi, Bulgaria nu a atins niciodată hotarele de la San-Stefano, decît în perioada celor două războaie mondiale cînd Sofia a participat de partea statelor agresoare. În urma represaliilor inevitabile venite din partea statelor învingătoare, teritoriul ei s-a micşorat ulterior asemeni pielei de şagrin şi numai intervenţia sovieticilor a făcut ca Bulgaria să rămînă pe harta lumii în graniţele ei actuale [5]..

Ţinem să subliniem încă o dată: în ambele conflagraţii mondiale, bulgarii (spre deosebire de români) au luptat pînă la capăt de partea duşmanilor Rusiei (căreia ei îşi datorează în întregime independenţa şi statalitatea). Zadarnic însă vom căuta în istoriografia rusească careva stipulaţii privitor la „trădarea” sau „infidelitatea” bulgarilor.

Credincioasă devizei sale „Voi ţărilor, luptaţi-vă, iar tu, Austrie fericită – căsătoreşte-te!” (nu numai în sens de mariaje dinastice, ci şi de alianţe politice externe care pot atrage „dote” sub formă de achiziţii teritoriale), Viena şi-a luat partea sa de pradă fără să tragă o împuşcătură sau să piardă măcar un soldat.

Austro-Ungaria a cîştigat, totuşi, acea „bucată de rahat” despre care vorbea Andrassy şi care a dus, totuşi, la fund epava habsburgică. Este vorba, desigur, despre Bosnia şi Herţegovina.

În anul 1878 ea a fost plasată sub administraţia militară austro-ungară, deşi formal a mai rămas sub suzeranitate turcească.

În anul 1908, Viena, folosindu-se de slăbiciunea Rusiei provocată de înfrîngerea în războiul ruso-japonez (anii 1904-1905) şi Prima Revoluţie Rusă (anii 1905-1907), procedează la anexarea definitivă a regiunii.

Aceasta a dus la ruperea legăturilor de amiciţie cu Serbia („Războiul porcilor”) şi la activizarea iredentismului sarbesc.

Acordul final al tragediei a urmat în anul 1914, cînd la Sarajevo tînărul student sîrb Gavrilo Prinţip l-a împuşcat pe arhiducele Franz-Ferdinand de Habsburg (moştenitorul tronului austriac), fapt care a dus la declanşarea I Război Mondial şi, în fine, la dezintegrarea monarhiei habsburgice.

Marea Britanie şi-a mai demonstrat încă o dată adeziunea sa faţă de „valorile” liberale ale economiei de piaţă în care nu este loc pentru altruism şi ajutor dezinteresat. Pentru raidul „Flotei Majestăţii Sale” în Strîmtori care i-a oprit pe ruşi la porţile Constantinopolului, Londra a cerut şi a obţinuţi de la cei „salvaţi” în calitate de plată pentru „bunele servicii” insula Cipru.

Scenariul urmat a semănat leit cu cel austro-ungar în cazul Bosniei şi Herţegovinei: la început – o ocupaţie militară cu păstrarea suzeranităţii formale a Porţii, pentru ca în anul 1914 să se procedeze la transformarea oficială a insulei în colonie britanică.

O VICTORIE A  LUI PYRRUS

Aşa ar putea fi calificată biruinţa Rusiei în războiul ruso-turc din anii 1877-1878. Caştigurile teritoriale au fost minimale şi nu i-au adus Rusiei decît o îndoielnică satisfacţie morală.

Pierderile însă,au fost enorme şi imaginea Sankt-Petersburgului în ochii „fraţilor” slavi şi creştini din Balcani a fost compromisa definitiv şi iremediabil.

În activul (destul de dubios, de altfel) poate fi pusă reanexarea celor trei judeţe sud-basarabene pierdute în urma Războiului Crimeei şi o creştere teritorială nu prea semnificativă în Caucaz (vilaietul Kars).

Rusia revine în concertul european în calitate de mare putere, dar nu ca una de prim rang, precum a fost pînă la anul 1856. Impotenţa sa militară a fost dovedită cu brio în faţa Plevnei şi a Karsului.
Dacă a fost nevoie stringentă de concursul militar al României pentru a învinge „omul bolnav al Europei”, atunci nu mai putem vorbi despre Rusia nici măcar ca despre o mare putere militară.

De slăbiciunea ei s-au folosit imediat celelalte mari puteri europene care i-au furat roadele victoriei atît de greu cîştigate. Sub conducerea „samsarului cinstit” (Otto von Bismarck), Rusia a fost „penită” la Berlin într-un hal fără de hal.

Cancelarul Gorceakov menţiona cu tristeţe şi amărăciune că Congresul de la Berlin a fost cea mai mare înfrîngere pe care a suferit-o în lunga sa carieră diplomatică.

Surse:

-”RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ ŞI TRĂDAREA DIN PARTEA  RUSIEI”, autor: A. SAVIN

-Recunoașterea independenței României. Cum era să fim ocupați (din nou) de ruși în 1878 ,istorie-pe-scurt.ro

 

 

 

 

 

27/02/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: