CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

81 DE ANI de la masacrarea de către haitele Moscovei la Fântâna Albă, în Bucovina cotropită, a mii de români

1 aprilie 1941, una dintre cele mai negre zile din istoria poporului român. 81 de ani de la Masacrul făcut de trupele Moscovei la Fântâna Albă în care au fost asasinați mii de români bucovineni nevinovați.

În această zi, este comemorată Ziua naţională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie, scrie un documentar Agerpres, evocat de Romanian Global News.

Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa au fost primele teritorii pierdute de România în anul 1940, în contextul celui de-al Doilea Război Mondial. La 23 august 1939 fusese semnat, la Moscova, Pactul de neagresiune sovieto-german (Pactul Ribbentrop-Molotov), iar printr-un protocol adiţional secret, Germania şi URSS îşi împărţeau sferele de influenţă.

În articolul 3 al acestuia se arăta că ”în privinţa Europei de Sud-Est partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii”.

În anul 1941, chiar în ziua de Paște, militarii ruși au asasinat mii de români din Basarabia și nordul Bucovinei, regiuni proaspăt anexate de URSS.

În urma ocupării Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa de către autorităţile sovietice, populaţia românească din aceste teritorii a fost supusă unui regim de represiune şi deportări.

Politica opresivă impusă de sovietici a determinat un adevărat proces migraţionist şi transferuri masive de populaţie, soldate cu importante pierderi de vieţi omeneşti.

Masacrul de la Fântana Alba este comparat de unii istorici cu cel de la Katyn / foto: Profimedia

Pe 1 aprilie 1941, între 3.000 și 5000 de români au fost pur și simplu masacrați de către soldații sovietici la Fântâna Albă, în nordul Bucovinei, pe teritoriul românesc furat de URSS, scrie www.activenews.ro, preluat de  Romanian Global News.Oamenii aflaseră, de la agitatori ai serviciilor speciale sovietice, care au cutreierat satele pe Valea Siretului timp de câteva săptămâni, că în ziua de 1 aprilie se va deschide graniţa şi astfel se vor putea refugia în România.

Cum năpasta bolşevica te urmarea peste tot iată cazuri de ţărani împuşcaţi lângă casă: COSTAŞ Petru a lui Tănase de 20 ani sau HUDIMA Ion a lui Nicolae de 27 ani şi alţii împuşcaţi la munca câmpului: PALAHNIUC Petru şi COBLIUC Ion de 23 ani, toţi din com.Ceahor.

Prin legea nr.68/10 mai 2011, această zi a fost declarată „Zi Națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântana Albă și alte zone, ale deportărilor, Foametei și a altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie”.
„Sângele martirilor creștini nu se uită, el este temelia identității noastre.”, scrie Mihai Tîrnoveanu.


În iunie 1940, România a fost nevoită să cedeze Uniunii Sovietice nordul Bucovinei. Armata Roșie și NKVD-ul au ocupat imediat teritoriul. Sute de mii de români s-au trezit peste noapte pe un pământ ostil, în care, brusc, tot ceea ce amintea de identitatea lor, de origini, de limbă și de religie se transforma în vină.

În primăvara anului 1941, câteva mii de români au decis să sfideze trupele sovietice și să treacă în România.
Între 3 și 4.000 de români, locuitori ai satelor de pe Valea Siretului, au încercat să ajungă în țara natală pe 1 aprilie, chiar de Paști. Cineva împrăștiase zvonul că românii pot trece granița fără probleme, că grănicerii sovietici ai NKVD nu le vor face nimic. Când coloana de români, care purtau steaguri albe, icoane și cruci, a ajuns la doar 3 kilometri de graniță, soldații sovietici, ascunși în pădure, au început să tragă în plin.

Au secerat, în scurt timp, mii de vieți. Cei care au scăpat de gloanțe au fost urmăriți de cavaleria Armatei Roșii și spintecați cu sabia. Apoi, românii au fost aruncați în gropi comune.Morţii, sau unii chiar care mai mişcau, au fost traşi cu caii de lipovenii din Fântâna Albă şi aruncaţi în gropile comune. Nici astăzi nu se ştie numărul lor. Pe 1 Aprilie 1941 o coloana de mii de ţărani din comunele Camenca, Corceşti,Volcineţi, Pătrăuţii de Sus şi de Jos, cu drapele, icoane şi prapori în frunte au plecat spre frontieră ca să treacă în România. In poiana de la Varniţa aproape de punctul numit Fân­tâna Albă, s-a dezlănţuit focul mitralierelor asupra lor.

Cu sutele au rămas morţi sau răniţi. Cei ce au putut să fugă în noapte prin pădure au fost arestaţi zilele următoare şi duşi la Cernăuţi unde s-a înscenat un proces şi 22 dintre ei au primit pedepse grele după ce au fost torturaţi din ordinul lui Jucov (prezent acolo).
Printre cei din gropile comune se număra din com.Carapciu pe Siret: OPAIŢ Vasile, OPAIŢ Gheorghe, TOVARNITCHI Gheorghe, TOVARNIŢCHI Vasile, TOVARNITCHI Cosma, OPAIŢ Cosma, CORDUBAN Nicolae, din satul Cupca: BELMEGA Ioan, GAZA Ioan, ŢUGUI Mihai, PLEVAN Arcadie; din satul Dimca (Trestiana): Jianu Petre a lui Ion, CIMBRU Vasile, CIMBRU Petre, DREVARIUC Nicolae… din com Suceveni:Bostan Dragoş, SUCEVEAN Constantin, LIPASTEAN Titiana, SIDOREAC Gheorghe… din com.Iordanesti:HALAC Nicolae a lui Simion, HALAC Ion a lui Dumitru, HALAC Dumitru a lui Grigore, OPAIŢ Dumitru a lui Mihai, Molnar Con­stantin, din com.Pătrăuţi de Jos: BOICIU Zaharia, FEODORAN Ana a lui Simion, FEODORAN Gheorghe a lui Gheorghe, FEODORAN Nicolae a lui Gheorghe, FEODORAN Teodor a lui Gheorghe, Gavriliuc Maftei, PATRAUCEANU Ion a lui Ilie, PAVEL Ştefan a lui Petru, POJOGA Rahila, Pătrăuţii de Sus; CUCIUREANU Constantin, URSULEAN Arcadie, MOTOC Gh.

Reporterul Victor Roncea a înregistrat la una dintre comemorările de la Fântâna Albă mărturia supraviețuitorului Petru Huțanu (VIDEO mai sus).

O a doua poate fi citită mai jos, urmată de un documentar VIDEO despre Masacru:
Mărturie de supraviețuitor
https://www.dailymotion.com/video/xpvi7h

Profesorul Gheorghe Mihailiuc a fost unul dintre puținii supraviețuitori ai masacrului. Acesta a redat în cartea Dincolo de cuvintele rostite atrocitățile petrecute la Fântâna Albă.
„Peste sate se abătuse teroare bolșevică. Dacă nu făceai cârdășie cu noii stăpâni, erai pierdut. În aceste condiții insuportabile, o parte din populația română a ținutului a hotărât să fugă din țară ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemați de dorul libertății, au pornit pașii spre Fântâna Albă, la frontieră. Dar pentru mulți acest drum a fost fără întoarcere. Eram și eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular și am văzut cum s-au desfășurat lucrurile.

A fost un adevărat masacru, un genocid. Ucigașii au așteptat cu degetul pe trăgaci până când mulțimea a ieșit la luminiș. Era o acalmie prevestitoare de rele. Pașii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârșit fatal. Tricolorul din fața coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam și țară a românilor Bucovineni.

Deodată, liniștea a fost spartă de groaznicul glas al armelor. Zgomotul morții s-a răspândit, hăt, departe peste codri. Cineva din mulțime a strigat: «La pământ!». Șuvoiul neîntrerupt de foc ne ținea culcați, cu respirația curmată. În acea stare de încremenire, un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: «Înainte, fraților, ei nu vor cuteza să ne omoare!».

Dar chiar atunci a început măcelul. Tragedia de acum jumătate de secol mă neliniștește până astăzi, deoarece nu sunt convins că-i imposibilă repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varnița. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbușit într-o baltă de sânge. Aud și acum strigătele lui cu groaza morții pe buze: «Fugiți, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!».

În învălmășeală m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă.
Localitatea Fântâna Albă se afla pe teritoriul româneasc trecut astăzi sub stăpânirea Ucrainei. Abia în anul 2000, autoritățile ucrainene au permis să se oficieze o slujbă în memoria românilor uciși. În anul 2013, o delegație din România care mergea la locul masacrului a fost oprită la granița Ucrainei iar unuia dintre membrii acesteia i-a fost interzisă intrarea. Această situație s-a repetat frecvent.

Pe 29 august 1942 preotul Ștefan Ștefanovici, protopop de Storojineț, și I. Vatamanu din Suceveni au organizat un parastas la Fântâna Albă la care au venit 30.000 de oameni din satele bucovinene. Drumul de la Fântâna Albă la Suceveni, pe care se căraseră cei răniți și morți spre Cernăuți și spre alte gropi comune, a fost sfințit cu agheasmă. S-a pus o troiță, sculptată de Tănase Bălan, și s-a hotărât construirea unei biserici acolo.

 

Monument ridicat la Hliboca (Bucovina de Nord, în Ucraina de azi), în 2009, în memoria victimelor masacrului de la Fântâna Albă / foto: Arhivă CISAC – Memorialul Sighet

Având un asemenea trecut si o neclintita mandrie de neam, taranii nostri s-au decis in acel aprilie insangerat din 1941 ca e mai bine, daca nu vor fi lasati sa se duc la fratii lor, sa moara impuscati la granița nefirească sa fie haituiti prin padure ca niste fiare salbatice decat sa traiasca sub cizma strainilor, parasindu-si vetrele milenare, mormintele stramosilor, agoniseala lor de-o viata…

Este o pilda de sacrificiu colectiv fara precedent nu numai in istoria noastra moderna, ci in cea a intregii Europe, când mii de oameni pasnici – barbati si femei, batrani si copii – au ales, nefortati de nimeni, moartea in locul vietii de a trai umiliti si ingenuncheati!

Prin legea nr.68/10 mai 2011, această zi a fost declarată „Zi Națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântana Albă și alte zone, ale deportărilor, Foametei și a altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie”.
„Sângele martirilor creștini nu se uită, el este temelia identității noastre.”

Surse:

https://www.g4media.ro/80-de-ani-de-la-masacrul-de-la-fantana-alba

 Articolul Mistificarea istoriei (Masacrul de la Fantana Alba, 1941), in baza scrierilor lui  Paul Goma

 

01/04/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ROMANII UITATI DIN KAZAHSTAN. VIDEO

 

 

 

 

SimleulSilvaniei1 300x225 Românii din Kazahstan

 

 

 

Potrivit datelor statistice, în Republica Kazahstan, ţară fostă sovietică din Asia Centrală, unde convieţuiesc cca.120 de naţionalităţi, la recensământul din anul 1999, în grupa etnică români/moldoveni s-au înregistrat 20.054 de persoane, din care 594 de persoane s-au declarat români si 19.460 – “moldoveni”.

Majoritatea acestora provin din regiunile istorice româneşti Basarabia, Bucovina de Nord, Sudul Basarabiei şi astăzi trăiesc dispersat în regiunile din nordul Kazahstanului, ceea ce face să fie treptat asimilaţi de populaţia locală.

Dacă istoria altor popoare care au ajuns să trăiască în Kazahstan este oarecum cunoscută, despre românii basarabeni, bucovineni şi transnistreni nu se cunoaşte aproape nimic la nivelul societăţii kazahstaneze de astăzi. În această ţară încă circulă teoria învechită tipic sovietică, potrivit căreia românii şi “moldovenii” sunt două popoare distincte.

Acest lucru se datorează în opinia noastră politicii staliniste, de deznaţionalizare şi mascare a unor adevăruri istorice, promovată cu decenii în urmă în spaţiul URSS.

 

 

 

CUM AU AJUNS ROMÂNII ÎN KAZAHSTAN

 

 

I. La sfârşitul sec. XIX-inceputul sec. XX. Date de arhivă şi însemnări ale unor lingvişti şi istorici din Kazahstan indică apariţia în jurul anului 1890 în sudul Siberiei şi nordul Kazahstanului a primelor “colonii pentru strămutaţi din raioanele cu populaţie deasă a regiunilor europene ale Rusiei”, unde erau aduşi în mod organizat, dar şi voluntar, ţărani care nu primiseră pământ de la stat. In aceste colonii au ajuns şi ţărani din Bucovina de Nord (Cernauţi, Noua Suliţă), din majoritatea judeţelor Basarabiei, din Herson,Tiraspol, Nikolaev, Ismail, care atunci se găseau în componenţa Imperiului Ţarist.

Între 1906-1914, în timpul reformelor agrare ale Guvernului Ţarist condus de Stolâpin (dupa revolutia taraneasca din 1905 din Rusia), cateva mii de ţărani români basarabeni au fost transmutaţi în sudul Siberiei (zona Omsk, raionul Kutuzovka) şi Nordul Kazahstanului (zona Aktubinsk), unde li s-au repartizat pământuri. În anul 2006, am vizitat regiunea Aktubinsk şi am întâlnit, după lungi căutări, urmaşi ai acelor ţărani basarabeni, care astăzi trăiesc în această regiune.

Ei mi-au relatat din povestirile părinţilor despre drumul lung, de 6 luni, parcurs cu carul cu boi de ţăranii basarabeni până în Kazahstan, despre “surpriza neplăcută” pe care au avut-o aceştia când în loc de “pământurile roditoare promise” au găsit întinderi pustii, despre condiţiile extreme în care au trăit în primii ani (şi-au săpat bordeie în pamânt), climă siberiană, lipsa hranei etc.

În regiunea Aktubinsk din nordul Kazahstanului, românii basarabeni au intemeiat atunci câteva sate, fiecare avand zeci de familii – Basarabka, Novosergheievka, Ciornovodsk, Bogoslovka, Ilinca, Kara-Hobda etc, în care şi astăzi mai trăiesc urmaşi ai lor-familii precum: Capstrâmb, Cerempei, Cristinoi, Cumpaniţă, Lazu, Mânză, Mârza, Muntean, Racu, Ţărus.

Am vizitat aceste sate izolate şi am fost plăcut surprins să văd cum mica comunitate din această regiune încă păstreză limba română/graiul moldovenesc şi obiceiurile tradiţionale.

 

 

 

Deportari3 300x222 Românii din Kazahstan

II. Valurile de deportări

După cum se cunoaşte, Pactul Ribbentrop-Molotov a avut consecinţe tragice pentru populaţia româneasca din Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa şi sudul Basarabiei. Anexarea acestor provincii româneşti la URSS la 28 iunie 1940 a fost urmată de măsuri represive şi de deznaţionalizare a românilor basarabeni şi bucovineni de către regimul stalinist – deportări în masă şi trimiteri la muncă forţată în Siberia şi Kazahstan în anii 40-50 a zeci de mii de persoane, de unde unele nu s-au întors nici până astăzi.

1. 12-13 iunie 1941- Potrivit datelor de arhivă, în acea noapte, din Basarabia şi nordul Bucovinei au fost ridicate de la casele lor 29.839 de persoane, dintre care 5479 au fost arestate (“membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare şi alte elemente antisovietice”) şi 24.360 au fost deportate.

Din acest total, doar din RSS Moldovenească au fost ridicate 18.392 persoane – 4507 “capi de familie” arestaţi (4342 din considerente politice şi 165 cu dosare penale) şi 13.885 persoane deportate. În gările de unde au fost transportaţi, cei arestaţi au fost separaţi de familii şi încărcaţi în eşaloane speciale.

Ulterior, ajunşi în lagăre, aceştia au fost supuşi unor represiuni dure, mulţi fiind condamnaţi la pedeapsa capitală pentru “activitate antisovietică”. Deportarea din Basarabia şi Bucovina s-a făcut cu vagoane de vite în Siberia şi Kazahstan (pentru Chişinău au fost repartizate 1315 vagoane, iar pentru Cernăuţi 340 vagoane).

Un raport din octombrie 1941 arată că în GULAG, la acea dată, “din RSS Moldovenească se află 22.648 de persoane, în colonii din RSS Kazahă (9954 pers.), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6085 persoane, dispersate în 41 de raioane), Novosibirsk (5787) şi Krasnoiarsk (470)”. Românii deportaţi din Bucovina au fost incluşi în statistică ca provenind din regiunile din vestul Ucrainei.

În Kazahstan, deportaţii români basarabeni au fost repartizaţi în colonii din regiunile Aktubinsk (6195), Kzâl-Orda (1024) şi Kazahstanul de Sud (2735). Personal, am întâlnit în ultimii ani mai multe persoane originare din Basarabia care au fost deportate în Kazahstan în 12-13 iunie 1941.

Astăzi, acestea trăiesc în regiunile Aktubinsk, Karaganda, Akmola, Jambul, Kzâl-Orda, păstrându-şi limba, tradiţiile şi obiceiurile. Însă, urmaşii acelor români basarabeni, de vârstă sub 40 de ani, deja nu mai vorbesc româneşte, cunosc vag evenimentele anilor 40 şi cum au ajuns părinţii şi bunicii lor în Kazahstan.

Aceasta, datorită faptului că, până în prezent, subiectul deportărilor din Basarabia şi Bucovina a fost unul închis, comparativ cu cel al deportărilor altor popoare (lituanieni, letoni, estonieni, ceceni şi alte popoare din Caucaz, polonezi, ucraineni, coreeni etc) despre care s-a scris în presă şi publicaţii de specialitate dupa 1990.

2. Deportarea de la 6-7 iulie 1949 (operaţiune denumită conspirativ “IUG”/Sud), s-a făcut în urma Hotărârii Biroului Politic al CC al PC al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 “Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, complicilor ocupanţilor germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliţiei germane şi româneşti, a membrilor partidelor politice, a gardiştilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât şi a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”.

Hotărârea, care prevedea “deportarea în Kazahstan, Asia Centrală şi Siberia a 11.280 de familii cu 40.850 de oameni“, era însoţită de un act adiţional în care se specifica decizia Guvernului Sovietic ca “deportarea categoriilor menţionate să se facă pe vecie“, operaţiunea să înceapă pe 6 iulie 1949, ora 02,00, şi să se încheie pe 7 iulie 1949, ora 20,00.

Documente de arhiva indică participarea la desfăşurarea acestei operaţiuni a 4.496 de “lucrători operativi” ai Ministerului Securităţii de Stat al URSS, inclusiv aduşi din alte republici, 13.774 ofiţeri şi soldaţi şi a 4.705 activişti de partid din Moldova.

Au fost mobilizate 4069 autovehicule pentru asigurarea transportului intern a celor ce au fost ridicaţi şi au fost pregătite 30 de eşaloane, respectiv, 1573 de vagoane de vite în care românii basarabeni deportaţi au fost transportaţi în Siberia (Ţinutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumeni şi Tomsk) şi RSS Kazahă (regiunile Aktubinsk, Kazahstanul de Sud şi Jambul).

In fapt, au fost deportate 11.293 de familii – 35.796 persoane, din care 9864 bărbaţi, 14.033 femei şi 11.889 copii. 7620 de familii au fost considerate “chiaburi”, iar celelalte acuzate de “colaborare cu fasciştii”, de “apartenenţă la partidele burgheze româneşti sau la secte religioase ilegale”. De notat că acestor “deportaţi pe vecie” li s-au confiscat averile şi li s-a interzis să-şi ia cu ei bunuri materiale.

3. Deportarea de la 1 aprilie 1951. Operaţiunea s-a numit conspirativ “SEVER”/Nord şi a fost pusă în aplicare în baza aceleiaşi Hotărâri a Consiliului de Miniştri al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 şi Hotărârii Consiliului de Miniştri al URSS nr.667-339cc din 3 martie 1951, care prevedea “deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a membrilor sectei ilegale antisovietice a iehoviştilor şi membrilor familiilor acestora, în total 5917 persoane”.

Acţiunea a început la ora 04,00 şi s-a încheiat la ora 20,00 în aceeaşi zi. Au fost arestate şi deportate în Siberia (reg.Kurgan) 723 de familii, respectiv, 2617 persoane (808 bărbaţi, 967 femei şi 842 copii), în special acuzate de apartenenţă la secta religioasă “Martorii lui Iehova”.

La această operaţiune au participat 546 de “lucrători operativi” ai Securităţii, 1127 ofiţeri şi soldaţi din Ministerul Securităţii, 275 ofiţeri şi soldaţi de miliţie şi 750 de persoane din cadrul organelor sovietice de partid din Moldova. Deportarea s-a făcut în două eşaloane, cu vagoanele care au ajuns la destinaţie la 13-14 aprilie 1951. Pe drum s-au născut câţiva copii şi au murit câteva persoane bolnave.

NOTĂ: Un raport al Ministerului de Interne al URSS din 1956 arată că iehoviştii din Moldova, împreună cu cei din republicile baltice si regiunile din vestul Ucrainei şi Belarusiei erau în număr de 7449 deportaţi în regiunile Tomsk, Krasnoiarsk şi Irkutsk din Siberia.

Am cunoscut mai mulţi români basarabeni deportaţi în iulie 1949 şi aprilie 1951 în Siberia şi Kazahstan pe motiv de apartenenţă la secta religioasă “Martorii lui Iehova”, care astăzi locuiesc compact în localităţi din apropierea fostei capitale a Kazahstanului, Alma-Ata, şi apropierea capitalei Kârgâzstanului, Bishkek. Aceştia mi-au relatat că, în anii 60, când au vrut să se întoarcă în Basarabia, li s-a interzis şi au fost obligaţi să semneze documente că nu au pretenţii la recuperarea averilor pe care le-au lăsat când au fost deportaţi.

De notat că aceste comunităţi (persoanele în vârstă), prin religie şi-au păstrat limba română (în grai moldovenesc), obiceiurile şi tradiţiile populare.

4. Se pare că deportările din Basarabia nu s-au oprit în 1951. La 6 octombrie 1952, Secretarul General al Partidului Comunist din RSS Moldovenească, Leonid Brejnev, se adresează Comitetului Central al Partidului de la Moscova cu “rugămintea” să fie deportate din Basarabia alte “elemente antisovietice”, care au rămas nestrămutate în operatiunile din 6-7 iulie 1949 şi 1 aprilie 1951.

Potrivit lui Brejnev, “în prezent, pe teritoriul Moldovei sunt 3117 persoane care s-au sustras de la strămutare în 1949: 735 familii de chiaburi însumând 2382 persoane şi 735 de chiaburi rămaşi singuri, ale căror familii au fost strămutate şi se află în colonii”. Nu-I dau linişte lui Brejnev nici credincioşii de altă religie: “…În prezent, în raioanele limitrofe ale oraşului Bălţi, sunt identificate încă 850 familii de sectanţi iehovişti -1700 persoane, precum şi 400 familii de adepţi ai sectelor inocentiştilor, arhangheliştilor, sâmbotiştilor, cincizeciştilor şi adventist-reformiştilor, în total 1100 de persoane“.

Deşi nu avem date concrete, se poate presupune că rugămintea lui Brejnev nu a fost refuzată. Un proiect “strict secret” de Hotărâre a Preşedintelui Consiliului de Miniştri al URSS “Cu privire la strămutarea suplimentară de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, adepţilor sectelor ilegale ale iehoviştilor, inocentiştilor, arhangheliştilor, sâmbotiştilor, cincizeciştilor adventist-reformiştilor şi membrilor lor de familie” prevedea deportarea a 5917 de persoane în aprilie 1953 în regiunea Kurgan din Siberia şi RSS Kazahă, în conformitate cu Hotărârile Consiliului de Miniştri al URSS nr.1290-467cc din 6 aprilie 1949 şi nr.667-339cc din 3 martie 1951.

III. Recrutările forţate pentru muncă în URSS
În timpul regimului sovietic, în special al celui stalinist, RSS Moldovenească şi regiunea Bucovinei de Nord au fost surse de forţă de muncă gratuită pentru marile obiective industriale, zăcămintele petroliere, minele de cărbuni şi alte resurse naturale, industria lemnului etc. din întreaga Uniune Sovietică.

Există documente care arată că, imediat după anexarea la 28 iunie 1940 a Basarabiei, din această regiune au fost recrutate şi trimise la muncă forţată în întreaga Uniune mii de persoane. Prin Hotărârea nr.39 din 9 august 1940, Consiliul Economic al Guvernuluii URSS a dispus “recrutarea în localităţile rurale ale Basarabiei a 20 de mii de muncitori”, iar la 28 august 1940 conducerii Chişinăului I s-au cerut “recrutări suplimentare în judeţele RSS Moldoveneşti”. Rezultatul-până la 29 noiembrie 1940, din Basarabia organele sovietice au recrutat şi trimis în diverse regiuni industriale ale URSS, inclusiv în Kazahstan, în bazinul carbonifer Karaganda, cca.56 mii de persoane de origine română.

 În locul lor, au fost aduşi în Basarabia 13 mii de ofiţeri NKVD şi de armată, învaţători din Ucraina, Rusia, Belarus, care au predat limba rusă obligatorie timp de un an.

 Acesta a fost începutul deznaţionalizării provinciilor româneşti ocupate. Unele surse indică faptul că, între anii 1948-1960, 196 mii de “moldoveni” au fost recrutaţi şi trimişi la muncă pe şantierele sovietice.

IV. Trimiterile la lucrările de desţelenire a stepelor Kazahstanului demarate de Nikita Hruşciov în 1956
Astăzi, în Kazahstan trăiesc mulţi români basarabeni/”moldoveni” care în anii 50-60 au fost aduşi la “lucrările epocale ale regimului Hruşciov” de desţelenire a stepelor din nordul Kazahstanului şi transformare a acestora în terenuri agricole (în regiunile Kustanai şi Pavlodar – peste 3000 de persoane în fiecare, în regiunile Akmola şi Aktubinsk-peste 2000 de persoane în fiecare).

Aceştia povestesc cât de căutaţi erau ţăranii, mecanizatorii şi tractoriştii din RSS Moldovenească. Săptămânal, din Chişinău zburau spre Kazahstan avioane pline cu agricultori şi tractorişti “moldoveni”.

 Condiţiile în care erau primiţi aceştia la început, în anii 1956-1958, lăsau de dorit: ” eram lăsaţi direct în câmp, în corturi de campanie de câte 30-40 de persoane, la mare distanţă de localităţi. Alţii, mai norocoşi, erau cazaţi în aşa-zise cămine, unde condiţiile sanitare lipseau.

Ca sa nu mai vorbesc de foame, boli şi frig…au fost vremuri grele”, povesteşte Ion Guzun, un bătrân basarabean care a rămas cu traiul în Kazahstan. Ulterior, o modalitate distinctă de aducere a “moldovenilor” la Desţelenit era trimiterea prin “detaşamentele de komsomoli”/tinerii comunişti, entuziaşti de 17-18 ani, care erau îndemnaţi să contribuie la “ridicarea agriculturii si tarii sovietice”.

 În cei 15 ani cât a durat campania de desţelenire a lui Hruşciov, în Kazahstan au fost trimişi cca.-1,5 mil. persoane din întreg URSS-ul.

V. Alte modalităţi prin care au ajuns românii basarabeni şi bucovineni în Kazahstan

– prin repartiţii ca specialişti şi forţă de muncă la diverse obiective industriale la terminarea instituţiilor de învăţământ mediu şi superior (anii 60-80);

– de bună-voie, pe urmele rudelor care au fost deportate în anii 40-50, celor trimise la desţelenit sau obiectivele industriale şi minele de cărbune;

– atraşi de locuri de muncă mai bine plătite decât în Moldova, unde se făceau anunţuri despre “marile şantiere sovietice” care existau în Kazahstan;

– urmare căsătoriilor mixte şi serviciului militar.

În total, urmare politicii sovietice de deznaţionalizare a românilor în Basarabia şi Bucovina de Nord (prin strămutarea din locul de baştină), la sfarşitul anilor 80, peste 500 mii de “moldoveni” trăiau în alte regiuni ale URSS. Potrivit recensământului din 1989, cei mai mulţi “moldoveni” se găseau în Ucraina-324.525, în Rusia – 172.671 şi în Kazahstan – 33.098.

VI. Prizonierii români de război în lagărele NKVD din Kazahstan (1941-1950)
Potrivit datelor culese de ambasadorul României în Kazahstan în timpul cercetărilor in Arhivele de la Karaganda între anii 2002-2006 şi a mărturisirilor unor supravieţuitori, în timpul celui de-al II -lea război mondial, în perioada 1941-1945, pe teritoriul regiunii Karaganda au fost amplasate 3 lagăre de concentrare ale NKVD pentru prizonieri militari şi civili străini: Spassk nr. 99, Balhash nr. 37 si Jeskazgan nr. 39.

Cel mai mare lagăr a fost “Spassk nr. 99″, situat la 45 km de oraşul Karaganda, pe teritoriul fostei Uzine de topire a cuprului “Spassk”.

 Pe tot timpul funcţionării, prin acest lagăr au trecut 66.160 de prizonieri de război străini (66.746 dupa alte date), dintre care: 29.777 au fost nemţi, 22.225 japonezi, 1633 austrieci, 1208 polonezi, 1088 italieni, 1139 unguri, 195 finlandezi, etc. Din totalul exprimat, 6.740 de prizonieri au fost de naţionalitate română.

La aceştia se mai adaugă un număr de peste o mie de prizonieri de război români (care au luptat în Armata Română), dar care au fost înregistraţi ca evrei, ucraineni, armeni, “moldoveni”.

În acest lagăr au fost concentraţi şi 1808 prizonieri civili, dintre care 92 erau de naţionalitate română.
Datele de arhivă indică faptul că, in perioada 1941-1950, 7765 prizonieri de război străini aflati in detenţie în lagarul Spassk nr. 99 au murit.

 Din totalul acestora, 827 au fost de naţionalitate română. La aceştia se adaugă alţi cca.200 de prizonieri de alte naţionalităţi, care au luptat în Armata Română: unguri, ucraineni, evrei, armeni.

Mai mulţi prizonieri “moldoveni” care au murit sunt înregistraţi separat de cei români.

Prizonierii morţi au fost înmormântaţi fie pe teritoriul Diviziilor lagărului, fie in apropierea acestora, a minelor sau a obiectivelor industriale unde munceau, astazi neexistand practic, cu o singură excepţie, o inventariere clară în acest sens.

Până în prezent, în regiunea Karaganda s-a identificat un singur perimetru unde în acea perioadă au fost înhumaţi prizonieri străini de razboi care au murit: cimitirul din apropierea Lagărului de concentrare Spassk nr. 99. Potrivit unor supravieţuitori ai lagărului, zilnic mureau zeci de prizonieri, care erau “aruncaţi” în gropi comune. Iarna, ei erau îngropaţi în zăpadă.

La începutul anului 2003, Ambasadorul României Vasile Soare a facut demersuri pe lângă autorităţile regiunii Karaganda şi a obţinut aprobările pentru păstrarea memoriei prizonierilor români morţi în lagărele din Karaganda.

Astfel, la 9 septembrie 2003, preşedintele României de atunci, Ion Iliescu, aflat în vizită oficială în Kazahstan, a dezvelit în cimitirul de la Spassk un monument în memoria celor peste 1000 de prizonieri români morţi în anii ‘40-’50 în lagărele staliniste din centrul Kazahstanului. Un preot venit special din România a oficiat o slujbă de pomenire.

Deşi potrivit datelor de arhivă, majoritatea prizonierilor străini de război au fost repatriaţi în anii 50, există informaţii că unii au rămas să trăiască în Karaganda, fiind transferaţi în alte lagăre – “colonii de muncă”.

Astăzi încă trăiesc martori ai acelor evenimente (fosti deţinuţi, de alte naţionalităţi) care ne-au povestit despre “foşti prizonieri români care au murit prin anii 60 la Karaganda” (de ex.Alexandru Demeter din Bucureşti), deci la 10 ani după ce lagărele au fost oficial lichidate şi prizonierii repatriaţi. Este posibil să existe astăzi urmaşi ai acestora, printre cei aprox. 4000 de români înregistraţi oficial la recensământul din 1999 în regiunea Karaganda.

 

COMUNITATEA ROMÂNEASCĂ DIN KAZAHSTAN ASTĂZI

 

Dacă înainte de destrămarea URSS “moldovenii” ocupau locul 15 ca număr între cele 120 de naţionalităţi înregistrate în Kazahstan (33.098 persoane), după 1991, când această ţară şi-a proclamat independenţa, mulţi s-au întors în Basarabia şi Bucovina ori s-au mutat în alte foste republici sovietice, actuale membre CSI.

Aşa se explică faptul că, la recensământul din 1999, în Republica Kazahstan, în grupa etnică români/”moldoveni” erau înregistrate 20.054 de persoane, din care 594 de persoane s-au declarat români si 19.460 -”moldoveni”. Majoritatea acestora trăiesc în localităţi situate în regiunile din nordul Kazahstanului (Pavlodar, Kustanai, Karaganda, Akmola, Aktobe), adică în regiunile unde au avut loc deportările şi trimiterile la muncă fortata de către regimul sovietic (în Anexă-distribuţia româno-moldovenilor pe regiuni în Kazahstan).

În anul 2002, subsemnatul a organizat întâlniri ale membrilor comunităţii românilor moldoveni din regiunea Alma-Ata cu ocazia “Mărţişorului”, “Pastelui”, a “Zilei Nationale” a Romaniei, prilejuri cu care a prins contur ideea constituirii unei Asociaţii/Societăţi culturale româneşti care să promoveze conştientizarea originii etnice comune a românilor si “moldovenilor” din Kazahstan, prezervarea limbii române, a tradiţiilor şi obiceiurilor comune.

La începutul anului 2003, împreună cu Mihail Groza, etnic român originar din Transnistria, care trăieşte în Kazahstan din anii 50, am pus bazele Ansamblului de dansuri populare româneşti “Românaş” la o şcoală generală din localitatea Azat-Talgar din apropierea oraşului Alma-Ata. Astăzi, “Românaş” este singurul ansamblu de dansuri româneşti din Asia Centrală şi are în repertoriu dansuri populare din toate regiunile folclorice.

Participă periodic la manifestări culturale organizate în Kazahstan, devenind foarte cunoscut. In perioada 13-19 iulie 2006, membri ai ansamblului au fost invitaţi să participe pentru prima dată la un festival în România – Festivalul “La Fântâna Dorului” de la Şimleul Silvaniei, organizat cu sprijinul Departamentului pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni din cadrul MAE.

La 28 mai 2003, la Alma-Ata, a fost înregistrată juridic Asociaţia Româno-Moldovenilor din Kazahstan (ARMK), al cărui director executive este Mihail Groza. La ceremonia dedicata naşterii primei Asociaţii româneşti în această ţară au fost prezenţi doi artişti populari români – Dumitru Zamfira şi Mihai Căluşaru, prezenţi la Alma-Ata la un festival internaţional de folclor. Conform statutului, “Asociaţia s-a născut pornind de la realitatea istorico-culturală potrivit căreia românii si “moldovenii” sunt una şi aceeaşi naţie, vorbesc o limbă comună – limba română, au cultură, religie, tradiţii şi obiceiuri comune”.

În iunie 2003, la Ambasada României la Alma-Ata s-au deschis cursuri facultative pentru copiii membrilor Asociaţiei care doresc să înveţe limba română.

Tot în iunie 2003, la Reuniunea Consiliului Mondial Român de la Vatra Dornei, conducerea Asociaţiei Româno-Moldovenilor din Kazahstan a înaintat o cerere de afiliere a Asociaţiei ca membru al acestui for al românilor de pretutindeni, din dorinţa de a stabili legături cu Ţara şi asociaţii similare din întreaga lume.

În prezent, Asociaţia se află în proces de reorganizare, ca urmare a apariţiei unui “curent moldovenesc” prin care se încearcă iarăşi dezbinarea comunităţii româneşti din Alma-Ata în români şi “moldoveni”.

Demersurile ambasadorului României în Kazahstan, Vasile Soare, au continuat şi la 28 aprilie 2005, a fost înregistrată juridic cea de-a doua asociaţie a românilor din Kazahstan – “Societatea Culturală Română DACIA” din Karaganda (regiune unde oficial trăiesc aprox. 4000 de persoane de origine română).

La sediul societăţii DACIA din Karaganda, dotat cu sprijinul statului român, până la sfarsitul anului 2006 s-au organizat săptămânal cursuri de limba română pentru copiii etnicilor români din regiune în cadrul Şcolii Duminicale “Mihai Eminescu”.

O figură marcantă a comunităţii româneşti din Karaganda este veteranul Simion Plamadeala (70 de ani), poet, absolvent al Colegiului Pedagogic din Chisinau in anii ’50, fost coleg de colegiu cu poetul Grigore Vieru si cu Mircea Druc, ex-premier al R.Moldova.

Simion Plămădeală a ajuns in Kazahstan in anii ’50, ca multi conationali de-ai sai din Basarabia, la lucrarile de destelenire declansate de regimul sovietic al lui Nikita Hrusciov, pe motiv că la absolvirea colegiului a refuzat să predea limba rusă la o şcoală românească de pe malul Prutului.

Poetul roman din Karaganda a lucrat peste 30 de ani în minele de cărbuni din Karaganda, timp în care a scris sute de poezii în limbile română şi rusă prin care şi-a exprimat suferinţa îndurată, nostalgia după locurile natale, a militat pentru limba şi identitatea românească a “moldovenilor”. Astăzi, poeziile lui Simion Plămădeală îi încântă pe cei mai tineri şi sunt publicate periodic în presa locală.

Conducerea Societăţii DACIA a fost invitată şi a participat la Prima Reuniune a Liderilor Asociatiilor Culturale Romaneşti din Europa, Bucureşti, 11-13 octombrie 2006 (organizată de MAE roman), unde a luat cuvântul şi a intrat în contact cu lideri de asociaţii din întreaga Europă.

Începând cu anul 2002, din rindul comunităţii etnicilor români din Kazahstan, Ambasada României la Alma-Ata selectează anual tineri cărora li se acordă burse de studii gratuite în România (în prezent, în România studiază 5 elevi şi studenţi de origine română din Kazahstan).

 În anul 2006, un grup de 10 copii etnici români din Kazahstan au fost trimişi gratuit în România, în tabăra de odihnă de la Năvodari. Aceste două programe ale statului român dedicate sprijinirii păstrării identităţii naţionale a conaţionalilor noştri de pretutindeni sunt extrem de apreciate de comunitatea din Kazahstan şi sunt privite ca modalităţi concrete de sprijin din Ţară pentru existenţa identitară a acesteia.

În mai 2005, ambasadorul României a invitat în Kazahstan o echipă a Televiziunii Române care a realizat un documentar despre comunitatea românească din această ţară, difuzat în câteva episoade pe TVR şi TVRI. Radio România Actualităţi şi Radio România Cultural au realizat la rândul lor, în anii 2004-2006, emisiuni despre această comunitate.

În decembrie 2005, Ambasada României în Kazahstan a organizat pentru comunităţile româneşti din Karaganda şi Alma-Ata concerte de muzică populară romanească cu ocazia Zilei Naţionale a României, cu participarea unor artişti de la Ansamblul “Ciocarlia” din Bucuresti.

În iulie 2006, urmare demersurilor ambasadorului României, în regiunea Pavlodar din nordul Kazahstanului a fost înregistrată o a treia societate culturală a românilor din Kazahstan-Societatea Culturală Română BUCOVINA.

 

 

Vasile Soare,

fost ambasador al Romaniei in Kazahstan

 

 

29/03/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

DRUMETI IN CALEA FURTUNII. Cartea neagră a României 1940-1948

 

Români în calea lupilor

În viață trebuie să ai curaj, căci oriunde te vei găsi, ești în lumea lupilor și, dacă nu ai curaj, nu faci nimic” (Alexandru Danielopol)

Pentru Basarabia, din păcate, nu mai puteam face nimic. Basarabia era pierdută, era luată de ruși. Acum însă se punea problema salvării oamenilor, a basarabenilor și bucovinenilor. Aceștia se refugiaseră în România în două valuri, între 1940-1941, relativ puțini, și un val uriaș, refugiat în 1944.

După datele pe care le dețineau americanii, era vorba de peste 300.000 de oameni (după alte date, 700.000 de oameni n.a.), care fugiseră de spaima bolșevicilor. Un an de zile, 1940-1941, îi lămurise pe basarabeni ce-i poate aștepta de la ruși.

În orice caz, americanii dau ca cifră 300.000 numai pentru cei salvați de la deportare, iar cei luați de ruși și repatriați cu forța se cifrează între 50-55.000 de oameni.

În 1940, când Sovietele ne-au adresat cunoscutul ultimatum, de 72 de ore, nu a existat timpul fizic necesar pentru evacuarea tuturor persoanelor. Unii au fost surprinși în spitale, unele femei erau însărcinate, mai erau funcționarii de la poștă, de la telegraf, cei de la tramvaie, care nu au putut pleca la timp și rușii i-au surprins acolo.

Sigur, cei din nordul Basarabiei, unde lățimea teritoriului era mai mică, s-au putut refugia mai ușor, dar cei din sud, de la Cetatea Albă de pildă, unde lățimea era maximă, au avut mari probleme să se refugieze în România, mai ales că starea drumurilor era lamentabilă.

Din păcate, trebuie să spun cu durere în suflet, românii nu s-au îngrijit de starea drumurilor, nu s-au îngrijit de Basarabia, era mai mult o “provincie de exil”. Eu locuiam în București, pe strada Biserica Amzei, casa tatălui meu, profesorul Danielopol, în grupul de case al Brătienilor.

Copil mic fiind, îl auzeam deseori pe Ionel Brătianu, când se plimba prin parc, spunând:  “Basarabia este un dar otrăvit și de care, de fapt, nici nu a fost vorba în negocierile pe care le-am purtat cu aliații în 1916. Ne-am pomenit cu acest dar, care în final ne va costa scump”.

* * *

În acele momente nu mă gândeam la responsabilitate, deși eram perfect conștient de ea. Mă gândeam cum să-i salvez eu, Alexandru Danielopol, care abia ieșisem de la doctorat, pe acești 300.000 de năpăstuiți.

Probabil, sunt convins chiar,  existau oameni mult mai capabili decât mine, mult mai deștepți, cu multă experiență, dar au refuzat să o facă, iar sarcina mi-a revenit mie.Eu am fost luat de Savel Rădulescu nu pentru ce mare personalitate eram, ce mare jurist aș fi fost, ci pentru că altul nu a fost. Eu eram un jurist începător la oficiul juridic al băncii Creditul Industrial.

Mi-a servit enorm educația primită de la iezuiți. Mi-a servit din două motive. O dată, dintr-un motiv personal interior: iezuiții m-au făcut un om, adică un om de răspundere, în ideea că nu poți păcăli, pentru că, dacă păcălești, ești descoperit mai devreme sau mai târziu și ești distrus.

În al doilea rând, în viață trebuie să ai curaj, căci oriunde te-ai găsi, ești în lumea lupilor și, dacă nu ai curaj, nu faci nimic. Așa au fost tot timpul iezuiții.

 

 

Lumea bună din București, în perioada 1944-1945, își dădea bine seama ace va urma, ca atare doreau să-și ducă copiii în străinătate. O cale era ca  acești copii să intre în diplomație, în ideea că astfel vor pleca în misiuni diplomatice în străinătate și vor rămâne acolo.

Unul dintre acești copii era Alexandru Paleologu. S-a gândit să intre la Ministerul de Externe, dar acolo nu se mai intra pe bază de concurs, ci deja pe bază de origine, ca atare nu l-au primit. A vrut atunci să intre la americani, unde lucra și fratele său, dar nici americanii nu l-au primit, pe motiv că nu știa bine limba engleză.

În lipsă de altceva mai bun, prin pile (prin Ionel Christu), a ajuns și el să lucreze la Comisia Română pentru aplicarea armistițiului cu Aliații, unde nu a făcut absolut nimic. Nu se găsește niciun document care să amintească prezența sa acolo. Își lua salariul și se plimba pe culoare, foarte elegant, foarte înfumurat, plin de sine,

Eu, în schimb, stăteam într- cămăruță, veneau basarabeni după basarabeni, era un pelerinaj, lumea stătea la coadă, îmi sărutau mâna, ca la Papa de la Roma. Plângeau, se puneau în genunchi în fața mea și mă implorau: “Salvați-ne, faceți ceva pentru noi, nu ne lăsați să ne ia rușii!”

Dacă asta părea că nu ajunge, veneau copii cu părinții lor, mă implorau și ei: “Salvați-o pe mama, salvați-l pe tata, salvați-mi frățiorul și surioara!” Eram încontinuu cu lacrimile în ochi , noaptea nici nu mai puteam dormi. Veneau la mine, în acea cămăruță, regulat și reprezentanții basarabenilor, Ion Pehlivan și Pan Halippa. Îmi spuneau și ei: “Sunteți Dumnezeul nostru, salvați-ne, salvați-ne!”

Era îngrozitor, de multe ori nu mai rezistam și plecam unde vedeam cu ochii, îmi venea să-mi iau lumea în cap. Ce să fac, ce să fac? Cum să fac să-i salvez? Eram conștient că am în față pe reprezentanții temutului guvern sovietic, pe oamenii lui Stalin, dar știam că trebuie să mă lupt și cu propriul meu guvern, condus de “patriotul” Petru Groza, pe care nu-l interesa soarta basarabenilor și bucovinenilor. Groza făcea pe nepăsătorul. Desigur, nu pentru că era ardelean, ci pentru că era comunist.

Eu însă ajunsesem într-o stare de disperare pe care nici nu o pot descrie. Îmi neglijam complet ținuta, cravata îmi era într-o parte, haina necălcată, părul răvășit și, într-o zi, în această stare deplorabilă, mă ciocnesc pe culoar cu Conu Alecu, cu Alexandru Paleologu. El, cu un aer superior, pomădat, îmbrăcat ca un dandy englez, plin de o imensă sine, iar eu, ca vai de mine, trăind tragedia care se profila la orizont, tragedia a 300.000 de oameni.

Ei bine, nu am mai rezistat și i-am spus lui Paleologu, deși era prietenul meu, ne cunoșteam de multă vreme: “Alecule, eu te înțeleg foarte bine de ce vrei să devii diplomat, dar află de la mine că sunt două categorii de diplomați: diplomați de culise și diplomați de culoar. Tu vei fi un excelent diplomat de culoar”.

 

Important este ce s-a întâmplat în continuare. Văzând că gluma cu basarabenii și bucovinenii se îngroașă, am propus lui Ionel Christu și apoi lui Constantin Vișoianu, devenit noul ministru de externe, să facem un memoriu, pe baza dreptului internațional, adresat direct lui Molotov, președintele consiliului de miniștri sovietic. Ei mi-au spus să fac eu acest memoriu. Vișoianu a fost mulțumit de el și l-a trimis la Moscova.

După aproximativ 15 zile a venit răspunsul lui Molotov, care, pot să spun, ne-a trăznit pe toți în cap: “Dreptul internațional nu este dreptul sovietic, continuați repatrierile urgent!”. Ei bine, trebuie să spun, a fost un moment de confuzie, toată lumea a rămas cu gura căscată, îngrozită.

În al doilea rând, am constatat că noi nu aveam dreptul sovietic. Am cerut atunci rușilor, prin Comisia Aliată de Control (sovietică), să ne trimită un exemplar din noul drept sovietic, însă ei au refuzat să ni-l trimită. Până la urmă, am făcut rost de textul de lege care se referea la problema basarabenilor și bucovinenilor.

I-am spus atunci lui Constantin Vișoianu că singura speranță pe care o mai aveam era să studiem, literă cu literă, acest text de lege, poate vom găsi o fisură în el. “Nu se poate să nu găsim noi o chichiță în acest text”, i-am spus lui Vișoianu.

El nu era convins de acest lucru, mi-a zis: “Hai înainte la Rege, să vedem ce zice el, ce poate face el”. Aparent, Regele era foarte bine văzut de ruși, urma să primească ordinul Pobeda. Însă nu vreau să vă povestesc ce s-a întâmplat la Rege. Pentru că Regele este o persoană distinsă, cu sentimente românești, și apoi nu servește la nimic să vă spun ce s-a întâmplat, ce ne-a spus Regele.

În orice caz, a fost un nou moment de stupoare, în momentul în care ne-am dat seama că nici la Rege nu putem face nimic. Pentru Savel Rădulescu a fost un dublu șoc, pentru că-l adora pe Rege.

Fapt este că nu s-a putut face nimic pentru nemți. Cert este că Savel Rădulescu mi-a spus odată: “Ocupă-te și de nemți, uite, îi deportează”. Eu nu am acceptat, din cauză că eram ocupat până peste cap până peste cap cu basarabenii și bucovinenii mei. Erau români năpăstuiți pe cale de a fi înhățați de ruși. Sigur, și nemții erau cetățeni români, erau și ei năpăstuiți, dar… Dacă, însă, m-aș fi ocupat de ei, acum eram cetățean de onoare al Germaniei.

Între timp, a sosit memorial lui Molotov. Constantin Vișoianu a refuzat însă să aplice legislația sovietică, spunând: “În țara mea nu aplic legislația ocupantului”. Poziția lui era fermă, dar în fața rușilor nu însemna nimic.

Edmond Ciuntu, care fusese ambasador la Moscova, i-a spus însă lui Vișoianu: “Lasă-l pe Sandu să studieze legislația sovietică ca să găsească o chiciță, legislația sovietică este proastă, făcută de juriști proști, este imposibil să nu găsească o chichiță”.

Într-adevăr, am găsit chichița. Textul decretului Sovietului Suprem din 8 martie 1941 spunea următoarele: “Toate persoanele care la data de 7 noiembrie 1917 aveau calitatea de supuși ai fostului imperiu rus și care la data de 28 iunie 1940 au trăit pe teritoriul Basarabiei, precum și copiii lor, indiferent dacă până la data de 28 iunie aveau sau nu calitatea de supuși români, sunt repuși în drepturile de cetățeni sovietici, începând cu data de 28 iunie 1940”.

Am descoperit deci chichița, era conjuncția “și”. Ce însemna acest și? Însemna că cele două condițiuni erau cumulative. Deci, dacă îndeplineai prima condițiune și nu și a doua, nu intrai în decret. Idem, dacă îndeplineai a doua condițiune și nu prima, nu intrai în decret.

Pe de altă parte, românii nu intrau absolute deloc în decretul Sovietului Suprem din martie 1941, pentru că ei nu fuseseră cetățeni ai imperiului rus la data de 7 noiembrie 1917. În fine, copiii nu intrau sub nicio formă în acest decret, din același motiv. Prin interpretarea mea (conjuncția “și”), aceștia ieșeau definitiv din decretul Sovietului Suprem.

Reacția rușilor a fost una de stupoare și apoi de enervare. Au suspendat imediat discuțiile. Între timp basarabenii și bucovinenii, informați de noua desfășurare a situației, au purces să-și facă imediat acte false. Cei mai mulți și-au făcut certificate de naștere false, din care reieșea că ei s-au născut în România, în Transilvania, în Muntenia, în Moldova etc. Alții și-au făcut certificate false de rezidență: “Da, ne-am născut în imperiul țarist, dar la data de 28 iunie 1940 ne găseam în România”, spuneau ei acum.

Negocierile cu sovieticii au continuat. Pe de altă parte, basarabenii și bucovinenii au avut răgazul necesar să-și facă acte false. Se lucra intens la chestia asta. Printre alții, și familia lui Paul Goma și-a întocmit acte false.

Nici nu era nevoie ca falsificatorii să fie eliberați din închisori, pentru că se aflau în libertate. Aproape toți erau evrei și nu puteau fi arestați, pentru că ar fi protestat imediat americanii, că “noi arestăm evrei, exact ca Hitler, suntem fasciști ca și el”. Degeaba am încercat noi să explicăm prin 1944 că aceștia sunt simpli delincvenți de drept comun, americanii o țineau cu chestiunea că noi vrem să persecutăm evreii, ca și Hitler.

Ca atare, acești falsificatori au rămas în libertate. Imediat s-au pus la lucru, erau ași în meserie. Înainte falsificaseră documente pentru comuniști, ca să poată fugi în URSS, apoi falsificaseră bani, iar acum falsificau certificate de naștere și certificate de rezidență, pentru ca basarabenii, bucovinenii și cei din Herța să nu poată fi repatriați în Uniunea Sovietică. Pentru falsificatori a fost o afacere de milioane, dar cei mai fericiți erau basarabenii și bucovinenii, pentru că scăpau, practic, de deportare.

Așa au rămas pentru totdeauna în România peste 300.000 de basarabeni, bucovineni și români din Herța. Din această cauză sunt așa de mulți basarabeni și bucovineni astăzi în țara noastră, din cauza a două litere care, compuse, au format conjuncția “și”.

Convorbiri cu Alexandru Danielopol, în Liviu Vălenaș, “Cartea neagră a României 1940-1948”, Editura Vestala, București 2006

  din Franck Melen: „Romani in calea lupilor”( blogul Cealalta lume)

13/02/2011 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: