DEZVĂLUIRI: REBELIUNEA LEGIONARĂ ȘI IMPLICAREA ÎN EVENIMENTELE DIN 21-23 IANUARIE 1941 A COMUNIȘTILOR ROMÂNI ȘI A ALTOR AGENȚI AI SERVICIILOR SECRETE SOVIETICE

Regele Mihai, Regina Mamă – Elena, Generalul Ion Antonescu, Horia Sima și Ion Zelea Codreanu la manifestația din 8 noiembrie 1940 de la Iași. Foto: Arhivele Naționale / Historice.ro

În septembrie 1940 pierderile teritoriale ce au lovit ţara au provocat în România o gravă criză politică. După cedarea Basarabiei sovieticilor, a urmat Dictatul de la Viena care rupea Transilvania de patria mamă în favoarea Ungariei lui Horthy și cedarea Dobrogei de sud (Cadrilaterul) către Bulgaria. Pe fondul creşterii impresionante a popularităţii Mişcării Legionare, s-a format un guvern condus de generalul Ion Antonescu care a adus şi Garda de Fier a lui Horia Sima la putere, transformând astfel la 14 septembrie 1940 România în Stat Naţional Legionar.

Însă această conducere bicefală a țării nu putea avea o viaţă lungă. După doar câteva luni de guvernare comună pe 21 ianuarie 1941, legionarii și generalul Ion Antonescu, au intrat într-un conflict deschis, încercând să preia singuri întreaga puterea.

Au fost trei zile de grave violenţe între Legiune şi armată. În cele din urmă, mișcarea legionară a fost înfrântă, iar Legiunea a intrat într-un declin din care nu a mai ieşit niciodată.

Istoricul dr. Tiberiu Tănase, secretar al Diviziei de Istoria Științei din cadrul CRIFST al Academiei Române și autor a sute de studii de specialitate publicate de editura Academiei Naționale de Informații Mihai Viteazul și publicațiile SRI „Intelligence” și „Revista Română de Studii de Intelligence”, cât și revista rezerviștilor SRI, „Vitralii – Lumini și Umbre” sau Arhivele Totalitarismului a INST – Academia Română. (…). El s-a dedicat cercetării documentelor din arhivele secrete ale fostelor servicii speciale românești și a unor aspecte mai puțin cunoscute din istoria  Legiunii „Arhanghelul Mihail”.

Cercetând arhivele existente în România, de la cele ale SRI (CNSAS) la cele naționale (DANIC), ale MAPN și ale Academiei Române, istoricul a constatat că „a reieșit implicarea în evenimentele din 21-23 ianuarie 1941 atât a unor comuniști români cât și a altor agenți ai serviciilor secrete sovietice”.

”Așa după cum demonstrează documentele din Arhiva SSI, comuniștii se înscriseseră masiv în Corpul Muncitoresc Legionar. Deși, comandantul Mișcării legionare observase acest fenomen și hotărâse o epurare, primirea de noi membri muncitori cu simpatii comuniste a continuat. Comuniștii s-ar fi înscris în cuiburile legionare pentru a-și satisface interesele importante: ascunderea scopului lor real, adică schimbarea orientării partidelor naționaliste, falsificarea rezultatelor, obținerea informațiilor din diferite compartimente ale vieții sociale și schimbarea în direcții favorabile intereselor URSS. Comuniștii ar fi exploatat slăbiciunile lui Horia Sima.”

În acest sens, autorul redă și concluzia unei Note a Direcțiunii Generale a Siguranței Statului (DGSS) din martie 1941, în care se arată că Legația Sovietică din București raporta că „în Mișcarea Legionară se aflau foarte multe elemente comuniste, foarte bine apreciate, iar mulți dintre aceștia, cu ocazia rebeliunii, au ațâțat spiritele provocând dezordini și chiar participând la jafuri.”

Unul dintre cele mai interesante documente din volum este un raport transmis Internaționalei a III-a de PCdR, la 9 februarie 1941, cu privire la „statistica devastărilor, numărul victimelor, pagubele estimate”.

Raportul, suntem informați din cuprinsul lui, era însoțit de edificarea Kremlinului asupra succesului operațiunii printr-un reportaj filmat, pentru a se lămuri cu ochii lor și coordonatorii de la Moscova „asupra modului în care s-a desfășurat rebeliunea în Capitală și cele mai importante centre din țară”.

Nota Direcțiunii Generale a Poliției (DGP) conchidea: „În concluzie, PCR raporta că acțiunea de penetrație comunistă în cadrele mișcării legionare a dat rezultate neașteptate și că ea reprezintă cea mai eficace încercare de revoluție în România”.

Analiza finală a expertului în informații este drastică: „Desfășurarea acțiunilor din timpul și după evenimentele din 21-23 ianuarie 1941 a dovedit că legionarii nu au reușit să depisteze sau să elimine elementele comuniste care s-au infiltrat din ordinul Internaționalei a III-a și al serviciilor de informații sovietice.

Mai mult, comuniștii au reușit să imprime Mișcării Legionare acele directive ale Internaționalei a III-a care vizau socoaterea de sub influența ideologiei legionare a cât mai multor muncitori, chiar și a celor ce activaseră sau activau în CML. Aceștia urmau să fie folosiți de PCR ca „o forță de șoc” conform cu principiile broșurii „Revolta armată și războiul de stradă”, curs predat la școala de propagandă a Internaționalei Comuniste de la Moscova.”, fapt evidențiat în Evenimentul Istoric, Nr 25, Februarie – Martie 2020.

Istoricul Tiberiu Tănase a relatat pe larg operațiunea într-unul din numerele revistei Historia, de unde publicația https://www.activenews.ro. a reprodus mai multe date și documente revelatoare din care reiese că Mișcarea Legionară a reprezentat pentru Partidul Comunist un concurent însemnat și incomod în lupta pentru cucerirea puterii politice și instaurarea unui stat totalitar, unde lupta pentru putere presupunea „eliminarea concurenților”, dorința de compromitere și distrugere a adversarului.

Competiția s-a amplificat în condițiile în care, prin Înaltul Decret nr. 3151 din septembrie 1940, Statul Român a devenit „Stat național-legionar, iar Mișcarea Legionară este singura mișcare recunoscută în noul stat”.

Odată cu proclamarea statului național-legionar, PCR transmitea noi instrucțiuni și directive membrilor săi, în care cerea ca aceștia „să speculeze asemănarea între unele principii comuniste și legionare și să se strecoare cât mai mult în rândurile cămășilor verzi pentru a le compromite; să speculeze toate nemulțumirile, creând cât mai multe dificultăți guvernului”.

În acest context, și autoritățile au devenit din ce în ce mai preocupate de infiltrările elementelor comuniste în Mișcarea Legionară. Astfel, ministrul de Interne, generalul Petrovicescu, recunoștea, în ședința Consiliului de Miniștri din 29 octombrie 1940, pătrunderea comuniștilor în Mișcarea Legionară, menționând că: „De multă vreme avem informația că se produce o penetrație de comuniști în Mișcarea Legionară”. De asemenea, generalul Antonescu îi comunica lui Hitler, la 14 ianuarie 1941 că „Mișcarea Legionară s-ar fi anarhizat prin implantarea în rândurile sale a comuniștilor”.

În memorandumul înaintat în aceeași zi Führer-ului, șeful statului român sublinia: „Elemente nepregătite sau trimise de comuniști poartă răspunderea pentru pierderea de popularitate a legiunii, pentru haosul economic care a urmat și pentru creșterea primejdiei de anarhie, în timp ce propaganda comunistă se intensifică”.

Instituțiile statului, cu ochii pe comuniști

Documente ale Inspectoratului General al Jandarmeriei, ale Direcției Generale a Poliției și ale SSI-ului conțineau o serie de informații care atestau asemenea infiltrări ale comuniștilor în rândurile legionarilor, speculând toate lipsurile muncitorilor.

Astfel, Inspectoratul General al Jandarmeriei informa prin Ordinul de informațiuni nr.71/1940, din 1 noiembrie 1940, în legătură cu „preocuparea comuniștilor în elaborarea unui plan pentru introducerea în Mișcarea Legionară a unor agenți comuniști de încredere, conform instrucțiunilor primite de la Centru (Moscova), și care, printre altele, vor căuta să provoace sub egida legionară tulburări și manifestațiuni”.

Cauzele care au dus la pătrunderea elementelor comuniste în Mișcarea Legionară au fost sesizate și de Direcția Generală a Poliției în „Dările de seamă din lunile februarie și martie”, în care erau menționate: a) ușurința cu care era primit în Mișcarea Legionară orice solicitant fără vreun control serios; b) desființarea breslelor, care a condus la împingerea muncitorilor spre continuarea activității în cuiburile legionare sau alte organizații cu caracter politic.

În timpul rebeliunii legionare s-a strigat „Trăiască Rusia sovietică”!

În ceea ce privește aspectele legate de amestecul sovieticilor prin filiera PCd.R la acțiunile din timpul rebeliunii, a fost publicat un număr redus de documente. Din documentele studiate în arhive (Direcția Arhivelor Istorice Centrale, Arhivele Naționale București, Arhiva Serviciului Român de Informații și arhivele MApN) a reieșit însă implicarea în rebeliunea legionară atât a unor comuniști români – mulți agenți ai serviciilor secrete sovietice, cât și a altor agenți ai serviciilor secrete sovietice.

În acest sens, în unele documente sunt menționate nume ale unor comuniști infiltrați și identificați ca participanți la rebeliune. Astfel, în unele dintre documente se menționează următoarele: „Cu ocazia manifestațiilor din ziua de 21 ianuarie, la care au luat parte și un grup de muncitori ceferiști, s-a auzit strigând TRĂIASCĂ RUSIA SOVIETICĂ!

Adevărații legionari au părăsit pe manifestanți, văzând singuri greșeala ce au făcut-o când au primit pe acești muncitori în sânul Mișcării Legionare. Persoanele care au strigat și manifestat pentru URSS nu s-au putut identifica, majoritatea dintre ei fiind înarmați cu revolvere” (4). Privitor la participarea comuniștilor la acțiunile din timpul rebeliunii, în „Darea de seamă pe luna martie 1941″ a DGP se preciza că: „În timpul rebeliunii, între muncitorii încadrați în CML au fost identificați numeroși comuniști care au participat la demonstrații, furturi, jafuri, crime. Sentințele pronunțate de către tribunalele militare confirmă această afirmație”.

Muncitori comuniști cu rol de „agenți provocatori”

Unii muncitori, identificați ca participanți la rebeliunea legionară, sunt menționați într-o notă a DGP din aprilie 1941, și anume: „Vasiliu Iulius – strungar la Rafinăria Teleajen a Societății Româno-Americane, comunist notoriu, înscris în cadrele Mișcării Legionare în care a activat până în ziua rebeliunii, la care a luat parte activă; Ionescu Nicolae (zis Dumitrache Nicolae), lăcătuș la Rafinăria Teleajen a Societății Româno-Americane, cunoscut ca vechi comunist, se înscrisese în ultimul timp în cadrele Mișcării Legionare în care a activat până în ziua rebeliunii, când a fost văzut luând parte la acțiunile la care se dedau rebelii; Cojan Constantin, lucrător la Rafinăria Teleajen a Societății Româno-Americane, comunist notoriu continuă a face propagandă în rândul lucrătorilor a făcut parte în ultimul timp din Mișcarea Legionară și a luat parte la rebeliune”.

De asemenea, a fost menționat și Lucrețiu Vâlceanu, „notoriu comunist și fost luptător în Brigăzile Internaționale Roșii din Spania, înscris ulterior în Mișcarea Legionară, în calitate de redactor al ziarului Biruința a difuzat zvonul fantezist că generalul Dragalina este de partea rebelilor”.

Demn de semnalat este și faptul că, într-un raport al Direcției Generale a Poliției, din 28 august 1941, rezulta că „după rebeliune s-a observat că un număr însemnat dintre foștii muncitori care aderaseră la Mișcarea Legionară s-au retras și au început să activeze în mișcarea comunistă din care făcuseră parte anterior. La Atelierele CFR Grivița, unde majoritatea elementelor comuniste trecuseră în tabăra legionarilor, astăzi se încadrează din nou în rândurile mișcării comuniste dând mîna cu foști tovarăși”.

Documentul demonstrează rolul de „agenți provocatori” pe care l-au îndeplinit „anumite elemente comuniste” infiltrate în Mișcarea Legionară. Activitatea „agenților provocatori comuniști” este confirmată și de SSI, care, urmărind permanent atât activitatea Mișcării Legionare, cât și activitatea comunistă, preciza în „Nota privind rolul agitatorilor comuniști introduși în Mișcarea Legionară”: „Cercurile legionare conducătoare cred că acești pseudo legionari (n.n. – comuniști) au fost introduși în mișcare numai pentru a agita și anarhiza țara, rămânând pe mai departe comuniști. Așa fiind – susțin cercurile menționate – nu poate fi cazul despre o încadrare a unor legionari în Partidul Comunist, ci despre o revenire a comuniștilor în cadrele partidului după ce și-au făcut datoria în cuiburile legionare”.

Horia Sima și militantul comunist Dumitru Groza

Dumitru Groza, şeful Corpului Muncitoresc Legionar din timpul rebeliunii legionare

Amestecul unor comuniști în timpul rebeliunii din 21-23 ianuarie 1941 este reluat și analizat pe o bază informațională mai largă de către SSI în „Darea de seamă asupra rebeliunii”, întocmită la sfârșitul lunii februarie din același an. Dar, prin aprobarea dată de Horia Sima, reorganizarea Corpului Muncitoresc Legionar (CML) urma să fie făcută sub conducerea lui Dumitru Groza, un „militant comunist de notorietate”.

Așa după cum demonstrează documentele din Arhiva SSI, comuniștii se înscriseseră masiv în CML. Comandantul Mișcării Legionare observase acest fenomen și hotărâse o epurare, însă primirea de noi membri muncitori cu simpatii comuniste a continuat. Și aceasta, pentru că, între comandantul Mișcării Legionare și conducătorii Partidului Comunist ar fi existat relații mult mai vechi.

După cum atestau date din Arhivele Siguranței și din cele ale Ministerului Muncii, Dumitru Groza, unul dintre apropiații lui Horia Sima, era în realitate, „unul dintre cei mai încrâncenați militanți ai extremismului de stânga”. Prin Dumitru Groza s-ar fi menținut supremația CML asupra restului Legiunii, iar Horia Sima i-ar fi luat permanent apărarea.

Tot în „Darea de seamă asupra rebeliunii” întocmită de SSI se oferă și alte câteva exemple de intruziune comunistă. Astfel, serviciile de Siguranță și ale SSI se implicaseră în arestarea lui Boris Niconov din Basarabia, trimis de Soviete cu „misiunea de a se introduce la legionari”. Un alt exemplu făcea referire la cizmarul Moga, un alt comunist notoriu din Cernăuți, care primise suma de 200.000 lei de la Ajutorul legionar, spre a se instala ca refugiat la Suceava. Alți comuniști legionari percheziționaseră sediul Centrului informativ Suceava al SSI, iar executanții au fost Krevinski, Cervinski și Viskeron Alois, de asemenea identificați ca notorii comuniști infiltrați în Mișcarea Legionară.

Concluzia documentului SSI privind implicarea comuniștilor în rebeliune, în urma directivelor și intereselor sovietice, se impunea de la sine: „Sovietele – cărora orice complicații de ordin politic intern din România le foloseau – au căutat și reușit prin elementele ce se infiltraseră în rândurile Mișcării legionare, pe de o parte, să fie informate asupra activității interioare a Mișcării legionare, iar pe de altă parte de a provoca tot prin aceleași elemente mișcări și acțiuni anarhice conform cu interesele sovietice”.

De altfel, și Legația Sovietică din București „era de acord cu faptul că în Mișcarea Legionară se aflau foarte multe elemente comuniste, foarte bine apreciate, iar mulți dintre aceștia, cu ocazia rebeliunii, au ațâțat spiritele provocând dezordini și chiar participând la jafuri”. Mai mult, „Sovietele ar fi trimis în România mari sume de bani pentru a fi întrebuințate în propaganda legionară. Cu împărțirea lor s-ar fi ocupat conducătorii muncitorilor legionari”.

Interesul sporit al Moscovei față de situația din România este demonstrat și de un raport documentat transmis de PCdR la 9 februarie 1941 Internaționalei a III-a, cu privire la „statistica devastărilor, numărul victimelor, pagubele estimate la circa zece miliarde lei”. Raportul era însoțit de un reportaj filmat „asupra modului în care s-a desfășurat rebeliunea în Capitală și în cele mai importante centre din țară. În concluzie, PCdR raporta că acțiunea de penetrație comunistă în cadrele Mișcării Legionare a dat rezultate neașteptate și că ea reprezintă cea mai eficace încercare de revoluție în România”.

Concluziile autorităților statului prezentate Președinției Consiliului de Miniștri subliniau că „jafurile, asasinatele și devastările au dat rebeliunii un caracter revoluționar comunist, explicabil, de altfel, prin primirea în Legiune a elementelor de stânga și a celor de la periferia Capitalei”.

Tiberiu Tănase / HISTORIA

Video ilustrativ de arhivă cu Horia Sima și Ion Antonescu.

Regele Mihai și Mișcarea Legionară

 

Așa cum e scrisă acum istoria, regele Mihai pare să fi plutit într-o zonă lipsită de orice fel de implicare politică până în august 1944 – ceea ce nu prea pare probabil.

Într-adevăr a fost marginalizat de Ion Antonescu și lipsit de pârghii de acțiune. Dar nici nu prea avea foarte multe șanse să se implice în viața publică după domnia dezastruoasă a lui Carol al II-lea.

Cuvântul de ordine al domniei regelui Mihai pare să fi fost păstrarea cu orice preț a monarhiei în România, indiferent de sacrificii. Regele Mihai inițial a acceptat de frica unei republici dominația lui Ion Antonescu (care a preluat și responsabilitatea pentru cele petrecute între 1940-1944), când i-a fost pus în pericol tronul de invazia sovietică în 1944 a luat parte la debarcarea lui Ion Antonescu în speranța că își va menține tronul, iar apoi a colaborat cu comuniștii cu aceeași speranță – până când a fost făcut pachet și trimis peste graniță.

Istoricul și jurnalistul George Damian a publicat în https://historice.ro. o serie de imagini în care regele Mihai apare la o manifestație legionară din 8 noiembrie 1940 de la Iași alături de regina mamă Elena, generalul Ion Antonescu și liderul Gărzii de Fier, Horia Sima.

Nu sunt foarte clare relațiile regelui Mihai cu Mișcarea Legionară la sfârșitul anului 1940, nu am văzut foarte multe scrise despre asta, poate fi un subiect care ar merita investigat mai atent.

Publicitate

MINCIUNILE SFRUNTATE despre 23 August 1944, PARTE A FALSURILOR DIN ISTORIA CONTRAFĂCUTĂ a ROMÂNIEI

ISTORIA CONTRAFĂCUTĂ a ROMÂNIEI! | 10 MINCIUNI SFRUNTATE despre 23 August 1944

Minciuna 1: „România a trădat Germania.” Răspunsul lui Camil Demetrescu, şeful adjunct al Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine, este perfect actual: „învinuirea de trădare a Germaniei adusă de un român este o grosolănie intelectuală, ca să mă exprim eufemistic. Adusă de un străin, este pe lângă aceasta şi o dovadă a unei ostilităţi, deghizate sau nu”. Fără terorismul de stat nazist şi sovietic nu ar fi intrat în război nici o ţară din Est (în afară poate de Ungaria). De la bun început, „alianţa” noastră cu Hitler nu a avut nimic de a face cu o alegere liberă, ci a fost o minciună şi o nenorocire pentru România. Chiar în aceste condiţii, când a decis să iasă din Axă, România a preferat lichidarea paşnică a raporturilor cu Germania. Generalul von Gerstenberg, ataşatul Luftwaffe la Bucureşti, a primit permisiunea de a ieşi din capitală pentru a putea opri, după spusele sale, un eventual atac german datorat unei neînţelegeri. După ce a trecut de teritoriul controlat de români, Gerstenberg l-a arestat pe aghiotantul român care îl însoţea şi a preluat comanda trupelor care au atacat Bucureştiul.

Absenţa unor manifestări de rebeliune din partea militarilor şi funcţionarea normală a instituţiilor statului arată că românii aveau mult mai multă încredere în Rege şi în Iuliu Maniu decât în Antonescu şi că nu se simţeau deloc alături de nemţi.

Minciuna 2: „Lovitura de stat nu a fost pregătită.” Fără pregătire era practic imposibil ca o ţară ca România să iasă din Axă fără incidente majore. Invocarea „norocului” celor care au luat decizia este neserioasă din punct de vedere intelectual. Aspectele neprevăzute au fost legate de devansarea datei, când s-a aflat că Mareşalul Antonescu va fi pe front la 26 august (data stabilită iniţial). Pregătirile au fost clandestine, deci se impunea să fie limitate şi, oricum, caracterul tragic al situaţiei nu putea fi schimbat.

Minciuna 3: „Antoneştii ar fi ieşit oricum din război.” Mihai Antonescu era dezorientat. Credea că Mareşalul spera „să se ivească pe frontul germano-sovietic un moment mai prielnic pentru încheierea unui armistiţiu” sau „că ar fi existat contacte secrete germano-sovietice„ care ar fi făcut negocierile noastre inutile.

În august 1944, când ruşii pătruseseră bine pe teritoriul nostru, nemţii îşi retrăseseră 11 mari unităţi din România şi era clar că războiul e pierdut, Ion Antonescu încă mai trăgea de timp. Deşi accepta că armistiţiul este necesar, sunt destule indicii care arată că nu aprecia realist urgenţa momentului. Încercase să reia negocierile de la Stockholm dar, după ce întărziase câteva luni să-i trimită instrucţiuni lui Fred Nanu, ministrul nostru din capitala Suediei, când a decis în sfârşit să reacţioneze, în loc să transmită rapid o telegramă cifrată, a ales să trimită mesajul printr-un curier diplomatic, Neagu Djuvara, cu riscul real ca acesta să nu ajungă la destinaţie. De asemenea, negocierile pe care le antamase la Ankara au fost tardive şi stângace. A iniţiat contacte numai cu anglo-americanii, prin col. Teodorescu ataşatul militar la Ankara, fără însă să îl informeze pe superiorul acestuia, Alexandru Cretzianu, şi dând impresia greşită că România doreşte revenirea asupra condiţiilor stabilite până atunci.

Martorii evenimentelor au considerat că după ultima vizită la Hitler fusese foarte impresionat de imaginea Varşoviei în flăcări, care îi fusese arătată pe drumul de întoarcere în ţară, probabil ca avertisment pentru eventualitatea în care România s-ar fi gândit să urmeze exemplul Italiei şi să iasă din Axă. Se pare că nu îşi pierduse speranţa într-o bătălie decisivă a războiului, dacă nu pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi (care îşi dădea seama că nu rezistă), undeva mai la sud, în Bărăgan. Vorbise şi de posibilitatea perfecţionării „armelor noi” ale nemţilor, deşi nu credea sincer că pot avea un impact real.

Mai ales, Mareşalul înţelegea greşit exigenţele morale când insista că trebuia să îi prevină pe nemţi şi că era încă legat de cuvântul dat lui Hitler. Cum spunea Generalul Sănătescu, acel cuvânt „nu putea lega o ţară întreagă în orice condiţiuni”. Nemţii nu fuseseră oneşti de la bun început şi era evident că nu mai puteau respecta condiţiile pe care şi le asumaseră.Victor Rădulescu-Pogoneanu aminteşte că Ion Antonescu însuşi spusese celor din jurul său că la ultima sa întrevedere cu Hitler „a stat de vorbă cu un nebun” .

Minciuna 4: „Tinerii diplomaţi din Ministerul Afacerilor Străine au fost imprudenţi.”Grigore Niculescu-Buzeşti, Victor Rădulescu-Pogoneanu şi Camil Demetrescu erau deosebit de bine pregătiţi şi, pentru seriozitatea lor s-au bucurat de încrederea Regelui Mihai, a Reginei Elena şi a liderilor democraţi, Iuliu Maniu, Brătienii, Barbu Ştirbey etc. Aceşti tineri au arătat viziune şi curaj când, cu riscuri importante, s-au implicat în ruperea „alianţei” cu Hitler. Au lucrat foarte profesionist, sistemul de cifrare ales de ei nu a fost niciodată spart de nemţi. Opinia lor era că locul firesc al României nu era în Axă şi că era foarte important ca românii, şi nu ruşii, să ia decizia ieşirii noastre din războiul alături de Hitler. După 23 August, tot ei i-au asistat pe liderii democraţi în eforturile lor de a aduce la cunoştinţa lumii civilizate abuzurile sovietice şi de a obţine recunoaşterea cobeligeranţei. Când a fost negată această evidenţă, au ales să rămână alături de Iuliu Maniu, conducătorul şi simbolul luptei pentru libertate a poporului român. Pentru atitudinea lor verticală au fost consideraţi „cei mai periculoşi duşmani ai regimului” comunist şi au fost trimişi în închisori de exterminare înfiinţate anume pentru elite. Nu au regretat participarea lor la Actul de la 23 August 1944 şi încercările la care au fost supuşi pentru că nu s-au dezis de preşedintele PNŢ. Istoria rezistenţei anticomuniste din România nu se poate scrie fără diplomaţii implicaţi în Actul de la 23 August.

Minciuna 5: „Actul de la 23 August a slăbit poziţia României.” Antoneştii înşişi admiteau că situaţia era deja dezastroasă. Reluăm afirmaţia lui Neagu Djuvara: „a scrie că sovieticii au intrat pe teritoriul României fiindcă Antonescu a fost arestat este ori o ignoranţă crasă a cursului evenimentelor, ori un neadevăr debitat conştient cu intenţia de a induce cititorii în eroare: înainte de 23 august 1944, sovieticii pătrunseseră de mai multe săptămăni pe o bună bucată de teritoriu românesc, astfel încât marea lor ofensivă din 19-20 August s-a făcut de pe o linie între Chişinău şi puţin la nord de Iaşi”. Nu cei care au colaborat la Actul de la 23 August au slăbit România. Fragilizarea a fost începută de politica lui Carol II şi a lui Tătărăscu şi de ignoranţa, fanatismul şi fărădelegea legionarilor, şi a fost desăvârşită de terorismul de stat nazist şi sovietic, de orgoliul şi de slaba pregătire politică a lui Antonescu şi de lipsa de moralitate a Vestului.

Minciuna 6: „Alternativa la 23 August era un destin asemănător Finlandei sau Ungariei.” Este o pură speculaţie. Cei care o susţin nu înţeleg că finlandizarea este o vasalitate şi nu ştiu cum a fost reprimată libertatea în Ungaria. Sau poate şi-ar fi dorit ca toată România să arate precum Berlinul în 1945.

Este infantil să visăm fără argumente doar la varianta ideală şi să nu luăm în calcul contextul istoric şi experienţa tuturor ţărilor din Est, unde peste tot a fost aplicată varianta nefericită. „Nici germanii, nici italienii, nici japonezii, spune Neagu Djuvara, nu au obţinut condiţii mai bune decât capitularea necondiţionată. Aceasta a fost o condiţie pe care americanii au început să o pună din cauza a ceea ce s-a întâmplat în 1918. Adică atunci s-a acceptat capitularea Germaniei, dar cu tot felul de condiţii .” E de bun simţ să ne gândim că, fără 23 August, distrugerile ar fi fost mult mai mari în urma luptelor dintre ruşi şi nemţi pe teritoriul nostru, instituţiile statului ar fi fost dezorganizate şi ar fi fost mai uşor de motivat pierderi teritoriale mai importante sau chiar transformarea statului într-o republică sovietică.

Minciuna 7: „23 August e o invenţie comunistă.” Actul de la 23 August a fost un moment hotărâtor în al Doilea Război Mondial, care a fost scurtat prin decizia Regelui. Românii şi-au arătat sprijinul pentru Rege şi pentru Iuliu Maniu, care era liderul opoziţiei faţă de regimul Antonescu. La acea vreme, comuniştii erau detestaţi sau nu erau cunoscuţi deloc. Implicarea lor în evenimente a fost redusă, în ultima fază a negocierilor. Comuniştii nu au realizat, ci au manipulat Actul de la 23 August cu scopul de a face din PCdR campionul luptei antifasciste. Realizatorii principali ai Actului de la 23 August nu au participat la mascarada comunistă şi au plătit cu exilul, închisoarea şi chiar cu viaţa refuzul lor de a falsifica istoria.

Minciuna 8: „23 August a fost o greşeală pentru că în cazul particular al României fascismul a fost mai bun decât comunismul.” Afirmaţia este profund imorală şi arată o totală necunoşatere a celor două sisteme. Fascismul şi comunismul sunt religii politice. Amândouă urmăresc să impună cu forţa o anumită viziune generală asupra vieţii. Nu se pot aplica decât dacă statul controlează toate aspectele vieţii publice şi private. Oriunde au fost aplicate, aceste regimuri au fost criminale şi neviabile economic. Deosebirile dintre Hitler şi Stalin nu au fost legate de principii politice, ci de pofta de putere şi teritorii. Ajutorul lui Stalin a fost decisiv pentru ascensiunea lui Hitler. Antonescu a ajuns la putere în urma împărţirii unor părţi mari din teritoriul naţional între fascişti şi comunişti, regimul lui fiind o dictatură (care a continuat dictatura lui Carol al II-lea). Regimul Antonescu e responsabil de moartea soldaţilor români care au luptat dincolo de Nistru, mai ales în ofensiva şi retragerea de la Stalingrad, precum şi de persecuţia şi de moartea a mii de evrei.

Minciuna 9: „Realizatorii Actului de la 23 August nu ştiau ce este comunismul sovietic.” Se puteau face face presupuneri teoretice, însă nu se putea evalua şi anticipa tragedia ce va urma. Anticipările realiste au fost foarte rare şi, dacă au existat, nu au oferit posibilitatea de ripostă reală şi nu au ameliorat soarta vreunei ţări din Est (că doar balticii şi basarabenii ştiau foarte bine ce înseamnă să fii ocupat de URSS). Este greu de susţinut că măcar comuniştii cunoşteau cu adevărat sistemul. Pătrăşcanu, Pauker sau Dej, care erau consideraţi intelectuali, s-au dovedit a fi nişte executanţi servili, pe ale căror vieţi şi destine sovieticii nu dădeau doi bani. Poate că cei semianalfabeţi, ca soţii Ceuşescu sau Ghizela Vass, au văzut lucrurile mai clar, dat fiind că au ajus în vârf şi s-au menţinut acolo fără să caute subtilităţi, ci doar prin brutalitatea şi viclenia caracteristice luptei bolşevice pentru putere. Nu e de regretat că liderii români nu au intrat în această logică. În condiţiile date, datoria lor, pe care şi-au îndeplinit-o, era să facă tot ce pot, prin mijloace politice normale, pentru a evita sau măcar întârzia sovietizarea.

Minciuna 10: „23 August ţine de trecut.” Aceasta este cea mai mare minciună despre Actul de la 23 August 1944. Fondurile şi energia care se risipesc pentru vehicularea minciunilor de mai sus arată că miza Actului de la 23 August este foarte actuală.

Calomnierea adevăraţilor realizatori ai Actului de la 23 August 1944 a fost neîntreruptă timp de peste 70 de ani şi a avut scopul de a şterge definitiv din istorie faptul că românii, atunci când au putut să aleagă liber, s-au îndreptat totdeauna spre Vest şi au preferat democraţia autoritarismului şi dictaturii. Hitler şi Stalin au urât Europa. La 23 August 1944, România a ales singură revenirea la civilizaţia europeană. Această opţiune exista din secolul XIX şi cu toate păcatele politicii noastre, constituia orientarea principală a ţării până la al Doilea Război Mondial. Românii nu s-au simţit în război cu anglo-americanii, ci numai cu ruşii, de aceea decizia Regelui de la 23 August 1944, ca şi „venirea americanilor”, li s-au părut fireşti. Denigrarea actuală a Actului de la 23 August 1944 urmăreşte avansarea ideii că locul României nu e în NATO şi UE, ci în afara oricăror alianţe, undeva într-un limb, ca Ucraina, R. Moldova sau Georgia, la cheremul vecinului de la Est. Nostalgicii ceauşişti şi legionari, împreună cu rusofilii şi germanofilii de azi duc mai departe, fără să se deranjeze unii pe alţii, vechile eforturi de eliminare din istorie a celui mai important politican român din secolul XX, Iuliu Maniu, şi de înlocuire a lui cu Ion Antonescu, căruia îi inventează o carismă şi o popularitate pe care Mareşalul nu le-a avut niciodată.

În plus, este de domeniul evidenţei că politicile istorice ruse şi germane au multe puncte comune, mai ales agresivitatea cu care se exagerează importanţa curentelor fasciste din toate ţările din Est, nu doar din România. Ruşii, care acum 70 de ani au ocupat jumătate de continent ca să îl „elibereze” de fascism, reiau foarte puternic acuzaţiile de fascism împotriva celor care nu le aprobă politica, ceea ce convine perfect Germaniei, a cărei responsabilitate pare mai mică dacă este prezentată prin comparaţie cu fascismul crunt al esticilor. Nemţii investesc enorm în expunerea păcatelor altora şi a nedreptăţilor pe care le-au suferit ei, trecând cu vederea că au jucat rolul piromanilor. Şi la noi, în ultimul timp, s-a ajuns să se vorbească mai cu milă de nenorocirile etnicilor germani decât de cele nu mai puţin reale ale românilor transilvăneni şi basarabeni. Totodată, participarea noastră la Frontul de Vest rămâne un subiect tabu (este o ruşine absolută faptul că tema a fost mai bine studiată pe timpul lui Ceauşescu decât acum) şi se insistă în mod isteric că rezistenţa anticomunistă a fost dominată de fascişti.

Fără tradiţie democratică, fără trupe pe Frontul de Vest, fără politicieni de talia lui Maniu, Mihalache sau Brătianu, fără ţărănişti şi liberali în închisori, românii par să aibă fascismul înscris în ADN. Cum Actul de la 23 August 1944 încă mai contestă acest lucru, trebuie să fie în continuare manipulat şi târât în noroi ca să nu mai încurce socotelile nimănui: românii să îşi joace rolul prestabilit, să fie mici şi vinovaţi faţă de nemţi şi faţă de ruşi, să îi asculte şi să se mulţumească cu un rol de execuţie – când se stabilesc cotele de refugiaţi, când Germania, Franţa şi Italia relansează UE, când se negociază interesele ruse în Est etc.

Surse: inliniedreapta.net și https://www.nasul.tv/istoria-contrafacuta-a-romaniei

CUM ȘI CINE L-A PREDAT RUȘILOR PE MAREȘALUL ION ANTONESCU

Ion Antonescu (n. 2 iunie 1882, Piteşti – executat la data de 1 iunie 1946, la înc hisoarea Jilava), general, apoi mareşal al Armatei Române, preşedinte al Consiliului de miniştri, „conducător” al statului. Ion Antonescu este una dintre cele mai controversate personalităţi din istoria României.

 Regimul mareșalului Antonescu nu a fost un regim fascist clasic, pentru că guvernarea țării nu s-a sprijinit pe un partid unic, acesta desființând singurul partid care exista în timpul primelor luni ale conducerii sale – Mişcarea Legionară și instaurând în țară un regim de dictatură militară.

„A crezut în forța Reichului, da. Sunt mărturiile interpretului lui Hitler: singurul conducător de stat care îndrăznea când ţipa Hitler, ţipa şi el. Şi în problemele economice cu nimic nu a cedat, pentru că noi livram petrol şi alimente germanilor, dar le cerea în schimb o parte din aurul pe care l-a avut România”, spunea istoricul Şerban Papacostea.

În contextul prăbușirii frontului de Est și a debarcării forțelor Aliate în Normandia, tânărul monarh român, regele Mihai I, împreună cu mai mulți reprezentanți politici de marcă, au considerat necesară reorientarea României în război, în scopul evitării unei catastrofe naționale de proporții – intrarea trupelor sovietice în țară, ca inamici, ar fi putut însemna execuții în masă, distrugeri colosale,jafuri, violuri în masă, etc.

Confruntarea dintre cele două personalități aflate în fruntea statului român ar fi trebuit să aibe loc pe 26 august 1944, însă mareșalul Antonescu a cerut o audiență la rege pe data de 23, grăbind astfel demersal pe care monarul îl plănuise împotriva sa.

Astfel, întâlnirea istorică dintre prim-ministrul cu puteri dictatoriale, mareșalul Ion Antonescu, și Regele Mihai I al României s-a petrecut în Palatul Regal, începând cu orele 16 și a durat puțin peste o oră.

Mareșalul i-a prezentat tânărului rege situația de pe front, iar acesta i-a comunicat dorința de a întoarce armele împotriva germanilor, evitând astfel o invazie sovietică catastrofală pentru țară.

Antonescu a replicat prin a-i da de înțeles ferm regelui că nu poate lua în calcul un astfel de scenariu fără acordul lui Hitler, față de care se considera legat prin jurământ militar.

Așadar, temerea regelui cu privire la refuzul mareșalului de semna armistițiul cu URSS se adeverise, discuția ajunsese într-un impas, iar astfel s-a declanșat practic începutul sfârșitului pentru mareșal.

Regele Mihai I a ordonat arestarea și a viceprim-ministrului Mihai Antonescu. Cei doi au fost închiși inițial într-o încăpere-seif din cadrul palatului și ulterior preluați de Emil Bodnăraș (liderul comunist aflat în relații strânse cu Moscova) și o grupare de muncitori înarmați, numită ”Gărzile patriotice” (constituite după tipar sovietic) și transferați într-o casă conspirativă din cartierul bucureștean, Vatra Luminoasă.

În urma demiterii și arestării lui Antonescu, a reintrat în vigoare (cu anumite restricții),Constituția din 1923, iar generalul Constantin Sănătescu a primit sarcina de a forma un nou guvern, din politicieni democrați, comuniști și cadre militare.

Noul guvern a negociat și semnat armistițiul cu URSS, care stipula admiterea pierderilor teritoriale suferite în 1940 și asigurarea anumitor funcții cheie în stat, membrilor PCR.

Preluarea Mareșalului Ion Antonescu de către sovietici

La 31 august 1944, din ordinul Consiliului Militar al Frontului 2 ucrainean, generalii I.Z. Susaikov şi A.H. Tevcenkov s-au deplasat la Bucureşti pentru a afla „unde se află mareşalul Antonescu şi dacă-l descoperă, să-l ia sub paza noastră”, aşa cum raporta mareşalul R.I. Malinovski în telegrama trimisă lui I.V. Stalin la 2 septembrie 1944.

– Deplasându-se la Comandamentul Militar al Capitalei, generalul A.H. Tevcenkov, şeful Direcţiei Politice a Frontului 2 ucrainean, a discutat telefonic, prin intermediul generalului Iosif Teodorescu, comandantul militar al Capitalei, cu generalul Aurel Aldea, ministru de Interne, şi cu generalul Victor Dombrovski, primarul general al Capitalei.

– „După câteva tergiversări şi intervenţii – informa mareșalul R.I. Malinovski conducerea sovietică de la Moscova – ei au declarat că Antonescu a fost arestat, locul unde se află nu le este cunoscut, dar există o persoană care îl ştie”.

– La al doilea „avertisment categoric” al generalului A.H. Tevcenkov, generalul Iosif Teodorescu a luat legătura cu guvernul, după care la Comandamentul Militar al Capitalei s-a prezentat Emil Bodnăraş, reprezentantul partidului comunist, care a declarat că Ion Antonescu se află „sub paza comuniştilor, într-o casă conspirativă”.

– După ce s-au deplasat la locul indicat, însoţit de 40 de militari sovietici, generalul A.H. Tevcenkov i-a comunicat lui Emil Bodnăraş că „din cauza pazei proaste, comandamentul sovietic ia asupra sa paza arestaţilor şi îi va transporta în dispozitivul trupelor proprii”.

– Reprezentantul partidului comunist a răspuns că  „ar fi fost mai bine dacă arestaţii ar rămâne pe loc şi ar fi fost întărită paza cu soldaţi sovietici”. Emil Bodnăraş a rugat „să fie luată şi paza lor” (cea asigurată de comunişti – n.n.) şi a făcut cunoscut că „guvernul (român – n.n.) nu doreşte ca Antonescu să ajungă la Moscova”.

–  Referindu-se la acest lucru, Constantin Sănătescu consemna în Jurnal: ,,Rușii ne-au ridicat pe Antonești și ceilalți prizonieri politici cu toate că am protestat, întrucât este o chestiune internă”.

– Astfel, la 31 august 1944 (ora 17.00), mareșalul Ion Antonescu și însoțitorii săi au fost preluați și duși la postul de comandă al Armatei 53 sovietică, iar de acolo la cel al Frontului 2 ucrainean (1 septembrie 1944)[1].

Fără îndoială, o mare greșeală comisă de mareșal a fost faptul că nu s-a oprit cu trupele la Nistru, generalul Mannerheim (conducătorul Finlandei) scăpând din fața plutonului de execuție inclusiv datorită faptului că nu a dorit să continue cu trupele finlandeze până mai departe de teritoriile pe care le considerase pe nedrept anexate de către sovietici.

De altfel, nici generalul Philippe Petain, conducătorul Regimului marionetă germană de la Vichy, nu a fost executat, deși fusese condamnat la moarte în urma războiului, sentința fiind comutată de către generalul De Gaulle la închisoare pe viață, ținând cont de vârsta acestuia și de meritele avute pe parcursul Primului Război Mondial.

[1] col.(r) Alesandru Duțu, Armata română în război, 1941-1945, Editura Enciclopedică, București, 2016.