DEZVĂLUIRI: REBELIUNEA LEGIONARĂ ȘI IMPLICAREA ÎN EVENIMENTELE DIN 21-23 IANUARIE 1941 A COMUNIȘTILOR ROMÂNI ȘI A ALTOR AGENȚI AI SERVICIILOR SECRETE SOVIETICE

Regele Mihai, Regina Mamă – Elena, Generalul Ion Antonescu, Horia Sima și Ion Zelea Codreanu la manifestația din 8 noiembrie 1940 de la Iași. Foto: Arhivele Naționale / Historice.ro

În septembrie 1940 pierderile teritoriale ce au lovit ţara au provocat în România o gravă criză politică. După cedarea Basarabiei sovieticilor, a urmat Dictatul de la Viena care rupea Transilvania de patria mamă în favoarea Ungariei lui Horthy și cedarea Dobrogei de sud (Cadrilaterul) către Bulgaria. Pe fondul creşterii impresionante a popularităţii Mişcării Legionare, s-a format un guvern condus de generalul Ion Antonescu care a adus şi Garda de Fier a lui Horia Sima la putere, transformând astfel la 14 septembrie 1940 România în Stat Naţional Legionar.

Însă această conducere bicefală a țării nu putea avea o viaţă lungă. După doar câteva luni de guvernare comună pe 21 ianuarie 1941, legionarii și generalul Ion Antonescu, au intrat într-un conflict deschis, încercând să preia singuri întreaga puterea.

Au fost trei zile de grave violenţe între Legiune şi armată. În cele din urmă, mișcarea legionară a fost înfrântă, iar Legiunea a intrat într-un declin din care nu a mai ieşit niciodată.

Istoricul dr. Tiberiu Tănase, secretar al Diviziei de Istoria Științei din cadrul CRIFST al Academiei Române și autor a sute de studii de specialitate publicate de editura Academiei Naționale de Informații Mihai Viteazul și publicațiile SRI „Intelligence” și „Revista Română de Studii de Intelligence”, cât și revista rezerviștilor SRI, „Vitralii – Lumini și Umbre” sau Arhivele Totalitarismului a INST – Academia Română. (…). El s-a dedicat cercetării documentelor din arhivele secrete ale fostelor servicii speciale românești și a unor aspecte mai puțin cunoscute din istoria  Legiunii „Arhanghelul Mihail”.

Cercetând arhivele existente în România, de la cele ale SRI (CNSAS) la cele naționale (DANIC), ale MAPN și ale Academiei Române, istoricul a constatat că „a reieșit implicarea în evenimentele din 21-23 ianuarie 1941 atât a unor comuniști români cât și a altor agenți ai serviciilor secrete sovietice”.

”Așa după cum demonstrează documentele din Arhiva SSI, comuniștii se înscriseseră masiv în Corpul Muncitoresc Legionar. Deși, comandantul Mișcării legionare observase acest fenomen și hotărâse o epurare, primirea de noi membri muncitori cu simpatii comuniste a continuat. Comuniștii s-ar fi înscris în cuiburile legionare pentru a-și satisface interesele importante: ascunderea scopului lor real, adică schimbarea orientării partidelor naționaliste, falsificarea rezultatelor, obținerea informațiilor din diferite compartimente ale vieții sociale și schimbarea în direcții favorabile intereselor URSS. Comuniștii ar fi exploatat slăbiciunile lui Horia Sima.”

În acest sens, autorul redă și concluzia unei Note a Direcțiunii Generale a Siguranței Statului (DGSS) din martie 1941, în care se arată că Legația Sovietică din București raporta că „în Mișcarea Legionară se aflau foarte multe elemente comuniste, foarte bine apreciate, iar mulți dintre aceștia, cu ocazia rebeliunii, au ațâțat spiritele provocând dezordini și chiar participând la jafuri.”

Unul dintre cele mai interesante documente din volum este un raport transmis Internaționalei a III-a de PCdR, la 9 februarie 1941, cu privire la „statistica devastărilor, numărul victimelor, pagubele estimate”.

Raportul, suntem informați din cuprinsul lui, era însoțit de edificarea Kremlinului asupra succesului operațiunii printr-un reportaj filmat, pentru a se lămuri cu ochii lor și coordonatorii de la Moscova „asupra modului în care s-a desfășurat rebeliunea în Capitală și cele mai importante centre din țară”.

Nota Direcțiunii Generale a Poliției (DGP) conchidea: „În concluzie, PCR raporta că acțiunea de penetrație comunistă în cadrele mișcării legionare a dat rezultate neașteptate și că ea reprezintă cea mai eficace încercare de revoluție în România”.

Analiza finală a expertului în informații este drastică: „Desfășurarea acțiunilor din timpul și după evenimentele din 21-23 ianuarie 1941 a dovedit că legionarii nu au reușit să depisteze sau să elimine elementele comuniste care s-au infiltrat din ordinul Internaționalei a III-a și al serviciilor de informații sovietice.

Mai mult, comuniștii au reușit să imprime Mișcării Legionare acele directive ale Internaționalei a III-a care vizau socoaterea de sub influența ideologiei legionare a cât mai multor muncitori, chiar și a celor ce activaseră sau activau în CML. Aceștia urmau să fie folosiți de PCR ca „o forță de șoc” conform cu principiile broșurii „Revolta armată și războiul de stradă”, curs predat la școala de propagandă a Internaționalei Comuniste de la Moscova.”, fapt evidențiat în Evenimentul Istoric, Nr 25, Februarie – Martie 2020.

Istoricul Tiberiu Tănase a relatat pe larg operațiunea într-unul din numerele revistei Historia, de unde publicația https://www.activenews.ro. a reprodus mai multe date și documente revelatoare din care reiese că Mișcarea Legionară a reprezentat pentru Partidul Comunist un concurent însemnat și incomod în lupta pentru cucerirea puterii politice și instaurarea unui stat totalitar, unde lupta pentru putere presupunea „eliminarea concurenților”, dorința de compromitere și distrugere a adversarului.

Competiția s-a amplificat în condițiile în care, prin Înaltul Decret nr. 3151 din septembrie 1940, Statul Român a devenit „Stat național-legionar, iar Mișcarea Legionară este singura mișcare recunoscută în noul stat”.

Odată cu proclamarea statului național-legionar, PCR transmitea noi instrucțiuni și directive membrilor săi, în care cerea ca aceștia „să speculeze asemănarea între unele principii comuniste și legionare și să se strecoare cât mai mult în rândurile cămășilor verzi pentru a le compromite; să speculeze toate nemulțumirile, creând cât mai multe dificultăți guvernului”.

În acest context, și autoritățile au devenit din ce în ce mai preocupate de infiltrările elementelor comuniste în Mișcarea Legionară. Astfel, ministrul de Interne, generalul Petrovicescu, recunoștea, în ședința Consiliului de Miniștri din 29 octombrie 1940, pătrunderea comuniștilor în Mișcarea Legionară, menționând că: „De multă vreme avem informația că se produce o penetrație de comuniști în Mișcarea Legionară”. De asemenea, generalul Antonescu îi comunica lui Hitler, la 14 ianuarie 1941 că „Mișcarea Legionară s-ar fi anarhizat prin implantarea în rândurile sale a comuniștilor”.

În memorandumul înaintat în aceeași zi Führer-ului, șeful statului român sublinia: „Elemente nepregătite sau trimise de comuniști poartă răspunderea pentru pierderea de popularitate a legiunii, pentru haosul economic care a urmat și pentru creșterea primejdiei de anarhie, în timp ce propaganda comunistă se intensifică”.

Instituțiile statului, cu ochii pe comuniști

Documente ale Inspectoratului General al Jandarmeriei, ale Direcției Generale a Poliției și ale SSI-ului conțineau o serie de informații care atestau asemenea infiltrări ale comuniștilor în rândurile legionarilor, speculând toate lipsurile muncitorilor.

Astfel, Inspectoratul General al Jandarmeriei informa prin Ordinul de informațiuni nr.71/1940, din 1 noiembrie 1940, în legătură cu „preocuparea comuniștilor în elaborarea unui plan pentru introducerea în Mișcarea Legionară a unor agenți comuniști de încredere, conform instrucțiunilor primite de la Centru (Moscova), și care, printre altele, vor căuta să provoace sub egida legionară tulburări și manifestațiuni”.

Cauzele care au dus la pătrunderea elementelor comuniste în Mișcarea Legionară au fost sesizate și de Direcția Generală a Poliției în „Dările de seamă din lunile februarie și martie”, în care erau menționate: a) ușurința cu care era primit în Mișcarea Legionară orice solicitant fără vreun control serios; b) desființarea breslelor, care a condus la împingerea muncitorilor spre continuarea activității în cuiburile legionare sau alte organizații cu caracter politic.

În timpul rebeliunii legionare s-a strigat „Trăiască Rusia sovietică”!

În ceea ce privește aspectele legate de amestecul sovieticilor prin filiera PCd.R la acțiunile din timpul rebeliunii, a fost publicat un număr redus de documente. Din documentele studiate în arhive (Direcția Arhivelor Istorice Centrale, Arhivele Naționale București, Arhiva Serviciului Român de Informații și arhivele MApN) a reieșit însă implicarea în rebeliunea legionară atât a unor comuniști români – mulți agenți ai serviciilor secrete sovietice, cât și a altor agenți ai serviciilor secrete sovietice.

În acest sens, în unele documente sunt menționate nume ale unor comuniști infiltrați și identificați ca participanți la rebeliune. Astfel, în unele dintre documente se menționează următoarele: „Cu ocazia manifestațiilor din ziua de 21 ianuarie, la care au luat parte și un grup de muncitori ceferiști, s-a auzit strigând TRĂIASCĂ RUSIA SOVIETICĂ!

Adevărații legionari au părăsit pe manifestanți, văzând singuri greșeala ce au făcut-o când au primit pe acești muncitori în sânul Mișcării Legionare. Persoanele care au strigat și manifestat pentru URSS nu s-au putut identifica, majoritatea dintre ei fiind înarmați cu revolvere” (4). Privitor la participarea comuniștilor la acțiunile din timpul rebeliunii, în „Darea de seamă pe luna martie 1941″ a DGP se preciza că: „În timpul rebeliunii, între muncitorii încadrați în CML au fost identificați numeroși comuniști care au participat la demonstrații, furturi, jafuri, crime. Sentințele pronunțate de către tribunalele militare confirmă această afirmație”.

Muncitori comuniști cu rol de „agenți provocatori”

Unii muncitori, identificați ca participanți la rebeliunea legionară, sunt menționați într-o notă a DGP din aprilie 1941, și anume: „Vasiliu Iulius – strungar la Rafinăria Teleajen a Societății Româno-Americane, comunist notoriu, înscris în cadrele Mișcării Legionare în care a activat până în ziua rebeliunii, la care a luat parte activă; Ionescu Nicolae (zis Dumitrache Nicolae), lăcătuș la Rafinăria Teleajen a Societății Româno-Americane, cunoscut ca vechi comunist, se înscrisese în ultimul timp în cadrele Mișcării Legionare în care a activat până în ziua rebeliunii, când a fost văzut luând parte la acțiunile la care se dedau rebelii; Cojan Constantin, lucrător la Rafinăria Teleajen a Societății Româno-Americane, comunist notoriu continuă a face propagandă în rândul lucrătorilor a făcut parte în ultimul timp din Mișcarea Legionară și a luat parte la rebeliune”.

De asemenea, a fost menționat și Lucrețiu Vâlceanu, „notoriu comunist și fost luptător în Brigăzile Internaționale Roșii din Spania, înscris ulterior în Mișcarea Legionară, în calitate de redactor al ziarului Biruința a difuzat zvonul fantezist că generalul Dragalina este de partea rebelilor”.

Demn de semnalat este și faptul că, într-un raport al Direcției Generale a Poliției, din 28 august 1941, rezulta că „după rebeliune s-a observat că un număr însemnat dintre foștii muncitori care aderaseră la Mișcarea Legionară s-au retras și au început să activeze în mișcarea comunistă din care făcuseră parte anterior. La Atelierele CFR Grivița, unde majoritatea elementelor comuniste trecuseră în tabăra legionarilor, astăzi se încadrează din nou în rândurile mișcării comuniste dând mîna cu foști tovarăși”.

Documentul demonstrează rolul de „agenți provocatori” pe care l-au îndeplinit „anumite elemente comuniste” infiltrate în Mișcarea Legionară. Activitatea „agenților provocatori comuniști” este confirmată și de SSI, care, urmărind permanent atât activitatea Mișcării Legionare, cât și activitatea comunistă, preciza în „Nota privind rolul agitatorilor comuniști introduși în Mișcarea Legionară”: „Cercurile legionare conducătoare cred că acești pseudo legionari (n.n. – comuniști) au fost introduși în mișcare numai pentru a agita și anarhiza țara, rămânând pe mai departe comuniști. Așa fiind – susțin cercurile menționate – nu poate fi cazul despre o încadrare a unor legionari în Partidul Comunist, ci despre o revenire a comuniștilor în cadrele partidului după ce și-au făcut datoria în cuiburile legionare”.

Horia Sima și militantul comunist Dumitru Groza

Dumitru Groza, şeful Corpului Muncitoresc Legionar din timpul rebeliunii legionare

Amestecul unor comuniști în timpul rebeliunii din 21-23 ianuarie 1941 este reluat și analizat pe o bază informațională mai largă de către SSI în „Darea de seamă asupra rebeliunii”, întocmită la sfârșitul lunii februarie din același an. Dar, prin aprobarea dată de Horia Sima, reorganizarea Corpului Muncitoresc Legionar (CML) urma să fie făcută sub conducerea lui Dumitru Groza, un „militant comunist de notorietate”.

Așa după cum demonstrează documentele din Arhiva SSI, comuniștii se înscriseseră masiv în CML. Comandantul Mișcării Legionare observase acest fenomen și hotărâse o epurare, însă primirea de noi membri muncitori cu simpatii comuniste a continuat. Și aceasta, pentru că, între comandantul Mișcării Legionare și conducătorii Partidului Comunist ar fi existat relații mult mai vechi.

După cum atestau date din Arhivele Siguranței și din cele ale Ministerului Muncii, Dumitru Groza, unul dintre apropiații lui Horia Sima, era în realitate, „unul dintre cei mai încrâncenați militanți ai extremismului de stânga”. Prin Dumitru Groza s-ar fi menținut supremația CML asupra restului Legiunii, iar Horia Sima i-ar fi luat permanent apărarea.

Tot în „Darea de seamă asupra rebeliunii” întocmită de SSI se oferă și alte câteva exemple de intruziune comunistă. Astfel, serviciile de Siguranță și ale SSI se implicaseră în arestarea lui Boris Niconov din Basarabia, trimis de Soviete cu „misiunea de a se introduce la legionari”. Un alt exemplu făcea referire la cizmarul Moga, un alt comunist notoriu din Cernăuți, care primise suma de 200.000 lei de la Ajutorul legionar, spre a se instala ca refugiat la Suceava. Alți comuniști legionari percheziționaseră sediul Centrului informativ Suceava al SSI, iar executanții au fost Krevinski, Cervinski și Viskeron Alois, de asemenea identificați ca notorii comuniști infiltrați în Mișcarea Legionară.

Concluzia documentului SSI privind implicarea comuniștilor în rebeliune, în urma directivelor și intereselor sovietice, se impunea de la sine: „Sovietele – cărora orice complicații de ordin politic intern din România le foloseau – au căutat și reușit prin elementele ce se infiltraseră în rândurile Mișcării legionare, pe de o parte, să fie informate asupra activității interioare a Mișcării legionare, iar pe de altă parte de a provoca tot prin aceleași elemente mișcări și acțiuni anarhice conform cu interesele sovietice”.

De altfel, și Legația Sovietică din București „era de acord cu faptul că în Mișcarea Legionară se aflau foarte multe elemente comuniste, foarte bine apreciate, iar mulți dintre aceștia, cu ocazia rebeliunii, au ațâțat spiritele provocând dezordini și chiar participând la jafuri”. Mai mult, „Sovietele ar fi trimis în România mari sume de bani pentru a fi întrebuințate în propaganda legionară. Cu împărțirea lor s-ar fi ocupat conducătorii muncitorilor legionari”.

Interesul sporit al Moscovei față de situația din România este demonstrat și de un raport documentat transmis de PCdR la 9 februarie 1941 Internaționalei a III-a, cu privire la „statistica devastărilor, numărul victimelor, pagubele estimate la circa zece miliarde lei”. Raportul era însoțit de un reportaj filmat „asupra modului în care s-a desfășurat rebeliunea în Capitală și în cele mai importante centre din țară. În concluzie, PCdR raporta că acțiunea de penetrație comunistă în cadrele Mișcării Legionare a dat rezultate neașteptate și că ea reprezintă cea mai eficace încercare de revoluție în România”.

Concluziile autorităților statului prezentate Președinției Consiliului de Miniștri subliniau că „jafurile, asasinatele și devastările au dat rebeliunii un caracter revoluționar comunist, explicabil, de altfel, prin primirea în Legiune a elementelor de stânga și a celor de la periferia Capitalei”.

Tiberiu Tănase / HISTORIA

Video ilustrativ de arhivă cu Horia Sima și Ion Antonescu.

Regele Mihai și Mișcarea Legionară

 

Așa cum e scrisă acum istoria, regele Mihai pare să fi plutit într-o zonă lipsită de orice fel de implicare politică până în august 1944 – ceea ce nu prea pare probabil.

Într-adevăr a fost marginalizat de Ion Antonescu și lipsit de pârghii de acțiune. Dar nici nu prea avea foarte multe șanse să se implice în viața publică după domnia dezastruoasă a lui Carol al II-lea.

Cuvântul de ordine al domniei regelui Mihai pare să fi fost păstrarea cu orice preț a monarhiei în România, indiferent de sacrificii. Regele Mihai inițial a acceptat de frica unei republici dominația lui Ion Antonescu (care a preluat și responsabilitatea pentru cele petrecute între 1940-1944), când i-a fost pus în pericol tronul de invazia sovietică în 1944 a luat parte la debarcarea lui Ion Antonescu în speranța că își va menține tronul, iar apoi a colaborat cu comuniștii cu aceeași speranță – până când a fost făcut pachet și trimis peste graniță.

Istoricul și jurnalistul George Damian a publicat în https://historice.ro. o serie de imagini în care regele Mihai apare la o manifestație legionară din 8 noiembrie 1940 de la Iași alături de regina mamă Elena, generalul Ion Antonescu și liderul Gărzii de Fier, Horia Sima.

Nu sunt foarte clare relațiile regelui Mihai cu Mișcarea Legionară la sfârșitul anului 1940, nu am văzut foarte multe scrise despre asta, poate fi un subiect care ar merita investigat mai atent.

Publicitate

Oficiosul liberal Viitorul din 1 decembrie 1938 confirma moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, a Nicadorilor şi Decemvirilor, legionari ucişi de jandarmi lângă Tâncăbești, în noaptea de 29/30 noiembrie

 

 Decemvirii este denumirea dată grupului de zece legionari (Ion Caratănase, Iosif Bozântan, Ştefan Curcă, Ion Pele, Grigore Ion State, Ion Atanasiu, Gavrilă Bogdan, Radu Vlad, Ştefan Georgescu şi Ion Trandafir), care l-au asasinat pe deputatul Mihai  Stelescu.

 

 

În alegerile generale din 1933, Stelescu fusese ales deputat din partea Gărzii de Fier. În timpul unei tabere de muncă organizată la Budachi, în Basarabia, el a atras de partea sa câţiva legionari pe care i-a convins „că prezenţa Căpitanului nu mai este utilă” partidului şi a conceput un plan de eliminare a lui Codreanu. Unul dintre complotişti, Cotea, crezându-se demascat, a mărturisit totul.

În urma percheziţiei făcute acasă la Gheorghiade a fost găsită cianura cu care urma să fie omorât Codreanu.

Consiliul de onoare legionar, care l-a judecat pe Stelescu, l-a găsit vinovat şi l-a eliminat din Legiune.

Codreanu i-a dat însă şansa ca, printr-o conduită bună, să fie reabilitat după un timp. Plecat la Galaţi, Stelescu a publicat revista Cruciada Românismului.

După primele numere ale revistei, a început o campanie de denigrarea a lui Codreanu şi a Gărzii de Fier şi, cu toate că a fost avertizat să înceteze, Stelescu şi-a continuat campania.

Un grup de zece legionari, numit decemvirii, a decis să-l asasineze, ceea ce s-a şi întâmplat la 16 iulie 1936.

Ei s-au predat autorităţilor şi au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă.

Nicadori este denumirea dată celor trei legionari, Nicolae Constantinescu, Doru Belimace şi Ion Caranica care l-au asasinat, la 29 decembrie 1933, pe peronul gării de la Sinaia, pe prim-ministrul României, Ion Gheorghe Duca.

 

 

Cuvântul nicador(i) este un acronim format din primele litere din prenumele a doi dintre autorii asasinatului şi primele două litere din numele de familie al celui de-al treilea: Nicolae Constantinescu, Caranica Ion, Doru Belimace.

Corneliu Zelea Codreanu a murit asasinat pe 30 noiembrie 1938, după ce fusese condamnat, în luna mai 1938, la 10 ani de muncă silnică, pentru trădare.

În noiembrie, Codreanu, alături de alţi 13 legionari (Nicadorii şi Decemvirii), era transportat cu o dubă a Jandarmeriei de la Râmnicu Sărat la Bucureşti. În dreptul localităţii ilfovene Tâncăbeşti, ei au fost coborâţi sub pretextul unei pauze. Pe câmp au fost ştrangulaţi de jandarmi şi apoi împuşcaţi pentru a invoca motivul unei încercări de evadare. Au fost aruncaţi într-o groapă comună la Jilava şi au fost arşi cu vitriol.

În aceeaşi noapte, au fost împuşcaţi legionari şi la Cluj, şi Bucureşti, de exemplu locotenentul Nicolae Dumitrescu şi profesorul Vlad Cristescu. Alţi şase legionari mureau în duba Poliţiei Capitalei.

Istoricul Radu Dan Vlad,  fost cercetător la Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga” este de părere că : ”Se poate afirma că adevăratul motiv al acestor înscenări l-a constituit succesul eclatant al partidului ”Totul pentru Ţară” la alegerile din decembrie 1937: 478.368 voturi(15.58%), faţă de 1.103.353 (35.92%) obţinute de Partidul Naţional Liberal şi 626.612(20.40%) de Partidul Naţional Ţărănesc.

Devenită astfel cea de-a treia forţă politică a ţării, Mişcarea Legionară, legionarii i-au înspăimântat atât pe regele Carol al II lea  cât şi camarila sa condusă de Elena Lupescu  şi Armand Călinescu”, scria Radu Dan Vlad în l „Procesele Lui Corneliu Zelea Codreanu (1938).

Documentele vremii şi o serie de specialiştii arată că cei care au comandat asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu au fost Regele Carol al II lea, Armand Călinescu folosindu-se în special de prefectul Poliţiei Capitalei, Gavril Marinescu.

Despre Gavril Marinescu se spune că avea din partea Guvernului „fonduri special destinate” pentru inflitrarea oamenilor Siguranţei în cuiburi legionare dar şi pentru diferite diversiuni. Doctorul Şerban Milcoveanu spunea că  ”în tabăra puterii de stat, Armand Călinescu, Victor Iamandi, Gavrilă Marinescu, Mihail Moruzov şi Niky Ştefănescu concepeau progresia în trei etape”, adică descotorosirea de legionari în primul rând prin arestări, apoi eliminarea lui Codreanu şi, în cele din urmă, uciderea restului legionarilor.   

Prima etapă a fost pusă în aplicare prin participarea involuntară, iar pentru alţii voluntară a marelui istoric Nicolae Iorga în aceea perioadă consilier regal, al lui Carol al II lea. Mai precis Iorga a criticat iniţiativa legionară de a deschide magazine şi pieţe legionare.

Codreanu i-a trimis o scrisoare în care îi transmitea lui Nicolae Iorga că ” Din marginile puterilor mele omeneşti, cu care te-am respectat, îţi strig:Eşti un incorect. Eşti un necinstit sufleteşte. Datoria elementară a unui om corect este să se informeze şi la omul pe care îl judecă, nu numai la agenţii mincinoşi ai domnului Armand Călinescu (care lansaseră ieri pe piaţă că 16 echipe sub conducerea lui Alexandru Cantacuzino vor să-l omoare pe d-sa.)” .

Jignit, Iorga l-a dat în judecată pe Codreanu. 

  Acesta este momentul în care soarta liderului legionar a fost pecetluită. Au urmat două procese, în ambele implicându-se Armand Călinescu şi aranjând în cele din urmă o condamnare de 10 ani de muncă silnică pentru liderul legionar.

„Primul, pentru „ultraj”, intentat la sugestia lui Armand Călinescu de Nicolae Iorga, în aprilie 1938, iar cel de-al doilea pentru „trădare, al ordinul aceluiaşi sanguinar Ministru de Interne (care, depăşindu-şi atribuţiile, a redactat personal actul de punere sub acuzare şi în plus, a stabilit personal pedepsele- 6 luni închisoare corecţională şi respectiv 10 ani de muncă silnică), în mai acelaşi an”, scria Radu Dan Vlad, în ” Procesele Lui Corneliu Zelea Codreanu (1938)”.

Odată îndeplinită prima etapă, cea a obţinerii detenţiei pentru liderul legionar,  a urmat etapa a doua, asasinarea lui Codreanu. 

 

 

 

Ziarul Viitorul, 1 decembrie 1938

Din arhiva CNSAS, care a preluat la rândul ei arhiva fostei Securităti (a poporului, evident!), care şi ea, la rândul ei, a preluat arhiva fostului SSI, o tăietură din oficiosul liberal Viitorul, cu comunicatul guvernului condus de către Armand Călinescu, din data de 1 decembrie 1938, comunicat ce confirma odiosul asasinat din noaptea de Sf. Andrei (29/30 noiembrie), prin care Corneliu Zelea Codreanu, Nicadorii si Decemvirii, au fost strangulaţi de jandarmi lângă Tâncăbești, cadavrele fiind aduse la Jilava, împuşcate în spate, arse cu acid şi îngropate sub o placă de beton de jumătate de metru grosime.

He! he! he! liberalii de atunci erau la fel de mincinoşi ca si cei din vremea lui Eminescu, si nici cu cei de azi nu mi-e ruşine!

Puteau măcar să se întrebe cum dracu? – noapte întunecoasă, ceaţă deasă, beznă cât cuprinde, cei 14 deţinuţi au reuşit să sară din camioane, şi ai dracului jandarmi i-au împuscat pe toţi, după somaţia regulamentară – evident! legea e lege! şi trebuie respectată de toti.

Deci, NICI UN RĂNIT. Câtă precizie? Operatie chirurgicală, ce mai – exact cum plănuiseră gral. Gabriel Marinescu, Armand Călinescu şi Carol Caraiman (pseudonimul regelui Carol al II-lea)!

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/08/12/ziua-de-12-august-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/12/o-istorie-a-zilei-de-12-august-video-4/

 

 

Surse:

 

https://mizeriaistoriei.wordpress.com/category/istorie/page/3/

adev.ro/pbdrth

https://ro.wikipedia.org/wiki/Decemvirii

Salutul roman şi antisemitismul

Foto: Imagine de pe Columna lui Traian de la Roma

 Orice eroare poate avea la bază dezinformarea sau lipsa de informare. Fiind de acord cu acest adevăr,  ar trebui să fie cunoscut de toată lumea că nu orice manifestare la care participanţii salută cu salutul roman, este neapărat fascistă…

Cu toate acestea, în special după cel de – Al Doilea Război Mondial, s-au scris şi publicat o mulţime de texte propagandistice mincinoase, în care aşa numitul salut roman era condamnat fără nici un fel de reţinere şi fără a i se cunoaşte adevărata semnificaţie.

 

Încă în antichitate, Columna Lui Traian din Roma, înfăţişa legionari salutând împăratul.

Şi statuile unor împăraţi cum ar fi Augustus, sau statuia ecvestră a lui Marcus Aurelius, îi înfăţişa făcând salutul roman. 

Reprezentări  ale „ salutului roman “, au apărut (sau reapărut) în motive picturale din secolul al XVIII – lea, când ideile iluminismului au reevaluat instituțiile tradiționale ale vechii Republicii Romane, dând printre altele şi „salutului roman“ un sens civic şi eroic.

Exemple în acest sens apar de exemplu în picturile neoclasicului francez Jacques-Louis David, în faimosul său tablou „Jurământul Horaţiilor”  din 1784, care prezintă acelaşi salut legendar al Romei antice. Mai târziu, în 1810, în timpul regimului lui Napoleon Bonaparte, David a pictat „Le Serment de l’armee fait a l’empereur” (Jurământul armatei în faţa împăratului), care înfăţişează distribuirea de către împărat a noului drapel către șefii armatei sale. 

Această ceremonie de înmânare a  steagului este însoțită de un jurământ al ofițerilor în faţa  împăratului lor.

Aceste picturi ale lui David au inspirat mai târziu ilustrații pe tot parcursul secolului al XlX – lea în toată Europa, care reproduc „ salutul roman “.

În 1892, Francis Bellamy, un cunoscut socialist creştin american, a propus ca toţi americanii să adopte “Jurământul de loialitate”, împreună cu gestul de ridicare a mânii drepte, pentru acest jurământ. Timp de decenii întregi, copiii din întreaga Americă au folosit acest “salut Bellamy”.

 Salutul Bellamy (engleză Bellamy Salute), cunoscut de asemenea sub numele de Salutul drapelului, a fost propus de Francis Bellamy (1855-1931), pentru ceremonia Jurământului de credință faţă de drapelul Statelor Unite.

Când în anii 1920 și 1930, fasciștii italieni și apoi naziștii au adoptat şi ei un salut similar, s-a creat o controversă în urma căreia  Salutul Bellamy fost oficial înlocuit, după ce Congresul a  decis la 22 decembrie 1942, în plin război mondial,  ca salutul drapelului să se facă ducând mâna la inimă, pentru ca americanii să nu fi asociaţi în simbolistică şi atitudini cu naziştii. 

Salutul roman la Adunarea Constituantă Mexicană din Querétaro, 1917

Salutul roman a fost ales şi  de baronul Pierre de Coubertin, fondatorul Comitetului Olimpic Internaţional, pentru sportivii participanţi la  Jocurile Olimpice de la Anvers, din Belgia  în 1920. 

Semănând cu salutul nazist, a fost abandonat la scurt timp după primul război mondial.

 

Foto: Salutul Olimpic  înfăţişat de sculptura lui Gerharda Johanna Wilhelmina („Gra”) Rueb, pentru Jocurile Olimpice de Vară din 1928 de la Amsterdam. 

Românii nu au fost niciodată fascişti sau nazişti şi cu toate acestea au fost adesea etichetaţi astfel de propaganda comunistăşi cea sionistă. 

                                 

În această fotografie nu apar membri ai Mişcării Legionare sau ai Gărzii de Fier, ci dimpotrivă, în faţa regelui Carol al II-lea se află membrii Frontul Renaşterii Naţionale şi membrii organizaţiei de tineret din Straja Ţării, partidul lui Carol al II-lea, care numai antisemit nu a fost, ci dimpotrivă, antilegionar, în timpul guvernării sale fiind asasinat Corneliu Zelea Codreanu, conducătorul Mişcării Legionare. 

 In fapt, simplul fapt de a vedea astfel de imagini, nu demonstrează că  salutul roman care semnifică „de la inimă la cer” ar fi  fost un salut tipic fascist.

Fascismul reprezintă doctrina politică a Partidului Naţional Fascist gândită de Benito Mussolini, care a cucerit prin forţă guvernarea în Italia în octombrie 1922.

O variantă de fascism a fost nazismul, o doctrină de extremă draepta concepută de Adolf Hitler şi transpusă în viaţă de NSDAP – Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei, Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani.

În fapt, în perioada interbelică au existat şi în România mai multe încercări de imitare a mişcării fasciste, care însă au fost total lipsite de importanţă.

Foto: Colonelul Ştefan Tătărescu

Un partid nazist, neînsemnat ca număr de adepţi a existat, şi la Bucureşti, fiind condus de colonelul Ştefan Tătărescu, fratele premierului Gheorghe „Guţă” Tătărescu.

Partidul Național-Socialist din România (PNSR)  sau Pavăza de Oțel, a fost un partid politic nazist mimetic, activ în România la începutul anilor ’30  și a existat în jurul ziarului Crez Nou.

Drapelul  Partidului Național-Socialist din România

A fost una din facțiunile de extremă dreaptă care au concurat fără succes împotriva Gărzii de Fier.

  Era un partid anticomunist şi în special antisovietic care și-a revendicat, de asemenea  creștinismului, pe care l-au asociat cu apelurile la reorganizare socială și expulzarea sau segregarea evreilor români.

Poziția ideologică PNSR, exotică în contextul său românesc, a găsit favoruri în Germania nazistă, în special din partea lui Alfred Rosenberg.

Pe ansamblu, PNSR nu a reușit să creeze o alianță pan-fascistă în România și, în ciuda faptului că a funcționat ca un magnet pentru sașii transilvăneni, germanii din Basarabia și emigranții ruși.

Tătărescu a fost sprijinit oficial de patronii săi germani, inclusiv cu fonduri, dar în cele din urmă aceştia au renunțat la acest sprijin dată fiind nepopularitatea și presupusa sa corupție.

La sfârșitul anului 1933, sub prim-ministrul antifascist Ion G. Duca, partidul a fost reprimat.

 Dezaprobat de susținătorii săi nazişti şi lipsit de aderenţi, partidul a dispărut din scena politică în iulie 1934. Unul dintre adepţii săi saşi,  Fritz Fabritius, a înfiinţat în anul următor Partidul Popular German din România.

Extrema dreaptă din România interbelică a fost reprezentată de LANC (Liga Apărării Naţional Creştine a profesorului AC Cuza) şi Legiunea Arhanghelului Mihail (care a purtat şi denumirea de Garda de Fier).

În general acţiunile şi politicile celor două organizaţii sunt prezentate amestecat (este adevărat că fondatorul Legiunii Arhanghelului Mihail, Corneliu Zelea Codreanu a făcut parte din LANC, însă cele două organizaţii chiar nu trebuie confundate).  

În perioada comunistă s-au depus eforturi din partea unor istorici pentru a se demonstra faptul că Legiunea Arhanghelului Mihail a fost subordonată Germaniei naziste, însă documentele ne spun altceva despre părerea pe care o avea Adolf Hitler faţă de Horia Sima, sau despre ce gândeau cu adevărat naziştii despre legionari. 

De multe ori regimul politic al mareşalului Ion Antonescu este descris drept fascist sau nazist.

Este o greşeală evidentă fiind cunoscut  faptul că  Ion Antonescu a instaurat un regim clasic de dictatură militară, guvernând cu ajutorul militarilor (după o scurtă perioadă de colaborare politică cu Legiunea Arhanghelului Mihail).

Foto: Ion Antonescu şi Horia Sima

Ion Antonescu nu a fost nazist şi nici fascist – a fost conducătorul unei dictaturi militare, ajuns la putere printr-o lovitură de stat, şi care până la urmă a fost înlăturat de la putere prin altă lovitură de stat.

 Guvernarea lui Ion Antonescu nu a avut un program politic şi o ideologie în adevăratul sens al acestor cuvinte – a fost o dictatură militară pe vreme de război.

După al Doilea Război Mondial, maşinăria de propagandă comunistă a încercat şi în mare parte a reuşit să întipărească în minţile multor oameni echivalenţa falsă „aliaţii lui Hitler= fascişti şi nazişti”.

De multe ori s-a mers şi pe ideea „cine este împotriva comunismului este fascist şi nazist”. Propagandiştii sovietici au ştiut să îşi facă meseria: ecuaţiile simple sunt memorate uşor şi au eficienţă maximă.

Cât despre  Straja Ţării (Străjeria), aceasta a fost o organizaţie de tineret patronată tot de regele Carol al II-lea. A luat fiinţă în 1935 şi reorganizată în baza decretului-lege din 3 decembrie 1938, care obliga toţi băieţii între 7 şi 18 ani şi toate fetele între 7 şi 21 de ani să facă parte din organizaţia respectivă, care avea şi rolul de a contrabalansa influenţa crescândă a Mişcării Legionare în rândurile tineretului român. Membrii săi erau cunoscuți ca străjeri și foloseau salutul roman ca formulă de salut.

Nu întâmplător, Straja Ţării a adoptat metode  de organizare şi de disciplină asemănătoare cu cele  ale  Mişcării Legionare, între care şi salutul roman.

Aşa se explică  de ce  participanţii la manifestările Străjeriei salutau astfel.

                   Se poate observa că străjerii participanţi la marşuri  nu purtau  cămăşi verzi ca legionarii, ci albe

Prin urmare, orice om de bună credinţă a putut deduce că imaginile înfăţişate aici nu au deloc conotaţii antisemite.

                                                                                                                             

Surse: 

http://sibiu.justitiarul.ro/demontarea-unei-minciuni-salutul-roman-nu-este-neaparat-antisemit/

Cât de fascişti şi nazişti au fost românii

http://www.gazetademaramures.ro/fotografia-unei-dezinformari-14704