CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ŢARA MEA-I UN COLŢ DE RAI

Anunțuri

21/10/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

1 octombrie 1924 – Biserica Ortodoxă Română a adoptat Calendarului gregorian. Timpul liturgic continuă să fie măsurat diferit în unele dintre Bisericile Ortodoxiei

 

 

Conciliul ecumenic de la Niceea, din anul 325 d.IChr, adoptase pentru lumea creștină calendarul utilizat în vremea Imperiul Roman. Esențială era modalitatea de calcul a zilei Paștelui, care se baza pe un sistem complicat, având ca punct de reper solstițiul de primăvară, când ziua este egală cu noaptea.

În secolul al XVI-lea, astronomii au refăcut calculele și au constatat că sistemul de măsurare a timpului nu corespunde realității. Astfel, solstițiul de primăvară nu mai cădea pe 21 martie, așa cum fusese în vremea romanilor, ci zece zile mai târziu.

În Europa catolică, reformarea calendarului datează de la 1582, din pontificatul Papei Grigore al XIII-lea, care a împrumutat și numele noii măsurători.

Imagine similară

Conform calendarului gregorian, anul urma să fie mai lung cu 10 zile în secolul al XVI-lea, cu 11 în cel de-al XVII-lea și așa mai departe, în fiecare an adăugându-se câte o zi.

Imagini pentru calendar gregorian photos

Treptat, calendarul Papei a fost acceptat și de țările protestante, dar lumea ortodoxă l-a refuzat până în secolul al XX-lea.

În Vechiul Regat, au existat mai multe tentative de trecere la calendarul gregorian.

Una datează din vremea lui Alexandru Ioan Cuza când a fost cerut si acceptul Bisericii in acest scop fiind convocat, din ordinul ministrului Dimitrie Bolintineanu inca din decembrie 1863, un consiliu bisericesc, in spe­ranta ca acesta va califica problema.

Dorinta guvernului de a schimba calendarul a provocat nemultumire in tara, unde populatia era ingrijorata de zvonurile potrivit carora guvernul dorea sa catolicizeze tara. Numeroase personalitati laice au luat atitudine impotriva intentionatei masuri.

Dintre acestia, Ion Heliade Radulescu scria mitropolitului, cerandu-i sa se opuna incercarii guvernului.

Tot el tipareste mii de foi volante pe care le raspan­deste in tara. În acestea se arăta ca noul calendar este în contradicţie cu canoanele Bisericii Ortodoxe, în spe­cial cu problema stabilirii datei Paştelui, şi, mai apoi, complicaţiile ce s-ar naşte din aceasta schimbare.

Comisia adunata la Mitropolie redacta in chiar prima zi a lucrarilor o adresa catre Ministerul Cultelor si Instructiunii Publice in care arata ca problema calendarului este una pur stiintifica, dar ea sta în strânsa legatu­ra cu hotărârile Sinodului I de la Niceea, care fixează data serbării Paştelui (şi implicit a tuturor celorlalte sarbatori cu data schimbatoare) după calendarul iulian, lucru care in timp a devenit aproape o chestiune dogmatica.

Adresa era semnata de toţi membrii comisiei în frunte cu mitropolitul.

Din cauza agitatiei din ţară, guvernul a fost obligat sa recunoască schimbarea intenţionată ca fiind inoportună pe motivul neorânduielilor ce s-ar produce în ţară şi să renunţe la adoptarea calendarului gregorian.

Patriarhul Constantinopolului adre­sase şi el o scrisoare mitropolitului Nifon, aratându-se tulburat de intenţia auto­ritaţilor de a renunţa la calendarul folosit de întreaga Ortodoxie.

A doua sincronizare a timpului cu Occidentul s-a încercat în anul 1900. O altă încercare s-a făcut în timpul ocupației germane a Bucureștiului.

August von Mackensen a emis o ordonanță care impunea ca după ziua de 19 decembrie 1916, urmează 1 ianuarie 1917. Administrația germană stabilită în capitală și-ar fi dorit ca noul calendar să se aplice atât în probleme laice, cât și în cele bisericești.

După socoteala nemțească, rezulta că în 1916 n-ar mai fi existat sărbătoarea Crăciunului.

„Am găsit pe Primatul zăpăcit cu desăvârșire”, scrie Theodorian-Carada într-un volum memorialistic. „Apoi mi-a adus dosarul privitor la schimbarea calendarului și m-a întrebat ce zic eu că trebuie să facă”.

După ce și-a revenit din uluială, Conon Arămescu-Donici, Mitropolitul Primat și înaltul cler au făcut diligențe pe lângă forțele de ocupație.

Încunoștințat, feldmareșalul von Mackensen a acceptat o amânare. Apoi o alta, și tot așa, până când armatele germane au plecat din București și reforma calendarului a fost iarăși amânată.

După ce euforia victoriei nesperate în primul război mondial s-a risipit, au apărut dificultățile legate de integrarea noilor provincii, unde viața se desfășura după alte legi decât cele ale Bucureștiului.

De pildă în Transilvania și Bucovina, care aparținuseră Imperiului Austro-Ungar, timpul se măsura conform calendarului gregorian, în timp ce Vechiul Regat și Basarabia întrebuințau încă pe cel iulian.

Necesitatea reformei calendarului era una de ordin intern şi extern, de consolidare şi modernizare a noului stat unitar. Alinierea la standardele europene era considerată o condiţie a progresului şi modernizării, în contextul în care, pe plan internaţional, se căutau soluţii pentru unificarea diferitelor unităţi de măsură.

Încă din ianuarie 1919 Ministerul de Război a solicitat introducerea stilului gregorian, întrucât armata întâmpina numeroase dificultăţi, erori şi confuzii, în organizarea unitară în toate provinciile.

Astfel, la 1/14 februarie s-a introdus stilul gregorian la nivelul forţelor armate.
În data de 5/18 martie 1919, Consiliul de Miniştri a adoptat Decretul-lege nr. 1.053 pentru „Adoptarea calendarului gregorian pe ziua de 1 aprilie 1919”, publicat în Monitorul Oficial în 6 martie.

Acesta a  intrat în vigoare pe întregul cuprins al ţării, fără a fi consultată Biserica Ortodoxă Română, cu toate că existau diverse probleme de adaptare, în special în Basarabia, care nu era pregătită administrativ pentru trecerea la noul calendar şi a cărei populaţie s-a dovedit mai reticentă.

Conform decretului, ziua de 1 aprilie 1919 stil vechi devenea oficial ziua de 14 aprilie stil nou.

Începând cu această dată, toate datele din România s-au scris conform calendarului gregorian.

  Dacă instituţiile statului au adoptat prin lege calendarul gregorian în 1919, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu Biserica Ortodoxă Română.

Instituţia era pusă într-o situaţie delicată din acest punct de vedere: pe de-o partea ea nu putea ignora uzanţele societăţii.

Innoirea calendarului a fost interpretată în lumea ortodoxă, atât inainte cât şi după reforma sa din sec. XX, drept o încercare de pătrundere a catolicismului în Biserică.

Din acest motiv au existat Sinoade ortodoxe care, incă din sec. XVII sau chiar mai devreme, au respins calendarul gregorian – nu pentru ca ar fi ţinut de vreo dogma a calendarului, ci pentru ca se respingea orice fel de inovaţie apuseana in materie de predanie/cult.

De altfel întreaga comunitate a bisericilor ortodoxe din estul Europei se găsea în aceeaşi situaţie, impunându-se tot mai mult luarea unei decizii în acest sens.

În urma conferinţei pan-ortodoxe de la Constantinopol din 1923, Biserica ortodoxă Română a hotărât înlocuirea calendarului iulian cu cel gregorian. Hotărârile conferinţei de la Constantinopol au provocat disensiuni în urma cărora lumea ortodoxă s-a împărţit în două: pe de o parte Biserica Ortodoxă Greacă, Română, Bulgară, Patriarhia Constantinopolului, a Alexandriei şi mai târziu a Antiohiei, care au acceptat noul calendar gregorian, şi, pe de altă parte Biserica Ortodoxă Rusă, Sârbă şi părţi din Biserica Ortodoxă Greacă, Bulgară şi Română, Sf. Munte Athos şi Patriarhia Ierusalimului, care au păstrat calendarul iulian până astăzi.

Biserica Ortodoxă Română a trecut la noul calendar anul următor, în octombrie 1924, ziua de 1 octombrie devenind 14 octombrie.

Cu toate acestea, mai mulţi ierarhi nu au acceptat schimbarea calendarului bisericesc şi au hotărât să se desprindă de Biserica oficială şi de primatul ei, Mitropolitul Miron Cristea, continuând să urmeze calendarul iulian.

Ei au înfiinţat Biserica Ortodoxă de Stil Vechi. 
  Împotrivirile la reforma calendarului s-au înregistrat mai cu seamă în Moldova (călugării de la Secu, Neamț și Sihăstria) și în Basarabia. Astfel că autoritățile au acuzat influența bisericii ruse și a sovietelor.

Sentimente contradictorii s-au consemnat însă și în alte regiuni.Noul calendar a stârnit nedumerirea credincioșilor. „Am părăsit rânduiala veche și mi-e jale”, spunea o țărancă din Țara Oltului.

În scrisoarea pastorală adresată cu ocazia Crăciunului din anul 1924, Roman Ciorogariu, episcopul de Oradea, s-a simțit dator să explice modificarea pe înțelesul tuturor.

„Și atunci un învățat italian (în secolul al XVI-lea, n.red.) a apropiat anul calendariului de anul ceriului, ștergând din calendar cele zece zile cu care el întârzia și în anul 1582 a scris 15 octombrie în loc de 5 octombrie.

Biserica Ortodoxă n-a primit acest calendar îndreptat, pentru că anul acestui calendar îndreptat tot nu este egal cu anul ceriului, nici Paștele nu se socotește cum le socotim noi, nici sfinții de peste an în acest calendar nu sunt aceiași cu cei din calendarul vechiu. Așa am rămas noi tot cu calendarul vechiu, cu toate că știam că e greșit.

În veci însă nu puteam să rămânem cu el, căci după un timp oarecare s-ar fi întâmplat ca primăvara după calendar să cadă în timpul verii, vara să fie toamna și toamna să fie iarna; Nașterea Domnului s-o prăznuim primăvara, Paștile vara și Rusaliile toamna. Vremea nu așteaptă, ea merge înainte, iar noi cu calendarul rămânem în urmă.

Și atunci învățații bisericii noastre (…) au făcut ceea cea făcut mai înainte acel învățat italian, și ceea ce ar face fiecare om, al cărui ceasornic întârzie: au tăiat cele 13 zile cu care anul calendariului nostru întârzia față de anul ceriului, au dus deci înainte anul calendariului, cum muți înainte ceasornicul ce întârzie și la 1 octombrie din anul acesta am scris 14 octombrie”.

Ernest Bernea, în studiul „Timpul la țăranul român”, publicat în 1940. „Hotărârea luată, firească pentru conducători, de a armoniza mersul vremii cu cel al lumii apusene, adică de a trece calendarul cu 13 zile mai înainte, a apărut țăranilor nu numai nefirească, dar și plină de primejdii“, scrie Bernea.

Au existat locuri unde țăranii au refuzat să mai intre în biserică, preoții au fost bătuți, legături de rudenie s-au rupt și întreaga viață spirituală a satului s-a spart.

Reforma a fost adoptată de o categorie de oameni și suportată de alții, constată sociologul. „Satul românesc trăiește mai ales în virtutea unei vechi tradiții”, scria Ernest Bernea.

„Moștenirea din bătrâni alcătuiește însuși felul de existență al acestei comunități; tradiția este atotstăpânitoare (…) Tot ce vine din trecut are un caracter aproape religios, față de care se impune cel mai profund respect”.

Pentru țăranul român, mai scrie Bernea, atacarea calendarului a însemnat atacarea cultului, a religiei însăși. Chestionat de sociologi, un țăran din Dărmănești-Bacău a răspuns: „nu pot schimba sărbătorile, că așa am apucat din bătrâni și legea lor e sfântă”.

Un altul, din Cornova-Orhei, a spus: „Ținem pe vechi că noi așa am apucat; apoi îi mai ghini să țânem cum am apucat. Eu obiceiul meu îl țin, pe ce am apucat, pe aia țin; țin legea creștinească”.

Țăranii auziseră că de Paștele anului 1925, lumina învierii nu s-a aprins pe Sfântul Mormânt de la Ierusalim în ziua Paștelui pe stil nou.

„În noaptea de înviere, la sfântul mormânt se aprind niște lumânări, singure. În 1925 la sfântul mormânt nu s-au aprins lumânările cu 13 zile mai târziu, pe stil nou, și de atunci Paștele a rămas tot pe vechi, Dumnezeu nu a vrut altfel”, au mai spus țăranii.

Pentru a obţine data corespunzătoare stilului nou, la data în stilul vechi se adaugă astfel:

10 zile pentru intervalul 4 octombrie 1582 – 28 februarie 1700;
11 zile pentru intervalul 1 martie 1700 – 28 februarie 1800;
12 zile pentru intervalul 1 martie 1800 – 28 februarie 1900;
13 zile pentru intervalul 1 martie 1900 – 1 octombrie 1924.

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/reforma-calendarului-schisma-bor/

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Adoptarea_calendarului_gregorian

http://www.crestinortodox.ro/istoria-bisericii/o-incercare-introducere-calendarului-gregorian-timpul-domniei-cuza-96340.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Calendarul_gregorian

 

  • Agrigoroaiei, Ion, România interbelică, vol.1, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2001 p.220

  • Bulei, Ion, Lumea românească la 1900, Editura Eminescu, 1984

  • Smeu, Georgeta, Dicţionar de Istoria Românilor, Editura Trei, Bucureşti, 1997

30/09/2017 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cine a auzit de Constantin Mandicevschi, autorul versurilor celebrei melodii populare „Cântă cucu-n Bucovina”? VIDEO

 

Sunt probabil puţini cei care au auzit de Constantin Mandicevschi, vlăstarul unei familii preoțești cu bogate ramificații, autorul versurilor melodiei „Cântec despre Bucovina” (Cântă cucu, bată-l vina).   

S-a născut la 24 mai 1859 în satul Băhrineşti (astăzi raionul Hliboca, regiunea Cernăuți), și a murit la 14 decembrie 1933, în orașul Cernăuți.

Este fiul parohului bisericii din satul Băhrinești, Vasile Mandicevschi și al soției sale Vero­nica Popovici, fiica profesorului  Institutului Teologic, Cons­tantin Popovici. 

Mama sa era sora marelui savant cu renume european, Eusebiu Popovici, profesor universitar de istorie bisericească și a arhimandritului Clementei, Constantin Popovici, de asemenea profesor universitar.

A fost profesor de istorie şi director de liceul din Suceava, inspector școlar, directorul Bibliotecii Universității din Cernăuți, autorul versurilor renumitului cântec popular  „Cântă cucu-n Bucovina”, un imn al românilor bucovineni.

Constantin Mandicevschi a absolvit școala veche moldovenească din Cernăuți în anul 1869, şi a urmat cursrile de la Obergymnasiumul din Cernăuți, susținând în vara anului 1877 bacalaureatul.

A frecventat apoi Universitățile din Cernăuți și Viena, susținând în 1884 examenul de capacitate la istorie, geografie, limba şi literatura germană.

Constantin va desfăşura o rodnică activitate  pedagogică între anii 1884 – 1893, ca profesor  la Gimnaziul Superior Ortodox din Suceava, unde a predat cursul de istorie şi limba germană. În această perioadă a făcut cunoştinţă cu poetul Mihai Eminescu, care în anul 1885 s-a aflat de Crăciun la Suceava.

În anii 1918-1922, când a fost inspector școlar, apoi director general al școlilor din Bucovina. Aceasta a fost o perioadă foarte grea de după război.
La 15 octombrie 1922 Con­­stantin Mandicevschi e numit director al Bibliotecii universitare din Cernăuţi.

A fost prieten cu marele istoric şi patriot unionist bucovinean Ion I. Nistor.

Nu sunt mulţi aceia dintre noi care au cunoştinţă de faptul că marele cărturar român din Bucovina, Constantin Mandicevschi, este autorul versurilor celebrului cântec „Cântă cucu-n Bucovina”, scrise în anul 1904 pe melodia unui cântec bucovinean adaptat  la solicitarea lui Spiru Haret şi a lui Nicolae Iorga, care luptau pentru  renaşterea demnităţii unei Românii, care la acea vreme era ciuntită din toate părţile.  

Cântecul a fost interpretat ani în şir de rapsodul popular vasile Mucea, care l-a descoperit în satul Corceşti, raionul Storojineţ, în nordul Bucovionei, în 1943, dar a fost inregistrat prima data de Grigore Leşe de-abia în anul 1996.

Este mai mult decât o doină, este o pagină a destinului românesc care evocă un episod din istoria poporului nostru, la începutul secolului al XX-lea.

Stihurile originale ale lui C. Mandicevschi au fost transpuse pe melodia  unui cântec de jale bucovinean, acest cărturar român patriot fiind unul dintre organizatorii festivităților de comemorare a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare la Putna din 1904.

Cântecul a prins şi a fost preluat de românii din  satele din zonă ca un cântec popular. După a doua pierdere a Bucovinei, fiecare rapsod popular care l-a cântat a adăugat versuri, l-a modificat.

Originea sa era deja pierdută, la data când l-a cules Vasile Mucea, un muzicant din popor care l-a interpretat cu strălucire.

Ca un fapt divers, Mandicevschi, autorul versurilor a murit în 1933, anul în care se năștea Mucea, ca și cum doina asta se încăpățâna să se agațe și de un suflet de muritor pentru a supraviețui.

Acum, după ce rapsodul popular a redat-o românilor, acest cântec – doină trăiește în sufletele tuturor .

 

 

 

Nu este mult de când Mucea  s-a dus la cei drepţi, dar noi vom asculta mereu cu emoţie simplitatea şi curăţenia ce a pus în melodiile sale.

 

Cântă cucu bată-l vina
De răsună Bucovina
Cânta cucu bata-l vina
De răsună Bucovina
Cântă cucu-ntr-un brăduţ
De răsună-n Cernăuţi

Bucovină, plai cu flori
Unde-ţi sunt ai tăi feciori?
Bucovină,plai cu flori
Unde-ţi sunt ai tăi feciori?

Au foşti duşi în altă ţară
Dar se-ntorc la primăvară
Au fost duşi în altă ţară
Dar se-ntorc la primăvară
Au fost  duşi în altă ţară
Dar se-ntorc la primăvară

 

Inapoi cand or veni
Tot pe tine te-or iubi
Muntilor cu creasta rara
Nu lasati straja sa piara
Munţilor cu creasta rară
Nu lăsati straja sa piară

Daca piere straja noastră
A pierit si ţara noastră
Daca piere straja noastră

 

Ambele versiuni ne arată că spiritul românismului nu a pierit ! Este un cântec -manifest, un strigăt de luptă al tuturor sufletelor de români. 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/02/21/videoo-comparatie-interesanta-imnurile-nationale-ale-albaniei-si-molossiei-sunt-melodii-romanesti/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/02/20/video-cucuruz-cu-frunza-n-sus-si-povestea-imnului-de-stat-al-israelului-hatikva-the-origin-of-the-national-anthem-of-israel-hatikva/

 

25/08/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, MUZICA | , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: