S-au împlinit pe 1 aprilie, 82 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă, când aproximativ 3.000 de etnici români bu covineni au fost masacrați de haitele sovietice în timp ce încercau să fugă din ”raiul”comunist, în România

---

După semnarea în data de 23 august 1939 a criminalului pact sovieto-nazist Ribbentrop-Molotov, URSS a ocupat în 1940 Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța. Numeroși români bucovineni au fost arestați, omorâți, deportați, bisericile au început să fie închise, așa încât multe familii au început să treacă noua graniță și să vină în Țara mamă, România.

Un astfel de grup a fost cel care a căzut pradă masacrului de la Fântâna Albă, la 1 aprilie 1941. Atunci, circa 3.000 de români bucovineni din satele de pe Valea Siretului: Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, Igești, Crasna, Ciudei, Budineț, Cireșul, Crăsnișoara Veche, Crăsnișoara Nouă, Bănila Moldovenească, Dăvideni, Carapciu, Cupca, Trestiana, Suceveni, Iordănești, au plecat către România, fiind deciși mai bine să moară decât să mai trăiască sub stăpânirea Uniunii Sovietice.

Cei din fruntea grupului purtau cruci, icoane și steaguri albe, arătând că nu doresc să facă niciun rău. Au spus autorităților sovietice că vor să plece fără să ia nimic cu ei, lăsând toată averea pe loc.

Ajunși în apropierea noii granițe cu România, au fost întâmpinați cu foc de mitraliere. După încetarea focului, răniții rămași în viață au fost aruncați împreună cu cei morți în gropi comune. Cei care au reușit să fugă au fost căutați în împrejurimi, astfel încât foarte puțini participanți au rămas în viață.

După două luni, la 13 iunie 1941, 13.000 de familii din aceste sate au fost deportate în Siberia și Kazahstan, doar circa 10% dintre ele supraviețuind deportării.

În 1 aprilie, în România este comemorată Ziua națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și alte zone, ale deportărilor, ale foametei și altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie, instituită prin Legea 68/2011.

Reacții după comemorarea victimelor masacrului de la Fântâna Albă

Pe 1 aprilie 2023 s-au împlinit 82 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă, când mii de etnici români au fost uciși de trupele sovietice în timp ce încercau să treacă noua graniță în România, după ce Uniunea Sovietică anexase partea de nord al Bucovinei, consemnează Agenția BucPress – www.bucpress.eu.

Decenii întregi, autoritățile sovietice au încercat să ascundă și să șteargă din conștiința publică masacrul de la Fântâna Albă.

Abia, după 1990, comemorarea acestor martiri a fost posibilă ca urmare a destrămării URSS, iar acest lucru s-a făcut an de an cu prezența unui număr însemnat de etnici români și clerici ortodocși din împrejurimi.

În acest an, comemorarea organizată în pădurea de la Varnița, pe locul masacrului de la Fântâna Albă, a stârnit mai multe reacții pozitive, dar și negative.

Jurnalistul sucevean Sandrinio Neagu, citându-l pe un participant la acțiunea de comemorare relatează că „autoritățile ucrainene au încercat să sechestreze comemorarea și să o transforme într-o manifestare culturală ucraineană”.

El scrie că „deși la fața locului se aflau și etnici români, programul a fost ținut doar în limba ucraineană, fără traducere. Pe memorialul victimelor masacrului a fost arborat doar steagul ucrainean, s-a cântat doar imnul de stat al Ucrainei și slujba religioasă fiind ținută de preoți ucraineni”.

Jurnalistul mai relatează că reprezentanții comunității românești și preoții români din împrejurimi, prezenți la fața locului, au ținut o proprie slujbă de pomenire la crucea care marchează prima groapă comună a martirilor de atunci, aflată la 30 metri distanță de memorial.

„Este prima oară când se întâmplă așa ceva”, afirmă jurnalistul.

În final, textul Sandrinio Neagu scrie următoarele: „Mâine-poimâine, autoritățile din statul vecin vor spune că la Fântâna Albă, pe 1 aprilie 1941 au murit bucovineni-ucraineni și se vor da victimele regimului sovietic și a lui Stalin. Nu, domnilor. Acolo au murit români și ați face bine să vă cereți scuze și să nu mai încercați să furați ceea ce nu vi se cuvine.”

Prezentă la acțiunea de comemorare, Carmen Nisteriuc din Suceava, a declarat pentru BucPress TV că se simte dezamăgită de faptul că autoritățile ucrainene au împiedicat comunitatea românească din nordul Bucovinei să susțină o slujbă religioasă de comemorare a martirilor executați la 1 aprilie 1941.

„Până la urmă nu am înțeles la ce eveniment am participat…. Am fost umiliți… Mă declar foarte supărată și  plec cu un gust amar… Aș fi vrut să mulțumesc pentru ospitalitate, dar nu pot decât românilor care deodată s-au retras și au arătat că sunt români, cu adevărat”, a declarat ea.

Masacrul de la Fântana Alba este comparat de unii istorici cu cel de la Katyn / foto: Profimedia

În același timp, jurnalista cernăuțeană Maria Toaca a afirmă într-o postare publicată pe Facebook că tragedia de la Fântâna Albă este o rană veșnic vie pentru români și că este dificil să fie comparată cu alte tragedii din trecut sau din prezent.

Ea afirmă că i-a cunoscut pe câțiva dintre acei oameni care au supraviețuit masacrului și a auzit povestea lor despre suferințele prin care au trecut.

Jurnalista amintește că Parlamentul României a votat o lege pentru a institui Ziua Națională de cinstire a memoriei românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, foametei şi ale altor forme de represiune, organizate de regimul totalitar sovietic în ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie.

Ea a mai menționat că în primii ani de independență statală a Ucrainei, organizarea pelerinajului, mitingului de doliu și slujba de pomenire au fost gestionate de Societatea „Golgota”, iar mai târziu această inițiativă a fost preluată de autoritățile locale.

„În primii ani de democratizare a Ucrainei, când încă nu era la locul tragediei Monumentul pe care scrie că acolo au fost omorâți bucovineni și nici nu se pomenește de români, de organizarea pelerinajului, a mitingului de doliu și slujba de pomenire se ocupa Societatea „Golgota”.

Era perioada când încă trăiau câțiva din supraviețuitorii masacrului. Auzeam de la ei istoria vie a suferințelor, adunam fărâmă cu fărâmă adevărul despre cum s-au pornit să treacă hotarul, ce putere îi mâna înainte. De la un timp și-au asumat datoria și rolul de moderator al evenimentului autoritățile raionului Hliboca, iar după reforma administrativă – cele ale comunității Camenca.

Nu zic că primarul locului sau șefii mai mari ai regiunii nu-și îndeplinesc bine datoria. Însă ei o fac cum le convine lor. Pentru ei e doar datorie, ei n-au moștenit de la victimele ce zac în acest pământ durerea ce-o purtăm noi în inimi. Pe an ce trece tot mai puțin răsună vreun cuvânt românesc când se evocă tragismul acelei zile. Numai preoții noștri oficiau slujba de pomenire în limba română. Anul trecut autoritățile s-au adunat mai devreme, după care a venit și comunitatea românească, și soborul de preoți din localitățile românești. Și anul acesta tot așa avea să fie dacă nu întârziau (tărăgănau începerea manifestării) organizatorii din partea autorităților, cu preoții lor”, scrie Maria Toacă.

La Fântâna Albă, ucrainenii, mai jegoși ca sovieticii.!

 La monumentul de la Fântâna Albă a fost postat doar steagul ucrainean, s-a difuzat doar imnul ucrainean, slujba religioasă a fost ținută de preoți ucraineni, nu a existat nici un fel de traducere, deși la fața locului erau prezenți atât consulul României la Cernăuți, Irina-Loredana Stănculescu, dar și oameni din România.

Pentru această sfidare, consulul român a luat atitudine și le-a atras atenția ucrainenilor că în acest fel nu pot intra în Europa. În momentul în care românii s-au retras la monumentul din pădure, la groapa comună, o persoană venită din România le-a spus ucrainenilor să le fie rușine.

”Noi v-am primit familiile în casele noastre, v-am ajutat necondiționat, v-am sprijinit și voi vă comportați de așa manieră?”, a fost mesajul transmis ucrainenilor. Mâine-poimâine, autoritățile din statul vecin vor spune că la Fântâna Albă, pe 1 aprilie 1941 au murit bucovineni-ucraineni și se vor da victimele regimului sovietic și a lui Stalin. Nu, domnilor. Acolo au murit români și ați face bine să vă cereți scuze și să nu mai încercați să furați ceea ce nu vi se cuvine, scrie jurnalistul Sandrino Neagu în https://sandrinio.ro/ucrainenii-mai-jegosi-ca-sovieticii/

Publicitate

7 iulie 1997: PENTRU PRIMA DATĂ DE LA CONSTITUIREA ROMÂNIEI MARI,UN GUVERN ROMÂN A CEDAT PĂRȚI ALE TERIORIULUI NAȚIONAL FĂRĂ A FI AMENINȚAT CU AGRESIUNEA

Foto: În ziua de 2 iunie 1997, a fost semnat de către preşedinţii Emil Constantinescu (dreapta) şi Leonid Kucima (stânga), «Tratatul de la Neptun», «Privind Relaţiile de Bună Vecinătate şi Cooperare între România şi Ucraina».

Primele alegeri de după Revoluția din Decembrie 1989, cele din 20 mai, Duminica Orbului, au adus la putere un parlament extrem de hulit, a cărui activitate a început cu Mineriada din iunie 1990 și, implicit, cu înăbușirea fenomenului Piața Universității, scrie Ion Spânu în https://www.cotidianul.ro, preluat de Romanian Global News.

Cu toate acestea, în ședința din 28 noiembrie 1991, acest Parlament a adoptat cu unanimitate de voturi o „Declarație a Parlamentului României privind Referendumul din Ucraina, din 1 Decembrie 1991”, declarație publicată în Monitorul Oficial nr. 243 din 29 noiembrie 1991.
Acest document de o importanța crucială a fost, practic, uitat de toată lumea, fiind ignorat complet atunci cînd președintele Emil Constantinescu a semnat Tratatul de vecinătate cu Ucraina.

Așadar, acum 31 de ani, Parlamentul condus de Alexandru Bîrlădeanu și Dan Marțian, dominat de FSN-ul lui Ion Iliescu, a adoptat acest document senzațional, de un patriotism imposibil de imaginat astăzi, cînd toată clasa politică, împreună cu președintele Klaus Iohannis nu știu cum să se închine mai vizibil la ordinele venite din afară, fără să crîcnescă o vorbă despre teritoriile românești alipite samavolnic de către URSS la teritoriul Ucrainei! În cor cu presa lor obedientă.
Despre ce era vorba? Ucraina anunțase că va organiza la 1 decembrie 1991 (ce ironie!, tocmai de ziua noastră națională) un Referendum prin care să-și declare independența. Cu cîteva zile înainte, mai exact pe 28 noiembrie 1991, Parlamentul României s-a întrunit în ședință extraordinară și a adoptat această „Declarație a Parlamentului României privind Referendumul din Ucraina, din 1 Decembrie 1991”, al cărei text îl reproducem mai jos.

Citiți-l cu mîndrie:

„Declarația Parlamentului României privind Referendumul din Ucraina, din 1 Decembrie 1991

1. Parlamentul României a luat cunoştinţa de hotărîrea autorităţilor de la Kiev de a organiza la 1 decembrie 1991 un referendum asupra independentei Republicii Ucraina.
   Profund atașat principiilor fundamentale ale respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi ale popoarelor de a-şi hotărîri soarta, Parlamentul României saluta hotărîrea autorităţilor ucrainene de la Kiev de a organiza un referendum privitor la independenta Republicii Ucraina.
   Avînd în vedere ca acest referendum ar urma să se desfăşoare şi pe teritoriile româneşti – Bucovina de Nord, Tinutul Herta, Tinutul Hotin, precum şi judeţele din sudul Basarabiei -, Parlamentul României declara solemn ca aceste teritorii au fost rupte din trupul tarii, iar Pactul Ribbentrop-Molotov a fost declarat nul şi neavenit, ab initio, de U.R.S.S. la 24 decembrie 1989 şi de Parlamentul României la 24 iunie 1991.
   Desigur, este dreptul Ucrainei sa organizeze un referendum pentru independenta sa, dar acest referendum nu poate avea valabilitate în privința teritoriilor româneşti anexate abuziv de fosta U.R.S.S., teritorii care nu au aparţinut niciodată Ucrainei şi sînt de drept ale României.
2. Parlamentul României reitereaza atasamentul faţă de prevederile Actului inal al Conferintei C.S.C.E. de la Helsinki, care admite posibilitatea modificării frontierelor pe cai paşnice, diplomatice.
3. Parlamentul României declară solemn ca referendumul organizat de autorităţile de la Kiev în teritoriile româneşti încorporate cu forța în cadrul fostei U.R.S.S. – respectiv în Bucovina de Nord, Tinutul Herta, Tinutul Hotin, precum şi în judeţele din sudul Basarabiei – este nul şi neavenit, precum şi consecinţele acestuia.
4. Parlamentul României cere parlamentelor şi guvernelor tuturor statelor care vor recunoaşte independenta Ucrainei să declare expres că această recunoştinţă nu se extinde asupra teritoriilor româneşti menţionate.
5. Parlamentul României se pronunţă pentru începerea unui dialog cu Parlamentul de la Kiev în vederea examinării, împreună a problemelor stabilirii unor relaţii de bună vecinătate şi colaborare între România şi Ucraina şi invita, în acest scop, o delegaţie parlamentară ucraineana urmează să efectueze o vizita la Bucureşti, cat mai curând posibil.
6. Parlamentul României solicită guvernului țării să înceapă de urgență negocieri cu autorităţile de la Kiev în problema teritoriilor româneşti anexate cu forța de U.R.S.S.
   Aceasta declaraţie a fost adoptată de Parlamentul României în şedinţa din 28 noiembrie 1991, cu unanimitate de voturi.
   PREŞEDINTELE SENATULUI – academician ALEXANDRU BÂRLADEANU
   PREŞEDINTELE ADUNĂRII DEPUTAŢILOR – MARŢIAN DAN”.

Iată mai jos facsimilul din Monitorul Oficial unde a fost publicată „Declarația…”, invitîndu-vă pe toți, s-o citiți cu mare atenție:

Au urmat tratativele cu noul stat ucrainean și la 7 iulie 1997, într-o atmosferă de totală confuzie, Senatul României a ratificat cu 65 de voturi pentru, 50 contra, 3 abțineri, într-o atmosferă de totală confuzie, „Tratatul cu Ucraina”.

Documentul fusese semnat, inițial, de către miniștrii de externe ai celor două țări, pe 3 mai la Kiev, iar apoi de către cei doi președinți, la 2 iunie 1997 la Neptun.

La data votării acestui act, președintele Senatului era Petre Roman, ministrul de Externe – Adrian Severin, președinte al României – Emil Constantinescu.

Cum Adrian Severin-Skvosnik, evreu originar din Chișinău și nepot al Anei Pauker, a cedat ucrainenilor Insula Șerpilor.

Regretatul Aurel Preda Mătăsaru, unul dintre marii experți ai MAE român, ambasador, general de justiție și diplomat de carieră, fost director la Direcția Juridică a Ministerului Afacerilor Externe, ministru-consilier, cadru universitar de prestigiu, AUTOR AL PROIECTULUI DECLARAȚIEI DE INDEPENDENȚĂ A CELUI DE-AL DOILEA STAT ROMÂNESC, REPUBLICA MOLDOVA și participant la negocierile bilaterale privind Tratatul cu Ucraina, declara ziarului Timpul de la Chișinău:

„ În faza discuțiilor pe această temă, în calitate de director al Direcției juridice și a Tratatelor din MAE de la București, am contribuit decisiv la elaborarea mandatului delegației române în anii 1994-1995.

Din păcate, ca de obicei, în ultimii ani, lovitura a fost primită de la cine nu te așteptai, și anume, de la fostul ministru de externe Adrian Severin (un evreu originar prin familie de la Chișinău), care în cadrul negocierilor cu ucrainenii pentru încheierea tratatului politic de bază a recunoscut, pe neașteptate, că Insula Șerpilor aparține Ucrainei, cerând ca această precizare să fie inclusă în textul Acordului conex.

Vă imaginați, cred, uimirea delegației ucrainenilor, care, după aceea, au chefuit toată noaptea la Ambasada Ucrainei de la București. Și aveau dreptate! Era un dar neașteptat…”

Am refuzat, ţinând seama de cursul negocierilor, să particip la încheierea acestui ruşinos Tratat, prin care România a capitulat necondiţionat în timp de pace în faţa Ucrainei.

Drept urmare, Republica Ucraina – stat apărut în 1991 – dispunea de un act prin care actuala graniță îi este recunoscută de statul român.

S-au adus prejudicii şi R. Moldova, prin recunoaşterea vechii graniţe dintre URSS şi România (pe porţiunea Ucrainei), pentru că i-a răpit acesteia, fără a o consulta, calitatea de riveran la Marea Neagră, ca urmare a înglobării unei părţi a Basarabiei de Sud în RSS Ucraineană în 1940 (linia Kalinin) şi recunoaşterea acestei graniţe de România independentă, prin semnarea la stațiunea Neptun, în anul 1997, a Tratatului mai sus menţionat. De cine? De un semibasarabean, fostul preşedinte Emil Constantinescu.

De ce s-a semnat totuși Tratatul cu Ucraina?

 În speranța unor avantaje ipotetice: admiterea României în N.A.T.O., Bucureștiul a cedat Ucrainei nordul Bucovinei, ținutul Herța, sudul Basarabiei și Insula Șerpilor.

 Principalul artizan al acestei monstruozități a fost Adrian Severin, dupa numele lui adevarat Skvosnik (foto).

Domnul Skvosnik cunoștea bine interesele poporului român si este la fel de îngrijorat acum, ca și în trecut, la fel ca de cantitatea excesiva a hidrogenului din apa.

Eu i-am spus ministrului ca nu fac prostituție din negocierea Tratatului cu Ucraina și am refuzat sa mai duc tratative. Dumitru Ciaușu a acceptat si a primit postul de ambasador la Paris.

Nu a existat posibilitatea ca Insula Șerpilor sa fie tratată separat de nordul Bucovinei, de Herța și sudul Basarabiei.

Ucraina recunoaște că a condamnat Pactul Molotov-Ribbentrop, dar pretinde ca acest document „a facut o dreptate istorica Ucrainei”.

Practic, prin Tratatul din 1997, noi am reconfirmat diktatul Molotov-Ribbentrop, dar am acceptat și viciile de consimtamânt: le-am luat basarabenilor dreptul de ieșire la Marea Neagră.

Prin prostia lui, Severin a întărit o realitate impusă prin diktat.

Succesiune de drept nu exista nici în dreptul intern, nici în dreptul international. Daca bunicul dumneavoastra va lasa o mostenire grevată de datorii și procese, nimeni nu vă poate obliga s-o acceptați.

În faza finala a colaționarii Tratatului cu Ucraina, cutuma diplomatica spune ca se verifica doar corectitudinea lingvistica a documentului în ambele limbi. Nimeni nu mai face modificari.

În acea perioada, Adrian Severin l-a trimis pe Dumitru Ciaușu prin Olanda pentru sensibilizarea etc., etc… În locul lui Ciaușu, a venit la tratative însuși ministrul de externe al României, deși nu era de rangul lui. Se trecuse deci la colaționarea tratatului.

”România mai are de facut o propunere”, a spus Adrian Severin. Anton Buteiko, seful delegatiei ucrainene, a trântit ochelarii de dosarul din fata lui: ministrul nostru încalcase cutuma.

Adrian Severin a cerut sa se adauge „referitor la Insula Serpilor, care apartine Ucrainei”.

Buteiko a fost atât de uluit, încât a uitat că discuțiile se purtau în engleză și a dat-o pe rusă: „Pavtarite pajalusta!” – „Repetați vă rog!”

Iar Adrian Severin a repetat în engleză și impecabil în rusă: „Insula Șerpilor, care aparține Ucrainei”.

În seara urmatoare, Buteiko, șeful delegației ucrainene, s-a îmbătat crunt: nici ucrainenii nu-și imaginau că va fi atât de ușor cu urmașii lui Dănilă Prepeleac, cel care, din doi boi mari și frumoși, a ramas cu o punga goală”.

În loc de concluzii:

Profesorul univ. dr. Tiberiu Tudor, membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, a explicat într-un interviu pe care https://www.activenews.ro l-a prezentat integral, că președintele României de atunci, Emil Constantinescu, a promis încă din ianuarie 1997 că va recunoaște „realitățile istorice” în ceea ce privește relația dintre țara noastră și Ucraina, deși nu avea niciun mandat să facă asemenea declarații.

Președintele Constantinescu a cedat inclusiv Insula Șerpilor, un alt teritoriu al României luat cu forța de URSS în 1948, după terminarea războiului!

„În anul 1997, imediat după preluarea puterii de către Convenția Democrată, am fost luați prin surprindere de câteva declarații contrare interesului național pe termen lung ale rectorului Universității noastre, profesorul Emil Constantinescu, devenit președinte al României.

Printre altele, la conferința de la Davos, în ianuarie 1997, și-a declarat disponibilitatea pentru ceea ce a numit „sacrificiul istoric”- recunoașterea dreptului de succesiune a Republicii Ucraina asupra teritoriilor românești ocupate prin forță de către defuncta Uniune Sovietică. Trebuie subliniat că aceste declarații ale președintelui Constantinescu au fost făcute fără un minim mandat, cel din partea Parlamentului României.

În discuțiile pe care le-am avut cu profesorul Constantinescu am realizat că este insensibil la ceea ce eu și mulți colegi consideram interese naționale strategice ale României, la est și la vest ”, a afirmat profesorul Tudor, autorul cărții „Istoria unei trădări naționale – Tratatul cu Ucraina”.

Atitudinea capitulardă și dezonorantă a Guvernanților de atunci este nejustificată mai ales că în 1991, Parlamentul României anunțase oficial că nu recunoaște orice încercare de legitimizare din partea Ucrainei asupra teritoriilor românești luate cu forța de către URSS.

Mai mult, în 1993, Guvernul României a notificat omologii ucraineni că în urma dispariției Uniunii Sovietice în 1991, tratatul de frontieră dintre cele două părți din 1961 a devenit caduc.

Tratatul din 1961 recunoștea granița impusă României după pierderea celui de-al doilea război mondial, iar faptul că partea română îl denunța ca fiind caduc, afirma clar necesitatea unei noi negocieri!

„În Declarația Parlamentului României din 28 noiembrie 1991, adoptată cu unanimitate de voturi în ședința Camerelor reunite, se spune:

Parlamentul României, luând cunoștință de hotărârea autorităților de la Kiev de a organiza la 1 decembrie 1991 un referendum asupra independenței Republicii Ucraina.

– declară solemn că referendumul organizat de autoritățile de la Kiev în teritoriile românești încorporate cu forța în cadrul fostei U.R.S.S. – respectiv Bucovina de Nord, ținutul Herța, ținutul Hotin precum și în județele din sudul Basarabiei – este nul și neavenit, precum și consecințele acestuia.

– cere parlamentarilor și guvernelor tuturor statelor care vor recunoaște independența Ucrainei să declare expres că această recunoaștere nu se extinde și asupra teritoriilor românești menționate.

– solicită Guvernului țării să înceapă de urgență negocieri cu autoritățile de la Kiev în problema teritoriilor românești anexate cu forța de U.R.S.S.

Tot în acest sens, în aprilie 1993, Guvernul Român notifică Guvernului Ucrainean faptul că, urmare a dispariției Uniunii Sovietice și a apariției la frontiera de est a României a două noi state independente, Ucraina și Republica Moldova, Tratatul privind regimul frontierei de stat româno-sovietice, colaborarea și asistența mutuală în problemele de frontieră, încheiat în 1961, a devenit caduc.

Se afirmă, de asemenea, disponibilitatea Părții române de a începe negocierea cu Partea ucraineană a unui acord în acest domeniu.

Tratatul din 1961 confirma frontiera sovieto-română impusă prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947 și Protocolul Groza-Molotov din 1948, în condițiile ocupației sovietice, sfera sa de reglementare limitându-se, desigur, la problemele regimului de frontieră și ale colaborării și asistenței mutuale.

Notificarea caducității Tratatului din 1961 cu Uniunea Sovietică, ca urmare a dispariției acesteia ca subiect de drept internațional, și exprimarea disponibilității de negociere cu noul stat apărut la frontiera de est a României – Republica Ucraina – era un act menit să deschidă câmpul discuției problemei frontierei dintre România și Ucraina, în spiritul Actului Final de la Helsinki”, consideră profesorul Tudor.

Profesorul Tudor afirmă că opinia publică a fost indusă în eroare de o campanie de manipulare, ai cărei artizani au fost Convenția Democratică (CDR), aflată atunci la Guvernare și președintele Constantinescu, iar unealta principală a fost abia înființatul PRO TV.

O extraordinară campanie de manipulare a opiniei publice și a parlamentarilor este pusă în funcțiune.

Principalii artizani ai acestei acțiuni sunt președintele Emil Constantinescu, președintele Senatului Petre Roman și ministrul de externe din acea perioadă, Adrian Severin.

„Nimeni nu a venit să spună că, de fapt, la îndemnul lui Silviu Brucan, „ideologul”, prin intermediul PRO TV, au acționat cei doi oameni de stat, Petre Roman și Adrian Severin. Iar președintele Emil Constantinescu a semnat tratatul ca pe un document de rând, măsurat de o iresponsabilitate pe care astăzi nu o recunoaște”, a afirmat profesorul Tudor în cartea sa  „Istoria unei trădări naționale – Tratatul cu Ucraina”.

Concluzia îi aparține regretatului academician, profesor și istoric, Florin Constantiniu:

„În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părți ale teritoriului național fără a fi amenințat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se gasi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 și 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului.

Cartea profesorului Tiberiu Tudor dezvăluie gravele erori săvârșite de factorii decizionali ai țării în desfășurarea negocierilor și în redactarea Tratatului, precum și de parlamentarii chemați să-l ratifice. Românii trebuie să cunoască adevărul într-o problemă capitală, în care cenzura, manipulările, propaganda și presiunile exercitate de Putere au ocultat sensul real al negocierilor și al Tratatului.”

Conform Articolului 27, „Prezentul Tratat se încheie pe termen de 10 ani. Valabilitatea lui se prelungește automat pe perioade de câte cinci ani, dacă nici una din părțile contractante nu va încunoștiința în scris cealaltă parte despre intenția de a-l denunța, cu cel puțin un an înaintea expirări perioadei de valabilitate respective”.

Iată însă că niciunul dintre președinții și guvernele care s-au perindat de atunci la conducerea României, nu a avut curajul să denunțe rușinosul tratat gândit de Silviu Brucan, Emil Constantinescu, Petre Roman și Adrian Severin-Skvosnik.

Speranța însă rămâne și nu trebuie să moară!

CITIȚI ȘI:

http://www.ziaristionline.ro/2017/10/24/a-murit-aurel-preda-curajosul-diplomat-roman-care-a-negociat-unirea-cu-basarabia-si-a-denuntat-tradarea-romaniei-prin-tratatul-cu-ucraina/

Declinul istoric al Basarabiei şi Bucovinei

Foto: Conf.dr.Diana Vrabie, Facultatea de Litere a Universității din orașul Bălți, R.Moldova.

Încercată de-a lungul timpului de toate vicisitudinile posibile, fiind fortificată şi vlăguită în acelaşi timp de intemperiile istorice, rezistînd, dar şi cedînd în contexte obscure, înaintînd, dar şi retrăgîndu-se în acelaşi timp, Basarabia şi-a edificat esenţa din acest joc al contrariilor, plămădit din ironie şi absurd, paradox şi legitate, închidere şi deschidere.
Mai mult în retragere decît pe baricade şi aproape niciodată în ofensivă, Basarabia şi-a profilat o imagine de ţinut paşnic, contemplativ, arborînd o tăcere îndurerată, ce curge din pliurile unui mioritism angajat.

Condiţie specifică unei înalte iniţieri, tăcerea această desăvîrşită are valoare ritualică, denunţînd un spaţiu al misterelor.

Conservată în cercul strîmt arhaic, această muţenie asumată este menţinută pentru a nu tulbura sacrul ceremonial la care a fost condamnată. Proiecţie a sferei, cercul existenţial anunţă închiderea protectoare şi tămăduitoare, o „închidere care închide” (Mihai Cimpoi).

Retragerea aceasta instinctivă, care este perpetuată ca un blestem, îşi are sorgintea inclusiv în expresia geografică a suprafeţei plane, care limitează însuşi orizontul;(https://afnews.ro/diana-vrabie)

Acesta se închide în sine, clamînd retractabilitatea, închiderea în sine, însingurarea.

„Ţara aceasta rar s-a bucurat deplin de bunurile ei. Pe pămîntul ei au curs atîta sînge şi lacrimi, a fost atîta încălcare şi silă, încît privirile şi cîntecele urmaşilor au rămas triste”, nota M.Sadoveanu în Drumuri basarabene, surprinzînd, în fapt, esenţa, acestui meleag încercat de toate sinuozităţile istorice.

„Unirea naţional-politică, de la anul 1918 – afirma Nicolae Iorga – nu se cuvine să fie înfăţişată, nici măcar în parte, ca un dar, coborît asupra neamului românesc din încrederea şi simpatia lumii civilizate, nici ca o alcătuire întîmplătoare, răsărită din greşelile duşmanilor de veacuri. Chiar dacă asemenea greşeli nu s-ar fi săvîrşit niciodată împotriva românilor subjugaţi de-a lungul veacurilor de stăpînire ungurească, austriacă sau rusească, stăpînirile acestea nedrepte ar fi trebuit să se dezumfle şi să se micşoreze îndată ce dreptul tuturor popoarelor de a-şi croi soarta după buna lor pricepere a izbutit a se înălţa la treapta de putere hotărîtoare în noua întocmire a aşezămîntului de pace europeană.

De aceea, Unirea românilor trebuie înfăţişată totdeauna – potrivit adevărului – ca urmarea firească a unei pregătiri istorice de sute de ani, în cursul cărora acest popor de eroi şi de mucenici a izbutit să-şi apere cu uimitoare stăruinţă “sărăcia şi nevoile şi neamul” (M. Eminescu, Scrisoarea III), rămînînd împotriva tuturor năvălirilor barbare şi vremelnicelor stăpîniri străine, în cea mai strînsă legătură cu pămîntul strămoşesc în care, ca într-un liman de mîntuire, şi-a putut adăposti traiul de-a lungul vremilor de urgie.”

După terminarea celui de-al doilea război mondial, cînd întreaga umanitate deplîngea ororile dramei colective, consecinţele căreia păreau a nu mai putea lăsa loc pentru alte urgii, se deschide o altă pagină istorică antiumană, care va afecta meleagul basarabean. Sovietizarea forţată a Basarabiei se manifestă pe fundalul unor intense campanii de distrugere a culturii și memoriei băștinașilor, prin deportări masive, interzicerea alfabetului latin, desființarea bisericilor, demolarea monumentelor istorice, rusificarea denumirilor de localități, teroare și asasinate.
Rezistenţa împotriva falselor ideologii va fi sancţionată drastic prin ani grei de detenţie.

Scriitorul basarabean, Nicolae Costenco, spre exemplu, va fi condamnat la 15 ani de exterminare morală şi fizică, dincolo de Cercul Polar, în peninsula Taimîr.

Acesta a fost preţul atitudinii sale antisovietice, reflectată în PROPAGAREA ALFABETULUI LATIN şi ÎNLOCUIREA LIMBII MOLDOVENEŞTI CU CEA „BURGHEZĂ”, nerecunoaşterea metodei realismului socialist etc. La patru ani după ce scriitorul a susţinut că specificul local trebuie promovat „fără a-l rupe din sînul familiei latine româneşti”, în urma unui denunţ anonim, este arestat şi deportat, alături de alţi congeneri, şi dus în Siberia.

Iată ce mărturiseşte Nicolae Costenco în volumul memorialistic, Povestea Vulturului:

„Deşi eram închis, deşi eram despărţit de locurile şi de cei dragi mie, deşi azvîrlit din armonia şi satul casnic în glod şi mizerie, fără pat, fără apă de spălat, în tovărăşia înrăiţilor prin nenorocire, pus la norma de pîine şi apă, eu, care libertăţii nu-i ştiam norma – mie îmi era greu să privesc fără cutremur de neîngăduinţă în faţa acestei scene de nebunie, blagoslovită de oameni culţi, de preoţi, condusă de generali şi ofiţeri cu studii superioare, cu pretenţii de cultură”.

Dacă în 1940 au fost deportați zeci de mii de români basarabeni, deportările și exterminările în masă după 1944 s-au ridicat la peste 120.000 de localnici, în mare parte români moldoveni, condamnaţi la drumul urgisirii.

E de remarcat în acest context efortul grupului de intelectuali de la Piteşti, în frunte cu prof. dr.ing. Ilie Popa, care, plecînd de la crimele aşa numitului “Experimentul Piteşti”, produs între 1949-1952, şi avînd drept scop lichidarea unei naţiuni prin distrugerea elitei sale intelectuale, nu uită an de an, prin organizarea simpozionului „Experimentul Piteşti – Reeducarea prin tortură” să revigoreze memoria societăţii civile, făcînd apel la neuitare.

E un prilej favorabil de a aminti şi efectele deportărilor survenite odată cu comunizarea ţării şi instaurarea „terorii roşii”.

Tortura fizică şi teroarea psihică duse la extrem împotriva deţinutilor era parte constitutivă a unui experiment diabolic conceput de KGB pentru a se urmări care sînt limitele rezistenţei fiinţei umane în faţa celor mai teribile orori imaginate şi care este pragul la care oamenii pot fi dezumanizaţi.

Se pare că însuşi destinul a hărăzit acestui popor un perpetuu ne-somn, condamnîndu-l să fie zdrobit de zbucium, durere şi uitare. Nimic mai contrariant în oscilaţiile istorice ale acestui meleag, nimic mai paradoxal în deciziile politice luate de-a lungul vremii, nimic mai de neînţeles în această supuşenie congenitală.

Şi dacă unii, înfrînţi de bizareriile politice au renunţat la idealuri, depunînd armele, alţii s-au dorit martori şi protagonişti ai evenimentelor istorice decisive.

Asemenea temerari optimişti au existat pe ambele maluri ale Prutului pentru că uitarea uneori poate fi o crimă mult prea mare şi că uitarea nu înseamnă deloc iertare.

„Marea neşansă a noastră este că am uitat prea repede suferinţele prin care am trecut. Am uitat prea repede acele Siberii în care şi-au găsit mormîntul zeci şi chiar sute de mii de basarabeni. Am uitat naţionalizările şi crunţii ani de foamete.

Am reţinut în memoria noastră colectivă şi selectivă „rigla învăţătorului român” de pînă la 1940, şi am uitat spînzurătorile şi subsolurile enkavediste de mai tîrziu.

De asta am ajuns să avem o Basarabie umilită şi îngenuncheată – un pămînt binecuvîntat de Dumnezeu de care oamenii fug.

Poate de aceea că am fugit de memorie? Poate de aceea că am confundat uitarea cu iertarea?” (Oleg Serebrian, Femeia în labirintul istoriei).