CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

RUSIA INSTITUIE PRIN LEGE MONOPOLUL ASUPRA ADEVĂRULUI ISTORIC

Băsescu va fi sanctificat?

Lege controversată adoptată de Putin privind rolul Rusiei în cel de-al Doilea Război Mondial

Falsificarea evenimentelor istorice a devenit un delict ce se pedepsește în Rusia, conform unei controversate legi promulgate joi de președintele rus Vladimir Putin, act normativ care interzice negarea „rolului decisiv al poporului sovietic în zdrobirea Germaniei naziste și a misiunii umanitare a Uniunii Sovietice în eliberarea țărilor Europei”, transmite agerpres.ro.

Noile reglementări, publicate pe site-ul oficial al guvernului rus, interzic de asemenea asimilarea publică a obiectivelor, deciziilor și acțiunilor guvernului sovietic, ale comandamentului militar de atunci și ale soldaților sovietici cu cele ale reprezentanților Germaniei naziste și ale puterilor Axei din Europa.

În plus, Putin a promulgat un amendament la legea împotriva extremismului care interzice afișarea în public a imaginilor și discursurilor liderilor organizațiilor și mișcărilor declarate criminale de către Tribunalul militar internațional de la Nürnberg.

Potrivit Codului de infracțiuni administrative, producerea sau difuzarea de materiale extremiste este pedepsită cu amenzi de până la 3.000 de ruble (aproximativ 40 dolari) sau până la 15 zile de arest.

Același delict comis de persoane juridice este pasibil cu o amendă între 100.000 și 1.000.000 de ruble (aproximativ 1.370 şi, respectiv, 13.700 dolari) sau o întrerupere a activității pentru o durată de 90 de zile.

Istoricii au criticat această lege, avertizând împotriva unor interpretări excesive ale acesteia. Unii dintre ei au acuzat Kremlinul că încearcă să-și asigure „monopolul asupra adevărului”, în baza unei legislații stricte care interzice anumite puncte de vedere istorice.

Cu toate acestea, Putin a justificat această lege prin necesitatea de a contracara denaturarea faptelor istorice.

În 2019, președintele rus a criticat vehement o rezoluție a Parlamentului European care – potrivit liderului de la Kremlin – blama URSS pentru declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial. De fapt, rezoluția condamna Pactul Ribbentrop-Molotov încheiat între Uniunea Sovietică și Germania nazistă la 23 august 1939.

Pactul conținea un protocol adițional secret, care prevedea împărțirea sferelor de influență între cele două puteri, de la Marea Baltică la Marea Neagră.

16/07/2021 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , | Un comentariu

UN ISTORIC BRITANIC ANALIZEAZĂ CAUZELE DESTRĂMĂRII ROMÂNIEI MARI


26 iunie 1940: Ultimatumul sovietic pentru cedarea Basarabiei. Cauzele  sfârșitului României Mari, indicate cu precizie chirurgicală de către un  jurnalist britanic | Istorie

Cauzele sfârșitului României Mari, sunt indicate cu precizie chirurgicală de către istoricul britanic Dennis Deletant, profesor de studii românești la Universitatea Georgetown și profesor emerit de studii românești la Școala UCL de studii slave și est-europene.

Pe 26 iunie 1940, Guvernul Regatului României primea prima notă ultimativă din partea reprezentanților URSS, în ceea ce privește cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord.

Iată textul trimis de ministrul de externe sovietic, Molotov:

„În anul 1918, România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica sovietică ucraineană.

Uniunea sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi.

Acum când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la Uniunea sovietică.

Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către URSS a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată în marea sa majoritate de Ucraina sovietică prin comunitatea sorții istorice cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională.

Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.

Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:

1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii sovietice Basarabia;

2. Să transmită Uniunii sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România.

Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.

Este de remarcat că nota ultimativă a sovieticilor nu are niciun fel de susținere în realitate, din mai multe motive. În primul rând, în Basarabia nu a existat niciodată o majoritate ucraineană și nici nu a avut vreo „unitate seculară” cu Ucraina.

Dimpotrivă, încă de la anexarea din 1812 de către Imperiul Rus, majoritatea etnică a fost mereu românească. Aceeași situație este valabilă și în cazul Bucovinei.

În al doilea rând, Basarabia și-a declarat independența în 1918 față de Republica Federativă Rusia. URSS a fost creată în 1922. Așadar, România nu putea să „desfacă” de la URSS Basarabia pentru simplul motiv că Rusia și/sau Uniunea Sovietică nu existau.

basarabia_1940

Dacă cineva trebuia să primească o compensație, acela era Regatul României, pentru cei 107 ani de ocupație rusească, nicidecum URSS.

Din păcate, Regatul României era prăbușit în interior, de facto, așa că nu a avut cine să răspundă cum se cuvine acestei note ultimative batjocoritoare din partea URSS.

Răspunsul părții române a fost după cum urmează:

Guvernul U.R.S.S. a adresat guvernului român o notă care a fost remisă la 26 iunie 1940, la ora 10 seara, de către excelența sa d-l Molotov, președintele Comisarilor Poporului și Uniunii Sovietice, comisar al poporului pentru afacerile străine, excelenței sale d-l Davidescu, ministrul României la Moscova.

Fiind însuflețit de aceeași dorință ca și guvernul sovietic de a vedea rezolvate prin mijloace pacifice toate chestiunile care ar putea să producă o neînțelegere între U.R.S.S. și România, guvernul regal declară că este gata să procedeze imediat și în spiritul cel mai larg la discuțiunea amicală și de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic.

În consecință, guvernul român cere guvernului sovietic să binevoiască a indica locul și data ce dorește să fixeze în acest scop.De îndată ce va fi primit un răspuns din partea guvernului sovietic, guvernul român își va desemna delegații și nădăjduiește că conversațiunile cu reprezentanții guvernului sovietic vor avea ca rezultat să creeze relațiuni trainice de bună înțelegere și prietenie între U.R.S.S. și România”.
Ce a urmat este deja istorie.

Cauzele acestei prăbușiri – în doar trei luni -, trebuie însă căutate în interior, nu în exterior. Cu alte cuvinte, ultimatumurile sovietice și dictatul german din august reprezintă efectele unei crize interne masive, care s-a manifestat prin distrugerea instituției Parlamentului, a credibilității partidelor și a oamenilor politici, aleși și plasarea puterii în mâinile unei singure persoane, sprijinită de instituțiile de forță.

Iată ce scria la 1 martie 1942, corespondentul lui „The Times” în România, Archie Gibson (sublinierile ne aparțin):

„Această situație în care se găsește România astăzi derivă dintr-o succesiune de evenimente care își au originea în decăderea sistemului parlamentar. Obosiți de convulsiile politice și confuzionati de succesul regimurilor totalitare în Germania și Italia, românii au renunțat de bună voie la libertățile lor, acordînd puteri nelimitate regelui Carol al II-lea prin plebiscitul din februarie 1938.

În ora fatală care a lovit România în iunie 1940, regele și-a aplecat capul în fața presiunii rusești, în timp ce un regim parlamentar, responsabil în fața electoratului, n-ar fi făcut probabil același lucru. Cedarea Basarabiei și Bucovinei a fost primul dintr-o serie de dezastre care a rupt coloana vertebrală a României și a tîrît-o în alianță cu Germania,o țară cu care ea nu avea nimic în comun.

Politicienii și presa de partid sînt primii de blamat pentru compromiterea sistemului parlamentar și pentru tîrîrea populației românești spre totalitarism, în Camera Deputaților și chiar în Senat reprezentanții națiunii n-au făcut altceva decît să se injurieze unul pe altul, iar uneori au ajuns la bătaie.

Principala preocupare a presei a fost să proclame cu glas tare bănuiala de corupție a miniștrilor, senatorilor și deputaților. Parlamentul și presa au reușit să creeze o falsă imagine a administrațiilor succesive prin exagerarea defectelor unor persoane care,deși departe de a fi ireproșabile, reușiseră totuși să facă ceva pentru țară”. (Conform Dennis Deletant, Studies in Romanian History, București, Editura Enciclopedică, 1991, p.243, recenzat de http://www.Timpul md.).

30/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Un alt pământ românesc aflat sub stăpânire ucraineană: INSULA ȘERPILOR. VIDEO

Insula Şerpilor, locul interzis din Marea Neagră. Secretele tărâmului  legendar al anticilor, pierdut de români în Al Doilea Război Mondial

Insula noastră a fost amintită pentru prima dată de Arctinus din Milet (în Aethiopida), pe la anul 777 î.Ch., iar ulterior, de alte izvoare istorice sau literare antice, sub diverse denumiri: „Leuké”, „Leuca”, „Insula albã”, „Stânca albã”, „Insula strãlucitoare”, „Achillea”, „Insula lui Achile”, „Lãcașul lui Achile”, „Fidonisi”, „Selina”, „Ilan Adassi”, „Zmeinoi”, „Ostro”, „l’Île des Serpents” și, evident, „Insula Șerpilor.

Situată în fața gurilor Dunării, mai precis, a brațului Sulina, la 45 km de orașul-port omonim, Insula Șerpilor este cea mai mare dintre cele câteva insule ale Mării Negre.

Cu o istorie multimilenară, Insula Șerpilor, integrată organic în istoria Gurilor Dunării și a Dobrogei, iar după 1878, istoriei României, a fost, este și va fi, în pofida vicisitudinilor istoriei, o parte a pământului românesc, scrie https://www.activenews.ro/ INSULA-SERPILOR-Un-alt-pamant-romanesc-aflat-sub-stapanire-ucraineana.

Până în secolul al XIX-lea, apartenența insulei la Dobrogea nu a fost negată niciodată și de nimeni.

Decăderea lentă și implacabilă a Imperiului Otoman, agresivitatea imperiilor Habsburgic și Rus, disputa pentru noi teritorii, controlul Gurilor Dunării, Stâmtorilor și a Mării Negre au determinat declanșarea unor războaie sângeroase, majoritatea purtate pe teritoriul românesc, soldate cu numeroase victime umane și amputări teritoriale, între care menționăm și Insula Șerpilor.

Deși definitivarea cuceririi Dobrogei de către otomani s-a realizat între anii 1445-1462, Delta Dunării și zona adiacentă, inclusiv Insula Șerpilor au intrat sub stăpânirea efectivă a Sublimei Porți abia în timpul campaniei din 1484, soldată cu cucerirea Chiliei și Cetății Albe.

După 328 de ani de stăpânire turcească, în urma Păcii de la București (16/28 mai 1812), Rusia țaristă a anexat, în pofida oricărui drept istoric, alături de teritoriul cuprins între Prut și Nistru (viitoarea Basarabie), și brațul Kilia, devenind, pentru prima oară în istoria sa, riverană la Dunăre. Deși tratatul prevedea ca micile insule nelocuite de pe Dunăre să nu fie ocupate de nici una dintre părți1, rușii au apreciat că era momentul să anexeze încă un teritoriu românesc aflat sub jurisdicție otomană – Insula Șerpilor.

Oficial, Insula Șerpilor a intrat în atenția diplomației europene în urma Tratatului de la Adrianopol (2/12 septembrie 1829), cînd Rusia țaristă a anexat brațul Sf.Gheorghe2cu întreaga Deltă, precum și insulele de la Gurile Dunării, inclusiv Insula Șerpilor.

Apartenența juridică la un stat a acestei insule a fost consemnată pentru prima dată în Protocolul încheiat la Paris, la 6 ianuarie 1857, între plenipotențiarii Marilor Puteri care au luat parte la Congresul de pace din capitala Franței (1856), prin care s-a pus capăt războiului Crimeei.

În acest protocol s-a consemnat faptul că Insula Șerpilor va aparține, de drept, statului care stăpânește Delta Dunării, la vremea aceea, Imperiul Otoman: „Insula Șerpilor și Delta Dunării reveneau direct Turciei”.

De fapt, în urma războiului Crimeei (1853-1856) – încheiat cu înfrângerea Rusiei și finalizat prin Congresul de pace de la Paris – Basarabia și Insula Șerpilor, străvechi teritorii românești, au revenit Moldovei, țară aflată la vremea aceea sub suzeranitate otomană.

La rândul său, și Congresul internațional de la Berlin (1/13 iunie – 1/13 iulie 1878), convocat în vederea revizuirii Tratatului de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878) recunoștea, în articolul 46, apartenența Insulei Șerpilor la România (fostă Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, stat creat în ianuarie 1859 prin dubla alegere a lui Alexanru Ioan Cuza ca domn al Moldovei și Munteniei): „Les îles formant le delta du Danube, ainsi que l’île des Serpents (…) sont réunis a la Roumanie” Practic, regimul juridic al Insulei Șerpilor a urmat, în decursul istoriei, destinul Gurilor Dunării.

Totodată, tratatul amintit confirmă retrocedarea sudului Basarabiei Rusiei, teritoriu mărginit la vest de talvegul brațului Chilia și de vărsarea Starâi Stambulului. Insulele Deltei Dunării, ca și Insula Șerpilor și sangeacul Tulcea erau acordate României, împreună cu sudul Dobrogei, de la est de Silistra până la sud de Mangalia.

După încheierea primei mari conflagrații mondiale, la Paris s-a desfășurat Conferința de pace (între 18 ianuarie 1919 și 21 iunie 1920), soldată, după îndelungi dezbateri, cu semnarea Tratatelor de pace care consființeau unirea unor vechi teritorii românești (Bucovina, Transilvania și Basarabia) cu țara-mamă, România.

Rusia Sovietică nu și-a trimis reprezentanții la Conferința de pace de la Paris, apreciind că acolo se pune la cale o mare „tâlhărie imperialistă”. Absentând deliberat, regimul bolșevic de la Kremlin și-a calculat din timp mutările pentru ca ulterior să-și poată impune punctele de vedere și interesele teritoriale, strategice și economice pe calea șantajului și a forței.

Întrucât Rusia a refuzat semnarea unui tratat de pace cu România, la Paris s-a semnat un Tratat de pace de către Anglia, Franța, Italia și Japonia, pe de o parte, și România, pe de altă parte, prin el recunoscându-se suveranitatea României asupra teritoriului dintre Prut, Nistru și Marea Neagră. Primul război mondial și tratatele amintite nu au modificat statutul juridic al Insulei Șerpilor, ea rămânând, în continuare, o parte a României.

În urma ultimatumurilor sovietice din 26 și, respectiv, 27/28 iunie 1940, și a discuțiilor care au avut loc în cadrul Comisiei Mixte pentru descrierea frontierei pe Dunăreîntre delegațiile română și sovietică (septembrie-octombrie 1940), nu s-a făcut nici o referire la Insula Șerpilor.

La 26 octombrie 1940, fără nici o notificare prealabilă, U.R.S.S.-ul a ocupat cu forța cinci insule fluviale care aparțineau României, între care menționăm: Tataru Mare, Daleru Mare, Daleru Mic și Maicanul.

Drepturile legitime ale României asupra Insulei Șerpilor au primit o nouă certificare diplomatică și juridică internațională prin semnarea Tratatului de pace de la Paris din 10 februarie 1947 și ratificarea sa ulterioară de către Parlamentul României (22 august 1967) și Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. (29 august 1947). Acestă dublă semnătură recunoștea faptul că Insula Șerpilor aparținea,de iureși de factoRomâniei.

Părăsită de aliații săi tradiționali, cu armata sovietică de ocupație în țară, cu consilieri sovietici în toate instituțiile statului și cu un guvern obedient Moscovei, România se va confrunta curând cu noi tendințe expansioniste și rapturi teritoriale. În acest context extern și intern deosebit de favorabil, factorii de decizie politică de la Kremlin au declanșat demersurile menite să anexeze de la România Insula Șerpilor.

La baza acestui nou rapt teritorial nu a stat numai lăcomia teritorială arhicunoscută a urmașilor lui Petru cel Mare, ci și o serie de interese strategice, militare și economice.

La 4 februarie 1948, Petru Groza, șeful guvernului României și Veaceslav Mihailovici (Skriban) Molotov, artizanul celebrului Pakt de tristă amintire Molotov-Ribbentrop, ministrul de Externe al U.R.S.S., au semnat la Moscova un Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română și Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice care stipula că „Insula Șerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de Gurile Dunării, intră în cadrul U.R.S.S.”3.

Ulterior, la 23 mai 1948, era încheiat chiar pe Insula Șerpilor, un al doilea document (cu caracter tehnic), un proces-verbal de predare-primire a insulei, semnat, din partea română, de Eduard Mezincescu, ministru plenipotențiar, reprezentantul Ministerului Afacerilor Străine al României, și Nicolai Pavlovici Șutov, prim secretar al Ambasadei U.R.S.S. la București, care stipula faptul că: „la ora 12 (ora locală), Insula Șerpilor sau Zmeinâi, situată în Marea Neagră (…) a fost înapoiată4Uniunii Sovietice de către Republica Populară Română” 5.

Prin acest proces verbal, Eduard Mezincescu – prieten apropiat și coreligionar cu Ana Pauker (născută Rabinsohn), ministrul Afacerilor Străine ale României -, „înapoia” Uniunii Sovietice un teritoriu românesc care nu fusese niciodată împrumutat sau cedat de România.

După anexare, U.R.S.S.-ul a transformat-o într-o bază militară puternică, destinată să monitorizeze traficul naval în zona Gurilor Dunării și Mării Negre și să urmărească mișcările militare ale adversarilor săi din Alianța Nord-Atlantică.

Ulterior, importanța economică a insulei a crescut datorită descoperirii rezervelor de hidrocarburi din platoul continental al Mării Negre.

Fixarea limitei apelor teritoriale, a platoului continental și a zonei economice exclusive au redeschis „dosarul” Insulei Șerpilor, determinînd factorii de conducere de la București să inițieze o serie de negocieri cu partea sovietică, desfășurate în mai multe runde în intervalul 1967-1987, dar nefinalizate deoarece U.R.S.S.-ul a refuzat constant discutarea și clarificarea problemei (statutului) Insulei Șerpilor, știind că, potrivit dreptului internațional, aceasta aparține de iure României, chiar dacă de factoea este ocupată de ea.

Refuzul sovietic sistematic a fost unul calculat, la baza lui stând următoarele rațiuni:

  • în lumina Tratatului de la Paris din 10 februarie 1947, ratificat de U.R.S.S. la 29 august 1947, Insula Șerpilor aparținea României;
  • „Protocolul” Molotov-Groza din 4 februarie 1948 – la mai puțin de un an de la semnarea Tratatului – era un act nul ab initio deoarece:

avea un caracter ilicit, Uniunea Sovietică vizând unilateral nu numai modificarea liniei frontierelor României, ci și a textului și prevederilor Tratatului de pace de la Paris; „protocolul” era un act contrar dreptului internațional imperativ;

era un act inegal, deci nul; modalitatea și contextul realizării sale (constrângerile sovietice au fost decisive) vizau doar avantaje pentru Uniunea Sovietică și dezavantaje pentru România;

procedurile standard au un traseu prestabilit: negocierea înțelegerii în condiții de egalitate; ratificarea înțelegerii – aspect de importanță esențială – care în cazul „protocolului” în discuție a lipsit; schimbarea instrumentelor de ratificare, care nu a avut loc pentru că acestea au lipsit; potrivit normelor internaționale, protocolul nu a avut cum să intre în vigoare, el neputând să se bucure de recunoaștere internațională.

Din punct de vedere al dreptului internațional, atât Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română și Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice care stipula că Insula Șerpilor intră în cadrul U.R.S.S. (semnat la Moscova la 4 februarie 1948), cât și procesul verbal de predare-primire a insulei (semnat la 23 mai 1948, de Eduard Mezincescu, ca reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine) sunt nule, ab initio,și au un caracter ilicit, deoarece nici guvernul României nu putea încălca prevederile Constituției țării, și nici Uniunea Sovietică nu putea modifica linia frontierelor României, cu atât mai puțin prevederile Tratatului de pace de la Paris, din 10 februarie 1947, ratificat chiar de ea la 29 august 1947, care stipulau clar că această insulă stâncoasă aparține României.

Ca urmare, Insula Șerpilor, inclusă ilegal și deținută ilegitim de U.R.S.S. și apoi, după disoluția sa, de Federația Rusă, a fost „transferată”, tot ilegal, Ucrainei, în posesia căreia se află în prezent, în pofida oricăror tratate și reglementări de drept internațional6.

După evenimentele din decembrie 1989, poziția României față de Insula Șerpilor a fost ridicată la cel mai înalt nivel, cu prilejul vizitei efectuate de președintele României la Moscova, în vederea semnării Tratatului de bună vecinătate, colaborare și amicițiecu marele stat din răsărit.Deși președintele Gorbaciov s-a „angajat să studieze problema cu obiectivitate în vederea degajării unei soluții convenabileambelor părți”7, dispariția U.R.S.S. a transferat, spre rezolvare, problema guvernului de la Kiev, fiindcă în momentul de față mini-delta brațului Chilia și Insula Șerpilor aparțin Ucrainei.

La 1 decembrie 1991 Ucraina preconiza să țină un referendum referitor la independența sa, aspect normal și firesc, salutat și de țara noastră.

Dată fiind problema teritoriilor românești pe care le stăpânește această țară, Parlamentul României a adoptat, la 21 noiembrie 1991, cu unanimitate de voturi „Declarația Parlamentului României privind Referendum-ul din Ucraina de la 1 decembrie 1991″8, în care menționează fără echivoc:

Având în vedere că acest referendum ar urma să se desfășoare și pe teritoriile românești – Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Ținutul Hotin, precum și județele din sudul Basarabiei -, Parlamentul României declară solemn că aceste teritorii au fost rupte din trupul țării iar Pactul Ribbentrop-Molotov a fostdeclarat nul și neavenit,ab initio,de U.R.S.S. la 24 decembrie 1989 și de Parlamentul României la 24 iunie 1991.

Desigur, este drepul Ucrainei să organizeze un referendum pentru indepndența sa, dar acest referendum nu poate avea valabilitate în privința teritoriilor românești anexate abuziv de fosta U.R.S.S., teritorii care nu au aparținut niciodată Ucrainei și sunt de drept ale României (…).

Parlamentul României declară solemn că referendumul organizat de autoritățile de la Kiev în teritoriile românești încorporate cu forța în cadrul fostei U.R.S.S.(… ) este nul și neavenit, precum și consecințele acestuia (… ).

Parlamentul României cere parlamentelor și guvernelor tuturor statelorcare vor recunoaște independența să declare expres că această recunoaștere nu se extinde asupra teritoriilor românești menționate.

Parlamentul României se pronunță pentru începerea unui dialog cu Parlamentul de la Kiev în vederea examinării împreună a problemelor (…).

Parlamentul României – se arată în finalul Declarației sale – solicită Guvernului țării să înceapă de urgență negocieri cu autoritățile de la Kiev în problema teritoriilor românești anexate cu forța de U.R.S.S.9„.

Din rațiuni politice,Tratatul bilateral româno-ucrainean,semnat la Neptun, la data de 2 iunie 1997 de echipa Adrian Severin-Petre Roman, aprobat de Parlament și promulgat de președintele Emil Constantinescu, a recomfirmat, practic, consecințele Pactului Molotov-Ribbentrop, atribuind Ucrainei, ca succesor al U.R.S.S., suveranitatea asupra sudului și nordului Basarabiei (Bugeacul și Hotinul), a nordului Bucovinei, Ținutului Herța, nordului Maramureșului (fost cehoslovac în perioada interbelică) și Insulei Șerpilor.

În Anexa la Tratatul bilateral româno-ucrainean, se stipula că în termen de doi ani, prin negocieri, părțile vor căuta să soluționeza statutul Insulei Șerpilor (stâncă sau insulă), în funcție de care urma să se delimiteze limitele platoului continental și ale zonelor economice exclusive la Marea Neagră. .

În context, menționăm că în perioada 1998-2004 au avut loc nu mai puțin de 34 de runde de negocieri între România și Ucraina pentrudelimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive la Marea Neagră, în urma cărora nu s-a ajuns la niciun consens, Ucraina negând nu numai orice drept al României asupra insulei (pe care aceasta nici nu îl ceruse), dar pretinzând și apele teritoriale ale acesteistâncinelocuite cu platoul continental aferent (care s-ar fi întins până la Sulina și Constanța) și catalogînd orice referire precisă a Bucureștiului la frontiera maritimã drept „pretenții teritoriale”, fapt ce a obligat țara noastră să se adreseze Tribunalului Internațional de la Haga.

La 13 septembrie 2004, Agentul României la Curtea Internaționalã de Justiție de la Haga (C.I.J.), Bogdan Aurescu, a semnat Cererea de sesizare a C.I.J. pentru declanșarea procesului privind acest contencios.

La rândul ei, Ucraina a cerut Curții Internaționale de Justiție o suprafață de platou continental și zonă economică exclusivă de două ori mai mare decât cea cerută de fosta U.R.S.S. în negocierile cu România din perioada 1967/1987.

După analize aprofundate și deliberări laborioase, la 3 februarie 2009, Curtea Internațională de Justiție, principalul organ judiciar al O.N.U., a reținut faptul că Insula Șerpilor nu poate fi considerată un punct de bază pentru delimitarea platoului continental.

Ca urmare, prin decizia Curții Internaționale de Justiție de la Haga, România a obținut o suprafață de 9.700 kmp, ceea ce reprezintă 79,34% din aria de 12.000 kmp de platou continental asupra căreia avea pretenții justificate.

Pe blogul Roncea.Ro găsiți 24 de materiale sau referiri la lucrările profesorului Traian-Valentin Poncea și alte 11 pe site-ul Ziaristi Online. Redăm aici un capitol despre drepturile și din istoria României uitate (de către actualele autorități) – Insula Șerpilor (o documentare cu circa opt ani de publicistică pe această temă, AICI).

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/07/07/povestea-predarii-insulei-serpilor-de-catre-conducerea-comunista-a-romaniei-catre-urss-foto-video/

Note:

1Articolul IV al Tratatului nu nominaliza expres Insula Șerpilor, dar prevederile sale se refereau, indirect și la această bucată de uscat situată în proximitatea Gurilor Dunării.

2După ce anexase, în 1812, brațul Chilia, Rusia a ocupat, în 1826, și brațul Sulina, iar în 1829, Sf. Gheorghe, cu toate insulele, stabilind frontiera cu Imperiul Otoman la sud de Delta Dunării.

3Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Anexa II. Vezi, în detaliu, în:*** Republica Socialistă România. Ministerul Apărării Naționale. Comandamentul Trupelor de Grăniceri. Culegere de Tratate, convenții, acorduri, înțelegeri și protocoale încheiate între Republica Socialistă România și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste privind regimul frontierei de stat, București, 1977, pp. 11-12; Bazil Ștefan,Statutul politico-juridic al Insulei Șerpilor, București, articol în cotidianul România liberă”, nr. din 12 martie 1997, p. 5.

4Având în vedere faptul că Insula Șerpilor nu a aparținut niciodată Uniunii Sovietice, ci, doar pentru o perioadă scurtă de timp, Rusiei Țariste, ea nu îi putea fi „înapoiată”.

5***Republica Socialistă România. Ministerul Apărării Naționale. Comandamentul Trupelor de Grăniceri. Culegere de Tratate, convenții, acorduri, înțelegeri și protocoale încheiate între Republica Socialistă România și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste privind regimul frontierei de stat (nr. 44), p. 13.

6Dominuț Pãdureanu, Insula Șerpilor și implicațiile statutului său juridic, în„Revista Fundației Colegiului Național de Apărare,Anul VI/2000, nr.1, p. 60.

7Dominuț I. Pădureanu, Insula Șerpilor, Documentar, în„Revista istorică,Serie nouă, Tom VI, nr. 9-10/1995, București, Editura Academiei Române, 1995,p. 842.

8Idem, Insula Șerpilor și implicațiile statutului său juridic,în Revista Fundației Colegiului Național de Apărare, anul VI, nr. 1, p.60.

9Vasile Diacon, Reîntregirea. Basarabia, Bucovina și Insula Șerpilor în dezbaterile Parlamentului României, Iași, Editura Unirea, 1992, p. 109.

07/01/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: