28 iunie 1940 – VINEREA PATIMILOR POPORULUI ROMÂN

28 iunie 1940 – începutul destrămării teritoriale a României

Cea de-a doua ocupare a Basarabiei de către Rusia la 28 iunie 1940, a reprezentat momentul declanşării procesului de destrămare teritorială a României Mari și a fost rezultatul unei înţelegeri politice secrete convenite între două regimuri totalitare criminale, respectiv cel naţional-socialist hitlerist şi cel comunist sovietic, concretizată în Dictatul de la Moscova, încheiat la 23 august 1939, cunoscut şi sub numele de pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov.

După reocuparea Basarabiei, România a trebuit să suporte şi poftele revizioniste ale regimurilor totalitare din Ungaria şi Bulgaria, sprijinite de Berlin şi Roma, fiind constrânsă să accepte, în următoarele două luni, condiţiile umilitoare ale Dictatului de la Viena şi Tratatului de la Craiova, pierzând astfel cea mai mare parte a Transilvaniei, precum şi Cadrilaterul.

Drept consecinţă, rapturile din vara anului 1940 au făcut ca România să revină la situaţia anterioară Primului Război Mondial din punct de vedere teritorial, demografic etc. şi să nu mai cunoască integritatea naţională deplină din 1918, nici după 82 de ani de la acea vinere a patimilor¹.

Prof. dr. în istorie Dorin CIMPOEŞU a remarcat într-un articol publicat de prestigioasa revistă Limba româna.md, faptul că la 28 iunie 1940, Rusia sovietică nu a ocupat numai Basarabia, ci şi alte teritorii româneşti, care nu făceau obiectul art.3 al Protocolului adiţional secret al Dictatului de la Moscova, cum ar fi Nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, precum şi unele insule din Delta Dunării. Acestea nu au mai revenit României nici până astăzi.

Iniţial, Rusia a intenţionat să ocupe întreaga Bucovină, lucru despre care Molotov l-a informat, la 23 iunie 1940, pe contele Von der Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova. Hitler, însă, nu a fost de acord cu revendicarea sovieticilor, considerând-o „un semn al puterii sovietice spre Vest”² şi o încălcare a Protocolului adiţional secret.

În acest context, dorind să nu deterioreze încă relaţiile cu Germania, dar nici să nu dea dovadă de slăbiciune, Stalin şi-a restrâns cererea doar la partea de Nord a Bucovinei.

Cedarea Basarabiei a avut o valoare strategică deosebită pentru Germania, deoarece i-a permis să obţină o poziţie binevoitoare din partea Rusiei şi să amâne viitoarea confruntare militară cu aceasta, în condiţiile unei angajări pe frontul de Vest, iar pe de altă parte, să determine România să adere la Axă, neavând altă alternativă.

Ocuparea Basarabiei nu a fost o surpriză pentru autorităţile române, aşa cum au acreditat unii istorici. Guvernul de la Bucureşti a conştientizat această ameninţare chiar la scurt timp după semnarea Dictatului de la Moscova.

Astfel, V.V. Tilea, ministrul român la Londra, comunica la 26 septembrie 1939 următoarele:

„Pentru mine este clar că Sovietele urmăresc cel puţin ocuparea Basarabiei, având în vedere asentimentul Germaniei şi, în ultimă raţiune, bolşevizarea întregii Europe”³.

Ambasadorul României în Letonia, Grigore Niculescu-Buzeşti, semnala, la 4 noiembrie 1939, că în contextul tratativelor vizând tratatul militar ruso-leton, vicecomisarul Isakov, şeful delegaţiei sovietice, a afirmat că, dacă negocierile cu Finlanda ar fi fost încheiate, ar fi avut loc o acţiune militară împotriva Basarabiei, importante forţe militare fiind concentrate în acest scop la Harkov şi Odesa⁴.

La rândul său, Alexandru Cretzianu, secretar general al Ministerului de Externe român, în perioada 1939-1941, arăta că Guvernul de la Bucureşti primise informaţii privind pregătirea unui atac al U.R.S.S. împotriva României⁵.

Pe de altă parte, revista „Internaţionala Comunistă” însera în paginile sale articolul Războiul imperialist şi România, semnat de Boris Stefanov, şeful Secţiei române a Kominternului, în care era prezentat planul de luptă al comuniştilor „români” privind sovietizarea României⁶.

Acest articol l-a determinat pe Gh. Davidescu, ambasadorul român la Moscova, să-i trimită o scrisoare, la 13 decembrie 1939, ministrului de externe român, Gr. Gafencu, în care să precizeze obiectivele urmărite de Soviete faţă de România şi „mijloacele la care ar putea recurge pentru realizarea scopurilor lor”⁷.

Între timp, pe plan internaţional se desfăşura o campanie intensă de „convingere” a României că, în cazul unui refuz al acesteia de a ceda Basarabia fără lupte, Kremlinul va recurge la mijloace militare.

Gh. Davidescu transmitea, în acest sens, de la Moscova, la 7 decembrie 1939 că „În ceea ce ne priveşte, opinia generală a cercurilor conducătoare germane ar fi că «România nu este decisă a se opune cu armele unei încercări de ocupare a Basarabiei»”⁸.

În aceeaşi notă, Radu Irimescu, ministrul român la Washington, arăta că mass-media din capitala americană promova ideea că „nu am lupta pentru Basarabia”, iar V. P. Potemkin, adjunctul lui Molotov, preciza că „Odesa este un port fără viaţă”, întrucât „adevăratul hinterland al acestui port este Basarabia”⁹.

Avertizări la adresa României privind pretenţiile teritoriale ale Moscovei faţă de ţara noastră au venit chiar de la unii reprezentanţi ai Germaniei hitleriste. Hans von Mackensen, ambasadorul german la Roma, afirma, la 7 martie 1940, într-o întâlnire cu omologul său român, Raoul Bossy, că „Balcanii încep la Prut” şi că „pentru Basarabia nu va lupta nimeni”¹⁰.

Mai mult, Wilhelm Fabricius, ambasadorul Germaniei la Bucureşti, a înaintat Guvernului român, la 2 iunie 1940, o notă verbală în textul căreia solicita să se precizeze poziţia României în eventualitatea unor cereri de revizuire a graniţelor venite din partea vecinilor săi, dând exemplul Rusiei în problema Basarabiei¹¹.

Dar avertismentul cel mai serios dat României a venit din partea lui V. M. Molotov, în cadrul unui raport prezentat la 29 martie 1940, în şedinţa Sovietului Suprem al U.R.S.S., când a făcut un adevărat rechizitoriu la adresa Bucureştiului, învinuindu-l că din cauza problemei litigioase a Basarabiei nu s-a semnat pactul de neagresiune dintre cele două ţări.

Mesajul Kremlinului a fost recepţionat corect şi imediat de autorităţile române, lucru confirmat de Serviciul Special de Informaţii care preciza, la o zi după discursul lui Molotov, că „Moscova găseşte că se apropie momentul să oblige România la «retrocedarea» Basarabiei”¹².

Începând cu luna mai 1940, sovieticii nu au mai făcut niciun secret din intenţiile lor de a ataca România.

Astfel, ofiţerii sovietici din zonele de dislocare din apropierea graniţei române afirmau fără reţineri că sunt pregătiţi pentru „eliberarea Basarabiei şi Bucovinei”, la fel şi comisarii bolşevici în cadrul întrunirilor de pregătire a populaţiei pentru război¹³.

Concomitent, din U.R.S.S. soseau persoane particulare, care declarau că Moscova pregătea o acţiune pentru „obţinerea Basarabiei”. Iar datele culese de poliţia de frontieră arătau că la Odesa se constata „o mare afluenţă de ofiţeri şi trupe care veneau şi plecau”, în unele zone ale Ucrainei se făcea „o intensă propagandă antiromânească de către agenţii NKVD-ului îmbrăcaţi civil”, iar „de-a lungul Nistrului se lucrează febril la fortificaţii”¹⁴.

Pe de altă parte, sovieticii au început pregătirile militare la graniţa cu România încă din toamna anului 1939, ceea ce arăta intenţia fără echivoc a Kremlinului de a folosi un context favorabil formulării unor revendicări teritoriale.

Până în primăvara anului 1940, a fost constituit Frontul de Sud, ce regrupa unităţile din regiunile militare Kiev şi Odesa, cu un efectiv impresionant, format din: 32 de divizii de trăgători; 2 divizii motorizate şi 6 divizii de cavalerie, 11 brigăzi de tancuri şi 3 brigăzi de trupe aeropurtate, la care se adăugau 30 de regimente şi 4 divizioane de artilerie¹⁵. Acesta asigura o superioritate triplă de forţe militare pe principalele direcţii ale unei eventuale ofensive împotriva României.

Marele Stat Major al Armatei române era la curent cu pregătirile militare şi lucrările strategice efectuate de sovietici la graniţele României, lucru despre care a informat Ministerul Afacerilor Străine în timp util.

În urma acestor semnalări, Ministrul român al Afacerilor Străine, Ion Gigurtu, i-a cerut lui Gh. Davidescu „a face pe lângă guvernul sovietic un demers cu caracter amical, arătându-i surprinderea noastră de a constata că se adună din ce în ce mai multe trupe sovietice la graniţele noastre şi că pregătirile ce se fac de către aceste trupe au un caracter îngrijorător”¹⁶.

Gh. Davidescu nu a mai avut timp să solicite audienţă la comisarul Afacerilor Străine sovietic, deoarece, la 26 iunie 1940, orele 22.00, V. M. Molotov l-a convocat şi i-a înmânat o notă ultimativă prin care U.R.S.S. cerea României să-i „înapoieze cu orice preţ” Basarabia şi să-i „transmită” Nordul Bucovinei.

Răspunsul părţii române era aşteptat pentru ziua de 27 iunie. Verbal, Molotov a avertizat că în cazul unui răspuns negativ „atacul va fi lansat în seara următoare”¹⁷.

Pentru a crea o presiune psihică puternică, pentru a scurta termenul de răspuns şi pentru a determina autorităţile române să ia o decizie politică foarte importantă într-o stare de panică şi presiune maximă, serviciile de securitate sovietice au blocat legăturile telefonice ale Ambasadei României cu Secţia de Cifru a Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti, împiedicând transmiterea textului ultimatumului în timp util. Acestea au fost refăcute abia a doua zi, la ora 07.00.

Ultimatumul a produs o precipitare imediată a vieţii politice de la Bucureşti. În prima fază, regale Carol al II-lea a avut o discuţie cu preşedintele Consiliului de Miniştri, Gheorghe Tătărescu, şi ministrul de externe, Ion Gigurtu, după care i-a convocat pe ambasadorii Germaniei şi Italiei la Bucureşti, pe care i-a anunţat de hotărârea sa de a rezista revendicărilor ultimative ale sovieticilor.

Din păcate, suveranul n-a putut conta pe sprijinul aliaţilor din cadrul Axei, reprezentanţii acestora având instrucţiuni clare să-l convingă că este mai bine să accepte cererile Moscovei „în numele interesului menţinerii păcii în această parte a lumii”¹⁸.

În paralel, pentru a câştiga timp şi a obţine o eventuală „ameliorare” a condiţiilor impuse de Moscova, Guvernul a elaborat un proiect de răspuns, exprimându-şi disponibilitatea pentru o discuţie „amicală şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic” şi solicitând stabilirea unui loc şi a unei date în acest scop. Răspunsul dat de guvernul român a fost apreciat de Moscova ca fiind inacceptabil.

Într-o problemă atât de gravă pentru soarta României, suveranul nu putea lua o decizie de unul singur. Ca urmare, a convocat Consiliul de Coroană în aceeaşi zi de 27 iunie, în cadrul căruia a avut loc o dezbatere foarte aprinsă privind reacţia României în noile condiţii create de ultimatumul sovietic. Votul din Consiliu nu a fost edificator, 11 participanţi pronunţându-se împotriva ultimatumului, 10 pentru acceptarea acestuia, iar 5 pentru iniţierea de negocieri.

Printre cei mai vehemenţi adversari ai cedării au fost Nicolae Iorga şi Ştefan Ciobanu, fost deputat în Sfatul Ţării.

Ministrul Apărării, general Ion Ilcuş, şi şeful Marelui Stat Major, general Florea Ţenescu, s-au poziţionat în grupul celor care au fost de acord cu acceptarea ultimatumului, motivând că armata va fi în imposibilitatea de a lupta pe trei fronturi, în condiţiile unor cereri revizioniste similare venite din partea Ungariei şi Bulgariei.

Toţi participanţii au fost de acord cu mobilizarea întregii armate române, context în care regele a semnat în aceeaşi zi un decret ce întra în vigoare la ora 24.00 a nopţii de 28 spre 29 iunie 1940¹⁹.

În condiţiile unui vot echivoc şi sub presiunea unui răspuns convingător la ultimatumul sovietic, regale Carol al II-lea a convocat un nou Consiliu de Coroană în seara zilei de 27 iunie 1940. Cu acest prilej, a fost reluată votarea pe marginea notei ultimative a Moscovei, înregistrându-se următorul rezultat: 19 voturi pentru acceptarea ultimatumului, 6 contra şi 1 abţinere.

Din grupul celor şase făceau parte Nicolae Iorga, Ştefan Ciobanu, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop şi Ernest Urdăreanu. Monarhul a fost „amărât” şi a considerat că s-a făcut „o mare greşeală de a ceda fără niciun fel de rezistenţă aproape un sfert de ţară”²⁰.

La scurt timp după încheierea şedinţei Consiliului, în noaptea de 27 spre 28 iunie, la ora 02.30, autorităţile române au primit cea de-a doua Notă ultimativă a Moscovei, care cerea ca într-un termen-limită de 4 zile, începând cu 28 iunie, ora 14.00, România să evacueze Basarabia şi Nordul Bucovinei.

În aceeaşi zi, la ora 11.00, C. Argetoianu, noul ministru al afacerilor străine, comunica Moscovei, prin intermediul ambasadorului Gh. Davidescu, că „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să accepte condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”²¹.

Foto: 28 iunie 1940- Zi de doliu național. României i-au fost răpite de imperiul sovietic Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța.

La ora 13.00, Armata roşie trecea Nistrul în Basarabia şi Bucovina de Nord, iar postul de Radio Moscova anunţa încorporarea celor două provincii istorice româneşti la U.R.S.S.

La 3 iulie 1940, ora 13.00, noua frontieră româno-sovietică de pe râul Prut a fost închisă, iar prin decizia Guvernului român s-a păstrat un moment de reculegere pentru românii rămaşi sub ocupaţia sovietică, următoarele trei zile fiind declarate zile de doliu naţional. Abandonarea acestor teritorii naţionale fără luptă a fost pragmatică, dar, în acelaşi timp, dezonorantă pentru oamenii politici ai vremii.

Umilinţa trăită avea să aibă consecinţe dintre cele mai grave şi nedorite pentru românii din cele două provincii ocupate de Rusia sovietică.

În urma ocupaţiei sovietice din 28 iunie 1940, România a pierdut un teritoriu de 55.500 km² şi o populaţie de 3,7 milioane de locuitori, care nici după 70 de ani nu au revenit la Patria-mamă.

Mai mult, populaţia din cele două provincii istorice şi ţinutul Herţa, ocupate samavolnic, a fost supusă unui proces de comunizare forţată, înfometare premeditată şi deportare în gulagurile sovietice, căruia i-au căzut victime sute de mii de români.

* * *

În întreaga perioadă de ocupaţie sovietică (1940-1991, cu o pauză între 1941 şi 1944), ziua de 28 iunie a intrat în simbolistica totalitară sovietică şi a fost aniversată anual, prin organizarea pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti a unor ample manifestări, dedicate „eliberării de sub ocupaţia românească”.

Din păcate, şi după declararea independenţei şi proclamarea Republicii Moldova (1991), această zi neagră din istoria României şi, implicit, a Basarabiei, şi-a păstrat semnificaţia impusă de ocupaţia sovietică totalitară, mai ales în mentalul colectiv al rusofonilor şi al generaţiilor rusificate şi deznaţionalizate.

Toate regimurile care s-au succedat la conducerea Republicii Moldova, până în anul 2001, indiferent de culoarea lor politică, nu au avut curajul să repună în drepturi adevărul istoric privind data de 28 iunie 1940, deşi trebuie precizat că nu i s-a mai acordat importanţa din vremurile totalitare.

Odată cu restauraţia comunistă sovietică din 2001, prin revenirea la putere a Partidului Comuniştilor, simbolurile regimului stalinist, inclusiv data de 28 iunie, au fost readuse în actualitatea politică din stânga Prutului, pentru o perioadă de 8 ani, fiindu-le redate importanţa şi semnificaţia de altă dată.

După decomunizarea pentru a doua oară a Basarabiei, survenită în urma mişcărilor sociale din luna aprilie 2009 şi preluarea conducerii Republicii Moldova de către o coaliţie politică de centru-dreapta, proeuropeană, pentru prima dată în istoria acestei vechi provincii româneşti a început să se spună lucrurilor pe nume şi să fie întreprinse unele acţiuni concrete de restabilire a adevărului istoric.

Iniţiativa şi curajul deosebit, în acest sens, au venit din partea preşedintelui în exerciţiu al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu (foto), care, spre deosebire de predecesorii săi, este primul şef de stat care a declarat public că este român şi că vorbeşte limba română.

Mai mult, acesta a înfiinţat o Comisie²² de specialişti în domeniul istoriei şi nu numai, având ca sarcină principală elaborarea unui raport obiectiv şi ştiinţific privind regimul comunist totalitar sovietic din Basarabia şi crimele comise de acesta împotriva populaţiei româneşti, pe baza documentelor desecretizate, tot prin voinţa sa, provenite din arhivele vremii, care urmează să fie prezentat în actualul Parlament al Republicii Moldova şi apoi publicat.

De asemenea, Mihai Ghimpu este primul preşedinte care a emis, la 24 iunie 2010, un decret prin care 28 iunie 1940 a fost declarată ziua ocupaţiei sovietice a Basarabiei²³.

Demersurile actualului şef al statului privind repunerea în drepturi a adevărului istoric şi ştiinţific au fost contestate şi atacate atât de adversarii săi politici din Republica Moldova,cât şi de către Rusia, care nu se împacă cu ideea pierderii Basarabiei şi face toate eforturile pentru menţinerea acesteia în sfera ei de influenţă.

Astfel, Duma de Stat a Rusiei a adoptat o hotărâre de condamnare a decretului privind ziua de 28 iunie, M.A.E. rus a calificat acţiunile președintelui Mihai Ghimpu drept „analfabetism politic”, iar autorităţile de la Moscova au introdus embargoul asupra unor produse din Republica Moldova exportate pe piaţa Federaţiei Ruse²⁴.

Indiferent de reacţiile produse şi de consecinţe, adevărul istoric şi ştiinţific trebuie afirmat şi apărat prin toate mijloacele şi cu orice preţ, fără a face niciun compromis, mai ales când acesta este de partea poporului român, deoarece numai aşa vom deveni respectaţi şi admiraţi între celelalte naţiuni civilizate ale lumii.

Note

¹ Paul Mihail, Jurnal (1940-1944), Bucureşti, 1999, p. 12.

² Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1997, p. 372-373.

³ AMAE, fond 71/1914, E 9, vol. 63, f. 59.

⁴ Jean Nouzille, Moldova, istoria tragică a unei regiuni europene, Chişinău, 2005, p. 148.

⁵ Gheorghe Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, 1991, p. 61.

⁶ Vitalie Văratec, Preliminarii la raptul Basarabiei şi Bucovinei 1938-1940, Bucureşti, 2000, p. 17.

⁷ Idem.

⁸ Ibidem, p. 16.

⁹ Vitalie Văratec, op .cit., doc. nr. 32 şi 33.

¹⁰ Ibidem, doc. nr. 58.

¹¹ Ioan Scurtu şi colaboratorii, Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998, Bucureşti, 1998, p. 205.

¹² Vitalie Văratec, op. cit., doc. nr. 68.

¹³ Ibidem, doc. nr. 94, 97, 100 şi 106.

¹⁴ Ibidem, doc. nr. 62, 63, 64 şi 65.

¹⁵ Ioan Scurtu, op. cit., p. 204. Cifrele sunt controversate, în documentele emise de Marele Stat Major al Armatei Române acestea fiind diferite (vezi AMR, fond Armata 3, dosar 37, f. 196-198 şi AMR, fond 948, dosar 531, f. 134-136).

¹⁶ Vitalie Văratec, op. cit., doc. nr. 129.

¹⁷ Ioan Scurtu, op. cit., p. 207.

¹⁸ Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. II (1939-1940), ediţie îngrijită de Marcel D. Ciucă şi Narcis Dorin Ion, Bucureşti, 1996, p.199.

¹⁹ Ioan Scurtu, op. cit., p. 209-210.

²⁰ Carol al II-lea, op. cit., p. 204.

²¹ Florin Constantiniu, op. cit., p. 375.

²² Vezi Decretul prezidenţial din 14 ianuarie 2010, publicat de Agenţia de ştiri „Moldpres”, din aceeaşi zi.

²³ Agenţia de ştiri „Publika”, 25 iunie 2010.

²⁴ Agenţia de ştiri „Unimedia”, 28 iunie 2010.

Publicitate

Ministerul de Finanțe al României emitea la 13 februarie 1947 un raport secret care estima că dezvoltarea României urma să fie întârziată cu 25 de ani de jaful și abuzurile ocupanților sovietici

 

Despre impactul economic al Tratatului de pace pe care România a fost forțată să-l semneze la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial se vorbește foarte puțin sau deloc. În comunism, timp de 45 de ani, subiectul a fost tabu. Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult nici după 1990.

Realitatea este că spolierea României de către cotropitorii sovietici a jucat un rol esențial în decalajul economic înregistrat față de restul Europei, și mai ales față de occident, rămânere în urmă pe care și azi mai luptăm să o recuperăm, notează https://colectionaruldeistorie.ro.

Contextul este mai larg.

În 1913, România Mică avea un PIB/locuitor de 67% din media Europei.

În 1938, după distrugerile cumplite din Primul Război Mondial, greutățile integrării noilor provincii și criza economică majoră din 1929-1933, România Mare coborâse la un PIB/locuitor de 51% din media Europei.

Startul dezastrului s-a dat după 1945.

10 februarie 1947: ministrul de Externe al României, Gheorghe Tătărescu, semnează Tratatul de Pace dintre Puterile Învingătoare în Al Doilea Război Mondial și România. Prin clauzele ascunse și prin tratatele bilaterale pe care România a fost silită să le semneze cu sovieticii, țara noastră avea de plătit către URSS de peste 4 ori mai mult decât suma de 300.000.000 de dolari stipulată oficial în Tratatul de Pace.

Suma totală estimată de plată pentru România cu titlul de despăgubiri către URSS era de 1,2-1,35 miliarde dolari “1947” – echivalentul a 14,5-16,4 miliarde dolari în banii de acum. Fără a fi inclusă și apariția ulterioară a Sovromurilor, care au jefuit și ele sume enorme din economia României ruinată de război.

Referatul de mai jos a fost redactat de Ministerul de Finanțe al Regatului României pe 13 februarie 1947 (regele avea să fie alungat abia în decembrie), la 3 zile după ce Gheorghe Tătărescu, ministrul de Externe, semna Tratatul de Pace de la Paris, în Salonul de l’Horloge al Ministerului de Afaceri Externe al Franței.

Raportul Finanțelor analizează consecințele economice ale Tratatului de Pace abia semnat de România.

Au fost inventariate cheltuielile reale, dincolo de clauza oficială de 300.000.000 de dolari trecută ca despăgubiri de război față de URSS.

La aceasta se adaugă întreținerea trupelor de ocupație, restituirile de bunuri, anularea datoriilor Germaniei față de România simultan cu obligația României de a plăti către URSS datoriile pe care le avea față de Germania, despăgubirile plătite cetățenilor și firmelor aliate pentru distrugerile suferite de industria petroliferă, demontarea și mutarea în URSS a fabricilor aparținând cetățenilor și firmelor germane etc.

Dar și înșelăciunea pe care statul român a fost obligat s-o accepte în clauzele bilaterale cu Rusia sovietică – aplicarea unui curs al dolarului “1938”, mult mai puternic decât cursul dolarului “1947”, contrar prevederilor explicite din Tratatul de Pace semnat la Paris.

Așa cum s- a văzut, despăgubirile erau de fapt doar o mică parte din costul total de 1,2-1,35 miliarde de dolari la cursul din 1947. Transformați la valoarea din 2021, aceștia echivalează cu 14,5-16,4 miliarde dolari în banii actuali.

Analizând enormele dimensiuni ale acestei sarcini, Raportul spunea că:

– exportul României în cel mai bun an de pace, 1938, s-a cifrat la 23.000 milioane lei, egal cu circa 185.000.000 $ “1938” sau cu circa 250.000.000 $ “1947”;

– capacitatea actuală (n.r. – februarie 1947) de export a țării, în ipoteza că ar înceta brusc orice obligație de pe urma Tratatului și dată fiind istovirea economiei țării ca urmare a eforturilor făcute până acum (în bună parte reprezentând de multă vreme adevărate prelevări “din substanță), nu poate fi evaluată la mai mult de 1/5 din exportul anului 1938, adică 50.000.000 $ “1947” pe an;

– ca să-și plătească fără nicio ajustare sau fără niciun sprijin extern sarcinile Tratatului de Pace, României i-ar trebui un sfert de secol, pentru a achita datoriile de 1,2 miliarde de dolari, presupunând că în tot acest timp niciun ban nu ar fi fost reinvestit în propria economie!

– în acest timp, niciun progres nu ar mai fi permis, decât pentru menținerea capacității de plată, populația ar fi osândită la o permanentă și fără ieșire viață de mizerie“.

Pentru cineva care se raportează la PIB-ul actual al României, nu pare mare lucru. Însă România 1947 nu era România membră UE din 2021. Situația țării era realmente catastrofală. Într-un raportul secret al Ministerului de Finanțe, România avea în 1947 o capacitate de export de 50.000.000 de dolari “1947” pe an.

Simultan cu clauzele înrobitoare față de URSS, România a fost silită de Moscova să refuze Planul Marshall, prin care SUA a alimentat Europa cu 13 miliarde de dolari “1948”.

Propunerea SUA a fost făcută în 1947, iar Senatul SUA a aprobat proiectul pe 13 martie 1948. Prin acest plan de reconstrucție a Europei, la care au participat până la urmă numai țările de dincolo de Cortina de Fier, SUA au transferat peste 13 miliarde de dolari “1948” – echivalentul a aproximativ 145 miliarde dolari “2021” – în economiile europene.

Românilor nu li s-a prezentat niciodată adevărata cauză a sărăciei și lipsurilor cu care s-au confruntat după război.

În schimb, s-a dat ordin ca pentru toate neajunsurile să fie învinuită vechea clasă politică, socială și economică, la acea dată fie déjà băgată la pușcărie sau emigrată, fie pe cale să ajungă la pușcărie sau în exil. În timp ce Rusia sovietică demonta fabrici întregi, căra producția de petrol, toată tehnologia industrială și mii de vagoane, cerealele, vitele și lemnul, românului i se spunea că o duce rău pentru că industriașii își sabotau propriile uzine, iar „chiaburii” furau un sac de grâu.

Într-un raport secret al Ministerului de Finanțe, se preciza că România avea în 1947 o capacitate de export de 50.000.000 de dolari “1947” pe an. Asta însemna că, pentru a achita datoriile de 1,2 miliarde de dolari, ar fi fost necesar venitul din export pe 24 de ani, presupunând că în tot acest timp niciun ban nu ar fi fost reinvestit în propria economie!

Ultimele două idei ale referatului secret prezentat pe 13 februarie 1947 de Ministerul de Finanțe de la București: “Ca să-și plătească fără nicio ajustare sau fără niciun sprijin extern sarcinile Tratatului de Pace, României i-ar trebui un sfert de secol. În acest timp, niciun progres nu ar mai fi permis, decât pentru menținerea capacității de plată, iar populația ar fi osândită la o permanentă și fără ieșire viață de mizerie“.

În 1989,la sfârșitul regimului comunist și după 44 de ani de pace, România ajunsese la un PIB/locuitor de 32% din media Europei.

Realitatea este că în cursa de recuperare începută după căderea comunismuui, s-a plecat de foarte jos. Handicapul economiei centralizate comuniste față de economiile de piață a fost considerat de economiști cauza principală a problemelor cu care România s-a confruntat după 1990.

La această prăbușire formidabilă postbelică, stopată abia după alți zece ani (în 2000 ajunsesem la un PIB/locuitor de 26% din media Europei), au contribuit nenumărați factori.

În 2019, la 30 de ani după ieșirea oficială din comunism (cea reală s-a produs mult mai târziu), România reușise să recupereze o parte din decalaj, ajungând la 69% din PIB-ul/locuitor mediu al Uniunii Europene.

STATUL POLIȚIENESC RUS ȘI ISTORIA DESPRE CARE SE VORBEȘTE PREA PUȚIN

Rusia este o tara cu un viitor sigur; doar trecutul ei este imprevizibil.

– Proverb sovietic –

O Istorie Secretă: Statul Polițienesc al Rusiei Sovietice

„Rusia este o țară fara granițe naturale, nu are un singur neam sau popor, nici o adevarata identitate centrala. Dimensiunile sale sunt uluitoare – se intinde pe 11 fusuri orare, de la regiunea europeana Kaliningrad pana la Stramtoarea Bering, aflată la doar 82 de kilometri de Alaska.

Daca ne mai gândim si ca multe dintre regiunile sale sunt greu accesibile, iar populatia este izolata, toate acestea ne ajuta sa explicam de ce mentinerea controlului central a fost o adevarata provocare si de ce pierderea acestui control asupra tarii i-a obsedat pe conducatorii ei.

Am intâlnit odată un ofițer KGB (în rezervă) care mi-a spus așa: „Am crezut intotdeauna ca e vorba despre totul sau nimic: fie tinem tara cu pumn de fier, fie se va destrăma”.

Presupun ca predecesorii lui, de la ofiterii taristi la primii cneji medivali, aveau cam aceleasi ingrijorari – iar demnitarii lui Putin, cu toate progresele comunicatiilor moderne, le au cu siguranta in ziua de azi.”

– MARK GALEOTTI–

Istoria ne dezvaluie povestea complexa a felului în care cruzimea, cooperarea și compromisul au ajutat la construirea statului totalitar URSS a carui umbra înca se intinde peste o parte din lume si de ai carui demoni inca nu ne-am exorcizat.

Publicului i s-a spus o poveste simplificată a felului in care cruzimea, cooperarea si compromisul au ajutat la construirea statului totalitar URSS a carui umbra inca se intinde peste o parte din lume si de ai cărui demoni inca nu ne-am exorcizat…

De fapt, regimul sovietic n-a fost menținut la putere doar de poliția secretă și prin teroare; unii l-au susținut din toata inima și au tras foloasele de pe urma lui.

Se dezvaluie din ce în ce mai mult rolul si activitatile politiei secrete în menținerea URSS, dincolo de discursul oficial al propagandei oficiale și în privința realitatilor complexe din spatele unui sistem represiv de lunga durata.

Băile de sânge organizate de CEKA, sub directa îndrumare a lui Lenin, încă din perioda puciului prezentat drept ”revoluție” și apoi de-a lungul Războiului Civil și a terorii leniniste, moment în care dictatura proletariatului și-a arătat adevărata față genocidară.

O mare parte a informatiilor vine din arhivele sovietice desecretizate abia la sfârșitul anilor ’80 și în anii ’90.

Sa nu uitam ca multe alte informații rămân secrete din cauza dorinței actualului regim rus de a trage cortina peste dovezile referitoare la crimele din trecut.

Sunt încă multe lucruri ascunse populatiei ruse, legate de foametea din Ucraina din anii 1932-1933, considerata de unii istorici similar unui „genocid secret”.

Urgia foametei crâncene care lovit Ucraina înainte de războiul mondial a fost o incercare de a zdrobi, odată pentru totdeauna, incercările poporului ucrainean de obtinere a independenței naționale, o perspectivă care „irita” autoritatile sovietice.

In Ucraina, perioada de infometare in masa este cunoscută sub numele de Holodomor (exterminare prin infometare)… Este greu de stiut exact câti oameni au murit in Holodomor, dar estimarile mai noi sugerează ca numarul victimelor a fost de aproximativ 3,3 milioane, dintre care aproximativ 3 milioane erau ucraineni, iar restul alte grupuri etnice care locuiau in Ucraina. Numarul ucrainenilor care au murit în timpul colectivizarii a fost mai mare decat al oricarei alte nationalitati din URSS.” (Martyn Whittock).

 Crimele în masă pe care poliția secretă a Kremlinului le-a săvârșit de-a lungul celui de-Al Doilea Război Mondial, psihopatul Beria numărându-se printre principalii satrapi – abominabila hecatombă consumată la Katyn sunt acum în mare parte cunoscute și întoarse pe toate fațetele, laolaltă cu masacrele pe care securiștii sovietici le comiteau printre combatanții Armatei Roșii suspectați de colaboraționism, spionaj, lașitate ș.a.m.d..

Pentru a ințelege modul foarte complicat si ascuns in care a funcționat puterea sovietica în tot acest timp destul de indelungat, 1917-1991, trebuie să avem în vedere că istoria omenirii a trecut prin catastrofe, momente de ruptura si reconfigurare care au dus la lumea de astazi. Fără intelegerea contextului în care s-au desfășurat evenimentele secolului trecut, nu avem nicio sansa sa pricepem acest secol din care, iata, au trecut deja primele decenii.

Efectele tragediilor ce au marcat omenirea, urmările a două războaie mondiale, ale revoluției bolșevice, ale regimurilor totalitare naziste si comuniste, sfârsitul Razboiului Rece, revenirea la democrație în statele eliberate de comunism din Europa Centrala si de Est – toate si-au lasat amprenta asupra prezentului extrem de complex in care intreaga lume evolueaza.

Cu toate că KGB-ul a luptat cu toate armele pentru supraviețuirea Uniunii Sovietice, el nu i-a putut controla implozia din 1989. Singura variantă a fost asigurarea propriei supraviețuiri. Denumirile s-au schimbat, însă metehnele nu. Puterea a fost transferată de la sovietici la oligarhi, iar șef al statului a devenit un fost locotenent-colonel KGB. „Cekiștii” sunt (încă) eroi, ba chiar 20 decembrie, data înființării CEKA în 1917, este „Ziua membrilor serviciilor de securitate”:

„În 2017, la centenarul de la înființarea CEKA, Putin a lăudat public organele de securitate pentru «demnitatea și onestitatea» lor, membrii ei «fiind întotdeauna adevărați slujitori ai statului și patrioți». Cuvântul «întotdeauna» subliniază continuitatea din timpurile sovietice. Făcând aceasta, «paravanul de protecție» între imagine și realitate a primit o şi mai mare validare oficială și încă un strat de izolație”.  

Secreta sau nu, istoria este singurul nostru reper! Viitorul putem sa-l prefiguram, dar nicidata nu vom sti dinainte ce se va intampla. ”Cine ar fi bănuit, la sfarsitul anului 2019, ca in numai cateva luni lumea se va trezi intr-o criza pandemica al carei precedent il gasim in gripa spaniola de acum o suta de ani, de la sfarsitul Primului Razboi Mondial? Ne-am intors, dupa un veac, intr-o situatie similara, dar in alte circumstante, evident. Nu inseamna ca istoria se repeta, dar nici ca nu trebuie sa fim atenti la lecțiile ei!” , a spus Ion M Ionita, redactor-sef al revistei Historia

Pătrunzând în hățișul Rusiei contemporane, care oscilează între statutul privilegiat în politica mondială și poziția sa profund amenințătoare, se cer analizate atent previziunile diferite privind obiectivele lui Putin: „Unii sugerează că președintele rus și-a propus să reconstruiască Rusia imperială ca un stat autoritar, cvasisovietic, care nu se va lăsa până când nu va deveni puterea dominantă în Europa și dincolo de aceasta. Pentru alții, Putin, cu atitudinea lui belicoasă și agresivă, este doar personajul negativ, născocit de elitele occidentale dintr-o pantomimă. Regimul Putin continuă tradiția de legături strânse între organele de securitate (ai căror membri domină acum multe zone ale statului), elita politică și mafia rusă.

Asemeni lui Stalin, înaintaşul venerat,  Preşedintele Federaţiei Ruse de azi  îmbracă mantia unui ales al destinului.  Invazia din Ucraina este doar un capitol din marea luptă de veacuri a ruşilor pentru reunirea pământurilor lor. Contemplat în oglinda istoriei ruse, putinismul apare drept succesorul natural al  expansionismului autocratic. Despotismul intern este  acompaniat de agresivitatea externă : nimic nou în această strategie ce tinde să sufoce libertatea, în numele consolidării puterii. Imperiul este raţiunea de a fi a statului rus, iată ceea ce  reafirmă  comentariile lui Putin cel Mare. Agresivitatea criminală deschide calea spre triumful  Rusiei eterne .

„Rusia este o ghicitoare învelită într-un mister, înăuntrul unei enigme”, spunea celebrul lider britanic din cel de-al doilea război mondial, Winston Churchill.