CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

A murit pe patul de spital unul dintre cei mai mari criminali din istoria postbelică, vinovat de uciderea și torturarea a peste 1,7 milioane de oameni

 

 

 

Fostul șef al închisorii Khmerilor Roșii, Kaing Guek Eav, mai cunoscut sub numele de Duch, stă în sala de judecată din Phnom Penh.

 

 

 

 

Unul dintre cei mai mari criminali din istoria postbelică, vinovat de uciderea și torturarea a peste 1,7 milioane de oameni, a murit pe patul de spital.

Kaing Guek Eav, cunoscut ca ”tovarăşul Duch”, a murit  la vârsta de 77 de ani, într-un spital din Phnom Penh, transmite CNN citat de Agerpres.

Duch a fost primul comandant al Khmerilor Roșii care a fost condamnat în 2010 pentru crime de război, crime împotriva umanității și încălcări grave ale Convenției de la Geneva din 1949, de către un tribunal susținut de Națiunile Unite.

Tribunalul special susținut de ONU  a fost format în 2006 pentru  judecarea liderilor Khmerilor Roșii și a altor lideri ai acelui regim criminal , responsabili de fapte deosebit de grave.

Tribunalul și-a început activitatea în 2007, după un deceniu de negocieri între ONU și Cambodgia privind structura și modul de funcționare a instanței.

În 2018, la aproape patru decenii de la prăbușirea regimului brutal al lui Pol Pot, tribunalul a decis că Khmerii Roșii au comis genocid.

Fost profesor de școală, ”tovarășul” Duch a devenit șeful Santebal, organizația însărcinată cu securitatea internă și organizarea lagărelor de prizonieri în timpul regimului  Khmerilor Roșii .

El executa o pedeapsă cu închisoarea pe viaţă pentru crime împotriva umanităţii, ca responsabil de uciderea şi torturarea a mii de deţinuţi în timpul regimului khmerilor roşii din Cambodgia, condus de dictatorul Pol Pot.

Moartea lui Duch a fost anunţată pe Twitter de un purtător de cuvânt al Tribunalului pentru Khmerii Roşii.

Oficial de rang înalt în timpul dictaturii comuniste, Duch a condus închisoarea Tuol Sleng S-21 din capitala cambodgiană, celebră pentru tortură, unde au fost ucişi cel puţin 14.000 de deţinuţi.

Duch a fost primul comandant khmer roşu condamnat de un tribunal înfiinţat în 2006 cu sprijinul de ONU, pentru crime de război, crime împotriva umanităţii şi încălcări grave ale Convenţiei de la Geneva, din 1949.

Procesul său a început în 2007, după un deceniu de negocieri între Naţiunile Unite şi Cambodgia.

Sentinţa a fost pronunţată în 2010, iar după apelul lui Duch, a urmat în 2012 condamnarea pe viaţă.

La apel, Duch a susţinut că nu a făcut altceva decât să execute ordinele conducerii khmerilor roşii. Convertit între timp la creştinismul neoprotestant, el şi-a cerut iertare de la familiile victimelor sale.

În 2018, după aproape patru decenii de la căderea lui Pol Pot, tribunalul – Camerele Extraordinare ale Curţilor din Cambodgia (ECCC) – a stabilit că regimul khmerilor roşii este vinovat de genocid.

Fost profesor, Duch a ajuns comandantul Santebal, poliţia secretă care răspundea de securitatea internă şi conducea lagărele de concentrare.

Fostul liceu Tuol Sleng a fost transformat în închisoare secretă, cu numele de cod S-21, deţinuţii – bărbaţi, femei şi chiar copii – erau legaţi cu cătuşe de paturi de fier şi torturaţi înainte de a fi omorâţi în bătaie, au arătat procurorii ECCC.

Puţini din cei închişi acolo au scăpat; mulţi s-au sinucis, la fel ca zeci de mii de deţinuţi din Câmpurile Morţii de la Choeung Ek.

„Am crezut că acolo va fi sfârșitul vieții mele”, a declarat un supraviețuitor pentru CNN în 2008. „În camera mea oamenii mureau , câte unul sau doi în fiecare zi”.

 

 

 

O luptă continuă pentru justiție după khmerii roșii

 

 

 

 

 

Închisoarea a fost transformată în memorial pentru documentarea ororilor regimului khmerilor roşii. Una din clădiri a fost păstrată exact în starea în care au găsit-o la începutul lui 1979 trupele vietnameze care au înlăturat de la putere regimul criminal al khmerilor roșii conduși de odiosul dictator Pol Pot, cu urmele  de sânge de pe podea și instrumentele de tortură abandonate. Intr-o încăpere pot fi văzute fotografii făcute de călăi  prizonierilor care au murit acolo.

 

 

 

 

 

 

 

Cicatricile Khmerilor Roșii: Cum se vindecă Cambodgia de la un genocid

Cel puțin 1,7 milioane de oameni – aproape un sfert din populația Cambodgiei – au murit în urma masacrelor, bolilor, foametei și muncii forțate sub regimul Khmerilor Roșii care a condus țara între 1975-1979.

Mulți dintre cei uciși erau intelectuali sau  persoane cu o înaltă calificare – oameni considerați contrarevoluționari de către conducerea Khmerilor Roșii, care urmărea să impună, prin măsuri nemiloase de inginerie socială, o societate eminamente agrară.

 

 

 

04/09/2020 Posted by | PRESA INTERNATIONALA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Despre specia comunistă de ticăloși ridicată la rang de ”eroi”

Imagini pentru  fondatori ai urss photos

Foto: Semnarea Pactului Ribbentrop- Molotov care a pecetluit soarta Basarabiei ți Bucovinei de nord

 

 

Părinții fondatori ai U.R.S.S : „Trebuie să atragem nouăzeci de milioane din cele o sută de milioane de locuitori ai Rusiei Sovietice. Cu ceilalţi nu trebuie discutat – ei trebuie distruşi.“ (Zinoviev, 1918);

„Să fie spânzuraţi (neapărat spânzuraţi, ca să vadă poporul) nu mai puţin de 1 000 de culaci inveteraţi, de bogătani… să le fie rechiziţionate toate grânele, să fie luaţi prizonieri… Să facem în aşa fel, încât pe sute de verste de jur împrejur oamenii să vadă şi să tremure…“ (Lenin, 1918);

„Moscova moare literalmente de foame“ (profesorul Kuzneţov către Troţki).

„Asta nu e foame. Când Titus a cucerit Ierusalimul, mamele evreice îşi mâncau copiii. Când voi pune mamele să-şi mănânce copiii, atunci să veniţi la mine şi să-mi spuneţi: «Ne e foame!»“ (Troţki, 1919).”

Citate  din volumul „Vremuri second-hand” a Svetlanei Aleksievici, laureată Nobel.

 

 

 

 

 

Demență, ce să mai zic. Numai că orice imperiu e o conjugare a demenței, un poligon al asupririi, realitatea pulsează fără excepții, cu constanța unui ceas. Nu contează numele imperiului, esența-i perpetuă. Diferă numai cei asupriți și gradul de asuprire în logica descreierării- la comuniști a fost propria populație, la ceilalți țările pe care le-au putut sau le pot domina. Istoria este venerarea în lanț a criminalilor de stat. N-a fost Cezar criminal?

Dar Napoleon, Hitler, Churchill ori Nixon? Actualizarea și completarea listei o las pe seama dumneavoastră. În prezent nu s-a schimbat nimic, doar ambalajul este mai înșelător și sofisticat.

Svetlana Aleksandrovna Aleksievici afirmă, într-o altă carte de-a sa- „Ultimii martori”, amintind o întrebare a lui Dostoievski: „Există oare vreo justificare a păcii, a fericirii noastre și chiar a armoniei eterne, dacă în numele lor, pentru un fundament mai solid, se va vărsa fie și cea mai mică lacrimă a unui copil nevinovat?

Și a răspuns tot el: Lacrima aceasta nu justifică nici un progres, nici o revoluție. Nici un război. Ea mereu va cântări mai mult.” Nu am o pârghie serioasă să ridic contraargumente.

Un copil e o lume agățată de virtualitate, moartea lui distrugerea unui viitor posibil, seamănă cu otrăvirea unei fântâni. Gândiți-vă la un copil mort ca la Mahatma Gandhi ucis la 7 ani și cuvintele devin jupuite de sens. Ce specie de ticăloși, omenirea!

Sursa: Alexandru Petria Facebook

Alexandru Petria (n. 1968) a debutat în revista Tribuna, în 1983. A publicat următoarele volume: Neguțătorul de arome (poezii, 1991), 33 de poeme (1992), Zilele mele cu Renata (roman, 2010), Deania neagră (proză scurtă, 2011), Călăul harnic (poezii, 2012) și Rugăciuni nerușinate & alte chestii (poezii, 2013), Convorbiri cu Mircea Daneliuc (2013), România memorabilă (interviuri cu scriitori, 2013), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului (antologii, 2014), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului (antologii, 2017).

A contribuit cu poezie, proză și interviuri la toate revistele literare importante din țară. După 1989, devine șeful Comisiei pentru Abuzuri și Drepturile Omului în cadrul CPUN Dej și, alături de câțiva prieteni, a pus bazele săptămânalului dejean Gazeta someșeană. A fost redactor și reporter la mai multe publicații: Zig-zag, Cotidianul, Hermes, Partener, Monitorul de Someș. A fondat propria publicație, cu apariție lunară, Realitatea de Bistrița-Năsăud, Dej și Gherla. Poeziile sale au fost traduse în catalană, maghiară, franceză, spaniolă și olandeză.

I s-a tradus, în Olanda, romanul Zilele mele cu Renata/ Mijn dagen met Renata, la editura Nobelman din Groningen, în 2014. În 2018, a revenit ca poet cu volumul Până unde are oxigen dragostea, apărut la Alexandria Publishing House.

 

 Cea mai nouă și controversată apariție este Cum văd lumea. Împotriva globalizării și corectitudinii politice, despre dignitism & alte lucruri, tot la Alexandria Publishing House, la finalul lui 2018. CARTEA SE POATE COMANDA AICI.

Alexandru Petria: ”O specie de ticăloși”

08/06/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , | 2 comentarii

O poveste adevărată care ne ajută să înțelegem mai bine Rusia de azi și cum gândesc lăudătorii perioadei sovietice

 

 

 

Imagini pentru Kolpashevo map

 

 

Sovieticii își tocau morții și-i aruncau în râu, ca pe deșeuri

 

Nu este titlu capcană, chiar așa a fost. Zilele astea, internauții din Rusia dezbat cu furie povestea din rândurile următoare, scrisă de jurnalistul Serghei Parhomenko de la Echo Moskvî. Nu este o dezvăluire nouă, rezultatul vreunei investigații speciale.

Nu. Este o re-povestire a unei întâmplări cunoscute foarte bine, documentate, nu există nici un fel de negare a faptelor de mai jos.
Serghei Parhomenko a făcut un test: a întrebat câți utilizatori de Facebook au auzit de ”cazul Kolpașevo”.

Cu câteva excepții, 5.000 de ruși de pe Facebook au spus că nu au auzit de acest caz.
Așa că Parhomenko a scris pentru a împrospăta memoria rușilor

 (varianta originală : http://www.facebook.com/serguei.parkhomenko/posts/10207802727615593?pnref=story)

 

 

 

 

 

************************************************************************************

 

Orașul Kolpașevo (locuit de puțin peste 20.000 de oameni) se găsește pe malul râului Obi. Râul face un cot în dreptul orașului și în fiecare an mai smulge câțiva metri dintr-un deal de nisip, apropiindu-se de casele oamenilor și străzile numite Lenin și Dzerjinsky, fondatorul serviciilor secrete sovietice.

Așa a fost dintotdeauna și toți din oraș erau obișnuiți cu asta.
Pe 30 aprilie 1979, exact cu o zi înainte de sărbătoarea de 1 mai, apele râului Obi au mai smuls o bucată din dealul de nisip.

Și au început să iasă la iveală brațele, picioarele și capetele unor oameni înmormântați acolo. A fost expusă o groapă comună lată de mai mulți metri. Cadavrele erau așezate în straturi strânse.

Cele din stratul de deasupra erau putrezite complet, în vreme ce acelea de jos erau bine conservate, mumificate în solul nisipos. Se spune că se vedeau hainele și în unele cazuri chiar fețele decedaților. Bărbați și femei de diferite vârste, câțiva copii. Toți în haine civile.

Unele cranii din stratul superior s-au rostogolit pe malul râului, câțiva băieți le-au luat, le-au pus pe bețe și au început să alerge cu ele pe străzi, speriind trecătorii.

În curând tot orașul a aflat ce s-a întâmplat.

Oamenii au început să se adune pe malul râului. Unii credeau că recunosc hainele unui decedat sau chiar fața altuia. Miliția și garda civilă au încercuit imediat zona.

Apoi, foarte repede, chiar în câteva ore, au ridicat un gard înalt în jurul locului cu pricina.
A doua zi, Partidul Comunist a organizat întâlniri în tot orașul, la toate întreprinderile în așa numitele ”colțuri roșii”.

Activiștii de partid au început să explice oamenilor ce li s-a spus să zică de la Comitetul de Partid local: cei înmormântați acolo erau trădători și dezertori din timpul războiului. Însă explicația nu era convingătoare.

De ce erau toți îmbrăcați în haine civile? Ce căutau acolo femei și copii? Și dacă chiar era așa, de unde apăruseră atâția trădători și dezertori într-un oraș cu doar 20.000 de locuitori?!?

Între timp s-a surpat în râu o bucată și mai mare din deal și a devenit limpede că groapa comună era enormă. Erau înmormântați mii de oameni. Locuitorii orașului și-au amintit că acolo existase o închisoare la sfârșitul anilor 1930.

Se știa că avuseseră loc execuții în închisoare, dar mulți nu-și puteau imagina câți oameni au fost împușcați cu adevărat.
Închisoarea fusese dezafectată cu mulți ani în urmă, însă câțiva dintre locuitorii orașului știau că acolo a funcționat o adevărată bandă rulantă a morții.

Exista un jgheab special de lemn prin care victima era vărsată la marginea unui șanț.

 

 

 

 

 

Imagini pentru soviet mass graves massacre photos

 

 

 

 

 

Aici era executată cu un foc de pușcă, iar dacă era nevoie, primea lovitura de grație de la un alt gardian înarmat cu un pistol, după care cadavrul era aliniat în șanț, lângă celelalte, și stropit cu var. Procesul era repetat până la umplerea șanțului, care era acoperit cu nisip.

Jgheabul era mutat câțiva metri mai încolo și procesul era reluat la o un nou șanț.
Autoritățile din Tomsk au decis să scape de această groapă comună și de cadavrele din ea.

Decizia a fost luată personal de primul secretar al Comitetului Regional de Partid, Igor Ligaciov, care s-a consultat direct la Moscova cu șeful KGB, Iuri Andropov.

Oficialii din Kolpașevo au primit ordin să desființeze groapa comună de pe malul râului și să reînhumeze cadavrele în altă parte.
A reieșit că sarcina nu era chiar așa de simplă.

Folosirea unor utilaje grele în apropierea unui mal nisipos ce se surpa nu era posibilă. Se temeau pentru siguranța camioanelor și buldozerelor.

Și nu era timp ca locul să fie excavat manual. Conducerea se grăbea.Deja era limpede dimensiunea gigantică a gropii comune.

A fost adusă o freză și s-au făcut foraje pentru a se determina dimensiunile ei precise.

Apoi de la Tomsk au venit instrucțiuni ce conțineau o interesantă și ingenioasă soluție inginerească.

Pe râul Obi au urcat două nave puternice, care au fost ancorate cu elicele în dreptul gropii comune. Motoarele au fost turate la maxim și curentul creat a început să sape în malul nisipos, surpându-l cu viteză maximă – iar cadavrele au început să cadă în apă, unde erau tocate de elicele navelor. Echipajele erau alcătuite din civili obișnuiți.

Nu au fost selectate echipe speciale pentru această sarcină și echipajele și-au făcut treaba de la început până la sfârșit.
Cetățenii orașului Kolpașevo au urmărit cu interes întreaga operațiune. Nimeni nu a protestat.
Apoi a ieșit la iveală că unele cadavre scăpaseră întregi în aval. Mumificate, acestea s-au descurcat bine în apă, plutind. Așa că în aval a fost ancorat un șir de bărci, în care stăteau oameni cu căngi.

Treaba lor era să prindă cadavrele care scăpau întregi de elice. Acești oameni erau voluntari, veniți dintre bărbații orașului: muncitori, funcționari publici.

O barjă plină cu fier vechi a fost adusă lângă șirul de bărci: oamenii trebuiau să lege bucăți de metal de cadavrele mumificate și să le scufunde în râu.

Munca a durat multe zile.
Oamenii din Kolpașevo priveau la nave și la apele învolburate de elicele lor. Acestea trebuiau alimentate des cu combustibil, fiecare navă a ars cam 60 de tone de motorină în această operațiune.

Nimeni nu a fost surprins sau revoltat.
Alte echipe alcătuite din voluntari locali mergeau de-a lungul malurilor râului în aval și strângeau rămășițele scăpate de elice sau de șirul de bărci.

Unele din aceste rămășițe au fost îngropate în morminte nemarcate, cele mai multe au fost pur și simplu scufundate în râu. Operațiunea de curățire a malurilor râului a durat întreaga vară.
Dar vara anului 1979 din Kolpașevo a fost îndeobște una liniștită. A fost o vară ca toate celelalte.

Aceasta este povestea…

Dacă cineva nu a înțeles până acum, vreau să vă spun că eu unul consider aceste evenimente ca fiind remarcabile. Aceasta nu este o poveste despre represiunile staliniste sau despre Marea Teroare, NKVD sau sistemul criminal de stat.
Aceasta este o poveste despre omul sovietic.

Este despre compatrioții și concetățenii noștri, despre frații și surorile noastre.

Este o poveste despre viața în Siberia.

Este despre codul moral al ”constructorului socialismului”.
Aceasta este o poveste despre cel mai mare dezastru geopolitic al secolului al XX-lea – faimoasa descriere a lui Putin pentru căderea URSS.

Este o poveste despre măreața și minunata patrie pe care am pierdut-o, pe care doar un mostru fără inimă nu o poate regreta.

****************************************************************************

Nu sunt foarte multe de adăugat. Mă fascinează povestea, gradul de dresaj atins în Uniunea Sovietică. Anularea unui element fundamental de civilizație care însoțește specia umană de la nașterea ei: datoria ritualului funerar, indiferent de religie și cultură.

Doar cei mai odioși criminali erau dezmembrați și împrăștiați în patru zări. Însă aici nu este vorba de o răzbunare ritualică: cetățenii din Kolpașevo tratau acele cadavre ca pe niște deșeuri.

O dezumanizare completă, o societate dresată perfect să asculte indicațiile Partidului.

Majoritatea rușilor îl înjură pe Parhomenko pentru că a scos de la naftalină povestea asta care a încrâncenat carnea pe mine.

Poate povestea asta vă ajută să înțelegeți mai bine Rusia de azi, unde este lăudată perioada sovietică.

 

 

Surse:

 NYTIMES // historice.ro/ George Damian și //sovieticii-isi-tocau-mortii ,

23/05/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: