CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Experimentul de la Pitești, cea mai cumplită operațiune de distrugere psihică și de lichidare prin tortură a rezistenței morale a deținuților politici anticomuniști, din toate țările comuniste

FOTO. Imagine din filmul „Între chin și amin”, de Toma Enache

6 Decembrie 1949. Debutul Experimentului de la Pitești, cea mai cumplită operațiune de brainwashing în masă din toate țările comuniste

Începută ca o aplicare a prevederilor Directivei NKVD pentru țările ocupate de soviete, respectiv continuarea stoarcerii de informații și după finalizarea anchetelor și condamnarea prizonierilor politici, operațiunea a mers lmai departe la penitenciarul Pitești, urmărind în mod evident distrugerea personalității umane și transformarea indivizilor în instrumente docile ale noului regim totalitar.

În perioada anilor 1949-1952, la penitenciarul din Pitești, asupra deținuților politici s-au desfășurat – sub coordonarea autorităților comuniste și sub titulatura de “reeducare” – acțiuni în cadrul cărora au fost utilizate metode de tortură fizică și psihică neîntreruptă, întinse pe perioade îndelungate și diabolic elaborate, scrie https://ortodoxinfo.ro/6-decembrie-1949-debutul-experimentului-de-la-pitesti-cea-mai-cumplita-operatiune-de-brainwashing-in-masa-din-toate-tarile-comuniste.

Cel mai mare și mai agresiv program de spălare a creierului prin tortură din întreaga Europă de Est, caracterizat de Soljenițîn drept “cea mai mare barbarie a lumii contemporane”, reeducarea prin tortură de la Pitești a avut drept scop, conform principiilor leniniste, lepădarea convingerilor politice și religioase ale deținuților, precum și alterarea pesonalității acestora până la punctul obedienței absolute.

Scopul torturilor, bătăilor continue, umilințelor, a fost, în primă instanță, continuarea obținerii de informații și după finalizarea anchetei de la prizonierii politici condamnați deja, conform prevederilor directivelor NKVD pentru țările ocupate de URSS. Spre deosebire de celelalte țări comuniste, doar în România, la Pitești, obținerea informațiilor nu presupunea oprirea cruzimilor, acestea continuând până la anularea completă a personalității deținuților.

François Furet, membru al Academiei Franceze, a vorbit despre fenomenul Pitești ca despre “una dintre cele mai cumplite experiențe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră”.

Din cei peste 1000 de studenți implicați ca victime, cea mai mare parte au fost tineri studenți membri ai Mișcării Legionare și organizației Frățiile de Cruce, restul fiind membri ai partidelor istorice, în special Partidul Național Țărănesc, dar și fără apartenență politică.

Ei fuseseră arestați și condamnați pentru implicare activă în organizarea structurilor de rezistență armată anticomunistă din întreaga țară, dar și în acțiunile clandestine menite să asigure pe teritoriul României ocupate de sovietici un adevărat sistem de informații în favoarea serviciilor secrete americane, cu care se aflau în directă colaborare.

Metode dintre cele mai barbare de tortură psihică au fost aplicate tinerilor deținuți, cu scopul de a-i face să se maltrateze și să se umilească reciproc. Victimele fiind transformate în călăi, deținuții erau torturați chiar de camarazii lor apropiați.

Câteva exemple din larga gamă de torturi psihice aplicate la Pitești sunt concludente pentru oricine. Cei care refuzau să facă “autodemascarea” (să dea informațiile cerute de torționari) sau bănuiți numai că ar mai putea ascunde informații despre participanții la rezistența anticomunistă, erau băgați cu capul în tineta cu dejecții, bătuți până la desfigurare, înfometați, obligați să stea într-o poziție incomodă fixă câte 17 ore pe zi, fiind bătuți cu bâta la cea mai mică mișcare. Erau forțați să bea urina, să-și mănânce fecalele, să bea apă foarte sărată și apoi să înseteze timp îndelungat.

Deținuții erau forțați să scuipe în gură pe șeful organizației anticomuniste din care făceau parte. Umilirea publică se continua cu batjocorirea, în fața celorlalți deținuți, a tot ceea ce iubeau sau respectau mai mult, precum mama, soția, convingerile religioase sau politice.

Deținuții erau obligați să simuleze săvârșirea sfintelor taine cu urină și fecale, cu care apoi îi împărtășeau pe ceilalți camarazi, precum și să participe, în Săptămâna Patimilor, de Paști sau de Crăciun, la organizarea unor orgii în cadrul cărora erau blasfemiate simbolurile creștine legate de Nașterea, Patimile sau Învierea lui Hristos.

După ce deținutul își făcea „demascarea”, trebuia, la rândul său, să devină torționar și să convingă pe alții să se lepede „de putregaiul burghez”, să-și însușească ideologia comunistă. Torturați neîncetat și nemaiputând suporta chinurile continue, neavând nici posibilitatea sinuciderii, ca urmare a supravegherii continue, deținuții cedau, mai devreme sau mai târziu, transformându-se în niște roboți spălați pe creier, anafectivi, devenind ei înșiși călăi. Cel mai mic semn de solidaritate sau compasiune față de cei chinuiți îi făcea din nou ținta torturilor. Trăind într-o teroare permanentă, suspectându-se unii pe alții, experimentau o permanentă alienare psihică, fără posibilitate de revenire.

Este interesant faptul că autoritățile represive comuniste au încercat transplantarea experimentului și în alte închisori și lagăre (Gherla, Ocnele Mari, Târgul Ocna, Canalul Dunăre-Marea Neagră etc.), prin transferarea deținuților reeducați și punerea în scenă a acelorași metode de tortură și despersonalizare, toate sfârșindu-se cu eșecuri.

Nici măcar în Uniunea Sovietică nu a existat ceva similar experimentului de la Pitești, singurul stat comunist unde se pare că ar fi existat încercări similare de reeducare – mai îndelungate, dar nu atât de intense precum la noi – fiind China din perioada lui Mao Tse-Dung.

Conform uneia dintre victime, profesorul Radu Ciuceanu, Occidentul a aflat despre ororile de la Pitești prin intermediul evreului Vintilă Weiss, fost ofițer în Ministerul de Interne, devenit indezirabil și ajuns în temnițele comuniste, unde a cunoscut pe pielea sa ororile practicate împotriva deținuților. Eliberat și ajuns în lumea liberă, el s-a ținut de cuvânt, devoalând cele aflate despre experimentul reeducării de la Pitești.

În aceste condiții, regimul comunist, prin organul său represiv, Securitatea, a încercat să mușamalizeze acest macabru experiment, lansând o diversiune pe cât de aberantă, pe atât de penibilă. S-a înscenat o farsă judiciară, conform căreia conducerea Mișcării Legionare refugiată în Occident, în frunte cu Horia Sima, ar fi transmis în România ordinul ca legionarii deținuți în închisorile comuniste să se tortureze între ei până la distrugere, pentru a compromite astfel regimul communist de la București.

În cadrul anchetei preliminare rocesului, victimele au fost torturate până când au semnat declarațiile dinainte concepute de securiști. Însă la proces, o parte dintre ei, printre care viitorul preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, au expus în instanță adevărul, arătând că au făcut declarațiile respective sub tortură.

În ciuda dezvăluirii adevărului, au fost condamnați la moarte 22 de deținuți politici, în frunte cu Eugen Țurcanu, care în urma torturilor de la Pitești deveniseră torționari și fuseseră folosiți de Securitate pentru administrarea reeducării.

16 dintre ei au fost executați, iar restul au fost exterminați lent, fiind practic zidiți de vii într-un spațiu anume amenajat dintr-o hrubă a Fortului 13 Jilava. Cadrele Securității însărcinate cu conducerea experimentului au fost judecate și ele, primind sentințe foarte ușoare și fiind repede puse în libertate.

Numeroși cercetători au încercat, fără rezultat, să găsească o explicație rațională faptului că, dintre toate țările ocupate de soviete în care a fost aplicate prevederile directivei NKVD NK/003/47 (ne referim în special la practica continuării stoarcerii de informații și după condamnarea deținuților, așadar după încheierea oficială a anchetei), doar în România a fost posibilă împingerea acestor practici până la tratamentele dezumanizante aplicate în timpul ororilor de la Pitești. Cercetările efectuate în arhivele Securității, după anul 2010, de una din victimele reeducării de la Pitești, dr. ing. Constantin Iulian, au relevat un adevăr cutremurător.

Dintr-un număr de 45 de ofițeri încadrați în Direcţia a V-a – Cercetări Penale, care în anii 1949-1951, în timpul reeducării de la Pitești, a coordonat acțiunile de stoarcere a informațiilor de la deținuții deja condamnați, 31 (aproape 70%) erau evrei şi doar 8 români, restul de 6 fiind de alte naţionalităţi.

Însuși șeful Direcției a V-a Cercetări Penale, Mihai Dulgheru (născut Mișu Dulberger), era evreu și a emigrat și el în Israel, iar el era în legătură directă de subordonare cu șeful adjunct al Securității, Alexandru Nicolschi (născut Boris Grunberg), evreu. Chiar și ministrul de interne, Teohari Georgescu (născut Burah Tescovici), avea aceeași origine etnică.

În perioada torturilor de la Pitești, legătura cu conducerea penitenciarului era ținută de șeful Serviciului Inspecţii din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Tudor Sepeanu, la rândul său evreu, și el emigrat mai târziu în Israel, acesta fiind secondat în activitate de mr. Moise Senater şi cpt. Avram Solomon, ambii evrei.

Directorul închisorii Pitești în acea perioadă a fost ofițerul Ion Marina, care după unele surse ar fi avut origini evreiești.

Cum majoritatea covârșitoare a tinerilor deținuți la Pitești proveneau din rândurile Mișcării Legionare, răzbunarea sadică exercitată abuziv asupra unor vechi adversari deveniți prizonieri și aflați la discreția torționarilor, poate constitui o explicație asupra căreia cercetătorii ar trebui să se aplece onest.

07/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

A murit pe patul de spital unul dintre cei mai mari criminali din istoria postbelică, vinovat de uciderea și torturarea a peste 1,7 milioane de oameni

 

 

 

Fostul șef al închisorii Khmerilor Roșii, Kaing Guek Eav, mai cunoscut sub numele de Duch, stă în sala de judecată din Phnom Penh.

 

 

 

 

Unul dintre cei mai mari criminali din istoria postbelică, vinovat de uciderea și torturarea a peste 1,7 milioane de oameni, a murit pe patul de spital.

Kaing Guek Eav, cunoscut ca ”tovarăşul Duch”, a murit  la vârsta de 77 de ani, într-un spital din Phnom Penh, transmite CNN citat de Agerpres.

Duch a fost primul comandant al Khmerilor Roșii care a fost condamnat în 2010 pentru crime de război, crime împotriva umanității și încălcări grave ale Convenției de la Geneva din 1949, de către un tribunal susținut de Națiunile Unite.

Tribunalul special susținut de ONU  a fost format în 2006 pentru  judecarea liderilor Khmerilor Roșii și a altor lideri ai acelui regim criminal , responsabili de fapte deosebit de grave.

Tribunalul și-a început activitatea în 2007, după un deceniu de negocieri între ONU și Cambodgia privind structura și modul de funcționare a instanței.

În 2018, la aproape patru decenii de la prăbușirea regimului brutal al lui Pol Pot, tribunalul a decis că Khmerii Roșii au comis genocid.

Fost profesor de școală, ”tovarășul” Duch a devenit șeful Santebal, organizația însărcinată cu securitatea internă și organizarea lagărelor de prizonieri în timpul regimului  Khmerilor Roșii .

El executa o pedeapsă cu închisoarea pe viaţă pentru crime împotriva umanităţii, ca responsabil de uciderea şi torturarea a mii de deţinuţi în timpul regimului khmerilor roşii din Cambodgia, condus de dictatorul Pol Pot.

Moartea lui Duch a fost anunţată pe Twitter de un purtător de cuvânt al Tribunalului pentru Khmerii Roşii.

Oficial de rang înalt în timpul dictaturii comuniste, Duch a condus închisoarea Tuol Sleng S-21 din capitala cambodgiană, celebră pentru tortură, unde au fost ucişi cel puţin 14.000 de deţinuţi.

Duch a fost primul comandant khmer roşu condamnat de un tribunal înfiinţat în 2006 cu sprijinul de ONU, pentru crime de război, crime împotriva umanităţii şi încălcări grave ale Convenţiei de la Geneva, din 1949.

Procesul său a început în 2007, după un deceniu de negocieri între Naţiunile Unite şi Cambodgia.

Sentinţa a fost pronunţată în 2010, iar după apelul lui Duch, a urmat în 2012 condamnarea pe viaţă.

La apel, Duch a susţinut că nu a făcut altceva decât să execute ordinele conducerii khmerilor roşii. Convertit între timp la creştinismul neoprotestant, el şi-a cerut iertare de la familiile victimelor sale.

În 2018, după aproape patru decenii de la căderea lui Pol Pot, tribunalul – Camerele Extraordinare ale Curţilor din Cambodgia (ECCC) – a stabilit că regimul khmerilor roşii este vinovat de genocid.

Fost profesor, Duch a ajuns comandantul Santebal, poliţia secretă care răspundea de securitatea internă şi conducea lagărele de concentrare.

Fostul liceu Tuol Sleng a fost transformat în închisoare secretă, cu numele de cod S-21, deţinuţii – bărbaţi, femei şi chiar copii – erau legaţi cu cătuşe de paturi de fier şi torturaţi înainte de a fi omorâţi în bătaie, au arătat procurorii ECCC.

Puţini din cei închişi acolo au scăpat; mulţi s-au sinucis, la fel ca zeci de mii de deţinuţi din Câmpurile Morţii de la Choeung Ek.

„Am crezut că acolo va fi sfârșitul vieții mele”, a declarat un supraviețuitor pentru CNN în 2008. „În camera mea oamenii mureau , câte unul sau doi în fiecare zi”.

 

 

 

O luptă continuă pentru justiție după khmerii roșii

 

 

 

 

 

Închisoarea a fost transformată în memorial pentru documentarea ororilor regimului khmerilor roşii. Una din clădiri a fost păstrată exact în starea în care au găsit-o la începutul lui 1979 trupele vietnameze care au înlăturat de la putere regimul criminal al khmerilor roșii conduși de odiosul dictator Pol Pot, cu urmele  de sânge de pe podea și instrumentele de tortură abandonate. Intr-o încăpere pot fi văzute fotografii făcute de călăi  prizonierilor care au murit acolo.

 

 

 

 

 

 

 

Cicatricile Khmerilor Roșii: Cum se vindecă Cambodgia de la un genocid

Cel puțin 1,7 milioane de oameni – aproape un sfert din populația Cambodgiei – au murit în urma masacrelor, bolilor, foametei și muncii forțate sub regimul Khmerilor Roșii care a condus țara între 1975-1979.

Mulți dintre cei uciși erau intelectuali sau  persoane cu o înaltă calificare – oameni considerați contrarevoluționari de către conducerea Khmerilor Roșii, care urmărea să impună, prin măsuri nemiloase de inginerie socială, o societate eminamente agrară.

 

 

 

04/09/2020 Posted by | PRESA INTERNATIONALA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Despre specia comunistă de ticăloși ridicată la rang de ”eroi”

Imagini pentru  fondatori ai urss photos

Foto: Semnarea Pactului Ribbentrop- Molotov care a pecetluit soarta Basarabiei ți Bucovinei de nord

 

 

Părinții fondatori ai U.R.S.S : „Trebuie să atragem nouăzeci de milioane din cele o sută de milioane de locuitori ai Rusiei Sovietice. Cu ceilalţi nu trebuie discutat – ei trebuie distruşi.“ (Zinoviev, 1918);

„Să fie spânzuraţi (neapărat spânzuraţi, ca să vadă poporul) nu mai puţin de 1 000 de culaci inveteraţi, de bogătani… să le fie rechiziţionate toate grânele, să fie luaţi prizonieri… Să facem în aşa fel, încât pe sute de verste de jur împrejur oamenii să vadă şi să tremure…“ (Lenin, 1918);

„Moscova moare literalmente de foame“ (profesorul Kuzneţov către Troţki).

„Asta nu e foame. Când Titus a cucerit Ierusalimul, mamele evreice îşi mâncau copiii. Când voi pune mamele să-şi mănânce copiii, atunci să veniţi la mine şi să-mi spuneţi: «Ne e foame!»“ (Troţki, 1919).”

Citate  din volumul „Vremuri second-hand” a Svetlanei Aleksievici, laureată Nobel.

 

 

 

 

 

Demență, ce să mai zic. Numai că orice imperiu e o conjugare a demenței, un poligon al asupririi, realitatea pulsează fără excepții, cu constanța unui ceas. Nu contează numele imperiului, esența-i perpetuă. Diferă numai cei asupriți și gradul de asuprire în logica descreierării- la comuniști a fost propria populație, la ceilalți țările pe care le-au putut sau le pot domina. Istoria este venerarea în lanț a criminalilor de stat. N-a fost Cezar criminal?

Dar Napoleon, Hitler, Churchill ori Nixon? Actualizarea și completarea listei o las pe seama dumneavoastră. În prezent nu s-a schimbat nimic, doar ambalajul este mai înșelător și sofisticat.

Svetlana Aleksandrovna Aleksievici afirmă, într-o altă carte de-a sa- „Ultimii martori”, amintind o întrebare a lui Dostoievski: „Există oare vreo justificare a păcii, a fericirii noastre și chiar a armoniei eterne, dacă în numele lor, pentru un fundament mai solid, se va vărsa fie și cea mai mică lacrimă a unui copil nevinovat?

Și a răspuns tot el: Lacrima aceasta nu justifică nici un progres, nici o revoluție. Nici un război. Ea mereu va cântări mai mult.” Nu am o pârghie serioasă să ridic contraargumente.

Un copil e o lume agățată de virtualitate, moartea lui distrugerea unui viitor posibil, seamănă cu otrăvirea unei fântâni. Gândiți-vă la un copil mort ca la Mahatma Gandhi ucis la 7 ani și cuvintele devin jupuite de sens. Ce specie de ticăloși, omenirea!

Sursa: Alexandru Petria Facebook

Alexandru Petria (n. 1968) a debutat în revista Tribuna, în 1983. A publicat următoarele volume: Neguțătorul de arome (poezii, 1991), 33 de poeme (1992), Zilele mele cu Renata (roman, 2010), Deania neagră (proză scurtă, 2011), Călăul harnic (poezii, 2012) și Rugăciuni nerușinate & alte chestii (poezii, 2013), Convorbiri cu Mircea Daneliuc (2013), România memorabilă (interviuri cu scriitori, 2013), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului (antologii, 2014), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului (antologii, 2017).

A contribuit cu poezie, proză și interviuri la toate revistele literare importante din țară. După 1989, devine șeful Comisiei pentru Abuzuri și Drepturile Omului în cadrul CPUN Dej și, alături de câțiva prieteni, a pus bazele săptămânalului dejean Gazeta someșeană. A fost redactor și reporter la mai multe publicații: Zig-zag, Cotidianul, Hermes, Partener, Monitorul de Someș. A fondat propria publicație, cu apariție lunară, Realitatea de Bistrița-Năsăud, Dej și Gherla. Poeziile sale au fost traduse în catalană, maghiară, franceză, spaniolă și olandeză.

I s-a tradus, în Olanda, romanul Zilele mele cu Renata/ Mijn dagen met Renata, la editura Nobelman din Groningen, în 2014. În 2018, a revenit ca poet cu volumul Până unde are oxigen dragostea, apărut la Alexandria Publishing House.

 

 Cea mai nouă și controversată apariție este Cum văd lumea. Împotriva globalizării și corectitudinii politice, despre dignitism & alte lucruri, tot la Alexandria Publishing House, la finalul lui 2018. CARTEA SE POATE COMANDA AICI.

Alexandru Petria: ”O specie de ticăloși”

08/06/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: