ZIUA DE 23 IANUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Harta: Moldova lui Ștefan cel Mare (n.1433), domn al Moldovei între anii 1457 și 1504.

La 23 ianuarie 1465 (23 ghenarie 6973) Ştefan III-lea cel Mare al Moldovei apare cu oastea în faţa cetății Chiliei.  La acea dată, cetățile Chilia şi Cetatea Albă erau puncte economice și strategice -cheie în apărarea contra turcilor. era un important centru economic și strategic și un obiect major de dispută între puterile din regiune.

După înlocuirea lui Vlad Țepeș cu Radu cel Frumos pe tronul Țării Românești (1462), Cetatea Chilia a fost cedată de regele Ungariei, Mathias Corvin, acestuia din urmă, după o înțelegere cu Mehmed II, care a inclus-o în sfera de influență otomană.

După o încercare eșuată de cucerire a Chiliei din 22.06.1462, domnul Moldovei Ștefan cel Mare, a organizat un nou atac. cu asentimentul Poloniei și mizând pe faptul că regele maghiar nu putea interveni în favoarea lui Radu cel Frumos, fiind ocupat în Bosnia cu otomanii, dar și în conflict cu împăratul german Frederic al III-lea.

Oastea moldoveană condusă de Ștefan a ajuns sub zidurile cetății la 23 ianuarie și a început atacul, susținut de un masiv bombardament. Cetatea Chilia şi fortăreaţa Licostomo (de pe insula din faţă, ocupată de o garnizoană ungară încă din vremea lui Iancu de Hunedoara) au fost cucerite in data de 25 ianuarie.

„Vă leatul 6973 [1465] meseța ghenarie 23, adunându Ștefan vodă multă oaste de țară, vrându să rascumpere cetățile carile le luase păgânii de la alți domni, pogorât-au cu toată puterea sa spre cetatea Chiliei. Și sosindu la cetate miercuri spre joi, la miază-noapte, au încunjurat cetatea. Însa joi nu s-au apucat de harțu, iară vineri dins-de-dimineață au început a bate cetatea și așa toată ziua s-au hărțuit până în seară. Iară sâmbătă se inchinară cei din cetate și intră Ștefan vodă în cetatea Chiliei. Și acolo petrecând trei zile veselindu-să, laudându pre Dumnezeu, îmblânzea oamenii în cetate. Decea și la Cetatea Albă au tras și multă năvală făcându, dobândi și Cetatea Albă. Și așa amandoao cetățile cu multă moarte și peire de ai săi le dobândi, carile întărindu-le cu bucate și cu slujitori, au lăsat pre Isaia și pre Buhtea pârcălabi, ca să le grijască, iară el s-au întorsu la scaunul său la Suceava. Iară în al zecilea an a domnii sale, în anii 6974 [1466], iulie 10, au început a zidi mănăstirea Putna, spre slava lui Dumnezeu și a Preacuratii Maicii Fecioarii Mariei” [Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei].

 1512: Forţele unite ale lui Mehmed-beg şi boierilor Craioveşti îl  înfrîng la Văcăreşti pe  Vlad al V-lea cel Tânăr (Vlăduț Vodă; cca. 1488 – 23 ianuarie 1512). Domnitorul a fost luat prizonier şi apoi decapitat.

Era fiul lui Vlad Călugărul şi al văduvei lui Basarab cel Tânăr, Maria, călugărită Eupraxia.

Urcă pe tronul Munteniei în octombrie 1509, la vârsta de 16 ani, cu ajutorul boierilor Craioveşti, marele ban Barbu şi marele vornic Pârvu, care erau fugari peste Dunăre datorită prigoanei la care i-a supus Mihnea cel Rău. Noul domn şi protectorii săi, relatează Letopiseţul cantacuzinesc, şi-au jurat credinţă reciprocă în faţa lui Mehmed beg, sangeak-bey-ul de Nicopole, domnul făgăduind că nu va face „vreun rău sau vreun hicleşug”, iar boierii că nu vor umbla la rândul lor „cu hicleşug” şi-l vor sluji pe domn „cu dreptate”. L-a înfrânt pe Mircea al III-lea în februarie 1510, obligându-l să se refugieze în Transilvania, unde se găsea deja tatăl său, Mihnea cel Rău.

Curând însă, înţelegerea cu Craioveştii a fost ruptă, deoarece se bănuia că aceştia făceau demersuri la Poartă pentru numirea marelui comis Neagoe, fiul lui Pârvu, ca domn şi, mai ales, datorită faptului că Vlad sprijinea, contra voinţei marilor boieri, pe prinţul Selim (viitorul sultan) în conflictul cu tatăl său, Baiazid II. În contextul luptei pentru tronul Imperiului Otoman dintre fiii lui Baiazid II, Selim şi Ahmed, bey-ul de la Nicopole îl învesteşte, cu de la sine putere, pe Neagoe şi porneşte cu o oaste formată din 4-5.000 de oameni pentru a-l instala. Lupta s-a dat în apropiere de Bucureşti, între 8 şi 23 ianuarie 1512, încheindu-se cu înfrângerea, capturarea şi decapitarea domnului Vlad alV-lea A fost înmormântat în biserica Mănăstirii Dealu, ctitoria fratelui său, Radu cel Mare.

23 ianuarie 1512: În Ţara Românească, începea domnia lui Neagoe Basarab (până în septembrie 1521).

Era fiul marelui vornic Pârvu Craiovescu și al soției acestuia, Neaga. A fost căsătorit cu Doamna Despina, din familia sârbă Brancovici.

Foto : Neagoe Basarab și soția sa, doamna Despina, în tabloul votiv de la Mănăstirea Curtea de Argeș

Pe timpul domniei sale, a încurajat dezvoltarea comerțului și meșteșugurilor, iar pe plan diplomatic a practicat o politică de echilibru, căutând să contrabalanseze suzeranitatea turcească prin legaturi diplomatice cu puterile creștine, a făcut donații generoase mănăstirilor ortodoxe (în Țara Românească, în țările din Balcani, Patriarhiei Ecumenice, lăcașurilor de cult din Ierusalim și de la Muntele Sinai). În timpul domniei sale a fost construită Mănăstirea Curtea de Argeș.

A avut însemnate contribuţii în dezvoltarea culturii, tiparului şi arhitecturii, fiind autor al uneia din primele scrieri originale din literatura română, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, scrisă în slavonă şi tradusă în limba română în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, şi ctitor al bisericii episcopale de la Curtea de Argeş (1517).

 În timpul domniei sale s-a tipărit a II-a carte românească din istoria literaturii române, Octoihul, de către ieromonahului Macarie. 

Pe plan intern a dus o politică de întărire a autorităţii centrale. , iar pe plan extern a avut bune relaţii cu Ungaria, Polonia şi Veneţia, bucurându-se totodată şi de încrederea turcilor.

Biserica Ortodoxă Română îl cinsteşte pe Sfântul Voievod Neagoe Basarab la 26 septembrie, proclamarea oficială a canonizării având loc la 26 octombrie 2008.

1549: A murit Johannes Honterus (născut Honter), învăţat umanist sas din Transilvania, teolog reformator religios protestant al sașilor din Transilvania, fondatorul gimnaziului săsesc din Brașov, din curtea Bisericii Negre, actualul Liceu Johannes Honterus.

Johannes Honter (n.1498 – d.23 ianuarie 1549).

Numele de Honterus, pe care l-a folosit mai târziu, este forma latinizată derivată din „Honter”, denumirea săsească a cuvântului Holler sau Holunder.

Prin activitatea sa vastă și multilaterală, a dobândit încă din viață un meritat renume, ce a depășit granițele țării.

Este fondatorul gimnaziului săsesc din Brașov, al primei tipografiii transilvănene și al primei fabrici de hârtie din regiune, care a livrat hârtie și în Țara Românească și Moldova.

A fost profesor la Universitatea Jagellonă din Cracovia și a tipărit cunoscuta reprezentare cartografică a Transilvaniei, Chorographia Transylvaniae Sybembürgen (1532).

Honterus este cunoscut mai ales pentru activitatea sa editorială geografică și cartografică, precum și pentru implementarea reformei luterane în Transilvania și întemeierea Bisericii Evanghelice. Este înmormântat în Biserica Neagră

Adept al luteranismului, a reformat biserica săsească din Braşov (1542) şi a înfiinţat, tot aici, prima tipografie transilvăneană (1535) ; tot la insistenţele lui se înfiinţează, la Braşov, prima fabrică de hârtie din regiune, care va livra hârtie şi în Ţara Românească şi Moldova; Honterus născut la 1498 a fost înmormântat la 23 ianuarie 1549 în Biserica Neagră.

Prin activitatea sa vastă și multilaterală, a dobândit încă din viață un meritat renume, care a depășit granițele țării.

1662: A căzut în lupta cu Mihai Apafi I în Bătălia de la Seleușul Mare, Ioan (János) Kemény   fost principe al Transilvaniei între 22 decembrie 1660 și 23 ianuarie 1662. S-a născut la Bichiș (Mureș în 1607), ca fiu al nobilului Boldizsár Kemény, din vestita familie Kemény.

A ocupat funcții diplomatice în timpul domniei lui Gabriel Bethlen, funcții militare în timpul domniei lui Gheorghe Rakoczi al II-lea, fiind ales principe al Transilvaniei în 1660, confirmat în funcție de Dieta Transilvaniei (1 ianuarie 1661). La propunerea lui se hotărăște recunoașterea suzeranității habsburgice asupra Transilvaniei și ieșirea principatului de sub suzeranitatea otomană.

Este nevoit să fugă din fața amenințării militare turcești, dar găsește sprijin la împăratul Leopold I, care îl ajută cu o armată de 36.000 soldați, sub comanda generalului Montecuccoli. Între timp, datorită intervenției pașei Ali de la Timișoara, Poarta îl confirmă ca principe pe Mihai Apafi I. Ioan Kemény reacționează rapid și încearcă sa îl prindă pe Mihai Apafi I, sub asediu, la Sighișoara.

Turcii intervin în ajutorul lui Mihai Apafi I și doi principi se înfruntă în bătălia de la Seleușul Mare, la 22-23 ianuarie 1662. Ioan Kemény cade în luptă iar în urma acestei victorii, oponentul său Mihai Apafi I devine noul principe al Transilvaniei.

Ioan Kemeny este autorul unor Memorii faimoase (publicate în anul 1856 de către Academia Ungară), o excepțională cronică a Transilvaniei pentru o perioadă de treizeci de ani. Corespondența sa cu domnitorii români arată, Așa cum scrie Ștefan J. Fay, “legătura inevitabilă dintre cele trei principate pentru salvgardarea lor reciprocă în fața presiunilor străine, precum și înțelesul adânc al Moștenirii lui Mihai Vodă Viteazul: gândul Regatului dac”. Mai mult decât atât, Ioan Kemény este unul dintre principii și voievozii pământeni care au înfruntat “teroarea istoriei” (expresia aparține lui Mircea Eliade), apărând Transilvania de pericolul transformării ei în pașalâc turcesc.

În lucrarea “Ioan Kemény. Memorii. Scrierea vieții sale”, ediție prefațată de Ștefan J. Fayn, în românește de Pap Francisc, având cuvânt înainte de acad. Camil Mureșanu (2002), Ștefan J. Fay îl consideră pe Ioan Kemény “un «Model» de cavaler al curajului, al cinstei, al măsurii în judecata politică și militară, al iubirii de pământul pe care s-a născut – comparabil cu cele mai frumoase chipuri de eroi ai Renașterii din țările apusene”. Cronicarul turc Evlia Celebi scria despre același Kemény că “a fost socotit în timpul vieții ca unul dintre cei mai de seamă bărbați politici ai Transilvaniei”, un om care “cunoștea toate științele filosofice și avea cunoștințe extraordinare și nemaipomenite”.

1767: S-a încheiat prima domnie în Moldova a lui Grigore al III-lea Alexandru Ghica (n.1724 – d.12 octombrie 1777, la Iași.

A fost fiul dragomanului Alexandru Matei Ghica și nepot de frate al lui Grigore Ghica al II-lea, a fost domn al Moldovei de două ori, între 18 martie 1764–23 ianuarie 1767 și septembrie 1774–1 octombrie 1777 și al Țării Românești: 17 octombrie 1768–5 noiembrie 1769.

În politica externă a fost dușman al Austriei și prieten al Rusiei, iar față de turci s-a folosit de intrigi. Pe plan intern a regularizat strângerea birurilor și a pus capăt abuzurilor. A deschis o manufactură de postav, cu meșteri din străinătate, la Chiperești (lângă Iași) și a zidit lângă Mitropolie o școală, ca urmare a reorganizării învățământului, gândită de el. Prin măsurile luate, a reușit să aducă țara la o relativă bunăstare

Înlocuit cu Grigore Callimachi în 1767 la conducerea Moldovei, recâștigă tronul după Tratatul de la Kuciuk-Kainargi în 1774 fiind reînscăunat domn în1774. Austria s-a înțeles în secret cu Rusia și în 1775 obține de la Poartă nord-vestul Moldovei, pe care avea s-o denumească „Bucovina”, cu toate că domnitorul și boierii au protestat vehement. Astfel, vechile ținuturi românești, Cernăuți, Storojineț, în mare măsură Suceava cu Putna lui Ștefan cel Mare și salba de mănăstiri giuvaiere ale geniului românesc înglobate în tinutul Bucovina au fost anexate de Austria. Într-o „depeșă” către Poartă Ghica Vodă scria: „Partea ocupată a Moldovei [Bucovina] întrece în îmbelșugare și valoare toată celaltă parte a țării.” Deoarece a protestat împotriva pierderii acestui teritoriu, austriecii au cerut turcilor să-l înlăture.

Sultanul turc l-a trimis la curtea lui Grigore al III-lea pe capugiul (agent executor), Ahmed Cara Hisarli-aga, cu porunca de a-i comunica mazilirea și de a-l aduce viu sau mort la Istanbul. Capugiul l-a ucis pe domnul moldovean în noaptea de S.N. 12 spre 13 octombrie 1777, la orele 3 -4 dimineața, spre indignarea opiniei publice europene.

După execuție, turcii l-au decapitat și, coborându-i corpul pe fereastră,l-au îngropat în fundul grădinii. Scena asasinatului este descrisă cu unele modificări astfel : „i s-a servit cafea și, când s-a aplecat să ia ceașca, la un semn al emisarului turc, garda turcească a tăiat capul domnitorului și i-a aruncat trupul pe fereastră. Și astfel, murea în încleștare cu asasinii săi Grigore al III-lea al Moldovei, la 1 octombrie 1777, capul său fiind dus la Istanbul, trupul fiindu-i înmormîntat la mănăstirea Sf. Spiridon din Iași. În timpul cât a fost domnitor s-a confruntat și cu opoziția unor mari boieri din Moldova care insistau asupra măririi numărului zilelor de boieresc până la 36. [boieresc= obligație a țăranilor de a munci în folosul boierului, în schimbul unui lot de pământ, dat în folosință].

Profesorul și istoricul Ion Nistor, în lucrarea sa Istoria Bucovinei reproduce însemnările unui corespondent din Istanbul, datate la 19 noiembrie 1777, privind cauza asasinării domnitorului Moldovei din ordinul sultanului „…districtul Bucovinei a fost principala cauză a asasinării principelui Ghica. Acest domn nu voia cu nici un preț să consimtă la cesiunea Bucovinei în favoarea Austriei. Precum se vede el se comporta ca un suveran independent.”

1819: S-a născut la Sibiu, profesorul, arheologul, istoric de artă de origine germană din Transilvania și pionier al meteorologiei, Ludwig Reissenberger. (m. 1895, Sibiu).

A studiat la actualul Colegiu Brukenthal și ulterior teologia si stiintele naturii la Universitatea din Berlin, unde s-a specializat în istoria artei; A fost meteorolog, profesor, arheolog, istoric de arta;

A călătorit pentru studii în nordul Italiei, în Elveția și Germania. A revenit la Sibiu, fiind angajat profesor la școala pe care o absolvise în trecut. În 1848, în timpul Revoluției, a făcut parte din Garda Națională Germană din Transilvania. A fost curator la Muzeul Brukenthal, reprezentantul Comisiei de Meteorologie pentru Transilvania, consilier municipal și membru al Consistoriului Evanghelic. Din aceste poziții el a reușit dotarea instituțiilor de învățământ cu material modern și cu cărți noi. A înzestrat muzeul cu material modern care a facilitat o mai bună cercetare și înzestrare. Principalele sale linii de cercetare au fost meteorologia și istoria artei din Transilvania, fiind primul cercetător care a făcut studii și măsurători barometrice în munții Carpați

A efectuat cercetari ale antichitatii in Transilvania, observari meteorologice la Sibiu si masurari de altitudine in Carpatii Meridionali. A fost unul din membrii fondatori ai Asociatiei pentru Studiul Transilvaniei (1840) si al Asociatiei Transilvane pentru Stiintele Naturii (1849), fiind mulți ani in conducerea acestora.Totodată, a devenit profesor la Liceul Brukenthal intre 1850 si 1880 iar dupa 1851 a fost colaborator al Comisiei Centrale pentru Meteorologie si Magnetism al Pământului din Viena, fiind numit presedintele statiei meteo din Sibiu.
In 1859 a fost numit membru corespondent al Oficiului Imperial pentru Geologie, iar din 1862 a fost numit membru corespondent de catre Societatea Zoologica Botanica din Viena.
Este inmormantat la Sibiu.

1821:   Tudor Vladimirescu  a adresat o Proclamaţie locuitorilor Ţării Româneşti prin care îi chema la luptă.

Tudor Vladimirescu (n. 1780, Vladimir, Țara Românească – d. 28 mai 1821, Târgoviște, Țara Românească) a fost o figură emblematică pentru istoria Țării Românești, de la începutul secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluției de la 1821.

„Proclamația de la Padeș” (Gorj, aproape de Tismana) din 23 ianuarie 1821 a fost un document programatic al revoluției conduse de Tudor Vladimirescu, adresat către tot „norodul omenesc” din București (în fapt al Ţării Româneşti) care cuprindea o serie de revendicări în conformitate cu dorința generală de modernizare a societății românești.

Proclamația de la Padeș a consemnat țelurile Revoluției de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, începutul  procesului de renaștere națională. Proclamația cuprindea un îndemn către poporul românesc de a lua parte la lupta pentru eliberarea de sub influența fanariotă, precum și o serie de revendicări, printre care împărțirea pământurilor boierilor și mănăstirilor către țărănime, desființarea privilegiilor boierești, dreptate și slobozenie. 

Deşi înfrântă, mişcarea a inaugurat revoluţiile româneşti moderne şi a determinat înlăturarea regimului fanariot şi restabilirea domniilor pământene.

1828: Cărturarul român Gheorghe Asachi a pus la Iași piatra de temelie a Școlii primare de la Trei Ierarhi.

Școala primară de la Trei Ierarhi

 În ziarele vremii se scria despre aceasta nouă școală că reprezenta „garanția perpetuării și îmbunătățirii nivelului cultural al tinerilor vremii ce va să vină“.Scopul școlii era să promoveze educarea copiilor din diferite categorii sociale și să pregătească funcționari care să fie angajați, după absolvire, în aparatul administrativ.

Această școală primară a avut două clase: prima, „clasul elementar” și cea de-a doua, „clasul normal”. În 1830 Asachi a introdus cursul gimnazial, cu durata de patru ani, Gimnaziul Vasilian, cel mai vechi liceu din Moldova, cunoscut și sub denumirea de Școala Vasiliană, numită astfel în cinstea domnitorului Vasile Lupu, ctitorul care, cu veacuri înainte, pusese acolo bazele unui învățământ înalt.

Din Gimnaziul Vasilian s-au dezvoltat ulterior Academia Mihăileană și Colegiul Național Iași. Primul director al acestei instituții școlare a fost Iordache Săulescu.

1853: S-a născutla Douet, Saint-Sébastien-sur-Loire, Franța, jurnalistul și scriitorul românVintilă Jules Rosetti; (d.10 septembrie 1916, București).

A fost fiul lui Constantin A. Rosetti și al Mariei Rosetti (Mary Grant), redactor la ziarul Românul, iar din anul 1885 conducătorul ziarului, precum și unul dintre întemeietorii revistei Dacia viitoare și membru fondator al Ligii Culturale.

A făcut parte și din comitetul de conducere al Societății presei. Din 1901 a fost director al Monitorului oficial.

Vintilă C.A. Rosetti a reunit mai multe istorioare şi mici nuvele, care au fost publicate şi în ziarele „Românul” şi „Românul literar”, într-un volum intitulat „Maria C.A. Rosetti. Scrieri din 1864 şi 1865”, cu o introducere reprezentând aprecierile istoricului francez Jules Michelet despre opera ei.

În volum au fost cuprinse şi alte lucrări literare, printre care şi o poezie scrisă în martie 1864.

 1878: Se semnează la Kazanlîc între reprezentanții Rusiei și Turciei armistiţiul în războiul ruso-româno – turc.Reprezentantul României, colonelul Eraclie Arion, nu a fost acceptat de cele două puteri să participe la negocieri și la semnarea armistițiului.

Sub presiune britanică, Rusia a acceptat armistițiul oferit de Imperiul Otoman, dar a continuat să avanseze spre Constantinopol. Britanicii au trimis o flotă maritimă de război pentru a intimida Rusia și a opri armata acesteia să ocupe orașul, iar forțele rusești s-au oprit la San Stefano. În cele din urmă, Rusia a impus otomanilor Tratatul de la San Stefano, prin care Imperiul Otoman recunoștea independența României, Serbiei și Muntenegrului, și autonomia Bulgariei.

1891: S-a născut la Timișoara, operatorul de imagine și regizorul de film român de etnie maghiară, Iosif Bertok, fost operator de front în Serviciul cinematografic al Armatei austro-ungare în anii primului război mondial; (d.8 ianuarie 1972, Arad).

Și-a început activitatea de operator cinematografic în 1911 ca independent, învățând meseria din mers. În această calitate a cutreierat România, Ungaria, Austria și Serbia. A lucrat și pe front, iar până în 1945 contribuie la realizarea a diferite filme documentare, jurnale de actualități etc.

A fost proiecționist și operator pentru o companie ambulantă. În timpul Primului Război Mondial a fost mobilizat în armata austro-ungară, repartizat la Serviciul Fotografic și Cinematografic din cadrul Biroului de propagandă al Armatei Austro-Ungare, filmând în Rusia, Serbia, România, Bulgaria, Italia și Albania.

La sfârșitul războiului mondial s-a întors în Transilvania și a continuat munca de proiecționist de filme în cinematografe.

A făcut o călătorie de studii la Munchen și Berlin (1924), apoi a devenit operator de film la București. În perioada interbelică a filmat: Lia în regia lui Jean Mihail, Haiducii, Ciocoii, Insula Șerpilor în regia lui Horia Igiroșanu.

A filmat numeroase jurnale de actualități, documentare, iar între 1937–1941 a fost colaborator și angajat al Oficiului Național Cinematografic din România.

A regizat filme documentare didactice: Marmura, Cărbunele, Lemnul, Ionel și Mărioara, Insula Șerpilor, Din viața cooperatistă a Sibiului, Uzinele Malaxa. Din 1941 s-a mutat la Budapesta, ca șef al unei secții de foto și cinema al unui magazin universal.

În 1945 s-a stabilit la Arad, unde a deschis un atelier fotografic care a funcționat până în 1958, când s-a pensionat.

VIZIONAȚI și :  Intrarea armatei a 9-a germane, în frunte cu August von Mackensen în București, Secvențe filmate de Iosif Bertok reproduse de https://alephnews.ro.

1905 : Are loc Congresul Partidului Național Român de la Sibiu.

În baza noului program însușit de PNR la congres, a fost abandonată tactica pasivismului, fiind adoptată cea a luptei parlamentare, activismul. A fost votat programul de luptă politică al partidului: „Recunoașterea poporului român ca națiune alcătuitoare în stat, căreia să i se asigure dezvoltarea sa etnică și constituțională, respectarea legii despre egala îndreptățire a naționalităților, garantarea prin lege a dreptului de întrunire și de organizare, libertatea presei, adoptarea votului universal, egal și secret” etc.

1918 (23 ianuarie/5 februarie): Guvernul român a primit din partea Puterilor Centrale un Ultimatum care prevedea ca, în termen de patru zile, să-și facă cunoscute intențiile în vederea încheierii păcii.

Acesta a fost pus în dezbaterea Consiliului de Miniștri la 25 ianuarie/7 februarie. Reprezentanții Partidului Conservator s-au pronunțat pentru denunțarea armistițiului și continuarea războiului, iar cei ai Partidului Liberal pentru prelungirea armistițiului și angajarea negocierilor pentru pace. Pe fondul disputelor și pentru tergiversarea răspunsului ce trebuia trimis Puterilor Centrale, guvernul condus de Ion I.C. Brătianu a demisionat la 26 ianuarie/8 februarie. Câteva zile mai târziu, s-a constituit un nou guvern sprijinit de liberali sub conducerea generalului Alexandru Averescu, care deținea și portofoliul de ministru de externe ad-interim.

1922: În perioada 23 ianuarie – 4 iunie, în România, a avut loc „Procesul din Dealul Spirii ” intentat unui număr de 271 militanţi socialiști, printre care delegaţii de la Congresul general al Partidului socialist din 8 mai 1921, care votaseră afilierea fără rezerve la Internaţionala a III-a Comunistă (Comintern) .

La 10 iunie, printr-un decret, 213 dintre acuzaţi au fost amnistiaţi şi eliberaţi.

1922: S-a născut Grigore Baştan, primul general paraşutist al României, care a avut un rol important în dezvoltarea paraşutismului; (m. 1983).

 1928: S-a născut la Târgoviște, prozatorul Mircea Horia Simionescu, cunoscut publicist şi eseist descendent dintr-o ramura a familiei Brătienilor.

S-a înscris în 1948 la Facultatea de Litere a Universității din București, pe care a întrerupt-o în anul al doilea din cauza situației materiale precare. A absolvit în anul 1962, la secția fără frecvență; (m. 2011).

Din 1950 a lucrat la ziarul Scînteia, ca redactor, dar a părăsit gazetăria în 1969.

Primele scrieri literare i-au apărut în 1968 în revista Luceafărul și a debutat editorial, în anul 1969, cu romanul Dicționar onomastic, primul volum din ciclul Ingeniosului bine temperat, din care mai fac parte romanele: Bibliografia generală, Jumătate plus unu (Alt dicționar onomastic), Breviarul (Historia calamitatum), oxicologia sau Dincolo de bine și dincoace de rău. 

A fost director al Operei Române între anii 1971–1973. Uniunea Scriitorilor din România i-a acordat de trei ori Premiul pentru proză, iar în anul 1998, Premiul Opera Omnia.

A fost aracterizat de critica literară drept un precursor al postmodernismului literar românesc.

1940: S-a născut la Godeni, Argeș, poeta română  Ileana Mălăncioiu, eseistă, publicistă, disidentă și activist civic, membru corespondent (din 2013) al Academiei Române.

 A absolvit Facultatea de Filosofie a Universității București în 1968, cu lucrarea Locul filozofiei culturii însistemul lui Lucian Blaga, devenind Doctor în Filosofie în 1977, cu teza Vina tragică (Tragicii Greci, Shakespeare, Dostoievski, Kafka). 

Din 1980 a devenit redactor la revista Viața românească. A debutat cu versuri în Luceafărul, în 1965. A scris volumele de poezie: Pasărea tăiată, Inima reginei, Peste zona interzisă, Urcarea muntelui, Ardere de tot, Linia vieții (antologie), bine apreciate de critica literară.

Înainte de 1989, a lucrat la Televiziunea Română, la revista Argeș, la Studiourile Animafilm și la revista literară Viața românească (de unde a demisionat în 1988 din pricina acutizării cenzurii, inclusiv asupra scrierilor lui Constantin Noica ). După 1989 a lucrat la revista social-politică 22, la Editura Litera (redactor șef) și la săptămânalul România literară.

21-23 ianuarie 1941, în România, mişcarea legionară organizează o revoltă armată . După înăbuşirea acesteia de către forțele fidele generalului Antonescu, conducătorul statului, mişcarea legionară a fost înlăturată de la putere şi interzisă.

1945: După ce între 18 decembrie 1944 și 27 aprilie 1945, Amatele 1 și 4 române, în cooperare cu trupele Frontului 2 ucrainean și unitățile de partizani slovaci, au desfășurat ample operațiuni militare pentru înfrângerea rezistenței naziste de pe teritoriul Slovaciei, armata a 4-a română a eliberat orașul Roznava, poarta de pătrundere spre zonele centrale ale Cehoslovaciei.

 1949: În Republica Populară Română intră în vigoare  Decretului pentru înfiinţarea Miliţiei , în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, în sarcinile ei intrând oficial, ca principal scop, „menținerea ordinii pe teritoriul Republicii Populare Române, apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor și a securității personale a acestora”.

Miliția avea circa 40.000 de angajați, în sarcinile ei intrând și paza frontierelor. Prin același decret, Instituțiile „burgheze” ale vechiului regim, Poliția și Jandameria, au fost desființate.

După căderea regimului comunist, prin Decretul – Lege nr. 2/27 decembrie 1989 s-a reînfiinţat Poliţia Română, ale cărei competenţe au fost reglementate, ulterior, prin Legea nr. 26 din 18 mai 1994 şi prin Legea 218 din 23 aprilie 2002.

1955: A avut  loc, la Paris, prima audiţie a „Simfoniei de cameră pentru 12 instrumente soliste”, de George Enescu (compusă în 1954).

Prima audiție, interpretată de Asociația Concertelor de Cameră, dirijată de Fernand Oubradous.

În România a avut premiera în 1958, la Ateneul Român, la comemorarea unui an de la moartea lui George Enescu, sub bagheta lui Constantin Silvestri, care a declarat audienței că aceasta a fost cea mai dificilă lucrare a compozitorului, în mare parte pentru că limba muzicală era atât de modernă și atât de diferită față de oricare dintre celelalte lucrări ale sale. 

1958: A decedat la închisoarea comunistă de la Râmnicu Sărat, generalul român Constantin Pantazi; (n.26 august 1888, Călărași).

A fost ministru al apărării în perioada 23 ianuarie 1942 – 23 august 1944 și unul din cei mai fideli adepți ai ex-generalului Ion Antonescu.

La 22 ianuarie 1942 gen. Pantazi a fost numit ministru secretar de stat al apărării naționale.

A fost arestat la 23 august 1944, judecat în „lotul Antonescu” și trecut din oficiu în poziția de retragere, alături de mareșalul Antonescu și de alți comandanți militari cu rang înalt ai regimului antonescian, care au fost acuzați că „prin activitatea lor în funcțiunile sau comenzile ce au avut, au sprijinit conducerea politico-militară a Mareșalului Antonescu Ioan, contribuind astfel la dezastrul Armatei”, prin decretul nr. 312 din 6 februarie 1945.

În 1946, Tribunalul Poporului din București l-a condamnat la moarte, pentru crime de război. Premierul Petru Groza i-a comutat pedeapsa cu moartea în muncă silnică pe viață, în timp ce Pantazi era dus spre locul de execuție.

1981: Prin Decretul nr. 15/23 ianuarie 1981 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, Municipiul București a reunit alături de cele șase sectoare administrative, și Sectorul Agricol Ilfov cu sediul administrativ în comuna Balotești.

Inițial, Sectorul Agricol Ilfov a avut un oraș, Bufea, 26 de comune și 73 de sate. Acest al șaptelea sector al Capitalei, a fost transformat (24 septembrie 1996) în județ, cu reședința în București.

  1990:  Consiliul Frontului Salvării Naţionale (CFSN) a hotărât, în urmă cu 29 de ani participarea FSN la alegeri şi stabilirea datei acestora pentru 20 mai 1990.

Foto: Ion Iliescu și Petre Roman

Disidenta anticomunistă  Doina Cornea demisionează din CFSN, precizând că nu doreşte să ia parte la lupta pentru putere, în situaţia în care FSN porneşte în campania electorală net avantajat.

La 30 ianuarie se retrage din CFSN şi poeta Ana Blandiana. La 6.II.1990, FSN a fost înregistrat la Tribunal ca partid politic, avându-l ca preşedinte pe fostul lider comunist Ion Iliescu.

1999: A cincea mineriadă: Miron Cozma și Romeo Beja, liderii minerilor, cad de acord cu  primul–ministru Radu Vasile să fie redeschise minele Dâlja și Bărbăteni și să se aprobe o creștere salarială pentru ortaci de 30–35%. Minerii se reîntorc în Valea Jiului.

Foto: Liderul minerilor, Miron Cozma și premierul Radu Vasile

La final, premierul Radu Vasile a declarat: „Nicio parte nu a câștigat, în schimb a câștigat țara. […] acțiunea revendicativă s-a încheiat. Minerii se îmbarcă, la ora actuală, în mașini, se întorc la locul de baștină. În esență, aceste discuții au durat câteva ore. Au fost depistate o serie de soluții care însă vor fi finalizate după prezentarea unui program de reducere a pierderilor, prin reducerea costurilor în companiile componente și participante la acțiunile revendicative”.

2000: A murit chimista Ecaterina Ciorănescu-Neniţescu, autoare a unor importante lucrări în domeniul chimiei organice şi al medicamentelor de sinteză; membru titular al Academiei Române din 1974; (n. 1909).

2014:A decedat la Iași, criticul și istoric literar Alexandru Andriescu, distins cu premiul „Bogdan Petriceicu Hașdeu” al Academiei Române;(n.12 ianuarie 1926, Gâștești, Iași).

2016: A decedat șahista română Elisabeta Polihroniade (Elisabeta Ionescu) ; (n. 24 aprilie 1935).

 A devenit maestru internațional în 1960, iar din 1982  mare maestru internațional. A fost campioană națională în 1966, 1970, 1971, 1972, 1975, 1976 și 1977. A fost și reprezentantă a României la Olimpiadele de Șah.

2021: A decedat la București, actrița de teatru și film Oana Ștefănescu (n.19 noiembrie 1960, București),

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” la clasa profesorului Octavian Cotescu.

A debutat pe scena Odeonului în spectacolul „Mincinosul” de Carlo Goldoni, regia Vlad Mugur.

A jucat pe scena Teatrului Odeon mai bine de trei decenii.

De-a lungul anilor, actrița Oana Ștefănescu a obținut mai multe premii: Premiul de debut pentru rolul Floricica în spectacolul „Este ciudat” (1987), Premiul Cea mai bună actriţă pentru rolul Anne în filmul „Căţărarea” la Festivalul Tinerilor Creatori de Film, Bucureşti (1987), premiul Cea mai bună actriţă pentru rolul Irina din spectacolul „Matca” (1988), premiul Cea mai bună actriţă pentru rolul Mariana în filmul „Înnebunesc şi-mi pare rău” – Premiul UCIN (1993), premiul Cea mai bună actriţă pentru rolul Antigona, în piesa cu acelaşi nume (1996), premiul Cea mai bună actriţă pentru rolul Mariana Alcoforado din spectacolul „Scrisorile călugăriţei portugheze” (1997), cu Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, premiul pentru Cea mai bună actriţă la Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea din 2015. Acestora li se adaugă Premiul de excelenţă pentru întreaga echipă de actori pentru spectacolul „…au pus cătuşe florilor” (regia Alexander Hausvater), la Gala UNITER 1992.

Bibliografie (surse) :

1. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
2. Istoria md.;
3. Istoricul zilei blogspot.com;
4. Crestin Ortodox.ro;
5. Wikipedia;
6. http://www.worldwideromania.com
7.  Bogdan Murgescu, Istoria Romaniei in texte;
8. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

Publicitate

DEZVĂLUIRI: REBELIUNEA LEGIONARĂ ȘI IMPLICAREA ÎN EVENIMENTELE DIN 21-23 IANUARIE 1941 A COMUNIȘTILOR ROMÂNI ȘI A ALTOR AGENȚI AI SERVICIILOR SECRETE SOVIETICE

Regele Mihai, Regina Mamă – Elena, Generalul Ion Antonescu, Horia Sima și Ion Zelea Codreanu la manifestația din 8 noiembrie 1940 de la Iași. Foto: Arhivele Naționale / Historice.ro

În septembrie 1940 pierderile teritoriale ce au lovit ţara au provocat în România o gravă criză politică. După cedarea Basarabiei sovieticilor, a urmat Dictatul de la Viena care rupea Transilvania de patria mamă în favoarea Ungariei lui Horthy și cedarea Dobrogei de sud (Cadrilaterul) către Bulgaria. Pe fondul creşterii impresionante a popularităţii Mişcării Legionare, s-a format un guvern condus de generalul Ion Antonescu care a adus şi Garda de Fier a lui Horia Sima la putere, transformând astfel la 14 septembrie 1940 România în Stat Naţional Legionar.

Însă această conducere bicefală a țării nu putea avea o viaţă lungă. După doar câteva luni de guvernare comună pe 21 ianuarie 1941, legionarii și generalul Ion Antonescu, au intrat într-un conflict deschis, încercând să preia singuri întreaga puterea.

Au fost trei zile de grave violenţe între Legiune şi armată. În cele din urmă, mișcarea legionară a fost înfrântă, iar Legiunea a intrat într-un declin din care nu a mai ieşit niciodată.

Istoricul dr. Tiberiu Tănase, secretar al Diviziei de Istoria Științei din cadrul CRIFST al Academiei Române și autor a sute de studii de specialitate publicate de editura Academiei Naționale de Informații Mihai Viteazul și publicațiile SRI „Intelligence” și „Revista Română de Studii de Intelligence”, cât și revista rezerviștilor SRI, „Vitralii – Lumini și Umbre” sau Arhivele Totalitarismului a INST – Academia Română. (…). El s-a dedicat cercetării documentelor din arhivele secrete ale fostelor servicii speciale românești și a unor aspecte mai puțin cunoscute din istoria  Legiunii „Arhanghelul Mihail”.

Cercetând arhivele existente în România, de la cele ale SRI (CNSAS) la cele naționale (DANIC), ale MAPN și ale Academiei Române, istoricul a constatat că „a reieșit implicarea în evenimentele din 21-23 ianuarie 1941 atât a unor comuniști români cât și a altor agenți ai serviciilor secrete sovietice”.

”Așa după cum demonstrează documentele din Arhiva SSI, comuniștii se înscriseseră masiv în Corpul Muncitoresc Legionar. Deși, comandantul Mișcării legionare observase acest fenomen și hotărâse o epurare, primirea de noi membri muncitori cu simpatii comuniste a continuat. Comuniștii s-ar fi înscris în cuiburile legionare pentru a-și satisface interesele importante: ascunderea scopului lor real, adică schimbarea orientării partidelor naționaliste, falsificarea rezultatelor, obținerea informațiilor din diferite compartimente ale vieții sociale și schimbarea în direcții favorabile intereselor URSS. Comuniștii ar fi exploatat slăbiciunile lui Horia Sima.”

În acest sens, autorul redă și concluzia unei Note a Direcțiunii Generale a Siguranței Statului (DGSS) din martie 1941, în care se arată că Legația Sovietică din București raporta că „în Mișcarea Legionară se aflau foarte multe elemente comuniste, foarte bine apreciate, iar mulți dintre aceștia, cu ocazia rebeliunii, au ațâțat spiritele provocând dezordini și chiar participând la jafuri.”

Unul dintre cele mai interesante documente din volum este un raport transmis Internaționalei a III-a de PCdR, la 9 februarie 1941, cu privire la „statistica devastărilor, numărul victimelor, pagubele estimate”.

Raportul, suntem informați din cuprinsul lui, era însoțit de edificarea Kremlinului asupra succesului operațiunii printr-un reportaj filmat, pentru a se lămuri cu ochii lor și coordonatorii de la Moscova „asupra modului în care s-a desfășurat rebeliunea în Capitală și cele mai importante centre din țară”.

Nota Direcțiunii Generale a Poliției (DGP) conchidea: „În concluzie, PCR raporta că acțiunea de penetrație comunistă în cadrele mișcării legionare a dat rezultate neașteptate și că ea reprezintă cea mai eficace încercare de revoluție în România”.

Analiza finală a expertului în informații este drastică: „Desfășurarea acțiunilor din timpul și după evenimentele din 21-23 ianuarie 1941 a dovedit că legionarii nu au reușit să depisteze sau să elimine elementele comuniste care s-au infiltrat din ordinul Internaționalei a III-a și al serviciilor de informații sovietice.

Mai mult, comuniștii au reușit să imprime Mișcării Legionare acele directive ale Internaționalei a III-a care vizau socoaterea de sub influența ideologiei legionare a cât mai multor muncitori, chiar și a celor ce activaseră sau activau în CML. Aceștia urmau să fie folosiți de PCR ca „o forță de șoc” conform cu principiile broșurii „Revolta armată și războiul de stradă”, curs predat la școala de propagandă a Internaționalei Comuniste de la Moscova.”, fapt evidențiat în Evenimentul Istoric, Nr 25, Februarie – Martie 2020.

Istoricul Tiberiu Tănase a relatat pe larg operațiunea într-unul din numerele revistei Historia, de unde publicația https://www.activenews.ro. a reprodus mai multe date și documente revelatoare din care reiese că Mișcarea Legionară a reprezentat pentru Partidul Comunist un concurent însemnat și incomod în lupta pentru cucerirea puterii politice și instaurarea unui stat totalitar, unde lupta pentru putere presupunea „eliminarea concurenților”, dorința de compromitere și distrugere a adversarului.

Competiția s-a amplificat în condițiile în care, prin Înaltul Decret nr. 3151 din septembrie 1940, Statul Român a devenit „Stat național-legionar, iar Mișcarea Legionară este singura mișcare recunoscută în noul stat”.

Odată cu proclamarea statului național-legionar, PCR transmitea noi instrucțiuni și directive membrilor săi, în care cerea ca aceștia „să speculeze asemănarea între unele principii comuniste și legionare și să se strecoare cât mai mult în rândurile cămășilor verzi pentru a le compromite; să speculeze toate nemulțumirile, creând cât mai multe dificultăți guvernului”.

În acest context, și autoritățile au devenit din ce în ce mai preocupate de infiltrările elementelor comuniste în Mișcarea Legionară. Astfel, ministrul de Interne, generalul Petrovicescu, recunoștea, în ședința Consiliului de Miniștri din 29 octombrie 1940, pătrunderea comuniștilor în Mișcarea Legionară, menționând că: „De multă vreme avem informația că se produce o penetrație de comuniști în Mișcarea Legionară”. De asemenea, generalul Antonescu îi comunica lui Hitler, la 14 ianuarie 1941 că „Mișcarea Legionară s-ar fi anarhizat prin implantarea în rândurile sale a comuniștilor”.

În memorandumul înaintat în aceeași zi Führer-ului, șeful statului român sublinia: „Elemente nepregătite sau trimise de comuniști poartă răspunderea pentru pierderea de popularitate a legiunii, pentru haosul economic care a urmat și pentru creșterea primejdiei de anarhie, în timp ce propaganda comunistă se intensifică”.

Instituțiile statului, cu ochii pe comuniști

Documente ale Inspectoratului General al Jandarmeriei, ale Direcției Generale a Poliției și ale SSI-ului conțineau o serie de informații care atestau asemenea infiltrări ale comuniștilor în rândurile legionarilor, speculând toate lipsurile muncitorilor.

Astfel, Inspectoratul General al Jandarmeriei informa prin Ordinul de informațiuni nr.71/1940, din 1 noiembrie 1940, în legătură cu „preocuparea comuniștilor în elaborarea unui plan pentru introducerea în Mișcarea Legionară a unor agenți comuniști de încredere, conform instrucțiunilor primite de la Centru (Moscova), și care, printre altele, vor căuta să provoace sub egida legionară tulburări și manifestațiuni”.

Cauzele care au dus la pătrunderea elementelor comuniste în Mișcarea Legionară au fost sesizate și de Direcția Generală a Poliției în „Dările de seamă din lunile februarie și martie”, în care erau menționate: a) ușurința cu care era primit în Mișcarea Legionară orice solicitant fără vreun control serios; b) desființarea breslelor, care a condus la împingerea muncitorilor spre continuarea activității în cuiburile legionare sau alte organizații cu caracter politic.

În timpul rebeliunii legionare s-a strigat „Trăiască Rusia sovietică”!

În ceea ce privește aspectele legate de amestecul sovieticilor prin filiera PCd.R la acțiunile din timpul rebeliunii, a fost publicat un număr redus de documente. Din documentele studiate în arhive (Direcția Arhivelor Istorice Centrale, Arhivele Naționale București, Arhiva Serviciului Român de Informații și arhivele MApN) a reieșit însă implicarea în rebeliunea legionară atât a unor comuniști români – mulți agenți ai serviciilor secrete sovietice, cât și a altor agenți ai serviciilor secrete sovietice.

În acest sens, în unele documente sunt menționate nume ale unor comuniști infiltrați și identificați ca participanți la rebeliune. Astfel, în unele dintre documente se menționează următoarele: „Cu ocazia manifestațiilor din ziua de 21 ianuarie, la care au luat parte și un grup de muncitori ceferiști, s-a auzit strigând TRĂIASCĂ RUSIA SOVIETICĂ!

Adevărații legionari au părăsit pe manifestanți, văzând singuri greșeala ce au făcut-o când au primit pe acești muncitori în sânul Mișcării Legionare. Persoanele care au strigat și manifestat pentru URSS nu s-au putut identifica, majoritatea dintre ei fiind înarmați cu revolvere” (4). Privitor la participarea comuniștilor la acțiunile din timpul rebeliunii, în „Darea de seamă pe luna martie 1941″ a DGP se preciza că: „În timpul rebeliunii, între muncitorii încadrați în CML au fost identificați numeroși comuniști care au participat la demonstrații, furturi, jafuri, crime. Sentințele pronunțate de către tribunalele militare confirmă această afirmație”.

Muncitori comuniști cu rol de „agenți provocatori”

Unii muncitori, identificați ca participanți la rebeliunea legionară, sunt menționați într-o notă a DGP din aprilie 1941, și anume: „Vasiliu Iulius – strungar la Rafinăria Teleajen a Societății Româno-Americane, comunist notoriu, înscris în cadrele Mișcării Legionare în care a activat până în ziua rebeliunii, la care a luat parte activă; Ionescu Nicolae (zis Dumitrache Nicolae), lăcătuș la Rafinăria Teleajen a Societății Româno-Americane, cunoscut ca vechi comunist, se înscrisese în ultimul timp în cadrele Mișcării Legionare în care a activat până în ziua rebeliunii, când a fost văzut luând parte la acțiunile la care se dedau rebelii; Cojan Constantin, lucrător la Rafinăria Teleajen a Societății Româno-Americane, comunist notoriu continuă a face propagandă în rândul lucrătorilor a făcut parte în ultimul timp din Mișcarea Legionară și a luat parte la rebeliune”.

De asemenea, a fost menționat și Lucrețiu Vâlceanu, „notoriu comunist și fost luptător în Brigăzile Internaționale Roșii din Spania, înscris ulterior în Mișcarea Legionară, în calitate de redactor al ziarului Biruința a difuzat zvonul fantezist că generalul Dragalina este de partea rebelilor”.

Demn de semnalat este și faptul că, într-un raport al Direcției Generale a Poliției, din 28 august 1941, rezulta că „după rebeliune s-a observat că un număr însemnat dintre foștii muncitori care aderaseră la Mișcarea Legionară s-au retras și au început să activeze în mișcarea comunistă din care făcuseră parte anterior. La Atelierele CFR Grivița, unde majoritatea elementelor comuniste trecuseră în tabăra legionarilor, astăzi se încadrează din nou în rândurile mișcării comuniste dând mîna cu foști tovarăși”.

Documentul demonstrează rolul de „agenți provocatori” pe care l-au îndeplinit „anumite elemente comuniste” infiltrate în Mișcarea Legionară. Activitatea „agenților provocatori comuniști” este confirmată și de SSI, care, urmărind permanent atât activitatea Mișcării Legionare, cât și activitatea comunistă, preciza în „Nota privind rolul agitatorilor comuniști introduși în Mișcarea Legionară”: „Cercurile legionare conducătoare cred că acești pseudo legionari (n.n. – comuniști) au fost introduși în mișcare numai pentru a agita și anarhiza țara, rămânând pe mai departe comuniști. Așa fiind – susțin cercurile menționate – nu poate fi cazul despre o încadrare a unor legionari în Partidul Comunist, ci despre o revenire a comuniștilor în cadrele partidului după ce și-au făcut datoria în cuiburile legionare”.

Horia Sima și militantul comunist Dumitru Groza

Dumitru Groza, şeful Corpului Muncitoresc Legionar din timpul rebeliunii legionare

Amestecul unor comuniști în timpul rebeliunii din 21-23 ianuarie 1941 este reluat și analizat pe o bază informațională mai largă de către SSI în „Darea de seamă asupra rebeliunii”, întocmită la sfârșitul lunii februarie din același an. Dar, prin aprobarea dată de Horia Sima, reorganizarea Corpului Muncitoresc Legionar (CML) urma să fie făcută sub conducerea lui Dumitru Groza, un „militant comunist de notorietate”.

Așa după cum demonstrează documentele din Arhiva SSI, comuniștii se înscriseseră masiv în CML. Comandantul Mișcării Legionare observase acest fenomen și hotărâse o epurare, însă primirea de noi membri muncitori cu simpatii comuniste a continuat. Și aceasta, pentru că, între comandantul Mișcării Legionare și conducătorii Partidului Comunist ar fi existat relații mult mai vechi.

După cum atestau date din Arhivele Siguranței și din cele ale Ministerului Muncii, Dumitru Groza, unul dintre apropiații lui Horia Sima, era în realitate, „unul dintre cei mai încrâncenați militanți ai extremismului de stânga”. Prin Dumitru Groza s-ar fi menținut supremația CML asupra restului Legiunii, iar Horia Sima i-ar fi luat permanent apărarea.

Tot în „Darea de seamă asupra rebeliunii” întocmită de SSI se oferă și alte câteva exemple de intruziune comunistă. Astfel, serviciile de Siguranță și ale SSI se implicaseră în arestarea lui Boris Niconov din Basarabia, trimis de Soviete cu „misiunea de a se introduce la legionari”. Un alt exemplu făcea referire la cizmarul Moga, un alt comunist notoriu din Cernăuți, care primise suma de 200.000 lei de la Ajutorul legionar, spre a se instala ca refugiat la Suceava. Alți comuniști legionari percheziționaseră sediul Centrului informativ Suceava al SSI, iar executanții au fost Krevinski, Cervinski și Viskeron Alois, de asemenea identificați ca notorii comuniști infiltrați în Mișcarea Legionară.

Concluzia documentului SSI privind implicarea comuniștilor în rebeliune, în urma directivelor și intereselor sovietice, se impunea de la sine: „Sovietele – cărora orice complicații de ordin politic intern din România le foloseau – au căutat și reușit prin elementele ce se infiltraseră în rândurile Mișcării legionare, pe de o parte, să fie informate asupra activității interioare a Mișcării legionare, iar pe de altă parte de a provoca tot prin aceleași elemente mișcări și acțiuni anarhice conform cu interesele sovietice”.

De altfel, și Legația Sovietică din București „era de acord cu faptul că în Mișcarea Legionară se aflau foarte multe elemente comuniste, foarte bine apreciate, iar mulți dintre aceștia, cu ocazia rebeliunii, au ațâțat spiritele provocând dezordini și chiar participând la jafuri”. Mai mult, „Sovietele ar fi trimis în România mari sume de bani pentru a fi întrebuințate în propaganda legionară. Cu împărțirea lor s-ar fi ocupat conducătorii muncitorilor legionari”.

Interesul sporit al Moscovei față de situația din România este demonstrat și de un raport documentat transmis de PCdR la 9 februarie 1941 Internaționalei a III-a, cu privire la „statistica devastărilor, numărul victimelor, pagubele estimate la circa zece miliarde lei”. Raportul era însoțit de un reportaj filmat „asupra modului în care s-a desfășurat rebeliunea în Capitală și în cele mai importante centre din țară. În concluzie, PCdR raporta că acțiunea de penetrație comunistă în cadrele Mișcării Legionare a dat rezultate neașteptate și că ea reprezintă cea mai eficace încercare de revoluție în România”.

Concluziile autorităților statului prezentate Președinției Consiliului de Miniștri subliniau că „jafurile, asasinatele și devastările au dat rebeliunii un caracter revoluționar comunist, explicabil, de altfel, prin primirea în Legiune a elementelor de stânga și a celor de la periferia Capitalei”.

Tiberiu Tănase / HISTORIA

Video ilustrativ de arhivă cu Horia Sima și Ion Antonescu.

Regele Mihai și Mișcarea Legionară

 

Așa cum e scrisă acum istoria, regele Mihai pare să fi plutit într-o zonă lipsită de orice fel de implicare politică până în august 1944 – ceea ce nu prea pare probabil.

Într-adevăr a fost marginalizat de Ion Antonescu și lipsit de pârghii de acțiune. Dar nici nu prea avea foarte multe șanse să se implice în viața publică după domnia dezastruoasă a lui Carol al II-lea.

Cuvântul de ordine al domniei regelui Mihai pare să fi fost păstrarea cu orice preț a monarhiei în România, indiferent de sacrificii. Regele Mihai inițial a acceptat de frica unei republici dominația lui Ion Antonescu (care a preluat și responsabilitatea pentru cele petrecute între 1940-1944), când i-a fost pus în pericol tronul de invazia sovietică în 1944 a luat parte la debarcarea lui Ion Antonescu în speranța că își va menține tronul, iar apoi a colaborat cu comuniștii cu aceeași speranță – până când a fost făcut pachet și trimis peste graniță.

Istoricul și jurnalistul George Damian a publicat în https://historice.ro. o serie de imagini în care regele Mihai apare la o manifestație legionară din 8 noiembrie 1940 de la Iași alături de regina mamă Elena, generalul Ion Antonescu și liderul Gărzii de Fier, Horia Sima.

Nu sunt foarte clare relațiile regelui Mihai cu Mișcarea Legionară la sfârșitul anului 1940, nu am văzut foarte multe scrise despre asta, poate fi un subiect care ar merita investigat mai atent.