PROPAGANDA ANTIROMÂNEASCĂ ASERVITĂ MOSCOVEI DEVERSEAZĂ FĂRĂ ÎNCETARE ÎN R.MOLDOVA FALSURILE ȘI MINCIUNILE GROSOLANE DIN VREMEA DEFUNCTEI URSS

Resurecția falsurilor istorice în R.Moldova

Se reactiveazează vechile fantome ale statalismului moldovenist de tip sovietic accelerând falsurile și reinterpretările unor personaje și evenimente istorice.

De departe, unul dintre pilonii construcției identitare moldoveniste și anti-românești îl reprezintă personalitatea domnitorului român Stefan cel Mare.

Folosit de istoriografia sovietică pentru construcția unei identități moldovenești diferită de ce română, Ștefan cel Mare este așezat la temelia narațiunilor propagandistice ce vor invada din nou spațiul public. Publicația https://deschide.md/ro/ redă mai jos un studiu realizat de reputatul istoric de la Chișinău, Octavian Țâcu (foto), despre modul în care sovieticii au falsificat și răstalmăcit istoria pentru a crea un ”popor moldovenesc” diferit de cel românesc.

Introducere

Discuțiile privind identitatea politică și etnică a marelui domnitor român, care par la Iași sau la București lipsite de sens, au în Republica Moldova o rezonanță cu totul aparte. Această dispută are o descendență din epoca sovietică, atunci când făuritorii „moldovenismului” au procedat la ancorarea discursului istoric creativ în „primordialismul” moldovenesc, disociat și opus românismului.

Din acest considerent, referința la „moldovean” și „moldovenesc” în cronicile timpului, în memoriile călătorilor străini și în diferite tratate ale epocii de până la anexarea Basarabiei, erau prezentate în exclusivitate ca repere ale separării identitare. În alte circumstanțe decât realitățile imperiale și totalitare sovietice, o astfel de abordare era imposibil de imaginat, chiar și în România comunistă, care la scurt timp s-a distanțat de acest discurs politic și public al Moscovei.

Cu toate acestea, anume pedalarea acestei anteriorități a noțiunii de moldovean față de cea de român a constituit cheia de boltă a ingineriilor sociale sovietice în RSSM (1940-1941/1944-1989).

Curent istoriografic „moldovenist” s-a format în contextul perioadei interbelice de către propaganda sovietică, a căpătat consistenţă în perioada postbelică, devenind o linie istoriografică oficială de partid atât în Uniunea Sovietică, cât şi în RSS Moldovenească. Curentul “moldovenist” porneşte din perioada interbelică prin lucrările lui C. Rakovski, B. Dembo, L. Alecsandri, capătă consistenţă după 1944 atât în URSS (N. Derjavin, M. Serghievski, A. Borşci, B. Serebrenikov, A. Udalţov, L. Cerepnin, etc.), cât şi în RSS Moldovenescă (I. Ceban, A. Grecul, A. Borşci, N. Narţov, N. Mohov,  A. Lazarev, V. Ţaranov, A. Surilov, B. Kolker, I. Grosul, I. Kopanski, V. Levit, S. Afteniuk, S. Brîseakin, A. Repida, D. Ursul, etc), pentru ca să genereze susţinători şi în perioada post-sovietică, cum ar fi V. Stati şi V. Stepaniuc.

Potrivit acestui curent, „moldovenii” şi românii sunt două popoare diferite, care vorbesc două limbi diferite, iar istoriile lor chiar dacă s-au intersectat în timp, au trasee diferite, chiar pornind de la etnogeneză.

În pedalarea acestei separări între „moldoveni” şi români, „moldoveniştii” invocă de multe ori argumente care au uneori de menirea de a oferi un justificativ istoriografic celor două anexări a Basarabiei în 1812 şi 1940.

Părut mort la momentul destrămării URSS, acest curent istoriografic şi-a descoperit utilitatea şi în perioada de independenţă a Republicii Moldova, în mod special în perioada guvernării comuniste (2001-2009), dar și celei „socialiste”  a lui Igor Dodon (2016-prezent), de această dată justificat în numele statalității moldovenești.

„Moldovenismul” post-sovietic, devenit aproape politică de stat în timpul guvernării comuniste și socialiste, a reactivat majoritatea argumentelor istorice generate de perioada sovietică, mulate de această pe ideea că existența statalității moldovenești este un argument în sine pentru justificarea lor.

Construirea lui Ștefan cel Mare ca „moldovean sovietic”

Pentru realizarea opere de separare a „moldovenilor” de români, ideologii sovietici au încercat să ancoreze „moldovenismul” sovietic într-un set de simboluri naţionale moldoveneşti inventate. „Naţionalul moldovenesc oficial” era promovat prin ritualuri de celebrare a unor tradiţii noi sovietice, comemorarea unor eroi ai trecutului „revoluţionar”, strict selectaţi de regim.

Unele personalităţi din istoria cenzurată a Moldovei istorice au fost incluse în discursul narativ oficial, iar altele au fost excluse.

Cazul lui Ştefan cel Mare este cel mai ilustrativ în acest sens. Ştefan cel Mare – figură emblematică a istoriei poporului român – a fost acceptat în perioada sovietică, ca un simbol, pretins, în exclusivitate, al identităţii moldoveneşti, înscriindu-se în logica „primordialismului” sovietic moldovenesc, cultivat asiduu de autorităţile sovietice.

Deosebit de relevantă pentru înțelegerea intrumentalizării lui Ștefan cel Mare este disputa identitară din jurul monumentului marelul domnitor, ridicat în anul 1928, de arhitectul basarabean Alexandru Plămădeală în centrul Chişinăului. 

Acesta este evacuată în iunie 1940 de către administraţia românească în retragere, pentru a nu fi lăsată în mâinile sovieticilor, apoi readusă pentru scurt timp la Chişinău, în 1942, ca peste doi ani din nou să fie strămutat tocmai la Craiova. Dar monumentul a fost găsit şi acolo, fiind întors la Chişinău ca „proprietate a statului sovietic“ şi instalat pe locul său vechi din faţa grădinii publice.

După 1956 s-au purtat discuţii privind evacuarea monumentului din centrul Chişinăului sau chiar distrugerea acestuia. Doar graţie intervenţiilor intelectualităţii s-a reuşit păstrarea operei lui Plămădeală. Totuşi, în 1972 s-a decis mutarea statuii în dosul parcului, cu aproximativ 18 metri, interpretată atunci ca o simbolică „mutare spre uitare“.

Această bătălie pentru imaginea și moștenirea domnitorului român, s-a trasferat ulterior și în terenul rivalității dintre autoritățile din RSSM cu cele din România socialistă pentru „primatul” consemnării evenimentelor și datelor din istoria domniei lui Ștefan cel Mare.

La 4 noiembrie 1974, președintele Academiei de Științe din RSSM, I. Grosu, expedia lui Petru Lucinschi, secretar CC al PCM, o scrisoare, prin care-l înștiința că la 10 (20) ianuarie 1975 se împlineau  500 de ani de la „cea mai mare victorie a poporului moldovenesc asupra forțelor agresive ale Turciei sultanilor (bătălia de la Podul Înalt – n.a.)”.

Grosu consemna faptul că „aceasta a fost cea mai mare victorie a lui Ștefan al III-lea (așa era numit Ștefan cel Mare în istoriografia sovietică – n.a.), care a arătat Europei forța poporului moldovenesc recent apărut” și era îngrijorat de faptul că „în România se pregătesc să serbeze pe larg această aniversare…într-un spirit propagandistic”.

Analizând literatura istorică din România, autorul scrisorii constata că „aprecierea rolului istoric a lui Ștefan al III-lea în lucrările istoricilor români nu coincide cu părerea istoriografiei sovietice. În mod special istoricii români într-un mod neargumentat susțin ideea că Ștefan al III-lea a fos primul care a încercat unirea tuturor pământurilor românești”.

Pentru a contracara această „minciună propagandistică”, lui P. Lucinschi (viitor prim-secretar al PCM și președinte al R.Moldova) i se propunea, pe parcursul aniversării, organizarea unor manifestări „cu caracter științific și propagandistic care să reflecte punctul de vedere al istoriografiei sovietice”. Potrivit acestei perspective „Ștefan al III-lea a fost cel mai mare domnitor al tronului moldovenesc, care a făcut multe pentru întărirea statului centralizat moldovenesc”, iar acest fapt al contribui la „formarea corectă a viziunilor comuniste a muncitorilor republicii”.

Ca o constatare ironică, în perioada post-sovietică constructorii „naţiunii” moldoveneşti se vor erija de la retorica sovietică, preluând și propagând imaginea lui Ştefan cel Mare ca un simbol al noii statalităţii moldoveneşti, în opoziția față de cea românească.

Identitate și românitate în epoca lui Ștefan cel Mare: o revenire la normalitate

Fără a intra într-o polemică în general abundentă și acerbă, modelată istoric în timp de ambele tabere fie la București și în Occident, fie la Chișinău și Moscova, trebuie să recunoaștem că extragerea sintagmelor „moldovean” și „limbă moldovenească” din izvoarele medievale și cele ale modernității timpurii și opunerea lor celor de „român” și „limba română” este total contrafacută și nu rezistă nici unei critici istorice imparțiale.

Cancelariile europene, călătorii străini, domnitorii celor două țări românești, cărturarii și cronicarii timpului, deopotrivă din spațiul românesc și din afara lui constatau în unanimitatea lor caracterul unitar al spațiului românesc, originea latină și românitatea locuitorilor acestor pământuri, fără a lăsa loc speculațiilor interpretative, care vor apărea ulterior în instrumentarul modelator al moldoveanului sovietic. 

Faptul că străinii îi priveau pe moldoveni una cu muntenii și cu ardelenii nu venea din legendă, ci dintr-o realitate sedimentată în acele timpuri.

Cu alte cuvinte, străinii nu aveau cum să „inventeze” unitatea românilor, nu aveau cum să-i învețe pe locuitorii de la Carpați, de la Dunăre, de pe Mureş şi de la Nistru aceeaşi limbă ori să-i facă să-și aibă sorgintea în latinitate, dacă acest lucru n-ar fi fost conștientizat de români înainte de toate.

Mai la nord de români, vecinii polonezi dezvoltasera o conștiință clară a acestei unități românești, lucru care se desprinde din numeroasele relatări ale perioadei, iar influența polonă a fost ulterior importantă în opera și personalitatea cronicarilor moldoveni, inclusiv cea a lui Grigore Ureche și Miron Costin, care se știe au urmat colegiile iezuite din Polonia, unde ar fi învățat după principiile umanismului târziu.

Ioachim Bielski releva cu referință la acest aspect că „românii se împart azi în două, au doi voievozi, cel muntenesc și cel moldovenesc, dar înainte a fost unul singur care se numea sau muntenesc sau moldovenesc, căci nu era nicio deosebire”. Și unul din cei mai importanți cronicari polonezi, Jan Dlugosz, contemporan a lui Ștefan cel Mare, confirma mult anterior, pe la 1476, că moldovenii și valahii au aceleași limbă și obiceiuri.

În 1514 – când lumea catolică pregătea o nouă cruciadă antiotomană – Jan Laski, episcopul de Gnezno, arăta într-un raport destinat Conciliului de la Lateran ce rol important putea fi rezervat Moldovei în această întreprindere internațională. Pentru a-i convinge în acest sens pe înalții prelați catolici, episcopul polonez scria: „Căci ei (moldovenii) spun că sunt oștenii de odinioară ai romanilor, trimiși aici pentru apărarea Pannoniei împotriva sciților”.

De altminteri, acest fapt se știa în tot Occidentul și, cu precădere, în mediile Peninsulei Italice, unde s-au păstrat sute de documente și alte tipuri de surse, începând cu secolul al XIV-lea, în care se vorbește despre două Valahii, adică despre două Ţări Românești, aflate la Carpați și la Dunăre.

Se ştia că şi în Transilvania predominau românii, dar, fiindcă puterea (conducerea) de acolo nu era în mâinile românilor, Transilvania nu putea fi socotită, sub aspect politic, o „Ţară Românească”. În schimb, Moldova şi Ţara Românească, în care conducătorii sau stăpânii erau, ca și poporul de jos, români, nu puteau fi și nu erau „decât țări românești”.

Ambele capuri ale bisericii creștine, atât Papalitatea, cât și Patriarhia de la Constantinopol aveau conștiință despre unitatea spațiului românesc și considerau locuitorii Moldovei, Munteniei și Ardealului români.

Chiar mult înainte constituirii acestor țări, o scrisoare (dată la Perugia, în 14 noiembrie 1234) a papei Grigore al IX-lea reproșa „regelui tânăr” ungar Bela al IV-lea că nu face destul pentru răspândirea „credinței adevărate” în Episcopatul Cumaniei, unde trăiau nu cumani, ci „anumite popoare numite românești”, care, în loc să asculte de episcopul catolic, numit recent acolo drept păstor, primeau în continuare sfintele taine de la „nişte episcopi falşi”, de rit bizantin, atrăgând la credința lor ortodoxă și pe unii locuitori ai Regatului Ungariei, trecuți peste Carpați ca să formeze „un singur popor” cu pomeniții români.

Mai târziu Papa Pius al II-lea menționa în scrierile sale că „Valahia se întinde din Transilvania până la Nistru, Dunăre și Marea Neagră”, iar trimișii pontifului remarcă deseori în relatările lor identitatea de limbă a locuitorilor din cele trei provincii și originea lor latină. Astfel, prefectul misionarilor din Moldova în dorința de a comunica în regiune constată că „limba absolut necesară pentru misionari este limba valahă, adică moldovenească, care este unica necesară în țara întreagă”.

Acest amestec aparent de terminologie – vlah, valah, muntean, moldovean, român, ca și a denumirilor țărilor pe care le locuiau românii – Moldovlahia, Maurovlahia, Valachia Minor sau Maior, Rusovlahia sau pur și simplu Valahia, pe care le constatăm în relatările străinilor, sunt o dovadă a faptului că percepția și senzația de unitate a românilor persista de-a lungul epocii medievale, iar denumirea cu care de obicei erau desemnați românii în Evul Mediu era de vlah sau valah.

Spre exemplu, Patriarhia Constantinopolului numește statul la est de Carpați Maurovlahia (Vlahia neagră) și Rusovlahia, apoi Moldovlahia, pentru a face deosebire de celălalt ținut românesc, Ugrovlahia (Țara Românească). La fel ca și una din hărțile Vaticanului din secolul XV, numită Mapamond Borgian, care reprezenta Magna Valahia, cuprinzând Moldova și Țara Românească într-un tot întreg.

Numeroșii călători străini, care treceau prin Țările Române, dar în special prin Iași, considerat un important centru cultural și religios al timpului, constatau că „locuitorii orașului sunt români, pe lângă care erau unguri, armeni, greci, bulgari, albanezi, turci, bulgari, albanezi, turci, tătari, poloni, sași, moscoviți și puțini italieni”; că „orășenii ce locuiesc în țară sunt români, unguri și sași, germani și un număr mare de armeni și bulgari”.

Intelectuali ai timpului, ca Nicolaus Olahus, afirmau că moldovenii „au aceeași limbă, aceleași obiceiuri și aceeași religie ca și cei din Țara Românească”, iar Veranscsis menționa în secolul XVI că „locuitorii acestora (Transilvania, Țara Românească și Moldova) se numesc români//când întreabă pe cineva dacă știe să vorbească pe limba valahă, spun „oare știi românește”? Sau dacă este valah, îl întreabă dacă este român”.

Și în mediul vorbitor de germană persista această senzație de unitate a românilor. Lucrarea Descriere curioasă a Moldovei și Valahiei, scrisă în limba germană de un anonim pe la 1699, arăta că mai înainte aceste țări erau parte din vechea Dacie și se numeau împreună Valahia. „Apoi această țară s-a împărțit în două părți: partea cea mai întinsă s-a numit Moldova, iar cea mai mică a fost numită Țara Moldovenească. Această țară (Moldova) se mai numește, spre deosebire de cealaltă și Wallachia Superior (Valahia de Sus) sau Major (Valahia Mare) și de asemenea Vallachia Nigra (Valahia Neagră)”.

Mai mult decât atât, atunci câd se referă la locuitorii acestei țări, autorul constată că limba, portul, armele, felul lor de cârmuire sunt la fel cu cele din Țara Românească. Istoricul sas Johann Troster de asemenea scria la 1650 că cealaltă țară românească este Moldova, iar populația Moldovei este una și aceeași cu cea din Țara Românească.

Un lucru important de reținut, locuitorii simpli ai Țărilor Române se considerau români, folosind cu intermitență noțiunile de valah, muntean sau moldovean de rând cu cel de român. Greu de acceptat ideea că toți dintre aceștia gândeau în termenii unității românești, așa cum se încearcă deseori în a fi insinuat în istoriografia română, dar mulți dintre ei au avut conștiința românității lor în Evul Mediu, așa cum relatează izvoarele timpului, menținând nealterat senzația de românism către timpurile moderinității, când ea va căpătat contur politic.

 În Moldova secolului al XV-lea se știa și se vorbea de două țări românești, dintre care cea dintâi era, în chip natural, chiar Moldova. Ţara românilor sud-carpatini era pentru moldoveni „cea de-a doua” sau „cealaltă” Românie ori Țară Românească.

Modul de acțiune și gândire a domnitorilor și dregătorilor din cele două state românești vin în susținerea acestei ipoteze, în iulie 1600, Mihai Viteazul intitulându-se la Iași „domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei” și trasând pentru posteritate linia de conduită a românilor în sens politic. Unitatea de cultură și de limbă explică și trecerea frecventă a unor dregători dintr-o țară în alta, ca sfătuitori domnești, acțiune facilitată de numeroasele înrudiri între două familii domnești sau veritabile uniuni dinastice între cele două țări.

La toate acestea se adaugă schimbul intens economic pe numeroasele drumuri comerciale care străbăteau Carpații, legând Moldova, Țara Românească și Transilvania între ele, dar și de litoralul Mării Negre și Dunărea, peste care se suprapunea schimbul de cunoștințe tehnice, prin trecerea munților de către meșteri pricepuți din Transilvania sau trimiterea de tineri pentru a deprinde meșteșugurile în spațiul intracarpatic. Ion Toderașcu ne arată că unitatea românească medievală era întreținută în același timp de păstoritul transhumant și de dreptul românesc comun al celor două state extracarpatice, care foloseau accidental unele coduri juridice dintr-o țară în alta.

În secolul al XVII-lea, marii cronicari moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin au scris, pentru prima oară în românește și pentru prima oară pe întreg spațiul românesc (înaintea transilvănenilor și muntenilor), că românii din Moldova, Transilvania și Ţara Românească formează un singur popor, de origine romană, că vorbesc o limbă neolatină (înrudită cu italiana, spaniola și cu celelalte limbi romanice), că denumirile regionale de moldoveni, munteni, olteni, ardeleni etc. nu fac decât să întărească unitatea românească și numele general de români (rumâni), identic cu acela de vlahi (valahi, volohi, blaci etc.), dat de străini acestui popor.

Minciunile ”moldoveniste” nu pot fi opuse adevărului istoric.

România este singurul succesor juridic ascendent al istoricei Ţări a Moldovei cu capitala la Suceava şi Iaşi, iar Ștefan cel Mare nu este un simbol al ”moldovenismului”, ci al daco-românismului, așa cum s-a manifestat acesta în sec. al XIX-lea drept precursor al României unitare moderne.

Publicitate

COMUNISMUL

Spre Marea de Sânge

Nimeni nu ştie cum şi când a început comunismul, când au început râurile să se înroşească şi să se verse în aceeaşi Mare de Sânge,scrie profesorul și jurnalistul Adrian Bucurescu în publicația https://epochtimes-romania.com/.

Unii cercetători sunt de părere că idei comuniste apar încă din ”Utopia” lui Thomas Morus, în engleză Thomas More (1478 – 1535), avocat, scriitor şi om de stat.

Acest englez era un tip luminat; printre altele, lucru neobişnuit în epoca lui, a depus la fel de mult efort în educarea fiicelor sale precum în educarea fiului său, declarând că femeile sunt la fel de inteligente ca şi bărbaţii.

În anul 1515, Morus a scris cea mai cunoscută şi controversată operă a sa, ”Utopia”, un roman în care un călător, Raphael Hythloday, descrie organizarea politică a unei naţiuni insulare imaginare.

Titlul romanului vine din greacă, unde ou-topos înseamnă ”niciun loc”, dar, ca joc de cuvinte, poate fi apropiat de eu-topos ”loc bun”.

În contrast cu viaţa socială a statelor europene, Morus propune aranjamente sociale ordonate şi rezonabile în Utopia şi în ţinuturile din jurul ei – Tallstoria, Nolandia şi Aircastle. Lucru foarte important, în Utopia nu există proprietate privată şi se practică o toleranţă religioasă aproape absolută.

Mesajul cel mai important al acestui roman este necesitatea, în primul rând, de ordine şi disciplină, mai degrabă decât de libertate. Societatea descrisă este aproape totalitară şi foarte diferită de ceea ce înţelegem astăzi prin libertate. Astfel, în Utopia, încercările de a discuta politicile publice în afara forumurilor oficiale se poate pedepsi cu moartea!

Faţă de statul comunist imaginat mai târziu de Karl Marx, în Utopia lipseşte ateismul obligatoriu, ba chiar există toleranţă pentru diferite practici religioase, căci Morus consideră că, dacă un om nu crede în Dumnezeu sau într-un tip de viaţă după moarte, nu i se poate acorda încrederea că va accepta pe cale logică vreo autoritate sau principiu care să nu derive din propria persoană.

Unii cercetători au fost de părere că Morus şi-a bazat cartea pe comunalismul monahal descris în ”Faptele Apostolilor”. În fine, deşi a fost o mişcare specifică Renaşterii, bazată pe redescoperirea conceptelor clasice de societate perfectă, precum în operele lui Platon şi Aristotel, utopianismul a continuat şi după intrarea în aşa-numita ”Epocă a Luminilor”, zisă şi a Iluminiştilor.

Părerile Iluminiştilor erau diverse. Astfel, Voltaire era teoretician al despotismului luminat, iar Montesquieu considera monarhia constituţională forma de guvernare cea mai eficientă, deoarece puterea executivă, legislativă şi judecătorească erau independente una faţă de cealaltă. Cel mai radical dintre ei era Jean-Jacques Rousseau, care consideră că sursa inegalităţii şi a relelor în societate este proprietatea privată şi, de aceea, ea trebuie limitată.

Forma ideologică a Iluminismului, prin criticile la adresa regimului de atunci, a pregătit, pe plan ideologic, marile răsturnări pricinuite de Revoluţia Franceză (1789 – 1799). Vechiul regim a fost înlăturat şi în Franţa a fost instaurată o nouă orânduire politică şi socială.

Cititorii noştri cunosc, desigur, ce râuri de sânge au curs atunci, când ghilotina tăia neîncetat, cei mai mulţi condamnaţi fiind absolut nevinovaţi. Astăzi pare limpede că Revoluţia Rusă s-a inspirat copios din Revoluţia Franceză.

După căderea Bastiliei, la 14 iulie 1789, în Paris a fost stabilit un nou primar, într-o nouă structură, numită ”comună”, dând astfel şi numele comunismului. La 26 august, acelaşi an, Adunarea Naţională Franceză a publicat ”Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului”, idealurile revoluţionare fiind rezumate în formularea ”Libertate, Egalitate, Fraternitate”; în acelaşi timp, orice critică la adresa guvernului devenea criminală, iar sângele oamenilor şi cetăţenilor curgea fără oprire!

Francezii îl asasinaseră pe rege, ca, la sfârşitul acestei nebunii, ţara să aibă în frunte un împărat, Napoleon Bonaparte. Apoi, după cum o arată şi denumirea, Comuna din Paris a dus mai departe sloganurile comuniste, prin guvernul care a condus Parisul începând cu 28 martie şi până la 28 mai 1871.

Acest guvern a fost instaurat înaintea rupturii dintre anarhişti şi marxişti, ambele grupuri considerând Comuna din Paris ca prima preluare a puterii de către clasa muncitoare în timpul Revoluţiei industriale.

Marx se lăuda că a fost inspiratorul şi eminenţa cenuşie a Comunei din Paris, dar mulţi istorici de astăzi contestă importanţa lui în declanşarea şi desfăşurarea acelui eveniment.

Este adevărat, celebrul ”Manifest al Partidului Comunist” fusese elaborat încă din noiembrie 1847, cu prilejul întrunirii Ligii Comuniştilor, organizaţie muncitorească internaţională secretă, întrunire care a avut loc la Londra.

Prima ediţie publică a acestui manifest odios, în limba germană, a fost dată la tipar cu câteva săptămâni înainte de declanşarea revoluţiei din februarie 1848 din Franţa. Ediţia în limba franceză, publicată în acelaşi an, a fost pierdută în zilele revoluţiei. Iar dacă n-a influenţat Comuna din Paris, atunci revoluţiile din 1848 nici atât.

Acestea au fost revolte naţionaliste ale burgheziei din Europa, îndreptate împotriva ordinii încă supranaţionale stabilite la Congresul de la Viena (1814 – 1815).

Revoluţiile de la 1848 au dat semnalul deşteptării naţionalismului european, fiind cunoscute de aceea şi sub denumirea de ”primăvara popoarelor”. Or, cum se ştie, deviza ”Manifestului Partidului Comunist” era ”Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, propovăduind ”internaţionalismul proletar”.

În realitate, proletarii nu numai că nu s-au unit niciodată cu cei din altă ţară, dar nici măcar n-au fost vreodată ”clasa conducătoare”, cum îi minţea Marx şi toţi acoliţii lui.

Autorizarea crimelor

Teoretic, principalii responsabili pentru teroarea şi crimele ce vor urma în secolul XX sunt Karl Marx şi Friedrich Engels, coautori ai sinistrului ”Manifest al Partidului Comunist” şi autori ai altor lucrări de acelaşi tip.

Karl Heinrich Marx (1818 – 1883) s-a născut în Germania, fiind fiul unui burghez evreu, convertit la protestantism şi adept al ”Epocii Luminilor”. Culmea e că, din punct de vedere religios, Marx a început ca un creştin fidel, iar idealul comunist l-a îmbrăţişat tot în calitate de creştin, devenind membru al Ligii celor Drepţi, o organizaţie comunist-creştină. Mai târziu, el a devenit ateu şi i-a făcut pe cei din această ligă să se lepede de creştinism, rebotezând-o Liga Comuniştilor! Ca să vezi!

Fiu de burghez, Karl Marx s-a căsătorit cu o aristocrată şi n-a prea avut contact cu clasa muncitoare. El e trecut în lucrări de specialitate ca filosof, economist şi publicist, întemeietor împreună cu Friedrich Engels al teoriei ”socialismului ştiinţific”, teoretician al mişcării muncitoreşti.

Marx a elaborat treptat materialismul istoric ca teorie ştiinţifică a analizei istorice a societăţii. În anul 1864, a devenit principalul conducător al Internaţionalei Socialiste, căreia i-a trasat ca obiectiv abolirea capitalismului.

Pentru el, istoria omenirii se bazează pe lupta de clasă; pentru a se elibera, proletariatul, victimă a exploatării capitaliste, trebuie să se organizeze la nivel internaţional, să cucerească puterea politică şi, în această fază, de dictatură a proletariatului, să realizeze desfiinţarea claselor sociale, ceea ce, într-o fază superioară, va duce de la sine la dispariţia statului şi la întemeierea societăţii comuniste.

Principala operă a lui Karl Marx este ”Capitalul”, pe care se pare că, măcar din cauza imensului ei număr de pagini, nimeni, în afară de autor, nu a citit-o vreodată în întregime. Prietenul său cel mai bun, Friedrich Engels (1820 – 1895), s-a născut tot în Germania, în familia unui mare industriaş de textile, din banii căruia ambii teoreticieni ai răsturnării capitalismului au profitat din plin.

Că tot veni vorba de banii tatălui lui Engels, iată ce scria Karl Marx: ”Legile, morala, religia sunt pentru dânsul (proletariat – n.n.) tot atâtea prejudecăţi burgheze, în spatele cărora se ascund tot atâtea interese burgheze”. Cu alte cuvinte, să nu faci ce face popa, ci ce spune popa, sau una vorbim şi alta fumăm! Friedrich Engels a dezvoltat teoria comunistă şi a fundamentat teoria ”socialismului ştiinţific”, sub denumirea de ”materialism dialectic”.

”Manifestul Partidului Comunist” a fost publicat mai întâi în limba germană, fiind difuzat în Germania, Marea Britanie şi SUA, ajungând în scurtă vreme la 12 ediţii. La început, a fost redactat în engleză, franceză, germană, italiană, flamandă şi daneză.

În engleză a apărut ceva mai târziu, în 1850, la Londra, în ziarul ”Republicanul roşu”, în traducerea lui Helen Macfarlane. În engleză a pătruns şi în SUA, în 1871.

Răspândirea manifestului a fost relativ rapidă, cuprinzând aproape toate mediile muncitoreşti, prin organizaţiile comuniste secrete ale acestora.

În limba rusă, prima ediţie a apărut în traducerea celebrului anarhist Bakunin, în 1869, la Moscova, la imprimeria Kolokol. De-abia de la această dată, documentul acesta a devenit ”Biblia” proletariatului şi a mişcării comuniste internaţionale.

În România, ”Manifestul Partidului Comunist” a pătruns în limbile germană, engleză, franceză şi rusă, din ultima fiind tradus şi în română.

Scopul principal al manifestului, declarat făţiş, este de a distruge prin violenţă ordinea existentă în toate ţările: ”Proletariatul, stratul cel mai de jos al societăţii actuale, nu se poate ridica şi elibera fără să arunce în aer întreaga suprastructură a păturilor care alcătuiesc societatea oficială”; ”Dar burghezia nu a făurit numai armele care îi vor aduce moartea; ea a creat şi oamenii care vor mânui aceste arme, – muncitorii moderni, proletarii”;

”Descriind fazele cele mai generale ale dezvoltării proletariatului, am urmărit războiul civil, mai mult sau mai puţin ascuns, înăuntrul societăţii actuale, până la punctul când aceasta răbufneşte într-o revoluţie deschisă şi când, prin răsturnarea cu forţa a burgheziei, proletariatul îşi întemeiază stăpânirea sa”; ”Scopul imediat al comuniştilor este acelaşi ca şi al tuturor celorlalte partide proletare: constituirea proletariatului ca clasă, răsturnarea stăpânirii burgheze, cucerirea puterii politice de către proletariat”.

Probabil, pe atunci nimeni nu credea că profeţiile lui Marx şi Engels chiar se vor întâmpla vreodată, nici măcar coautorii manifestului.

Cititorii care au trăit în comunism pot aprecia în cunoştinţă de cauză obiecţiile de bun simţ ale filosofilor ”burghezi”, dintre care cele mai multe s-au şi adeverit în secolul XX.

Din motive polemice, unele astfel de obiecţii sunt persiflate în ”Manifestul Partidului Comunist”: ”S-a obiectat că, prin desfiinţarea proprietăţii private, va înceta orice fel de activitate şi că o lenevie generală va cuprinde lumea”.

Gura păcătosului adevăr grăieşte, căci chiar şi cei mai harnici din fire scădeau ritmul, în comunism, considerând, pe bună dreptate, că n-are rost să munceşti pentru alţii, în speţă pentru conducătorii şi funcţionarii de partid, care câştigau imens doar dând cu gura.

Că Manifestul Comunist a avut o mare influenţă asupra proletarilor din secolul XIX n-ar fi prea de mirare. Întrebarea este: ce au păzit ”burghezii” din acel secol când era clar ce vroiau comuniştii?

N-au luat în serios ameninţările? Se ştie, urmaşii lor aveau să plătească scump această lipsă de prevedere.

Finalul ”Manifestului Partidului Comunist” prevede o ”Apocalipsă” care chiar avea să se întâmple:

”Comuniştii refuză cu dispreţ să-şi ascundă concepţiile şi intenţiile. Ei declară făţiş că ţelurile lor pot fi atinse numai prin doborârea violentă a întregii alcătuiri sociale de până acum. Să tremure clasele stăpânitoare în faţa revoluţiei comuniste! Proletarii n-au de pierdut în această revoluţie decât lanţurile. Ei au o lume de câştigat. PROLETARI DIN TOATE ŢĂRILE, UNIŢI-VĂ!”

În rest, analiza, din documentul cu pricina, a orânduirilor care s-au perindat prin lume, din epoca de piatră şi până în epoca burgheză, a relaţiilor între clase sociale şi între oameni, este puerilă, fără niciun fundament ştiinţific, aşa că nici Marx, nici Engels nu-şi merită nici pe departe titlurile de filosofi şi teoreticieni cu care apar şi astăzi împopoţonaţi în dicţionare şi enciclopedii.

De terorişti, da!

Moldovenii de dincolo de Prut și reglementarea istorică a denumirii limbii române

Reglementarea istorică a denumirii limbii române

Când vorbim despre reglementarea istorică a denumirii de „limba română” în Republica Moldova (Moldova în acest articol), ne confruntăm inevitabil cu acte oficiale ale diferitelor autorități aflate la putere de-a lungul vremurilor. În mod evident, în ultimele două secole chestiunea nu a fost tratată în mod unitar, scrie revista https://limbaromana.md.

Într-un astfel de context, începutul se trage de la Regulamentele organice din 1831 pentru fiecare dintre cele două Principate. În cel pentru Valahia denumirea limbii era „rumânescă”, iar în cel pentru Moldova – „moldovenească”.

Nu se poate concluziona că a fost din neștiință ori incompetență a autorităților țariste: câțiva ani mai târziu, în 1841, într-un document al Ministerului Instrucțiunii Publice al Curții Imperiale Rusești, se constata însă că „… Moldova și Valahia sunt țări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă…, o singură soartă comună…”.

Firesc, oficialitățile rusești n-aveau niciun interes ca la stânga Prutului limba locuitorilor să aibă altă denumire decât limba „moldovenească”, adică să fie ca şi în Principatul Moldovei.

Au trecut mai multe decenii și dincolo de Nistru a apărut Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM). Interesant însă în legătura cu denumirea de „limbă română” este că în 1924 un ziar tiraspolean relata: „s-a hotărât ca în şcoale, case și așezăminte de cultură românească să se întrebuințeze limba românească”, însă fără a se indica cine a hotărât.

În 1932, noțiunea a obținut statut oficial. Dar în anii 1937-1938, politica națională sovietică pe malul stâng al Nistrului a impus expulzarea denumirii de „limba română”, a grafiei latine, a gramaticii și a limbii literare române.

Toate au fost înlocuite în RASS Moldovenească cu „limba moldovenească” în grafia chirilică.

În 1940 a apărut un document al conducerii de partid sovietice în care, printre altele, se pune în aplicare o altă teză ideologică: „reunirea populației moldovenești a Basarabiei cu populația moldovenească a RASS Moldovenești”.

În sfârșit a fost găsit un document în limba rusă: Legea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești din 10 februarie 1941 „Cu privire la trecerea scrisului moldovenesc de a la alfabetul latin la rusesc” în care găsim următoarea mențiune: „Luând în considerație apelările cetățenilor Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești și a organizațiilor de partid, Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti a hotărât a trece, începând cu 01 martie 1941, scrisul moldovenesc de la alfabetul latin la cel rusesc”.

Foto: Peste Prut, ocupanţii ruşi au născocit şi un aşa zis „Cuvântelnic” (adică un dicţionar) ruso- moldovenesc…

Cât privește denumirea limbii, a fost imposibil de a găsi o decretare clară, în care să existe menţionarea faptului schimbării denumirii ei din „română” în „moldovenească”.

Probabil, pentru oficialităţile sovietice ori era de nedorit contrapunerea într-un document oficial a denumirilor uneia și aceleiași limbi: română și moldovenească; ori în această materie ele se simţeau moştenitoare ale decretării din Regulamentul organic al Moldovei din 1831 referitoare la denumirea „limba moldovenească”.

În partea a doua a secolului trecut, odată cu schimbările inițiate de M. Gorbaciov (perestroika și glasnost) și sub influența puternicei mișcări pentru independență, Parlamentul RSS Moldovenești, la ședința plenară din 31 august 1989, a adoptat Legea privind funcționarea limbilor pe teritoriul Republicii, prin care limbii moldovenești i se atribuia statutul de limbă de stat care funcționează pe baza grafiei latine, adică fără revenirea la denumirea ei istorică si firească, anume aceea de „limba română”.

Au urmat noi încercări de a pune lucrurile pe făgașul normal. Astfel, la 29 februarie 1996, Adunarea Generală anuală a Academiei de Științe a Moldovei (AȘM) „a confirmat opinia științifică argumentată a specialiștilor filologi din republică și de peste hotarele ei, aprobată (la solicitarea Parlamentului) prin Hotărârea Prezidiului AŞM din 9 septembrie 1994, potrivit căreia denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este limba română”.

La 5 decembrie 2013, Curtea Constituțională, examinând un set de sesizări privind interpretarea art. 13 din Constituție (datată 29 iulie 1994) în concordanță cu preambulul Constituției și al Declarației de Independență a Republicii Moldova (datata 27 August 1991), în sensul că sintagma „limba moldovenească, funcționând în baza grafiei latine” poate fi echivalată semantic cu sintagma „limba română”, a hotărât (punctul 2) că „În cazul existenței unor divergențe între textul Declarației de Independență și textul Constituției, textul constituțional primar al Declarației de Independență prevalează”.

După aceasta, firesc ar fi fost să aibă loc modificarea corespunzătoare a Constituției. Cum şi se proceda/procedează în alte cazuri. Dar chestiunea a apărut pe ordinea de zi a legislativului abia la 1 noiembrie 2018, însă proiectul respectiv de lege nu a întrunit iarăși numărul necesar de voturi „pentru”. Astfel, în Constituție continuă să persiste denumirea limbii de stat ca fiind limba moldovenească, în ciuda contradicției vizibile dintre preambulul ei și art. 13.

În realitate, în toate sferele de viață din țară se folosește denumirea – limba română. Unii politicieni care n-au susţinut acel proiect din 1 noiembrie 2018, precum şi cei actuali care resping ideea corectării art. 13 din Constituţie, în fiecare an, la 31 august (zi nelucrătoare, care prin lege a fost decretată drept Sărbătoarea Națională „Limba noastră cea română”) depun flori la monumentele lui Mihai Eminescu și Ștefan cel Mare și Sfânt din centrul capitalei. De menționat că în societate, în școli, inclusiv cele superioare, în mass/media, în mediul de afaceri, în particular în sectorul financiar-bancar, foarte rar se mai poate întâlni utilizarea denumirii „limba moldovenească”. Numele ei firesc – limba română – și-a cucerit demult locul cuvenit în conștiința cetățenilor țării.

Păstrarea limbii românești în vremuri grele

Cu trei decenii în urmă, limba română și-a reluat calea anevoioasă în toate sferele vieții în Moldova^*. Pentru Transnistria și Bucovina, acest proces a durat mai mult, nu este încheiat și va continua datori­tă unor factori geopolitici mai puternici decât limba română propriu-zisă. În 1954, Nicolae Corlăteanu, academician de prestigiu încă din vremurile socialiste, avându-l coautor pe Eugeniu Russev, a editat la Moscova un dicționar care putea contribui fundamental la păstra­rea denumirii de limba română în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească”. Dicționarul Rus-Roman (Русско-Румынский Словарь) a apărut la editura „Госудаственное издательство иностранных и национальных словарей” din Moscova și conținea 45 000 de titluri-cuvinte din cele mai diverse domenii de activitate, inclusiv termeni economici și bancari. Având în vedere utilitatea practică generală, dicționarul, cu extinderea până la 60 mii titluri-cuvinte, a fost reeditat în 1967.

Tot atunci însă, la Chișinău a apărut o altă lucrare a acelorași doi autori, Русско-молдавский словарь (în română: Dicţionarul rus-moldovenesc), cu un volum de titluri-cuvinte ceva mai mare (trebuiau introduse în circuit și pe această cale multitudinea de neologisme aduse de epoca nouă, a socialismului de tip sovietic) şi, firesc, se mai deosebea de cel de la Moscova și din punct de vedere structural: conform orânduirii literelor alfabetului rusesc.

De menționat că primul dicționar rus-moldovenesc, în grafie chirilică, a fost publicat încă în 1946. Urgența necesității practice a acestui dicționar, fie și cu grafie chirilică, fie și utilizând denumirea „moldovenesc”, era una ardentă chiar şi pentru şcoala superioară. Aceasta se poate conclude şi dintr-un nu prea mediatizat eveniment.

La începutul lui 1947, N. Corlăteanu, pe atunci şef interimar al Catedrei de limba şi literatura moldovenească la Universitatea de Stat din Chişinău, reieşind din realităţile dramatice cu care se confruntase (în cadrul facultăţilor universitare făceau activitate didactică ori studii o mulțime de lectori şi studenți care, fiind veniţi din alte republici sovietice, nu cunoșteau „limba moldovenească”), i-a adresat un memorandum lui Ivan Leonov, primul rector al acesteia, privind „predarea cursului practic de limbă moldovenească la facultățile Universității”.

El, respectând şi utilizând cu corectitudine lozincile momentului, în particular, menționa: „Din… republicile frăţeşti… au venit în Moldova tineri entuziaşti…, dar tineretul acesta nu cunoaşte limba poporului moldovenesc. Ei nu se pot apropia de masele largi ale oamenilor muncii fără să ştie limba moldovenească”. Reacţia rectorului a fost pe cât se putea de rece: „Universitatea de Stat din Chişinău nu are din partea Ministerului Învăţământului Superior al URSS indicaţii cu privire la predarea limbii moldoveneşti”.

N. Corlăteanu era absolvent al liceului „Alexandru Donici” din Chișinău și licențiat al două facultăți ale Universității din Cernăuți, respectiv Facultatea de Literatură și Filozofie și Facultatea de Drept (cea de-a doua fiind terminată cu mențiunea „Magna cum laude”). Concomitent cu activitatea didactică la Universitatea din Chişinău, N. Corlăteanu avea și preocupări de cercetător științific, fiind și colaborator la Sectorul de limbă și literatură, care ulterior a devenit Institutul de Limbă și Literatură al viitoarei Academii de Științe (AŞ) a RSS Moldovenești. Unsprezece ani a fost la conducerea acelui Institut, dintre care aproape nouă ani a fost director.

A fost decorat cu înalte distincții ale guvernării sovietice (Ordinul „Drapelul Roșu de Muncă”, Ordinul „V. I. Lenin”) și cu cele ale Republicii Moldova (Ordinul Republicii, medalia „Dimitrie Cantemir”).

Meritul deosebit al lui N. Corlăteanu este că a fost şi printre cei care de-a lungul timpului au readus în spațiul dintre Prut și Nistru și operele clasicilor români, știrile despre începutul scrisului în limba română în spațiul românesc, precum și despre primii cărturari și cronicarii moldoveni. Încă din 1948, elevii clasei a VIII-a au primit crestomația Literatura veche moldovenească, asupra căreia savantul a lucrat împreună cu E. Russev și cu transnistreanul Leonid Corneanu (Corenfeld).

A fost o ediție cu unele compromisuri: pentru ca această carte să vadă lumina tiparului, să treacă fără probleme filtrele ideologice de atunci fără amputări sau cu pierderi minime, în echipă a fost acceptat și un transnistrean. Corneanu convenea nu numai prin „proveniența teritorială” (era din Tiraspol) și „apartenența de partid”, dar și ca scriitor mai „descătușat”, mai puțin îndoctrinat în chestiunea limbii. 

În cărțile și manualele școlare publicate (cum a fost în una dintre primele – Culegere de lucrări la ortografia limbii moldovenești. Pentru clasele V-VI ale școlilor de 7 ani și mijlocii, editată în 1948), N. Corlăteanu, în pofida împotrivirii, cu consecvență promova limba literară română, fără a utiliza termenul respectiv. În ele se scria deja, spre exemplu, „copil” și nu „copchil”, „copiați” și nu „perescrieţi”, „aceasta” și nu „aiasta”, „piele vie” și nu „chele jie”, „picioare” și nu „chişioare” etc.

N. Corlăteanu s-a stins din viață în 2005, lăsând o bogată moștenire științifică. Bibliografia lui începe cu 1945 și include 147 de titluri numai de cărți de autor, care îi poartă numele. La multe a avut coautori, cel mai adesea pe E. Russev. De numele lui mai sunt legate încă aproape 670 titluri de cărți redactate, editate sub îngrijirea lui (printre ele o mulțime de dicționare bilingve), precum și studii, articole din ediții periodice. Post mortem a văzut lumina tiparului manualul Latina vulgară, în 2006, carte scrisă la finele vieții în colaborare cu Lidia Colesnic-Codreanca.

Întreaga activitate științifică a lui N. Corlăteanu (pentru care a fost criticat pe nedrept de nenumărate ori) și a multor altor intelectuali a contribuit fundamental la păstrarea limbii române în Moldova, această „comoara în adâncuri înfundată”, folosind expresia nemuritoare a lui Alexei Mateevici. Privite acum în contextul istoric (filologii erau „supt vremi”, oamenii se temeau să țină minte trecutul care putea fi periculos pentru viața lor de zi cu zi, amenințarea cu gulagurile, paza limbii „cu pușca” etc.) în care aceasta a avut loc, opera și activitatea acestor intelectuali apar de-adevărate ca fiind revoluționare.

Încercări de negare

Existența limbii române în Moldova a fost negata de multe ori, mai ales în perioada sovietică. Oamenii de elită științifică ai Moldovei erau adevărați patrioți (la fel ca și oamenii de rând, de altfel), se deosebeau printr-o înaltă cultură personală de comunicare. În decurs de decenii, din perioada sovietică, se crease însă o stare de umilință nemiloasă, care a lovit cu cruzime în oamenii de știință, în corpul didactic al școlilor superioare și în alți oameni cu merite deosebite în dezvoltarea culturii naționale între Prut și Nistru. În acele vremuri, mai era „un filtru”: pe o pagină vedem mențiunea: „sub redacția lui I. D. Ciobanu”. Acesta, cum se vorbea între oameni, era principalul vechil care veghea cu sârguință și păzea cu supra-vigilență „limba moldovenească” de orice tentativă de a folosi termeni firești autohtoni în locul stâlciturilor aduse chiar și în manualele școlare cu un singur scop: „sî ni diosăghim de cii din Romănia, că noi sântem alt nărod”.

Daca aceasta era atitudinea oficiala din timpurile sovietice, cu atât mai greu este de înțeles poziția unor așa-ziși oameni de știință moldoveni apăruți în spațiul literar după independenta țării în 1991.

Exemplul cel mai hilar în această privința îl reprezintă așa-zisul Dicționar Moldovenesc-Românesc, apărut în 2003, din prefața căruia rezultă clar ca negarea denumirii de limba româna pentru Moldova și moldoveni este determinată de așa-zisul pericol de înglobare a Moldovei într-o nouă Românie Mare. Așadar, niciun considerent lingvistic, ci doar unul geo-politic dictat, de data aceasta, de Partidul Comuniștilor din Republica Moldova, aflat la putere în acea perioadă. Acest dicționar a fost respins categoric de societatea moldovenească ca fiind un experiment pseudo-științific.

Rolul băncilor și al IFI-urilor în promovarea limbii române

Alături de mulți alți factori predominanți în promovarea limbii române moderne în Moldova (mass media, unele instituții guvernamentale, contactele comerciale cu oameni de afaceri de peste Prut etc.), băncile și alte instituții financiare din țară au jucat un rol important, mai ales la începuturile statalității, după proclamarea independenței țării pe 27 August 1991. Primele contacte oficiale ale acestora cu exteriorul au avut loc în anii 1991-1992, cu Fondul Monetar Internațional și Grupul Băncii Mondiale, în vederea aderării la aceste instituții financiare internaționale (IFI). Procesul de aderare a fost destul de anevoios, iar cauzele au fost multiple. Dintre acestea, bariera lingvistică a fost una dintre primele care a trebuit depășită. Terminologia și procedurile procesului de aderare ale acestor IFI-uri era, bineînțeles, disponibilă în limbile engleză și rusă. Acestea au fost traduse și explicate de reprezentații români din cele doua IFI-uri reprezentanților Ministerului Finanțelor din Republica Moldova (care a fost responsabil de pregătirea aderării din partea moldovenească) și ai Băncii Naționale a Moldovei (BNM). Se poate afirma că la încheierea procesului de aderare, pe 12 August 1992, reprezentații celor două instituții sus-menționate dobândiseră cunoștințe bogate (economice, bancare, legale și instituționale) direct în limba română. Aceste cunoștințe au fost folosite și la introducerea cupoanelor din 1991 și mai apoi a monedei naționale (leul moldovenesc), în noiembrie 1993. Aceste instrumente monetare aveau pentru prima dată toate elementele componente (denumire, paritate, emitent etc.) exprimate în limba română, după mulți ani de circulație a rublei sovietice inscripționate în limba rusă. Până și în Transnistria, care a menținut rubla transnistreană și inscripționarea moștenită de la fosta Uniune Sovietică, figura centrală a designului bancar de pe monedă era Mihai Eminescu, poetul național român.

Procesul de transmitere a cunoștințelor în limba română a continuat și în perioada 1993-1995, dar de data aceasta interlocutorii erau principalele bănci comerciale din Moldova. Tratativele pentru primele linii de finanțare au început în 1993 și s-au încheiat cu succes în 1995, când au fost semnate primele linii de credit cu Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD).

Negocierile în limba română conduse de reprezentanții IFI-urilor au fost de asemenea un proces dificil. În afara standardelor de contabilitate complet diferite, toți termenii bancari (bilanț, active, pasive, acreditive etc., pentru a aminti doar câteva dintre noțiunile de baza) fuseseră moșteniți din limba rusă și ca atare erau aproape necunoscuți în limba română. Impactul educațional, atât asupra conducătorilor de bănci cât, mai ales, în ceea ce privește personalul băncilor respective și a miilor sau chiar sutelor de mii de clienți, deponenți, acționari etc., a fost extraordinar. Preocupările pentru asimilarea limbii române bancare au fost stimulate și prin apariția noilor dicționare ruso-române, care au jucat un rol pozitiv în consolidarea cunoștințelor și tehnicilor bancare direct în limba română. Au urmat, bineînțeles, și alte finanțări de la Corporația Financiara Internaționala (IFC) și multe alte IFI-uri care au avut un impact pozitiv în tranziția Moldovei la economia de piață. Se poate spune pe drept cuvânt că experiența de negociere direct în limba română, însușită deja de partea moldovenească, a fost un factor primordial în asigurarea succesului. Ca urmare, în prezent, în băncile Moldovei activează deja un personal bine instruit și cu temeinice cunoștințe de limbă română și gramatică românească.

* * *

Întregul demers al acestui scurt articol are în final un mesaj foarte simplu și anume re-amintirea testamentului de suflet al lui Ienăchiță Văcărescu (1740-1797) pentru urmașii săi: „…Las vouă moștenire/ Creșterea limbii românești/ Şi-a patriei cinstire”.

Notă:

* Vezi și Grigore Furtună, Nicolae Corlăteanu (cugetări la 105 ani de la naștere), http://www.infotag.md/populis-ru/284791/, publicat pe 13 mai 2020