CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ÎNCEPUTURILE COMUNISMULUI ÎN ROMÂNIA

 

6 martie 1945 – instaurarea guvernului Petru Groza și începutul comunismului în România

La 6 martie 1945 se instalase la putere guvernul comunist al lui Petru Groza. Două zile mai târziu, Winston Churchill, prim-ministrul britanic, i se adresează, printr-o telegramă „personală şi strict secretă”, preşedintelui american Franklin D. Roosevelt.

Churchill prevedea „epurarea fără discriminare a românilor anticomunişti”.

Răspunsul lui Roosevelt: „eu cred că România nu este un loc bun pentru a ne măsura cu ruşii”. Şi aşa a fost.

Cei care au cutezat să se împotrivească regimului comunist au fost ucişi sau, în cel mai ”bun” caz, „reeducaţi” în lagărele staliniste sau deportaţi la mii de kilometri de România.

Bineînţeles, nici Churchill, nici Roosevelt nu au făcut nimic în această privinţă, scrie publicația online Anonimus . De România nu i-a mai păsat nimănui.

Ne întrebăm dacă merită aceşti doi indivizi adulaţia de care se bucură în manualele de istorie sau în rândul anumitor redacţii, în timp ce adevăraţii eroi români nu se bucură de aceeaşi atenţie sau, mai grav, sunt puşi într-o lumină proastă.

Format din comunişti, social-democraţi, membri ai Frontului Plugarilor, ai Uniunii Patrioţilor şi Uniunii Populare Maghiare, ca şi din disidenţi  din partidele istorice (Gh. Tătărescu, Anton Alexandrescu), care să dea impresia colaborării tuturor forţelor politice, guvernul Groza, autointitulat „de largă concentrare democratică”, marchează începutul regimului comunist în România.

Petru Groza (1884-1958): avocat, deputat (1919-1927), ministru în guvernele conduse de mareşalul Averescu (1920-1921, 1926-1927).

În 1933 a înfiinţat Frontul Plugarilor (organizaţie ţărănească radicală). A fost vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri (noiembrie 1944-februarie 1945), prim-ministru (1945-1952), preşedinte al Prezidiului MAN (1952-1958).

Corneliu Coposu despre Petru Groza: Era un om simpatic, aproape neserios în toate manifestările lui. Îl cunoșteam de foarte multă vreme, am fost în casa lui de nenumărate ori; aș putea spune că în conversațiile lui și în viață era șarmant, dar nu avea linie de conduită; era capabil de orice compromis și marșa pe abilitatea lui de a face manevre, destul de iscusite, ca să-și păcălească interlocutorii.

Nu se putea avea încredere în ce spunea. Era departe de a avea vederi comuniste; convingerile lui însă erau fluide, și cum a beneficiat și de încrederea rușilor (…) Groza era un om abil care-și supraaprecia abilitatea, considerându-se înarmat cu o șmecherie care să înfrângă toate rezistențele și să depășească vigilența și atenția interlocutorilor” (Din Mărturisiri. Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian, Fundaţia Academia Civică, 2014).

Rolul Partidului Comunist Român în sovietizarea Românie (23 august 1944 – 6 martie 1945)

Pornind de la ideea marelui cărturar al neamului românesc, Nicolae Iorga, aceea că fiecare din noi trebuie să fie un mărturisitor de adevăr istoric, dar respectând şi concepţia lui Tacitus de a scrie istoria „sine ira et studio”, am pornit la elaborarea acestui material.

Doresc să precizez de la început faptul că întreaga activitate a Partidului Comunist Român a fost comandată de la Moscova şi a fost sincronizată cu situaţia politică internaţională. Comuniştii români au primit sprijin masiv rusesc, concretizat prin prezenţa Armatei Roşii pe teritoriul ţării noastre ca armată de ocupaţie, în timp ce opoziţia democrată nu a beneficiat de sprijinul material al Angliei sau al Statelor Unite.

Etapele cuceriri puterii politice de către comunişti au fost următoarele:

  1. intrarea comuniştilor în alianţa cu alte partide de stânga, în guvernul condus de generalul Constantin Sănătescu;
  2. b) atragerea sprijinului populaţiei prin promiterea înfăptuirii unor reforme (democraţie populară, reformă agrară, etc);
  3. c) slăbirea coeziunii opoziţiei democratice prin racolarea în partid, sau în alte organizaţii politice patronate de acesta, a unor dezidenţe ale partidelor istorice sau a altor oameni politici.
  4. d) debarcarea „tovarăşilor de drum”sau absorbirea lor în partid; În contextul politic al vremii, opoziţia a comis unele greşeli de care au profitat comuniştii.

Acestea sunt:

  1. publicarea, de către ţărănişti, la 16 octombrie 1944, a programului partidului1 (ce viza naţionalizarea Băncii Naţionale a României şi a altor intreprinderi), va contribui la crearea de suspiciuni ale liberalilor faţă de ţărănişti şi la slăbirea coeziunii opoziţiei;
  2. neînţelegerile interne şi scindarea Partidului Naţional Liberal au condus la subminarea autorităţii acestui partid şi la apropierea lui Gheorghe Tătărăscu de comunişti şi de aliaţii lor.

În iunie 1944, Partidul Comunist Român număra 1150 de membrii, dintre care 90% erau străini, din rândul minorităţilor (evrei, unguri, bulgari). În plus, la acea dată, majoritatea conducătorilor comunişti erau închişi în lagăre sau închisori, iar mai mult de jumătate din numărul membrilor de partid erau agenţi ai Siguranţei.

Comuniştii crează pe 20 iunie 1944 Blocul Naţional Democrat, din care făceau parte: Pardidul Comunist Român, Partidul Social Democrat, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal. Principalul obiectiv politic al blocului era scoaterea ţării din războiul dus împotriva Naţiunilor Unite.

Era o mişcare tactică, dictată de foarte slaba audienţă a comuniştilor în rândul maselor populare şi de dorinţa de a-şi asocia în lupta antihitleristă partide cu mare autoritate politică şi morală. Era foarte clar că un astfel de partid nu va lua niciodată singur puterea, astfel că la Moscova se iau măsuri din timp pentru reorganizarea sa. Ştefan Foriş, secretar general al partidului este demis pe 4 aprilie 1944 şi înlocuit cu o troică formată din Constantin Pârvulescu, Iosif Rangheţ şi Emil Bodnăraş.

La Conferinţa Partidului Comunist Român din octombrie 1944, conducerea este preluată de Gheorghiu Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu (ultimii trei formând „grupul moscoviţilor”).

Emil Bodnăraş a fost ofiţer în armata română. El a dezertat în 1934, fugind în Uniunea Sovietică. Aici a activat în cadrul Comitetului. În 1944, revine în România odată cu Armata Roşie. Rolul său a fost foarte important, luând legătura cu conducătorii întemniţaţi ai partidului, reorganizându-l şi stabilind contacte cu şefii partidelor democratice.

Mareşalul Ion Antonescu (foto) şi principalii săi colaboratori sunt arestaţi pe 23 august.

Regele Mihai citeşte la radio «Proclamaţia către ţară», în care se decreta încetarea războiului împotriva Uniunii Sovietice şi începerea ofensivei armatei române împotriva Germaniei hitleriste.

În aceeaşi zi, regele încredinţează formarea noului guvern generalului Constantin Sănătescu.

Acesta formează un cabinet alcătuit din tehnicieni şi militari, în care intră ca miniştrii fără portofoliu Iuliu Maniu (Partidul Naţional Ţărănesc), Constantin I. C. Brătianu (Partidul Naţional Liberal), Constantin TiteI Petrescu (Partidul Social Democrat) şi Lucreţiu Pătrăşcanu (Partidul Comunist Român).

Acesta din urmă asigura interimatul şi la Ministerul Justiţiei. Prima măsură luată de Pătrăşcanu a fost aceea de a elibera din lagăre şi puşcării pe comuniştii ce „fuseră închişi de mareşalul Antonescu”.

La Moscova se semnează, pe 12 septembrie 1944, Convenţia de armistiţiu. Aceasta impune României plata de despăgubiri de război către Uniunea Sovietică în valoare de 300 miI. dolari. Din acest moment, amestecul sovietic în treburile interne ale României se intensifică şi se realizează prin:

a) presiune economică continuă exercitată de sovietici (inflaţie, jafuri, rechiziţii);

b) politică duplicitară a comuniştilor români, care colaborau în guvern cu partidele democratice, dar luptau pentru distrugerea regimului politic burghezo-democratic;

c ) încurajarea ruşilor în acţiunile lor de către Anglia (ce semnase la 9 octombrie la Moscova „acordul de procentaje”) şi de Statele Unite (ce promovau „politica americană fără politică”).

La 12 octombrie 1944 se creează Frontul Naţional Democrat format din: Partidul Comunist Român, Partidul Social-Democrat, Frontul Plugarilor, Uniunea Patriotică şi Confederaţia Generală a Muncii. Astfel, comuniştii au urmărit crearea unei organizaţii politice care să le netezească drumul spre acapararea puterii politice. În urma unor divergenţe cu membrii cabinetului, generalul Sănătescu îşi dă demisia. Tot el este însărcinat de rege cu formarea unui alt guvern.

Sănătescu, în urma consultării cu unii oameni politici, formează un nou cabinet la 4 noiembrie 1944. Acum este restabilită Constituţia din 1923 şi este deschisă şi mai mult calea comuniştilor spre guvernare. Sănătescu îl numeşte pe Petru Groza viceprim-ministru, pe Gheorghe Gheorghiu Dej ministru al Comunicaţiilor şi pe Teohari Georgescu sub secretar de stat al Ministerului de Interne.

Din acest moment, agitaţiile comuniste încep să ia amploare. Acum începe o puternică propagandă în răndul muncitorilor, În special. Se creează „comitetele muncitoreşti”, ce vizau subordonarea sindicatelor principalelor intreprinderi. La sate sunt organizate „comitete săteşti” ce urmăreau acapararea puterii în zonele rurale.

Teohari Georgescu iniţiază o amplă campanie de infiltrare în poliţie şi jandarmerie a multor comunişti din echipele de şoc conduse de Emil Bodnăraş, precum şi a consilierilor sovietici aparţinând N.K.V.D.

Comuniştii reuşesc să-i impună primului ministru Sănătescu adoptarea, la 24 noiembrie, a unei legi privind epurarea aparatului administrativ al statului.

Sub masca demiterii „fasciştilor, criminalilor şi vinovaţilor de dezastrul ţării” (formule des folosite de propaganda comunistă) se urmărea, de fapt, înlăturarea elementelor democratice şi acapararea de către comunişti a unor funcţii de decizie. Acum partidul iniţiază o amplă şi abilă campanie de propagandă în rândul muncitorilor şi ţăranilor săraci.

Prin promisiuni demagogice, comuniştii au reuşit să atragă în partid numeroşi membri. Ana Pauker a stabilit contracte cu reprezentanţii legionarilor şi revizioniştilor unguri din Transilvania, mulţi dintre aceştia devenind membri de partid, Aşa se explică creşterea spectaculosă a numărului membrilor de partid de la 1150 in iunie 1944 la 35000 în martie 1945.

Echipe de şoc comuniste atacă la sfârştul lunii noiembrie numeroase sedii ale primăriilor şi prefecturilor din ţară (Constanţa, Craiova, Turnu Măgurele). Atacurile au fost cu greu respinse de un guvern incapabil de a stăpâni dezordine le comuniste. Generalul Sănătescu îşi dă pe 2 decembrie demisia, acceptată de rege. Mihai I îl însărcinează în aceeaşi zi cu formarea guvernului pe generalul Nicolae Rădescu.

Situaţia din ţară era critică, Moldova şi Ardealul de Nord erau ocupate şi administrate de Armata Roşie, iar comuniştii români duceau ample acţiuni de dezorganizare a administraţiei româneşti şi de preluare de către ei a unor posturi importante în administraţia centrală şi locală. Trebuia adus deci la guvernare un om energic, care să fie capabil să păstreze ordinea în ţară. Generalul Rădescu avea reputaţia unui om intransigent şi energic, dar ataşat idealuri lor democratice.

Considerat de rege „omul momentului”, generalul Rădescu reuşeşte să formeze pe 6 decembrie un guvern din generali şi tehnicieni. El gira şi postul de ministru de interne, sub secretar de stat rămânând Teohari Georgescu, la insistenţele corn uniştilor. În ianuarie 1945 Gheorghe Gheorghiu Dej face o vizită la Moscova, aici stabilindu-se obiectivele tactice ce vizau cucerirea puterii de către comunişti.

Stalin le promitea acestora că venirea lor la putere ar conduce la cedarea Transilvaniei către România, fapt ce trebuia să treacă în ochii opiniei publice din ţară ca fiind rezultatul eforturilor comuniştilor români şi o dovadă materială a patriotismului lor. Conform indicaţiilor primite, comuniştii organizează pe 27 ianuarie 1945 un miting de protest în Piaţa Palatului Regal.

Primul ministru e calificat drept „reacţionar”, se cere demisia sa şi formarea unui guvern al Frontului Naţional Democrat. Guvernul Rădescu ordonă trupelor Ministerului de Interne să împrăştie pe manifestanţi, iar seara îl anunţă pe rege că el va menţine ordinea existentă cu orice preţ. Atitudinea primului ministru îi nemulţumeşte profund pe comunişti, care dezlănţuie o furibundă campanie de discreditare a primului ministru.

În perioada 4-11 februarie 1945, la Yalta, americanii şi englezii con sfinţi seră ca Europa de Est să devină sferă de influenţă sovietică.

Frontul Naţional Democrat convoacă cetăţenii capitalei să participe pe 24 februarie la un miting organizat de partidul Comunist din România împotriva guvernului. Participanţii ocupau partea de sud a Pieţei Palatului Regal (azi Piaţa Revoluţiei), cuprinsă între clădirile Bibliotecii Centrale Universitare, Ministerul de Interne, Palatului Regal şi Calea Victorei. Primul ministru se afla la Ministerul de Interne şi a ordonat trupelor să nu tragă în mulţime, ordinul fiind respectat întocmai.

Dinspre clădirile Ilfov, Wilson şi Boteanu se trag rafale scurte de arme automate în mulţime. În urma împuşcăturilor, mor doi oameni, iar şaisprezece sunt răniţi. Ulterior s-a stabilit de către Parchetul General că în cele trei clădiri, în acel moment, s-au aflat agitatori comunişti, membrii ai echipelor de şoc, care au tras în manifestanţi cu arme ruseşti.

Liderii comunişti, profitând de panica ce s-a produs în urma împuşcăturilor, în acuză de la tibună pe primul ministru că a dat ordin trupelor guvernamentale să tragă în mulţime, iar Ana Pauker îl acuză pe generalul Rădescu că ar fi „fascist”.

Primul ministru remite presei un «Mesaj catre ţară» ce urma să fie plubicat, urmând să apară în ziarele de a doua zi. Comuniştii însă ocupaseră tipografiile principalelor ziare şi au refuzat publicarea mesajului. În aceste condiţii, primul ministru se adresează naţiunii prin radio.

El asigură populaţia că va păstra ordinea, iar pe Ana Pauker şi pe Teohari Georgescu îi numeşte „hiene” şi „străini fără ţară şi fără Dumnezeu”. Teohari Georgescu este demis. El sprijinise o aprigă campanie de persecutare a partidelor politice democrate, manifestată prin arestări ilegale, bătaia şi intimidarea acestor partide, ocuparea şi devastarea redacţilor ziarelor Dreptatea şi Viitorul etc.

La Bucureşti vine pe 27 februarie Andrei Ianuarevici Vîşinski, vice-Comisar al Poporului pentru Afaceri Externe al Uniuni Sovietice. În contextul hotărâri lor Conferinţei de la Yalta, el îi cere regelui pe un ton imperativ (răstindu-se şi bătând cu pumnul în masă) să-l demită pe generalul Rădescu şi să-l numească în fruntea guvernului pe Petre Groza, care „se bucura de încrederea Moscovei”.

La remarca regelui că la Conferinţa de la Yalta se specifica, în «Declaraţia asupra Europei», numirea unui guvern reprezentativ, Vîşinski îi răspunde arogant regelui: „Yalta sunt eu”. Palatul Regal este înconjurat de un batalion de tancuri sovietice, astfel că regele este obligat să-l demită pe generalul Rădescu pe 2 martie. Este însărcinat cu formarea unui nou guvern prinţul Barbu Ştirbey, dar acesta eşuează în misiunea sa.

În acest context, regele încredinţează formarea noului guvern lui Petru Groza. După consultări cu membrii Frontului Naţional Democrat, acesta anunţă, pe 6 martie 1945, lista noului guvern.

Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri era numit Gheorghe Tătărăscu, ce era şi Ministru de Externe, însă posturile cheie erau deţinute de comunişti.

Numirea noului guvern este întâmpinată cu mare bucurie de comunişti, care organizează în ţară numeroase marşuri şi mitinguri În favoarea acestuia.

Data de 6 martie 1945 marchează o importantă victorie a comuniştilor în acţiunea lor de preluare a puterii politice în România. Aceasta se va realiza pe deplin la 30 decembrie 1947, moment ce coincide cu sfârşitul regimului democrat din România.

În încheiere, se observă cu claritate faptul că Partidul Comunist Român nu ar fi luat niciodată puterea în România dacă nu ar fi fost sprijinit activ de către Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi de Armata Roşie.

Chiar şi în aceste condiţii, el nu a putut prelua imediat şi total puterea. Situaţia internaţională (terminarea războiului, negocieri pentru semnarea tratatelor de pace etc.) şi cu atât mai puţin condiţiile interne nu permiteau trecerea totală a puterii în mâinile comuniştilor pe 6 martie 1945.

De aici apare şi necesitatea creării, de către Partidul Comunist, a unor coaliţii şi fronturi politice de luptă împotriva partidelor democratice.

Ideal ar fi dacă din această tristă lecţie pe care ne-a dat-o nouă, românilor, istoria contemporană, factorii de decizie şi generaţiile viitoare vor putea trage concluzii şi vor acţiona pentru a nu se mai permite niciodată repetarea unei aşa de triste experienţe istorice.

Daniel Diaconescu, Universitatea «Valahia» Târgovişte

13/05/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Ocupația sovietică – cea mai lungă ocupație pe care a suportat-o țara noastră în ultimii 300 de ani. VIDEO

Intrarea Armatei Roșii în România, sursă foto: Radio România Actualități

Intrarea Armatei Roșii în România, sursă foto: Radio România Actualități

Ocupația sovietică în România. Armata română a încercat să opună rezistență Armatei Roșii

Ocupația sovietică a fost cea mai lungă ocupație pe care a suportat-o țara noastră în ultimii 300 de ani. Ea s-a întins pe o perioadă de 14 ani, din 1944 până la retragerea Armatei Roșii în 1958.

Ocupația sovietică a fost brutală iar soldații Armatei Roșii s-au comportat pe teritoriul țării noastre nu ca o „armată eliberatoare” staționată într-un stat aliat, ci precum o armată de ocupație, cu toate caracteristicile acesteia din urmă.

Oficial, după cel de-al Doilea Război Mondial, URSS și-a motivat prezența militară pe teritoriul nostru prin necesitatea de a asigura legăturile cu Austria.

Tratatul de Pace dintre România și Aliați a fost semnat pe 10 februarie 1947. Potrivit acordului, în 90 de zile trupele sovietice ar fi trebui să se retragă. Exista însă o clauză de care Moscova a profitat și care preciza că sovieticii își pot menține trupele pentru a asigura legătura cu zona de ocupație din Austria. Tratatul de Pace a limitat și forța Armatei române la 138.000 de soldați.

Dar în mai 1955, sovieticii, conduși pe vremea respectivă de Nikita Hrușciov, au semnat tratatul de pace cu Austria. Astfel Bucureștiul a putut ridica problema prezenței Armatei Roșii în România.

Dej s-a folosit de prezența Armatei Roșii și a cerut plecarea sovieticilor abia după consolidarea puterii

Gheorghe Gheorghiu Dej a fost cel care i-a solicitat lui Emil Bodnăraș să-i propună lui Hrușciov retragerea trupelor sovietice. La început Hrușciov nu a fost încântat deloc de idee, acuzând chiar partea română că nu e recunoscătoare Moscovei. Se întâmpla în 1955, iar România argumenta că o prezență sovietică nu mai era necesară în contextul în care țara noastră era înconjurată de state socialiste.

Hrușciov a acceptat în cele din urmă solicitarea lui Dej, dar acordul privind retragerea a fost semnat abia trei ani mai târziu în 1958. În tot acest timp, Dej, responsabil de stalinizare, a jucat rolul vasalului obedient, inclusiv în 1956 în timpul revoluției maghiare. Paradoxul face că Gheorghe Gheorghiu Dej, unul din liderii politici din blocul comunist care a atins cel mai obedient nivel față fața Moscovei, avea să devină cel care va da naștere politicii de independență față de Moscova și va pune bazele unui comunism autohton de sorginte naționalistă pe care îl va consolida Nicolae Ceaușescu.

Revenind însă la ocupația sovietică, gestul lui Dej de a cere retragerea trupelor nu trebuie privit ca un act de eroism. În fond, Dej s-a folosit de prezența Armatei Roșii. Iar cererea ca trupele sovietice să părăsească România era făcută în contextul în care liderul comunist român își consolidase putere, partidele istorice erau desființate iar liderii lor politici mureau sau au murit deja în închisorile comuniste.

Armata Roșie, o armată de ocupație

2. Soldați ai... (armata-rosie-soldati-sovietici_83999900.jpg)

Foto: Soldați ai Armatei Roșii, sursă foto: Scribd

La mijlocul anului 1946 aproximativ 145.000 de soldați sovietici se aflau în România. După 1950 numărul acestora a fost de aproximativ 30.000, efectul de intimidare fiind deja atins, într-un stat vasal Moscovei.

Sovieticii au fost o armată de ocupație care a recurs la rechiziții forțate, devastări ale bunurilor statului și au jefuit proprietățile private. Soldații Armatei Roșii au tratat militarii români precum inamici. Un raport din martie 1945 al Inspectoratului General al Jandarmeriei precizează că în decurs de patru luni au fost înregistrate 189 de agresiuni ale Armatei Roșii doar împotriva  militarilor români. Majoritatea dintre aceste incidente s-au soldat cu morți și răniți după ce s-a deschis focul. Totodată, în septembrie și octombrie 1944 au avut loc 828 de devastări ale sediilor de stat, fiind jefuite 1.121 de depozite și 22.103 locuințe ale cetățenilor români. Și acestea sunt cifre menționate în rapoarte. Situația la nivelul general al țării era infinit mai gravă.

Istoricul Adrian Cioroianu explică, în volumul său „Pe umerii lui Marx: o introducere în istoria comunismului românesc”, psihologia soldatului sovietic: „în mare parte copii de ţărani de pe teritoriul URSS, fără o pregătire serioasă în afara umanismului comunist pe care-l asimilaseră în şcoala primară (şi care, evident, împărţea lumea, fără nuanţe, în buni şi răi după cum spunea o dogmă politică pe care ei nu trebuiau s-o înţeleagă ci doar s-o înveţe pe de rost), aceşti soldaţi capabili de eroisme şi de sacrificii imense (pe care Armata Roşie le-a şi făcut) simţeau că nu mai pot fi opriţi în drumul lor spre Berlin. Convinşi totodată că au intrat în România ca eliberatori, poate că mulţi dintre ei se aşteptau la mai multă recunoştinţă din partea unui popor care-i privea mai degrabă cu suspiciune şi teamă”

Armata română a încercat, fără succes, să opună rezistență Armatei Roșii

Armata română a încercat inițial să opună rezistență Armatei Sovietice care se comporta ca pe teritoriul inamic. Un ordin din 30 septembrie 1944, al generalului Gheorghe Mihail, preciza următoarele: „ Armata, poliţia şi jandarmeria se vor opune cu ultima energie, la nevoie chiar recurgând la arme, în cazurile când ostaşi sovietici, izolaţi sau în grupuri, sau alţi indivizi care utilizând fraudulos uniforma sovietică vor încerca să ridice cu forţa sau să jefuiască bunurile Statului sau particulare”.

Pe data de 9 octombrie generalul Mihail revine cu o circulară care avea ca scop prevenirea incidentelor dintre cele două armate. El cerea ostașilor noștri să evite, în discuțiile directe sau cele telefonice, orice remarcă provocatoare la adresa sovieticilor. 

Istoricul Adrian Cioroianu semnalează că pe data de 26 decembrie 1948 s-a semnat între Republica Populară Română și Uniunea Sovietică o Convenție referitoare la staționarea Armatei Roșii, în care erau stabilite obligațiile țării noastre. 

Astfel, autoritățile române trebuiau să spună la dispoziție sovieticilor cazărmi, aerodromuri, localuri de serviciu, câmpuri de instrucție etc. Și, asemenea armatelor de ocupație, Bucureștiul a plătit rușilor „eliberarea”. S-au achitat pentru trupele sovietice chirii ale locuințelor și a altor clădiri, energie electrică, aprovizionare cu apă și alte alimente. De-a lungul ocupației au existat mai multe astfel de acorduri pentru aprovizionare. 

Ocupația Armatei Roșii, plătită de statul român

Potrivit unui acord din 8 iulie 1949, „specialiștii” – consilieri sovietici plasați în structurile Armatei noastre –  beneficiau de locuințe mobilate în mod gratuit, serviciile de întreținere precum lumina, telefonul sau apa le erau plătite de statul român.

La fel se întâmpla și cu serviciile medicale. Republica Populară Română achita și transportul acestora din și dinspre URSS. De transport gratuit beneficiau și familiile acestor consilieri. Iar din 1950, RPR, prin Sovrombanc, achita și un salariu acestor consilieri sovietici, între 2.000 și 4.000 de ruble, în funcție de calificarea fiecărora. 

În privința acestei discriminări a condițiilor de viață, în comparație cu ofițerii Armatei române, ca să nu mai vorbim de restul populației secătuită de anii războiului, militarii noștri și conducerea Armatei au fost într-o permanentă neînțelegere cu Armata Roșie, chiar și în anii cei mai obedienți din timpul sovietizării. 

Cu toate că Armata Roșie a părăsit Republica Populară Română pe muzică de fanfară, fiind ovaționată în drum spre gări de oamenii scoși din casă, sovieticii au fost și s-au comportat în cei 14 ani asemenea unei armate de ocupație pe un teritoriu inimic.

Plecarea Armatei Roșii „eliberatoare” e sintetizată perfect, de către istoricul Adrian Cioroianu, într-o singură frază:

„În fapt, Armata Roșie devenea cu adevărat eliberatoare prin însăși plecarea sa”.

Sursă: Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx: o introducere în istoria comunismului românesc, 2005, Editura Curtea Vecheextrase https://www.defenseromania.ro/ocupatia-sovietica-in-romania-armata-romana-a-incercat-sa-opuna-rezistenta-armatei-rosii .

21/03/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

România – o baricadă a luptei împotriva comunismului. VIDEO

Bolşevici ruşi jefuind o biserică

(fotografie publicată în 1930)

 

 

 

 

 

Românii şi anticomunismul

 

 

 

 

 15 noiembrie 1987 ziua revoltei anticomuniste de la Braşov,  este o dată necunoscută de străini şi uitată de noi, conform obiceiului nostru de a uita totul, şi răul, şi eroii, rămânând doar cu nostalgia trecutului ce părea uneori mai bun, prin prisma faptului că eram mai tineri.

Am uitat comunismul, am uitat lipsurile şi frustrările, iar acest lucru se vede mai ales la cei mai tineri, prin vorbele şi mentalitatea lor, tocmai a celor care nu au cunoscut direct regimul comunist. Dacă ar fi trăit sub regimul comunist, sunt convins că nu ar fi vorbit aşa.

O altă dată din luna noiembrie este fixată în mentalul străinilor, mai ales al occidentalilor. Este vorba de 9 noiembrie 1989, data căderii zidului Berlinului, asumată internaţional ca dată oficială a căderii comunismului în Europa, cel puţin aşa s-a dat de înţeles în cadrul manifestărilor  fastuoase de la Berlin dedicate aniversării a douăzeci de ani de la acel eveniment.

Câţi dintre participanţii la manifestările dedicate căderii zidului Berlinului ştiu despre contribuţia românilor la căderea comunismului sau la luptele pentru stăvilirea lui?

În afară de grevele din 1977 din Valea Jiului, de Braşovul anului 1987, mai ştie cineva despre lupta noastră împotriva hidrei roşii, cu nimic mai prejos decât fascismul brun?

Dacă întrebaţi în Occident, mulţi vă vor putea spune despre revoluţia ungară din 1956 şi despre Primăvara de la Praga din 1968. Dar vor fi foarte puţini, extrem de puţini, care vor şti că noi, românii, am avut cea mai îndelungată rezistenţă armată anticomunistă în munţi, din 1944 până în 1962.

Care popor din Europa de Est, partea căzută sub robia bolşevică după 1945, se poate lăuda cu aşa ceva? Niciunul. Nici măcar noi. Până şi noi ignorăm fenomenul.

În 1972, într-o insulă din Oceanul Pacific, se predă ultimul combatant din al doilea război mondial, japonezul Iro Onoda, după 28 de ani de când stătea ascuns şi considera că luptă pentru Japonia. În Occident, multă lume a auzit de el.

Patru ani mai târziu, în 1976, căutat de Securitate timp de 28 de ani, este arestat la Cluj Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul grupului de rezistenţă anticomunist carpatin făgărăşan.

În Occident, puţini au auzit de el, dar totuşi, sunt mai mulţi occidentali care au auzit de Ion Gavrilă Ogoranu decât români.

Până la urmă, asta este tragedia neamului nostru, ne uităm trecutul, ne uităm eroii, ne uităm modelele, iar televiziunile se străduiesc să le înlocuiască cu fotbalişti agramaţi, pipiţe dezbrăcate a căror suprem titlu de glorie îl reprezintă recunoaşterea formei patului vreunui potentat de moment, şi de politicieni veroşi ale căror cunoştinţe, vorba marelui Nicolae Iorga, nu se ridică nici până la nivelul elementar al gramaticii.

Şi aceste televiziuni reuşesc, şi încă bine.

De unde să cunoască bietul popor istoria sa, după 50 de ani de minciuni şi 20 de ignoranţă, mai mult sau mai puţin intenţionată? De unde să ştie el, când priveşte manifestările prilejuite de începutul căderii comunismului, că el, poporul român, şi-a adus contribuţia, poate mai mult ca alte neamuri ce pozează ca şi încarnarea supremei dizidenţe, la lupta pe viaţă şi pe moarte contra ciumei roşii ce o pregăteau Lenin şi Stalin să o dezlănţuie împotriva bietei Europe ignorante şi asupra întregului glob pământesc?

România, pilon de bază în lupta împotriva comunismului

În zilele lui decembrie 1989, unul dintre liderii de moment ce apărea pe la televizor spunea că noi, românii, nu am avut nimic de-a face cu comunismul, a fost o ideologie total străină de poporul român. Avea dreptate, chiar în 1944 comuniştii din România erau sub o mie de oameni, dar românii erau minoritari, majoritatea fiind evrei şi unguri. De aceea nici nu se numea Partidul Comunist Român, ci Partidul Comunist din România.

Dar de ce asta? Uităm nişte lucruri şi nişte aspecte esenţiale, România a fost în prima linie de rezistenţă încă din momentul conceperii morbului comunist, încă din momentul naşterii sale.

Dar noi am fost un factor al contrarevoluţiei mondiale, respectiv un element de rezistenţă împotriva tezelor răsturnării ordinii şi instaurării unei dictaturi a proletariatului, aşa cum o vedeau corifeii ei, încă de la mijlocul secolului XIX. Iată ce scria Friederich Engels în ianuarie 1849, an al rezistenţei românilor din Ardeal ai lui Avram Iancu împotriva trupelor lui Kossuth, acesta din urmă văzut ca şi un premergător al marii revoluţii mondiale care ar urma să instaureze socialismul (ulterior comunismul) în întreaga Europă:

„Românii sunt un popor fără istorie… destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale. Sunt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice… Dispariţia lor de pe faţa pământului va fi un pas înainte” (Friederich Engels, Lupta maghiarilor, în Neue Rheinische Zeitung, nr 194 în 13 ianuarie 1849).

Şi noi în vremea comunismului eram nevoiţi să repetăm papagaliceşte despre tezele lui Marx, Engels şi Lenin, urmate de cele ale lui Stalin, ca mai târziu să fie înlocuite de cele ale lui Ceauşescu, binefăcătorii popoarelor. Mulţumim, domnule Engels, fie-ţi ţărâna grea! Dar uite că românii nu au dispărut şi nu s-a realizat acel „pas înainte”! Şi poate că nu s-a realizat acel pas înainte, în accepţiunea lui Engels, şi fiindcă românii au refuzat să dispară din istorie! Deoarece, alături de polonezi, ei au fost stăvilarul de care s-au frânt încercările sovietice de bolşevizare a Europei, şi tocmai pentru asta, atât noi, cât şi polonezii, am fost printre cei mai crunt pedepsiţi de Stalin!

N-am dispărut, ba dimpotrivă, am avut şi noi un loc la masa la care s-a mâncat coliva comunismului, chiar dacă nu de pe unul dintre locurile de onoare, care poate ni s-ar fi cuvenit, ţinând cont de meritele şi contribuţia noastră la îngroparea acestei ideologii anacronice!

Fiindcă noi, românii, am fost primii din alt stat înafara imperiului rus care am luptat armat contra bolşevicilor şi am fost primul stat căruia Rusia sovietică i-a declarat război. (vezi Primele lupte cu bolşevicii). Atunci am dezarmat trupele bolşevizate din Moldova şi le-am aruncat peste Prut, dar când bolşevicii au mărit strânsoarea asupra Basarabiei ce îşi trăia renaşterea naţională (veziCurăţirea Basarabiei (I) Renaşterea), la chemarea lor, i-am eliberat făcând posibilă unirea cu România (vezi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia). Cu baionetele româneşti am apărat frontiera Europei la Nistru împotriva tuturor tentativelor de pătrundere a microbului roşu adus de trupele cotropitoare (vezi Lupte antibolşevice după Unire).

Mai mult, am eliberat Ungaria de teroarea bolşevică printr-un război crunt în 1919 (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta), stârpind primul focar reuşit al bolşevismului în centrul Europei.

De parcă nu era îndeajuns, am luptat împotriva ciumei roşii din momentele ei de facere, adânc în bârlogul fiarei, atunci când un efort ceva mai consistent ar fi putut scuti omenirea de grele eforturi de sânge pentru milioane de cetăţeni ai planetei timp de 70 de ani, iar unii chiar şi astăzi suferă cumplit sub teroarea bestiei dezlănţuite de Lenin, Stalin şi Mao Zedung. Aceşti neînfricaţi luptători care au dus la mii de kilometri renumele de român, au purtat şi înălţat steagul tricolor acolo unde nimeni n-a visat să-l vadă, mult mai departe de Afghanistanul unde alţi bravi urmaşi ai lor îşi fac datoria cu cinste şi curaj, au fost voluntarii ardeleni şi bucovineni din Corpul Voluntarilor Români, constituit din prizonierii luaţi de ruşi din armata austro-ungară (vezi Luptătorii români din Siberia).

Până la urmă, românii au salvat în 1918-1919 patru state de teroarea comunistă. Primul a fost România, prin dezarmarea şi respingerea bolşevicilor din Moldova şi Basarabia în iarna 1917-1918. Următoarele au fost Cehoslovacia şi Austria, pacificate de românii ardeleni conduşi de Iuliu Maniu (vezi Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române (I)). Cum credeţi că ruşii ne-ar fi putut ierta vreodată, când noi, alături de polonezi, am stat în calea expansiunii lor cu ideologia comunistă încă din 1918?

Iar când ne-a venit rândul, în 1940, să fim părăsiţi în est, am luptat pentru patrie, cruce şi neam până la Stalingrad şi în Caucaz. Trei ani ne-am bătut cu imperiul, acum aliat parcă contra naturii cu democraţiile occidentale. Iar când ne-am alăturat acestora, ne-au abandonat din nou la Ialta, lăsându-ne în mâna „duşmanului nostru natural” cum spunea Brătianu. După război, chiar Churchill, autorul sintagmei Cortina de Fier, recunoştea că „am ucis porcul mai slab”. Slabă consolare pentru cei ajunşi sub stăpânirea comunistă, păcatul occidentului că nu a susţinut pilonul strategic antibolşevic româno-polon, lăsându-l să cadă lovit din spate de Germania lui Hitler. O miopie strategică care a fost plătită scump.

Chiar după ocuparea României şi instaurarea comunismului la conducerea ţării, românii au reacţionat prin mişcarea de rezistenţă anticomunistă, cea mai de amploare din întregul est al Europei căzut sub robia comunistă după 1945.

Un raport al securităţii din 1949 dădea un număr de peste 1300 de bande anticomuniste, fără a lua în calcul luptătorii izolaţi. Lor trebuie să le adăugăm şi grupurile de sprijin în număr mult mai mare, care le asigura adăpost, alimente şi informaţii. Vorbim deja de zeci de mii de oameni implicaţi direct, fără a lua în calcul simpatizanţii.

Cauze ale necontaminării

De unde şi de ce acest sprijin necondiţionat, de unde această rezistenţă la ideologia comunistă, această rezistenţă a omului de rând de care se mirau comisarii bolşevici? În timp ce zeci de mii de oameni de alte naţii erau seduşi de mirajul noii orânduiri, românii rămâneau imuni.

Generalul Radu R. Rosetti ne dă un răspuns, dar trebuie să pătrundem în profunzimea celor relatate de el. În 1918, pe când ruşii bolşevizaţi de pe frontul Moldovei fraternizau cu germanii de dincolo de linii şi îşi făceau vizite reciproce fără ca ofiţerii lor lipsiţi de putere şi autoritate să-i poată împiedica, Rosetii a văzut într-o tranşee soldaţi români şi ruşi povestind între ei. S-a apropiat curios, dar la venirea lui ruşii au plecat spre unităţile lor. I-a iscodit pe români despre cele discutate, iar aceştia i-au răspuns deschis:

– Ne-au îndemnat să facem revoluţie ca la ei, să-l răsturnăm pe rege şi să împuşcăm guvernul, deoarece la ei s-au dat pământurile ţăranilor.

– Şi?

– Noi le-am zis că şi la noi regele le-a promis pământ ţăranilor şi că vom primi şi noi pământ. Iar ei au zis că lor li s-a dat pământul fără plată sau despăgubiri.

– Şi voi nu aţi fost de acord?

– Dacă azi sunt eu mai tare şi-ţi iau dumitale pământul, mâine când vei fi dumneata mai tare mi-l vei lua înapoi, nu? De aceea noi vrem pământul cu plată, lege şi înscrisuri, nu cu japca!

Din acest simplu dialog ne dăm seama în primul rând de înţelepciunea poporului român. Deoarece majoritatea soldaţilor de pe front în 1918 erau ţărani, oameni ai pământului, cei ce reprezentau cel mai bine esenţa poporului român. Iar bunul simţ al poporului român, al acestor ţărani, mi se pare reprezentativ.

Ruşilor li se va lua pământul promis de Lenin la scurt timp, când va fi el mai tare, adică după victoria din războiul civil. Au fost formate colhozurile, iar cei ce s-au opus, cum ar fi culacii, adică ţăranii înstăriţi aduşi la nivelul de robi, au fost ucişi sau deportaţi şi exterminaţi în lagărele din Siberia. Ţăranii români au primit pământ prin reforma agrară a regelui Ferdinand, dar l-au pierdut şi ei după 1945, când au fost siliţi să intre în colectiv. Dar bunul lor simţ a rămas, al celor care au rămas ţărani.

După 1990, în multe localităţi ei şi-au împărţit pământul singuri, ştiind de la bătrânii în viaţă sau de la moşii lor unde le era fiecăruia parcela de pământ.

Problemele au apărut acolo unde era vorba de urmaşi sau unde vreun trepăduş de partid şi-a băgat coada. Bunul simţ al ţăranului român mai există, deşi este pe cale de dispariţie. Nu bunul simţ, ci ţăranul român. Adus la oraş de industrializarea forţată comunistă, de multe ori de nevoie, în acest mediu perceput din start ca şi ostil, bunul simţ se estompează şi se pierde, mai ales cu trecerea generaţiilor. Iar când şcoala nu are soluţii, în lipsa celor şapte ani de acasă, respectiv a unei educaţii sănătoase din familie, ne mirăm de ce fel de oameni ies de pe băncile şcolilor noastre?

O altă cauză profundă a fost anticreştinismul ideologiei roşii. Este ceva normal ca şi corifeii acestei ideologii radicale, comuniştii, să nu accepte concurenţa, existenţa unei justiţii divine, sau o forţă supranaturală căreia supuşii reduşi la rolul de sclavi, să se poată închina. „Religia este opiul maselor” scria Karl Marx. Masacrarea preoţilor şi călugărilor, jefuirea şi distrugerea bisericilor, transformarea lor în grajduri sau adăposturi pentru vite, prigonirea credincioşilor, iată acţiunile regimului comunist. Mărturiile din Basarabia atât din 1918, cât şi din 1940, sunt zguduitoare. Iar poporul român, profund creştin, nu putea accepta aşa ceva, respingând din faşă orice ideologie care ar fi adus atingere credinţei în Dumnezeu.

O altă cauză o reprezintă profunda neîncredere în cei ce aduceau această nouă ideologie, în ruşi. Ne-am învăţat că de la ruşi numai binele nu ne poate veni. Şi cu atât mai mult, în acea perioadă, când aliaţii noştri jefuiau şi violau totul în drumul lor, iar după ce au fost contaminaţi cu morbul roşu nu au mai putut fi stăpâniţi.

Soldaţii români erau ţărani recrutaţi din toate zonele ţării, şi i-au putut vedea pe ruşi, pe bolşevicii ruşi, cum hălăduiau ca o hoardă jefuind satele româneşti în 1918, când românii au trebuit să intervină cu armele pentru a-i potoli. Au văzut şi la ce distrugeri s-au dedat în teritoriile care le-au încăput în mână, chiar şi pentru o scurtă perioadă, cum a fost în Basarabia.

De la românii care au luptat în Siberia împotriva bolşevicilor au aflat grozăviile care se petreceau în Rusia sovietică, şi dacă nu era destul, le aflau de la românii transnistreni care reuşeau să se refugieze peste Nistru, sfidând mitralierele grănicerilor. Un reporter german venit pe graniţa Nistrului în 1932, relata despre faptul că în fiecare noapte se aud împuşcături, zilnic se găsesc morţi şi răniţi în încercarea de a trece în România, iar de la supravieţuitori se aud poveşti înfiorătoare despre foametea dirijată cu bună ştiinţă contra populaţiei. Ceea ce se petrece la graniţa sovieto-română este necunoscut lumii, avea să scrie acesta.

Apoi, în 1940, după raptul Basarabiei şi Bucovinei de Nord, şi mai ales după 22 iunie 1941, când s-a constatat urgia lăsată în aceste teritorii doar într-un an, apoi pe teritoriul Ucrainei, cum credeţi că românii ar fi putut să îmbrăţişeze o astfel de ideologie, care va fermeca încă zeci de ani mai încolo pe mulţi intelectuali de marcă din Occident?

Rezistenţa sub ocupaţie

Nu intenţionez să fac o expunere a rezistenţei anticomuniste, a răscoalelor şi revoltelor, grevelor şi mişcărilor de stradă, nici a altor forme de rezistenţă dintre 1945 şi 1989. Numai înşiruirea lor ar depăşi cu mult cadrul acestui articol. Doresc să fac o diferenţiere foarte sintetică faţă de alte mişcări cunoscute din celelalte ţări socialiste şi să explic foarte pe scurt de ce acestea de la noi au fost mult mai dificile şi mai riscante decât cele străine menţionate mai sus în debutul articolului.

Mă refer aici la revolta ungară din 1956 şi la cea din Cehoslovacia din 1968. Vreau să fiu bine înţeles, nu vreau în nici un fel să contest meritele nici uneia dintre ele. Ambele au fost o dovadă a curajului poporului maghiar şi cehoslovac. Dar există nişte diferenţe esenţiale faţă de mişcările de la Braşov din 1987 sau grevele din Valea Jiului din 1977.

Revoltele ungare şi cehoslovace din 1956, respectiv 1968, au fost inspirate de „sus”, de o parte din conducerea partidului, o fracţiune care a ajuns la putere. Întregul program a venit de sus, urmând reacţia URSS-ului, care a decis invazia, în ultimul caz alături de celelalte ţări socialiste, mai puţin România. Deci revoltele au fost inspirate de sus şi au fost o reacţie de apărare împotriva Moscovei a liderilor Imre Nagy, respectiv Dubcek, care au impus reformele.

Regimul comunist al URSS a trecut prin mai multe faze, de destindere sau de încordare, aşa cum a fost de exemplu după moartea lui Stalin din 1953, când raportul secret al lui Hruşciov condamnă stalinismul (1956), dând semnalul către toţi sateliţii pentru o relaxare a regimului. Dar Ungaria exagerează, aşa că este potolită cu tancurile. Comuniştii români refuză destalinizarea, spunând că ei au făcut-o deja, când i-au exclus sau exterminat pe Ana Pauker, Vasile Luca sau pe Lucreţiu Pătrăşcanu (împuşcat în 1955).

Prin asta Gheorghe Gheorghiu Dej încerca să-şi păstreze puterea. După ce Hruşciov a fost nevoit să se retragă şi a venit Brejnev, care a strâns din nou şurubul, Gheorghiu Dej a început o destindere pe plan intern, până la moartea sa survenită suspect în 1964. A urmat Ceauşescu care a continuat, chiar după „primăvara de la Praga” din 1968, când URSS şi sateliţii ei erau în perioada de suprimare a oricărei forme de libertate. Când a venit Gorbaciov la putere şi a urmat glasnostul şi perestroika care au dus până la urmă la căderea regimurilor, Ceauşescu se transformase în cel mai aprig stalinist, nimic nu putea mişca în ţara lui. Dar de ce această atitudine a liderilor comunişti români, total contrară tonului de la Kremlin? E simplu, pentru a se menţine la putere.

Poporul român ştia instinctiv că tot ce venea de la ruşi nu îi era favorabil, istoria îl învăţase. Aşa că pentru a avea o brumă de popularitate care să-i menţină în scaune, liderii comunişti români au mers pe calea independenţei faţă de Moscova, adică să facă tot ce puteau pe dos, bineînţeles, între anumite limite. Ceauşescu nu a intrat cu trupe în Cehoslovacia, şi a avut o popularitate maximă, nu numai în rândul populaţiei, ci şi în rândul partidului, al Securităţii şi al forţelor armate. Nu putea nimeni să-l conteste din interiorul partidului, fiindcă imediat s-ar fi pus contra voinţei tuturor. Iar aici a fost începutul clădirii unei puteri absolute.

Cum te poţi opune, cum te poţi revolta în faţa unui astfel de gen de putere? Foarte dificil, şi vorbim aici nu de revoltă individuală, ci de revolte ale maselor de oameni. Este foarte greu să te organizezi, să organizezi mase de oameni care să iasă în stradă, când nu exista nici internetul, nici Facebook sau Twitter, singurele mijloace de comunicare fiind prin telefonia fixă, ascultată de Securitate, sau prin viu grai, iar atunci erai expus riscului de a da peste un informator.  Repet încă o dată, nu era vorba să ieşi în stradă pentru a te solidariza cu liderii ameninţaţi de ruşi, ci să ieşi în stradă împotriva liderului care avea în mână puterea absolută. De aceea grevele din Valea Jiului sau mişcările de la Braşov sunt mai importante, prin dificultatea de a le realiza şi prin riscurile enorme la care s-au supus nu numai organizatorii, ci şi fiecare participant.

Să mai luăm cazul sindicatului Solidaritatea. În urma grevelor de la Gdansk, liderii sindicalişti merg să înscrie sindicatul Solidaritatea la tribunal ca şi sindicat liber, diferit de cele oficiale. Tribunalul refuză, şi grevele reîncep. De nevoie, tribunalul polonez acceptă şi înregistrează sindicatul Solidaritatea ca şi sindicat liber. Din acel moment, toate mişcările şi grevele devin legale, o situaţie foarte dificil de depăşit pentru conducerea comunistă.

Închipuiţi-vă un scenariu similar pentru România. În cadrul grevelor din Valea Jiului o delegaţie pleacă la tribunal să înscrie sindicatul. Credeţi că ar mai fi ieşit delegaţia vreodată de acolo? Minerii atunci s-au baricadat în perimetrul minelor şi au cerut să vină Ceauşescu să-i protejeze. Naivi, veţi spune, dar atunci acesta era încă destul de popular. Ceauşescu a venit, le-a promis tot ce vor, iar a doua zi au fost săltaţi toţi liderii. Una este să te revolţi într-un regim care respectă cât de cât o urmă de lege, şi alta într-unul care nu.

Şi pe vremea comunismului, în constituţie erau înscrise toate drepturile posibile, dar se respectau? Libertatea cuvântului era înscrisă, dar dacă încercai să vorbeşti ceva aveai şanse mari să ajungi în beciurile Securităţii mai curând decât credeai.

Ca şi concluzie, meritele celor care au protestat în 1977 sau care au ieşit în stradă în 1987 sunt mult mai mari decât ale acelora care au ieşit să apere liderii reformatori de furia Moscovei. Acolo meritul principal le revine liderilor, la noi le revine oamenilor. Lor trebuie să ne închinăm cu respect pentru faptele lor de adevărată bravură, chiar dacă astăzi, la douăzeci şi patru de ani de la revoltele de la Braşov, au fost uitaţi nu numai de autorităţi, dar culmea, chiar de compatrioţi.  

  

Sursa: http://cristiannegrea.blogspot.com –   Negrea Cristian 

 

 

 

 

 

12/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: