MAGDA URSACHE: ”Dacă ne salvăm, ne vom salva prin Memorie, prin Istorie”

Magda Ursache: Trianon – Ne „distanțăm” de Istorie?
 
 În ciuda avertismentului lui Mircea Eliade, din „Vremea”, an 1935, denigrat pentru felix culpa, mai exact in-culpă, ne aflăm în plină criză a românismului: „a renunța la românism înseamnă, pentru noi, românii, a renunța la viață, a te refugia în moarte”.

Semn rău: ne stânjenesc eroii.

V-ați întrebat de ce? Pentru că e greu să fii ca ei, să plătești cu viața pentru credința ta. Despre Drumul crucii lor nu se scrie destul.

Aurel State a făcut 18 ani de  Aiud în cârje, după ce s-a aruncat pe fereastra închisorii Uranus. Tortura pe înțelesul tuturor trebuia să fie – repet- lectură obligatorie în școală și nu este. 

Dacă ne salvăm, ne vom salva prin Memorie, prin Istorie. Altfel, ajungem să citim în presă că Experimentul Pitești a fost  scorneală, că Infernul închisorilor comuniste a fost pavat de intențiile bune ale lui Nicolschi, Pantiușa Bodnarenco, Teohari  Georgescu (Burăh Tescovici?), Drăghici, care nu  și-ar fi dorit altceva decât educare și re-educare, că trecutul martiric e „obsesesie bolnavă” a unora.

Consiliera președinților, Sandra Marilyn Andreea Budiș Pralong, ne cere să uităm;  gata, ajunge cu „Dreptate, ochii plânși cer să te vadă”!
De ani de zile se duce o campanie contra istoriei naționale și a literaturii amprentate național. Aflu din presă că nu poate fi deschisă Casa Memorială „N. Iorga” din Botoșani pentru că lipsesc dezinfectanții. Dar nu avem „dezinfectant” Boia, pentru care  etnoidentitatea e rău considerată și desconsiderată?
Se caută și se găsesc „înlocuitori” de steag, de limbă, de nume chiar: romince pentru românce. Numai minoritățile conlocuitoare sunt de neînlocuit. Cum le spune cineva: „în-locuitoare”. Nu putem marca pe 4 iunie Ziua Trianonului.

Motiv: să nu ne bucurăm de tristețea maghiarilor, deși ei pot acoperi crucile eroilor români cu saci negri, de gunoi, într-un cimitir din România.

Recunoașterea internațională (cu acordul a 23 de state) a întregirii țării, a dreptului românilor din Transilvania, îi deprimă. MAE a transmis verbal –zice presa-   să se blocheze orice manifestare consacrată Zilei Trianonului, dând directive în acest sens  reprezentanțelor diplomatice și ale ICR.

Nici timbrul omagial  n-a mai putut apărea, cu N. Titulescu, pe fondul Palatului Jules Hardouin Mansart, unde el și I. Cantacuzino au semnat Tratatul între Puterile Aliate și Ungaria. Omagiu  pentru abilitatea diplomatică a marelui orator Titulescu?

Preferăm să fim indiferenți sau amnezici, în timp ce  maghiarii susțin foarte vocal că Trianonul a fost „infam”, „operă diabolică” a românilor; că  sala Palatului a fost „sala de disecție” a Ungariei.

Nu părea prea „disecată” când, în martie 1939, a invadat, cu sprijinul Germaniei și Italiei, Ucraina Subcarpatică sau când, în aprilie ‘41 a invadat și anexat Voivodina (triunghiul Tisa-Dunăre-Sava).
Vineri, după joi 4 iunie,  președintele Iohannis a declarat că n-a înțeles: „Nu rezultă cu cla-ri-ta-te care este interesul so-ci-al vizat.” Spălați-vă pe mâini.

Nu-i clar de ce  om avea noi Ziua Tratatului de la Trianon. Ca să-l inflamăm pe Orban?   Măi să fie! O fi încurcat Iohannis Orbanii? Pe Orban întâiul, cu capitala la Budapesta, cu ălălalt Orban, al doilea, cu capitala la București. Țară de certocrați, asta suntem. Se pun în circulație o droaie de scenarii, dacă nu false, aproximative.

Cum că Ciolacu ar face înțelegere secretă pentru cedarea Transilvaniei. Oricum, inițiativa lui Titus Corlățean și Șerban Nicolae, ca 4 iunie să fie Ziua Tratatului de la Trianon, așa numita Lege Trianon, a căzut,  nu s-a promulgat.
Tratatul e doar un „episod juridic”, România întregită au făcut-o românii, susține acad. Ioan-Aurel Pop, totdeauna consistent în argumentație, împotriva inconsistentului Boia, onorat de Orban cu „Ordinul de Merit al Ungariei”.

Trianonul e legitimarea voinței poporului român și a jertfei lui. Niculae Gheran se întreabă de ce „reacționăm ca niște inculpați”. Ion Andreiță mi-a trimis un grupaj edificator din presa franceză , care deplânge actul centenar.
Violența minciunii despre trecutul eroic e maximă. Cazul Elisabeta Rizea? S-a spus cu nerușinare că a fost târfa partizanilor, o prostituată. Prințul Alecu Ghika? Un extremist. Mă mir că nu-i declarat „bandit”, cum îl apelau gardienii la Aiud.

Au încercat să-l reeduce marxist-leninist.L-au pus într-o mașină, să-i arate „realizările” democrației populare. Întrebat ce anume l-a impresionat, prințul a răspuns: „Sălciile de pe Aiudel”. Punct. Spre dezamăgirea caraliilor: „Tot bandit ai rămas, prințule.Și câte nu ți-am arătat!”
Pentru libertatea Istoriei, ar trebui să nu existe teme tabu. Cei de dreapta ( și drepți) sunt perpetuu demonizați, ca-n timpuri nu de onoare, ci de oroare. Oportuniști jalnici încearcă să corecteze trecutul cu argumente din perioada stalinistă.

Pentru dogma rolleristă, războiul din Est,1941,  al reunirii Basarabiei și Bucovinei de Nord, era imperialist și rasist, chiar criminal.
Îmi doresc o istorie lipsită de invenții și incriminări, ca în problema Antonescu, de pildă, și asasinatul cvadruplu din 1 iunie 1946, de la Jilava. Iuliu Maniu a deplâns slăbiciunea regelui, supunându-se răzbunătorilor comuniști.Procesul a fost înscenare josnică. „Huo, huo!”, striga sala de judecată când Maniu i-a strâns mâna Mareșalului. Strigăm și astăzi huo?
O notă datată 18 mai 1946, din jurnalul lui Mircea Vulcănescu: „nu numai că îl admir, dar îl și iubesc pentru simplitatea adâncă cu care și-a asumat rolul lui tragic de acoperitor al neamului într-un ceas rău”.

Și poate că Vulcănescu se află și astăzi sub sentința criminal de război din cauza acestei opinii. Gheorghe Alexianu, în ciuda unei lungi lupte pentru reabilitare, dusă de fiul său, istoricul Șerban Alexianu,e sub aceeași sentință:  criminal de război.Copilul, atunci elev, a auzit împușcătura care i-a doborât tatăl.
Doar Tudor Arghezi a protestat, în „Adevărul vremii” din 9 iunie 1946, în tableta Moarte: „Am de cîteva zile, în grădină, un mormânt(…) Mormântul din grădină mă obsedează. Nu mă pot învăța cu acest mormânt și cu această moarte.”
Mareșalul Petain a fost grațiat; Antonescu nu. Preferăm mereu condamnarea la moarte?
Nu poate nimeni să spună că Raoul Șorban, declarat „Drept între popoare”, ar fi fost antisemit.

Totuși, a depus mărturie pro Mareșal, care a plătit cu moartea partea de eroare.Sigur că nu trebuie să-i trecem cu vederea erorile.

Dar să nu se uite că România era între seceră și ciocan, URSS și Reich. Avea de ales între condiția de satelit al Germaniei și cea de gubernie sovietică. În interviul cu Lamberto Sorrentini, din decembrie 1942, Mareșalul spunea : „Eu lupt cu Rusia care este un inamic mortal al țării mele”. Jaful Germaniei se poate suporta, nu și ieșirea la mare a rușilor”

Știa că „ursul rus dintotdeauna” și-a ascuns colții după o zdreanță roșie”, așadar, „supremul bine pentru România este zăgăzuirea rușilor”.
Armata a refuzat să-l ucidă. La 1 iunie 1946, a fost împușcat de gardieni „voluntari”, nu de militari. Era în civil, cu panglică tricoloră la rever: „Trageți încă o dată, băieți, trageți.”

E ceea ce Mircea Vulcănescu numește „măreția în restriște”. „Nici o lacrimă”, i-a cerut Mariei lui. „Retrage-te într-o mănăstire”.

Au „ retras-o” în Bărăgan, timp de 9 ani, a făcut acolo  4 infarcturi, au adus-o de la Lătești, în 1950, la Spitalul Panduri, din București. A murit în 1964 la Colțea, fără lumânare, singură. Există mărturia lui Paul Goma despre demnitatea cu care Maria Antonescu  a suportat vremile de restriște. Dacă o vreți, o auziți.
De ce insist pe acest subiect? Pentru că, după Roosvelt, „în politică nimic nu-i întâmplător”. Data de 23 august poartă ghinion românilor: 23 august, 1939, pactul Ribbentrop-Molotov și iarăși  23 august, 1944, când s-a împlinit previziunea lui Antonescu din 6 februarie 1943: „Să nu uite nimeni că în cazul unei înfrângeri vom suferi nu numai dezonoarea, dar ne vom pierde și viața. Rușii învingători ne-ar aduce bolșevismul în țară, ar nimici pătura conducătoare”. Și câte altele: deportări în masă, slavizare, sovromuri jefuitoare……  Mai departe: dacă nu înfrângem comunismul și pe ruși „nu putem să asigurăm nici viața copiilor noștri, nici existența țării noastre.”
Roosvelt a fost speranța lui Iuliu Maniu, dar Roosvelt i-a deschis lui Stalin calea spre Europa. Au fost exterminați și cei care l-au susținut pe Antonescu, și cei care l-au trădat. Mereu trădarea e recompensată, dar vine (mai greu, dar vine) plata și răsplata Istoriei.
Nu sunt istoric, îmi pot permite să  mă las tentată de jocul cu dacă, nu mă pot opri să văd contrafactual : dacă Mareșalul era lăsat să încheie armistițiul, nu să fie băgat în seiful lui Carol II, poate că în noaptea  aceea n-ar fi fost începutul sfârșitului.

N-am fi fost condamnați la Ialta, la Conferință, prin acordul (secret?) SUA-Anglia-URSS. Acest acord  ne-a costat 45 de ani de comunism.

Dar cine ne-a susținut la Trianon? Franța și Italia. După SUA și Anglia, Arad, Timișoara, Oradea  reveneau ungurilor. Și Dobrogea!
Au fost exterminați și cei care l-au susținut pe Antonescu, și cei care l-au trădat.

Primul a căzut generalul Sănătescu, cel care i-a „preparat” arestarea, împreună cu Dămăceanu și cu Emil Bodnăraș.Iar Petre Groza a câștigat atunci, nu în 6 martie’45, fotoliul de prim- ministru (al conspirației).

Uitase că Antonescu l-a pus în libertate, când fusese arestat. Prin banca lui de la Deva au trecut bani moscoviți pentru spioni și ilegaliști. O spune N. Gheran, care știe ce spune. Grigore Niculescu Buzești a afirmat că dacă generalul Sănătescu ar fi înțeles la ce va duce schimbarea de alianță, n-ar fi organizat lovitura de stat.

Când Mihai a intrat în grevă  pentru că Groza, instalat în 6 martie ‘45, n-a vrut să demisioneze la cerere regală, abdicarea impusă de pumnul lui Vîșinski era ca și înfăptuită.

Cu 18 zile înainte de a  abdica, copilul-rege a decorat-o pe Pauker cu înaltul ordin Coroana României în rang de Mare Cruce.
În istoria construită pe „cotitura” de la 23 august, războiul antisovietic  a fost declarat de Roller „tâlhăresc”. În fapt, a fost „războiul dreptății”, „pentru Cruce și Lege, pentru Patrie și Onoare, pentru Pământuri și pentru Dreptate”, cum spunea, de ziua Eroilor, în 14 mai 1942, mortul fără mormânt..
Și pentru că se mai merge pe model Roller, sunt „recuperați” oamenii (dacă le pot spune așa) Hanei Pauker, exportatoarea de stalinism: Vasile Luca, ministrul de Finanțe cu 6 clase, Leonte Răutu ( se vorbește despre „capabilitatea” lui Leonte, secretar de redacție la gazeta „Pământ sovietic” din Bălți, între ’40-’41), Petre Borilă, luptător în Spania (comisar sovietic),Valter Roman…

Croitoreasa din Codăiești Vaslui a murit de cancer în 1960, dar a fost reabilitată de Ceaușescu în ’68. La reabilitări suntem neîntrecuți. Lucien Goldmann (din Botoșani) a numit-o „Passionaria Balcanilor”.

Despre vitejia lui Valter Roman, purtător de Medalie de Aur „Secera și Ciocanul”, directorul Editurii Politice între ’64 și ’83,când a murit, auzim mereu de la fiu, noră, nepoată ce model le-a fost.

Chiar și de 1 Decembrie, la televizor.. Am citit că ideea Regiunii Autonome Maghiare (1952-1968) a fost a lui, a „internaționalistului” Valter Roman, încă de atunci foarte… corect politic.
Dar ce nu se deformează impresionist pe canalele televizuale?

Este lăudat, în anul Centenarului, Carol II, pierzătorul de țară , declarat mare culturalizator, un brâncovean al culturii. Bețivul Celentano, din Las Fierbinți, un serial de un umor grobian,care nu se mai sfârșește, practică răzbit luarea în râs a Centenarului:  vrea să i se spună Centenaro.
Are dreptate Dan Culcer, în legătură cu declarația preș. Băsescu despre Antonescu. Culcer nu știe dacă a fost prostie, abilitate, căutare de capital electoral, indicații americane. Sau toate împreună.Aceleași dubii poți avea în legătură cu declarația lui Iohannis privind Transilvania.Opinanți sunt și pro, și contra, dar mai tare se aud agenții dezinformării. denigratorii Unirii, ai spațiului național.

„Dualiștii” români cer să nu serbăm Trianonul ca să nu-i lezăm pe maghiari.Nu le place sărbătorirea granițelor? E treaba lor, spun toleranții care receptează fără reacție provocările antiromânești.

În care timp, rudele reale ori imaginare ale foștilor „optanți”, care s-au stabilit în Ungaria după 1918 (350000 de persoane), își cer înapoi proprietățile,  plătite deja de România cu asupra de măsură. Istoricul Vasile Lechințan ,specialist în instituții și edificii istorice din Transilvania, a tot tras semnale de alarmă privind reîmproprietărirea unor falși proprietari în Transilvania.

S-au retrocedat imobile și păduri unor inși care n-au fost vreodată proprietari.Ba chiar un sat întreg. S-au aplicat Legile Dietei mai rău ca pe vremea iobăgiei. Din clădiri publice au fost scoși români care au contribuit la ridicarea lor.

Ca Liceul Piariștilor, al cărui nume e legat de Inochentie Micu Klein, de Gh. Șincai, de Petru  Maior. Liceul a fost ridicat din Fondul de Studii înființat de Maria Tereza, fundație publică susținută financiar de români, dar administrată de stat.

După instaurarea Dualismului austro-ungar (1867), fondurile au fost deturnate spre Statusul romano-catolic maghiar. Și nu-i deloc singurul exemplu.
Clopotele Transilvaniei bat. Dar pentru cine bat clopotele denigratorii Centenarului ,ai Trianonului?
Odată cu toate astea, memoria colectivă se distruge încet și sigur. Ne „distanțăm” de Istorie, iar risipitorii de țară se distanțează de toate, în afară de interesul personal. La mémoire contre l’ histoire ,titlul lui François Bédarida, ar trebui să ne pună pe gânduri.

14 iunie 2020
                                                                                                        Magda URSACHE, în http://asymetria-anticariat.blogspot.com/magda-ursache-trianon-ne-distantam-de

Publicitate

RESTITUTIO: PETRE ȚUȚEA

Petre Țuțea azi | Fragmente și idei

Motto:

” Numele lui nu poate fi dat nici unei străzi din România, a fost legionar”

Directorul Institului „Elie Wiesel”, Alexandru Florian. (Acesta a declarat că este interzis cultul lui Petre Ţuţea, pentru că ar fi promovat „ideologia legionară”. Florian se referea la intenţia primăriei Timişoara de a boteza o stradă cu numele filosofului român, întemniţat de comunişti).

”La comunişti, dacă nu eşti cu ei, sau nu mai eşti cu ei, înseamnă că eşti legionar”

În 1990 cunoscutul jurnalist Vartan Arachelian îl întreba:

„Domnule Ţuţea, aţi fost legionar, aţi îmbrăcat vreodată cămaşa verde aşa cum au făcut atâţia intelectuali români, unii dintre ei chiar recent prezentaţi la televiziune?

– N-am fost niciodată. În tinereţea mea, aşa cum v-am spus, am fost de stânga şi chiar am scos împreună cu Petre Pandrea prin anii treizeci o revistă care se chema chiar Stânga.

– Deci, nu numai că n-aţi fost legionar, dar nici măcar de dreapta n-aţi fost”. 

Tot atunci însă, Ţuţea prevedea ce urma să se întâmple peste 20 de ani. „

– Ştiţi de unde vine acuzaţia asta? La comunişti, dacă nu eşti cu ei, sau nu mai eşti cu ei, înseamnă că eşti legionar. Eu n-am fost legionar, nici comunist, am fost însă antihitlerist pentru că ne-au luat Ardealul; nu antigerman, ci antihitlerist, pentru porcăria pe care ne-a făcut-o Hitler la Viena”.
De altfel, majoritatea afirmaţiilor incriminate de Institutul Elie Wiesel au fost făcute de Ţuţea după căderea comunismului şi au fost strânse în cartea „Între Dumnezeu şi neamul meu”, editată de Fundaţia Anastasia, în 1992.

         Numele lui nu poate fi dat nici unei străzi din România, spunea directorul Institului „Elie Wiesel”, Alexandru Florian acum câțiva ani.

 Tot Wiesel spunea că un nume de stradă înseamnă un cult al acelei persoane.

Dintre numele de străzi pe care le-a adoptat România, mai ales București în ultimii grei ani se numără:  strada Făt Frumos,  strada Hercule, strada Lucifer ,a ”veseliei”, ”brizei”,” galaxiei” și ”stelei”, și tot mai rar folosite numele personalităților spre ațâțarea cunoașterii în general, constată pe bună dreptate http://trasaturidinfront.ro/intre-dumnezeu-si-neamul-meu-petre-tutea-azi.

Petre Țuțea spunea că ”marele cusur al democraţiei este acela că este singurul sistem social-politic compatibil cu demnitatea şi libertatea umană, dar care are un viciu de structură: nu are nici un criteriu de selecţiune a valorilor la conducere.

Democraţia este totuşi singurul sistem politic compatibil cu libertatea şi demnitatea umană.

Asta e părerea mea personală: că e singurul sistem politic compatibil cu libertatea şi demnitatea umană.

Dacă încerc să o judec esenţial, eu mă detaşez, că n-am nici o părere şi sunt captivul părerii a doi mari gânditori antici şi a unui gânditor modern.

Cei antici sunt Platon şi Aristotel.

Platon spune că există trei forme degenerate de guvernământ: tirania, oligarhia şi democraţia. Iar Aristotel spune că democraţia este singurul sistem social în care fiecare face ce vrea. În ceea ce-l priveşte pe Bergson, el afirmă următorul lucru: democraţia într-adevăr e singurul sistem, cum am spus, compatibil cu libertatea şi demnitatea umană, numai că are un viciu – îi lipseşte un criteriu de selecţiune a valorilor de conducere.

Asta e şi părerea mea despre democraţie… Democraţia e imperfectă, dar fără ea e greu de vieţuit. Este un soi de haos suportabil.

Atât extrema stângă, cât şi extrema dreaptă sunt falimentare.

Comunismul, de pildă: premisa lui majoră e egalitatea reală, absolută, a oamenilor, în nici unul din regnurile cunoscute nu există egalitate – nici în regnul mineral, că aurul nu e egal cu cărbunele, nici în regnul vegetal, că plantele nu sunt egale, şi nici în regnul animal, că pisica nu e egală cu leul, cel puţin ca forţă.

Şi nici în specia om nu funcţionează, cu atât mai mult, principiul egalităţii. E damnat esenţial comunismul prin premisa lui majoră: egalitatea reală a oamenilor, care este o utopie.

Şi încă… da, vorba lui Berdiadev, cusurul utopiilor nu stă în construcţia lor, ci în faptul că toate sunt realizabile. E un paradox, însă este adevărat că paradoxul e limita până la care poate merge inteligența umană, dincolo de care apare nimicul.”

   (Între Dumnezeu și neamul meu)

PETRE ȚUȚEA DESPRE CEAUȘESCU:

“Să dăm Cesarului ce este al Cesarului” ! A fost și bou pe deasupra prin cultul personalității, dar pe lângă ce a făcut ar trebui să i se ierte…”

Ceaușescu a dictat să se ridice școli, spitale, diguri, baraje, hidrocentrale, căi ferate, aeroporturi, baze militare subterane, lucrări hidrotehnice portuare, flote de avioane și vapoare, irigații pe mii de hectare, poduri impresionante, ba chiar si… autostrazi. In 24 de ani amărâți a plătit datoriile și a dublat populația urbana . De fapt este incredibil. Dacă știți despre ce vorbesc veți vedea că performanțele lui Ceaușescu frizeaza imposibilul.”

Destinul a făcut să moară Ceauşescu înaintea lui şi el, Petre Tuțea, a spus: ”Aţi văzut domnule, era mai mare naţionalist ca mine, că l-au omorât înaintea mea.”

Descoperiri senzaționale în arhiva Televiziunii Române. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

 

Căutările prin arhiva Televiziunii Române ne-au pus în fața unei descoperiri senzaționale. În 1989, propaganda, care ajunsese să rescrie istoria românilor într-o mare măsură, oferea o inedită fotografie document.

Aceasta confirma că la marea și istorica adunare comunistă și antifascistă din 1 mai 1939, Nicolae și Elena Ceaușescu nu doar că erau participanți, ci se aflau chiar între conducători.

Doar că televiziunea mai amintise despre acel eveniment istoric în anii anteriori, minus participarea cuplului de dictatori și folosise imaginea cu pricina doar ca pe o unealtă de construcție a mitului partidului comunist eroic. Ce se întâmplase ? La fel ca în bancurile absurde de altădată cu Radio Erevan, era o mică mare problemă.

În realitate, cei doi nu participaseră la acea adunare, iar adunarea nu fusese de fapt organizată de partidul comunist, care la acea vreme cu greu ar fi putut umple o bodegă, darămite o piață centrală. În plus, nu era o demonstrație antifascistă, ci una care susținea regimul dictaturii regale al lui Carol al II-lea.

Totul era o mare minciună, la fel precum comunismul însuși. Preocupării pentru măsluirea istoriei îi scăpase topirea unui film cu o mitologie nedefinitivată a partidului comunist și astfel investigațiile noastre au găsit fotografia originală pentru care niște specialiști în propagandă și-au câștigat, nu pâinea, ci dulceața de pe untul de pe pâine, toate raționalizate în 1989, ultimul an al lui Ceaușescu.

Am descoperit cu surprindere că, în chiar această zi, 1 mai 1939, și muncitorii din Germania nazistă își aveau sărbătoarea. În chiar acele zile se pregătea în secret semnarea pactului Molotov – Ribbentrop, care avea să sfâșie Europa și să confirme faptul că atât comunismul, cât și național-socialismul țâșnesc din același izvor al infernului.

Arhiva Televiziunii Române geme de mărturii propagandistice realizate după rețete împrumutate de la Uniunea Sovietică și de cel de-al Treilea Reich, ale înjosirii poporului român de către o clică de stăpâni certați cu munca, și care își găseau plăcerea sadică să le soarbă ovațiile și închinarea tocmai oamenilor muncii, a căror sărbătoare, chipurile, o organizau.

În primii ani, la demonstrațiile de 1 mai se vorbea despre Ziua internațională a celor ce muncesc, iar pe măsură ce comunismul românesc devenea tot mai naționalist și cultul personalității tot mai accentuat, Nicolae Ceaușescu ocupa invariabil miezul sărbătorii. În primii ani ai dictaturii acestor revoluționari de profesie, certați cu munca – cei mai mulți, unii proletari mai aveau încă speranțe că vor vedea o orânduire mai dreaptă.

Cu fiecare an, însă, camera de luat vederi este tot mai neputincioasă în a găsi oameni care să pară fericiți. O inovație stranie a paranoiei ultimilor ani de dinaintea căderii lui Nicolae Ceaușescu a fost așa-zisa sărbătorire prin muncă tocmai a Zilei Muncii, unul din cele mai năucitoare paradoxuri ale societății socialiste multilateral spulberate.

Dictatorul era fericit doar dacă umplea stadioanele pe unde trecea cu oameni aduși cu sila, inclusiv copii care trebuia să stea de multe ori în frig și ploaie pentru a-l preamări și a-i aduce osanale. Imaginile de arhivă sunt valoroase prin ceea ce arată, dar și prin ceea ce nu arată. Toate crucile sau simbolurile creștine erau cu mare atenție cenzurate și scoase din filmările televiziunii.

Nici o autoritate nu trebuia să existe deasupra efemerei dictaturi a omului. Evenimentul oficial al genezei Zilei Muncii amintește de o serie de mișcări de mase care au avut loc în 1886, la Chicago. Așa numita afacere Haymarket a fost un miting muncitoresc în timpul căruia cineva, un anarhist, a aruncat o bombă în rândurile Poliției.

Aceștia au deschis, apoi, focul. A murit un polițist și-un muncitor, alți 70 de polițiști au fost răniți și-un număr apreciabil de demonstranți. Hagiografia comunistă, care a găsit astfel martiri, pe sângele cărora să-și poată zidi miturile uită să menționeze faptul că acest eveniment a avut loc nu la 1, ci la 4 mai.

Mai mult, la acea dată, cea mai mare organizație muncitorească americană, Knights of Labor (Cavalerii muncii), avea deja aproape 20 de ani și lupta pentru ziua de muncă de 6 ore.

Era, însă, o problemă pentru ca, această organizație să poată intra în mitul comunismului: era anti-socialistă și anti-radicală. Nu folosea bombe, ci negocieri pentru a obține drepturi pentru proletari, și culmea, sărbătoareau Ziua Muncii în septembrie. De ce oare să-și celebreze muncitorii ziua la 1 mai ?

Ce legătură poate exista între Noaptea Valpurgică, asociată definitiv cu vrăjitoria care este o uvertură, Armindenii, care este o sărbătoare pâgână numită și a pelinului sau a bețivilor, în care, paradoxal, oamenilor le era frică să muncească și Ziua internațională a Muncii?

Data sărbătorii nu a apărut ca o expresie spontană a proletariatului care-și cerea drepturile, ci a fost indusă de ideologii comuniști care l-au împins să „zdrobească orânduirea cea crudă și nedreaptă”, pentru a se putea cățăra apoi pe umerii săi,care avea să suporte o nouă ordine mondială, mai crudă și mai nedreaptă.

Karl Marx nu a avut la activ nici o zi de muncă în fabrică, la fel și Engels, la fel și Lenin. Totuși, la marile demonstrații comuniste, portretele lor erau purtate cu o mai mare venerație și teamă decât icoanele în procesiunile religioase.

Marxismul a apărut într-un context în care clasa muncitoare lupta pentru drepturile sale, dar Marx a susținut că această luptă nu trebuie să urmărească drepturi sau obținerea unor condiții mai bune de muncă și viață, ci răsturnarea întregii ordini care făcuse posibilă această muncă. Mai puțin cunoscut, însă, este faptul că Marx, însuși, a fost, mai degrabă, preocupat de îndepărtarea omului de credința în Dumnezeu și, îndeosebi de Creștinism, pe care îl considera o „religie a sclavilor”.

Doar un proletar, din universul căruia fusese scos Dumnezeu, era în stare să înființeze Gulag-ul, să extermine milioane de semeni de-ai săi, și, în ultimă instanță, să fie manipulați să realizeze cele mai nedemne acte de proslăvire ale stăpânilor pe care-i are.

Eforturile lui Marx de a lupta împotriva unei societăți coagulate tradițional în jurul unor valori creștine par să aibă o anumită justificare machiavellică. Este însă stranie îndârjirea sa împotriva socialiștilor creștini care luptau pentru drepturile proletarilor cu Biblia în mână.

O incursiune aprofundată în opera și biografia lui Marx îl descoperă pe acesta preocupat de satanism și autor al unor „Poeme satanice”. În câteva dintre ele nu se sfiește să profereze cele mai întunecate blesteme împotriva lui Dumnezeu și să-și afirme ca ideal suprem prăbușirea în infern, alături de întreaga umanitate. Tot materialismul lozincard era doar o stratagemă pentru a înșela dorința oamenilor muncii după o viață mai bună.

Dar Marx este doar o verigă intermediară în incursiunea noastră. Ideile sale sunt de fapt, doar o continuare a idealurilor illuministe. Coincidență ? Societatea secretă a illuminaților, care a zămislit Revoluția franceză și care a umplut apoi Europa de sânge de proletari și țărani, a fost înființată chiar la 1 mai, în anul 1776, în Bavaria, de către Adam Weishaupt, chiar după Noaptea valpurgică, noaptea orgiilor vrăjitorești a lui Mefistofel.

Acest profesor de teologie devenit dușman al credinței creștine a înființat o mișcare ce își propunea să lupte împotriva Monarhiei, împotriva proprietății private, împotriva religiei, mai ales a celei creștine, împotriva Familiei și, în general, împotriva unei lumi care trebuia răsturnată pentru a aduce Noua Ordine Mondială.

Mișcarea mima ateismul, dar era impregrantă de ocultism. Bineînțeles că plebeea secolului XX nici nu trebuia să știe adevărul din spatele miturilor pe care fusese clădită, ci doar despre o iluzorie luptă care încerca să radă de pe fața pământului o lume în curs de dispariție.

Atât socialismul bolșevic, cât și socialismul naționalist aveau să se închine, în acest fel, idolilor urii, inventând dușmani de clasă sau de rasă și umplând lumea cu sânge, sacrificii pe altarele întunericului secolului XX. Era o religie răsturnată, a tenebrelor, care-și avea idolii, icoanele, altarele de butaforie, până și sărbătoarea denaturată a Floriilor, sacrificiile, ritualurile pe care le plasase suficient de aproape de Paști încât să poată încerca să se substituie sărbătorii Învierii unui Dumnezeu care, culmea, fusese de dragul oamenilor, timp de 33 de ani, chiar Om al muncii, înainte de a fi Om al durerii, obișnuit cu suferința.

Așa cum trebuie însă, întotdeauna ca să se întâmple, idolii s-au părvălit la pământ, dar omenirea a trebuit să plătească zeci de milioane de vieți pentru această rătăcire căreia i-a căzut pradă. Iar dacă azi mai râde primăvara pentru proletari, este doar pentru că El, Iisus este singurul care a redăruit cu adevărat demnitatea.

Este singurul dintre conducătorii muncitorilor care a știut ce înseamnă munca proletarului, singurul care i-a iubit. Dar și singurul care a înviat !