CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

RESTITUTIO: PETRE ȚUȚEA

Petre Țuțea azi | Fragmente și idei

Motto:

 Numele lui nu poate fi dat nici unei străzi din România, a fost legionar”

Directorul Institului „Elie Wiesel”, Alexandru Florian. (Acesta a declarat că este interzis cultul lui Petre Ţuţea, pentru că ar fi promovat „ideologia legionară”. Florian se referea la intenţia primăriei Timişoara de a boteza o stradă cu numele filosofului român, întemniţat de comunişti).

”La comunişti, dacă nu eşti cu ei, sau nu mai eşti cu ei, înseamnă că eşti legionar”

În 1990 cunoscutul jurnalist Vartan Arachelian îl întreba:

„Domnule Ţuţea, aţi fost legionar, aţi îmbrăcat vreodată cămaşa verde aşa cum au făcut atâţia intelectuali români, unii dintre ei chiar recent prezentaţi la televiziune?

– N-am fost niciodată. În tinereţea mea, aşa cum v-am spus, am fost de stânga şi chiar am scos împreună cu Petre Pandrea prin anii treizeci o revistă care se chema chiar Stânga.

– Deci, nu numai că n-aţi fost legionar, dar nici măcar de dreapta n-aţi fost”

Tot atunci însă, Ţuţea prevedea ce urma să se întâmple peste 20 de ani. „

– Ştiţi de unde vine acuzaţia asta? La comunişti, dacă nu eşti cu ei, sau nu mai eşti cu ei, înseamnă că eşti legionar. Eu n-am fost legionar, nici comunist, am fost însă antihitlerist pentru că ne-au luat Ardealul; nu antigerman, ci antihitlerist, pentru porcăria pe care ne-a făcut-o Hitler la Viena”.
De altfel, majoritatea afirmaţiilor incriminate de Institutul Elie Wiesel au fost făcute de Ţuţea după căderea comunismului şi au fost strânse în cartea „Între Dumnezeu şi neamul meu”, editată de Fundaţia Anastasia, în 1992.

         Numele lui nu poate fi dat nici unei străzi din România, spunea directorul Institului „Elie Wiesel”, Alexandru Florian acum câțiva ani.

 Tot Wiesel spunea că un nume de stradă înseamnă un cult al acelei persoane.

Dintre numele de străzi pe care le-a adoptat România, mai ales București în ultimii grei ani se numără:  strada Făt Frumos,  strada Hercule, strada Lucifer ,a ”veseliei”, ”brizei”,” galaxiei” și ”stelei”, și tot mai rar folosite numele personalităților spre ațâțarea cunoașterii în general, constată pe bună dreptate http://trasaturidinfront.ro/intre-dumnezeu-si-neamul-meu-petre-tutea-azi.

Petre Țuțea spunea că ”marele cusur al democraţiei este acela că este singurul sistem social-politic compatibil cu demnitatea şi libertatea umană, dar care are un viciu de structură: nu are nici un criteriu de selecţiune a valorilor la conducere.

Democraţia este totuşi singurul sistem politic compatibil cu libertatea şi demnitatea umană.

Asta e părerea mea personală: că e singurul sistem politic compatibil cu libertatea şi demnitatea umană.

Dacă încerc să o judec esenţial, eu mă detaşez, că n-am nici o părere şi sunt captivul părerii a doi mari gânditori antici şi a unui gânditor modern.

Cei antici sunt Platon şi Aristotel.

Platon spune că există trei forme degenerate de guvernământ: tirania, oligarhia şi democraţia. Iar Aristotel spune că democraţia este singurul sistem social în care fiecare face ce vrea. În ceea ce-l priveşte pe Bergson, el afirmă următorul lucru: democraţia într-adevăr e singurul sistem, cum am spus, compatibil cu libertatea şi demnitatea umană, numai că are un viciu – îi lipseşte un criteriu de selecţiune a valorilor de conducere.

Asta e şi părerea mea despre democraţie… Democraţia e imperfectă, dar fără ea e greu de vieţuit. Este un soi de haos suportabil.

Atât extrema stângă, cât şi extrema dreaptă sunt falimentare.

Comunismul, de pildă: premisa lui majoră e egalitatea reală, absolută, a oamenilor, în nici unul din regnurile cunoscute nu există egalitate – nici în regnul mineral, că aurul nu e egal cu cărbunele, nici în regnul vegetal, că plantele nu sunt egale, şi nici în regnul animal, că pisica nu e egală cu leul, cel puţin ca forţă.

Şi nici în specia om nu funcţionează, cu atât mai mult, principiul egalităţii. E damnat esenţial comunismul prin premisa lui majoră: egalitatea reală a oamenilor, care este o utopie.

Şi încă… da, vorba lui Berdiadev, cusurul utopiilor nu stă în construcţia lor, ci în faptul că toate sunt realizabile. E un paradox, însă este adevărat că paradoxul e limita până la care poate merge inteligența umană, dincolo de care apare nimicul.”

   (Între Dumnezeu și neamul meu)

PETRE ȚUȚEA DESPRE CEAUȘESCU:

“Să dăm Cesarului ce este al Cesarului” ! A fost și bou pe deasupra prin cultul personalității, dar pe lângă ce a făcut ar trebui să i se ierte…”

Ceaușescu a dictat să se ridice școli, spitale, diguri, baraje, hidrocentrale, căi ferate, aeroporturi, baze militare subterane, lucrări hidrotehnice portuare, flote de avioane și vapoare, irigații pe mii de hectare, poduri impresionante, ba chiar si… autostrazi. In 24 de ani amărâți a plătit datoriile și a dublat populația urbana . De fapt este incredibil. Dacă știți despre ce vorbesc veți vedea că performanțele lui Ceaușescu frizeaza imposibilul.

Destinul a făcut să moară Ceauşescu înaintea lui şi el, Petre Tuțea, a spus: ”Aţi văzut domnule, era mai mare naţionalist ca mine, că l-au omorât înaintea mea.”

05/08/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Descoperiri senzaționale în arhiva Televiziunii Române. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

 

Căutările prin arhiva Televiziunii Române ne-au pus în fața unei descoperiri senzaționale. În 1989, propaganda, care ajunsese să rescrie istoria românilor într-o mare măsură, oferea o inedită fotografie document.

Aceasta confirma că la marea și istorica adunare comunistă și antifascistă din 1 mai 1939, Nicolae și Elena Ceaușescu nu doar că erau participanți, ci se aflau chiar între conducători.

Doar că televiziunea mai amintise despre acel eveniment istoric în anii anteriori, minus participarea cuplului de dictatori și folosise imaginea cu pricina doar ca pe o unealtă de construcție a mitului partidului comunist eroic. Ce se întâmplase ? La fel ca în bancurile absurde de altădată cu Radio Erevan, era o mică mare problemă.

În realitate, cei doi nu participaseră la acea adunare, iar adunarea nu fusese de fapt organizată de partidul comunist, care la acea vreme cu greu ar fi putut umple o bodegă, darămite o piață centrală. În plus, nu era o demonstrație antifascistă, ci una care susținea regimul dictaturii regale al lui Carol al II-lea.

Totul era o mare minciună, la fel precum comunismul însuși. Preocupării pentru măsluirea istoriei îi scăpase topirea unui film cu o mitologie nedefinitivată a partidului comunist și astfel investigațiile noastre au găsit fotografia originală pentru care niște specialiști în propagandă și-au câștigat, nu pâinea, ci dulceața de pe untul de pe pâine, toate raționalizate în 1989, ultimul an al lui Ceaușescu.

Am descoperit cu surprindere că, în chiar această zi, 1 mai 1939, și muncitorii din Germania nazistă își aveau sărbătoarea. În chiar acele zile se pregătea în secret semnarea pactului Molotov – Ribbentrop, care avea să sfâșie Europa și să confirme faptul că atât comunismul, cât și național-socialismul țâșnesc din același izvor al infernului.

Arhiva Televiziunii Române geme de mărturii propagandistice realizate după rețete împrumutate de la Uniunea Sovietică și de cel de-al Treilea Reich, ale înjosirii poporului român de către o clică de stăpâni certați cu munca, și care își găseau plăcerea sadică să le soarbă ovațiile și închinarea tocmai oamenilor muncii, a căror sărbătoare, chipurile, o organizau.

În primii ani, la demonstrațiile de 1 mai se vorbea despre Ziua internațională a celor ce muncesc, iar pe măsură ce comunismul românesc devenea tot mai naționalist și cultul personalității tot mai accentuat, Nicolae Ceaușescu ocupa invariabil miezul sărbătorii. În primii ani ai dictaturii acestor revoluționari de profesie, certați cu munca – cei mai mulți, unii proletari mai aveau încă speranțe că vor vedea o orânduire mai dreaptă.

Cu fiecare an, însă, camera de luat vederi este tot mai neputincioasă în a găsi oameni care să pară fericiți. O inovație stranie a paranoiei ultimilor ani de dinaintea căderii lui Nicolae Ceaușescu a fost așa-zisa sărbătorire prin muncă tocmai a Zilei Muncii, unul din cele mai năucitoare paradoxuri ale societății socialiste multilateral spulberate.

Dictatorul era fericit doar dacă umplea stadioanele pe unde trecea cu oameni aduși cu sila, inclusiv copii care trebuia să stea de multe ori în frig și ploaie pentru a-l preamări și a-i aduce osanale. Imaginile de arhivă sunt valoroase prin ceea ce arată, dar și prin ceea ce nu arată. Toate crucile sau simbolurile creștine erau cu mare atenție cenzurate și scoase din filmările televiziunii.

Nici o autoritate nu trebuia să existe deasupra efemerei dictaturi a omului. Evenimentul oficial al genezei Zilei Muncii amintește de o serie de mișcări de mase care au avut loc în 1886, la Chicago. Așa numita afacere Haymarket a fost un miting muncitoresc în timpul căruia cineva, un anarhist, a aruncat o bombă în rândurile Poliției.

Aceștia au deschis, apoi, focul. A murit un polițist și-un muncitor, alți 70 de polițiști au fost răniți și-un număr apreciabil de demonstranți. Hagiografia comunistă, care a găsit astfel martiri, pe sângele cărora să-și poată zidi miturile uită să menționeze faptul că acest eveniment a avut loc nu la 1, ci la 4 mai.

Mai mult, la acea dată, cea mai mare organizație muncitorească americană, Knights of Labor (Cavalerii muncii), avea deja aproape 20 de ani și lupta pentru ziua de muncă de 6 ore.

Era, însă, o problemă pentru ca, această organizație să poată intra în mitul comunismului: era anti-socialistă și anti-radicală. Nu folosea bombe, ci negocieri pentru a obține drepturi pentru proletari, și culmea, sărbătoareau Ziua Muncii în septembrie. De ce oare să-și celebreze muncitorii ziua la 1 mai ?

Ce legătură poate exista între Noaptea Valpurgică, asociată definitiv cu vrăjitoria care este o uvertură, Armindenii, care este o sărbătoare pâgână numită și a pelinului sau a bețivilor, în care, paradoxal, oamenilor le era frică să muncească și Ziua internațională a Muncii?

Data sărbătorii nu a apărut ca o expresie spontană a proletariatului care-și cerea drepturile, ci a fost indusă de ideologii comuniști care l-au împins să „zdrobească orânduirea cea crudă și nedreaptă”, pentru a se putea cățăra apoi pe umerii săi,care avea să suporte o nouă ordine mondială, mai crudă și mai nedreaptă.

Karl Marx nu a avut la activ nici o zi de muncă în fabrică, la fel și Engels, la fel și Lenin. Totuși, la marile demonstrații comuniste, portretele lor erau purtate cu o mai mare venerație și teamă decât icoanele în procesiunile religioase.

Marxismul a apărut într-un context în care clasa muncitoare lupta pentru drepturile sale, dar Marx a susținut că această luptă nu trebuie să urmărească drepturi sau obținerea unor condiții mai bune de muncă și viață, ci răsturnarea întregii ordini care făcuse posibilă această muncă. Mai puțin cunoscut, însă, este faptul că Marx, însuși, a fost, mai degrabă, preocupat de îndepărtarea omului de credința în Dumnezeu și, îndeosebi de Creștinism, pe care îl considera o „religie a sclavilor”.

Doar un proletar, din universul căruia fusese scos Dumnezeu, era în stare să înființeze Gulag-ul, să extermine milioane de semeni de-ai săi, și, în ultimă instanță, să fie manipulați să realizeze cele mai nedemne acte de proslăvire ale stăpânilor pe care-i are.

Eforturile lui Marx de a lupta împotriva unei societăți coagulate tradițional în jurul unor valori creștine par să aibă o anumită justificare machiavellică. Este însă stranie îndârjirea sa împotriva socialiștilor creștini care luptau pentru drepturile proletarilor cu Biblia în mână.

O incursiune aprofundată în opera și biografia lui Marx îl descoperă pe acesta preocupat de satanism și autor al unor „Poeme satanice”. În câteva dintre ele nu se sfiește să profereze cele mai întunecate blesteme împotriva lui Dumnezeu și să-și afirme ca ideal suprem prăbușirea în infern, alături de întreaga umanitate. Tot materialismul lozincard era doar o stratagemă pentru a înșela dorința oamenilor muncii după o viață mai bună.

Dar Marx este doar o verigă intermediară în incursiunea noastră. Ideile sale sunt de fapt, doar o continuare a idealurilor illuministe. Coincidență ? Societatea secretă a illuminaților, care a zămislit Revoluția franceză și care a umplut apoi Europa de sânge de proletari și țărani, a fost înființată chiar la 1 mai, în anul 1776, în Bavaria, de către Adam Weishaupt, chiar după Noaptea valpurgică, noaptea orgiilor vrăjitorești a lui Mefistofel.

Acest profesor de teologie devenit dușman al credinței creștine a înființat o mișcare ce își propunea să lupte împotriva Monarhiei, împotriva proprietății private, împotriva religiei, mai ales a celei creștine, împotriva Familiei și, în general, împotriva unei lumi care trebuia răsturnată pentru a aduce Noua Ordine Mondială.

Mișcarea mima ateismul, dar era impregrantă de ocultism. Bineînțeles că plebeea secolului XX nici nu trebuia să știe adevărul din spatele miturilor pe care fusese clădită, ci doar despre o iluzorie luptă care încerca să radă de pe fața pământului o lume în curs de dispariție.

Atât socialismul bolșevic, cât și socialismul naționalist aveau să se închine, în acest fel, idolilor urii, inventând dușmani de clasă sau de rasă și umplând lumea cu sânge, sacrificii pe altarele întunericului secolului XX. Era o religie răsturnată, a tenebrelor, care-și avea idolii, icoanele, altarele de butaforie, până și sărbătoarea denaturată a Floriilor, sacrificiile, ritualurile pe care le plasase suficient de aproape de Paști încât să poată încerca să se substituie sărbătorii Învierii unui Dumnezeu care, culmea, fusese de dragul oamenilor, timp de 33 de ani, chiar Om al muncii, înainte de a fi Om al durerii, obișnuit cu suferința.

Așa cum trebuie însă, întotdeauna ca să se întâmple, idolii s-au părvălit la pământ, dar omenirea a trebuit să plătească zeci de milioane de vieți pentru această rătăcire căreia i-a căzut pradă. Iar dacă azi mai râde primăvara pentru proletari, este doar pentru că El, Iisus este singurul care a redăruit cu adevărat demnitatea.

Este singurul dintre conducătorii muncitorilor care a știut ce înseamnă munca proletarului, singurul care i-a iubit. Dar și singurul care a înviat !

 

 

 

 

09/02/2018 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Comunismul prezis de Marx va trebui să mai aştepte…

Imagini pentru marx photos

 

Karl Marx, din nou actual?

Cel mai în vogă economist al momentului, Nouriel Roubini, a declanşat o dezbatere după ce a declarat într-un interviu acordat cotidianului „Wall Street Journal” că, într-un fel, Karl Marx a avut dreptate când a afirmat că sistemul capitalist se poate autodistruge datorită dezechilibrelor create între producţie şi consum – actuala criză fiind o exemplificare a acestei tendinţe.

Cred că declaraţia lui Roubini poate fi interpretată în multe feluri şi nu am intenţia să încerc să descifrez ceea ce el a vrut să spună de fapt. Contextul actual al crizei creează însă o sensibilitate şi un interes sporit pentru toate ideile şi doctrinele alternative, care par să explice situaţia de criză şi poate chiar să ofere alte soluţii.

Pentru România şi ţările foste comuniste, referinţa la Marx, teoreticianul ideologiei comuniste, atinge un punct foarte sensibil deoarece toate eforturile şi sacrificiile făcute în ultimele decenii pentru desprinderea de comunism par să fie puse sub semnul întrebării: dacă Marx a avut dreptate şi capitalismul se autodistruge, atunci noi către ce ne îndreptăm ?

Mă număr printre cei care au fost nevoiţi să citească cel puţin pasaje din lucrările lui Marx pentru examenele de economie politică sau socialism ştiinţific din primii ani de facultate.

La momentul respectiv nu eram nici pregătit şi nici prea interesat de studiul ideilor lui Marx, pe care am început să îl cunosc mult mai târziu, în vremea când am dat peste el ca cercetător.

Deşi îl asociem astăzi cu istoria experimentului eşuat de a construi un nou fel de societate, Marx trebuie interpretat în contextul vremii lui, a anilor 1840-1870, când întreaga Europă era în fierbere ideologică iar parte din intelectualitatea vremii era angajată într-un fel sau altul în pregătirea de „revoluţii” care să schimbe lumea (cea de la 1848 fiind cea mai cunoscută).

Deşi motivat de revoluţionarismul mesianic al vremii, Marx a făcut un efort extraordinar pentru a oferi o justificare teoretică, coerenta şi cuprinzătoare, a „mersului istoriei”. Foarte puţini gânditori au avut curajul să îşi propună o sarcina de o asemenea amploare şi tocmai pentru această ambiţie titanică îl respect pe Marx.

Însă Marx a eşuat în rezolvarea misiunii pe care şi-a propus-o şi a fost primul care a înţeles acest lucru. Practic s-a împotmolit după publicarea primului volum din opera sa fundamentala, Capitalul, şi în ciuda muncii sale susţinute nu a reuşit niciodată să rezolve dilemele şi contradicţiile cu care se confrunta.

În cei peste 150 de ani de la momentul când Marx îşi publica lucrările, teoria economică s-a individualizat ca ştiinţă şi a făcut progrese semnificative, dovedind că majoritatea explicaţiilor propuse de Marx nu se susţin din punct de vedere ştiinţific şi nu se verifică în practică.

Teoria valorii, munca productivă şi neproductivă, teoria plusvalorii, teoria acumulării capitalului, au fost toate lăsate în urmă de dezvoltarea ştiinţei economice, care a scos la iveala erori fundamentale în ipotezele cu care a lucrat Marx şi contradicţii fatale în raţionamente.

Cea mai importanta previziune pe care Marx a încercat să o susţină cu teoria sa economică este cea referitoare la inevitabilitatea dispariţiei capitalismului, fie ca urmare a tendinţei seculare de scădere a ratei profitului (tendinţă care nu s-a confirmat niciodată), fie ca urmare a contradicţiei între acumulare/producţie şi consum.

Întrucât, susţine Marx, salariile sunt menţinute la nivel de subzistenţă în vreme ce profiturile sunt reinvestite in creşterea producţiei, aceasta din urmă depăşeşte eventual capacitatea de consum a populaţiei şi apare „criza de supraproducţie” care eventual va duce la căderea capitalismului.

La acest mecanism pare că se referă Roubini când spune că actuala criză arată că Marx avea dreptate într-un fel şi capitalismul se poate autodistruge.

Doar că orice economist va observa ca într-un sistem bazat pe pieţe libere dezechilibrul între producţie şi consum nu poate să persiste: un exces de producţie atrage după sine o scădere a preţurilor până la nivelul la care consumatorii sunt dispuşi să cumpere, astfel că cererea echilibrează oferta.

Chiar daca această scădere a preţurilor duce la o pierdere pentru unii dintre producători/investitori, ea reprezintă o penalizare pentru greşeala de apreciere pe care au făcut-o şi face parte din mecanismul de corecţie al pieţelor.

Argumentul dezechilibrului între producţie şi consum este totuşi atât de atrăgător în perioadele de criză încât revine în discuţie iar şi iar.

Aşa s-a întâmplat şi după Marea Depresie din 1929-1933, când John Maynard Keynes a formulat o varianta mai sofisticată a argumentului lui Marx.

Pentru Keynes, elementul esenţial este unul de natură psihologică/comportamentală: înclinaţia marginală de consum sau complementul acesteia, înclinaţia marginală de a economisi.

Keynes postulează că diferite persoane, familii şi grupuri sociale se caracterizează prin valori diferite ale înclinaţiei marginale de a economisi; de exemplu, persoanele cu venituri ridicate tind să economisească o proporţie mai mare a acestor venituri, în vreme ce persoanele cu venituri scăzute îşi folosesc cea mai mare parte a câştigurilor pentru consum. Keynes arată că în anumite condiţii economisirea (care este sursa investiţiilor) poate să o ia înaintea consumului.

Ca rezultat, cererea agregată rămâne în urma producţiei şi apare criza de supraproducţie. Recomandarea lui Keynes pentru remedierea unui astfel de dezechilibru este simpla: guvernul trebuie să intervină preluând economisirea în exces pentru a o dirija către consum.

Politicile fiscal-bugetare şi monetare folosite în acest scop constituie şi astăzi bază intervenţiei guvernamentale în perioada de criză.

Deşi politicile economice de combatere a crizelor rămân în mare măsură influenţate de recomandările lui Keynes, înţelegerea dinamicii ciclurilor economice a progresat prin mai buna înţelegere a rolului monedei şi a fenomenelor monetare.

Crizele economice au de obicei o componenţă monetară: în perioadele anterioare crizelor se înregistrează ani de politici monetare expansioniste şi de creştere rapidă a creditului. Banii abundenţi şi ieftini care sunt astfel puşi pe piaţă creează o imagine înşelătoare de avânt şi prosperitate la îndemâna fiecăruia: creşte creditarea, cresc investiţiile pe datorie, creşte consumul pe datorie iar preţurile activelor financiare (acţiuni la bursă, proprietăţi imobiliare etc.) ating niveluri record, în vreme ce preţurile bunurilor de consum sunt cel puţin o vreme liniştitor de stabile.

Când pe pieţele financiare (burse, credite) apar tendinţe de corecţie/scădere ale acestor valori fără nicio legătura cu realitatea, toată lumea intră în alertă de recesiune şi autorităţile sunt chemate să intervină pentru a sprijini economia.

Iar autorităţile au un singur instrument la îndemână pentru a preveni căderea preturilor: să continue să injecteze bani în sistemul financiar. Fie bani reali, împrumutaţi, care ajung să împovăreze bugetul public, fie bani creaţi prin puterea pe care o au băncile centrale de a produce monedă.

Pe termen scurt se opreşte declinul preţurilor şi se creează iluzia că criza a fost îndepărtată, însă dezechilibrele sunt acolo şi se amplifică, pregătind o nouă criză.

Pentru Hyman Minsky, economistul ce a formulat „ipoteza instabilităţii financiare”, guvernele sunt obligate să intervină pentru a stabiliza sistemul financiar şi economia, dar orice intervenţie guvernamentală nu face decât să pregătească o viitoare nouă criză, de proporţii şi mai mari!

Astfel că perspectiva autodistrugerii sistemului capitalist rămâne o ameninţare permanentă, păstrându-l pe Marx în actualitate în pofida faptului că teoriile sale au fost greşite.

Nu ştiu care va fi soarta capitalismului, dar sunt convins că pieţele care stau la baza lui nu pot fi înlocuite de un mecanism economic mai performant, care să asigure şi o considerabilă libertate individuală de alegere.

Şi atâta vreme cât o bună parte din populaţia planetei va fi convinsă că creşterea consumului şi creşterea economică în general sunt calea către o viaţă mai bună, maşina de vise a sistemului capitalist va continua să se reinventeze şi să funcţioneze.

Deocamdată sunt prea puţine semne că omenirea s-a plictisit de cursa pentru mai mult, mai mare, mai repede şi mai departe, astfel că comunismul prezis de Marx va trebui să mai aştepte.

 

autor: Aurelian Dochia (Revista Clipa)

 

*Aurelian Dochia: doctor în economie din 1999, la Academia de Ştiinţe Economice Bucureşti, fost director general al BRD/SG Corporate Finance. A îmbinat experienţa profesională de cercetător în cadrul Institutului de Economie al Academiei Române, cu cea de economist şi consultant pentru diverse instituţii bancare sau agenţii guvernamentale.

06/03/2017 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: