LUPTA DE CLASĂ rămâne actuală, atâta timp cât vor exista clasele sociale

 

Eliminarea unor clișee așa-zis marxiste

Lenin atrăgea atenția că teoria luptei de clasă nu este marxistă, ci vine… din negura Istoriei. Dar atît teoria, cît și lupta de clasă sunt la fel de actuale! Și vor mai fi multă vreme, cît timp vor exista cele două mari clase social-politice – conducători și conduși – și statul care le supraveghează ca să nu intre în luptă violentă sau, dacă intră, atunci, la comanda conducătorilor, intervine ca să tempereze zelul revoluționar al proletariatului.

Filologul și politologul Noam Chomsky ironizează cu serenitate:

„În Statele Unite, nu îți este permis să vorbești despre diferențele de clasă. De fapt, doar două grupuri au voie să aibă conștiință de clasă în Statele Unite. Unul este comunitatea oamenilor de afaceri, înverșunată în dobîndirea conștiinței de clasă. Tezele lor abundă toate de idei legate de pericolul claselor, pericolul ridicării acestora și găsirea mijloacelor pentru a le înfrînge. Acesta este un fel de marxism vulgar, întors pe dos.

Al doilea grup este cel care lucrează în departamentele strategice ale guvernului. Ei vorbesc la fel ca aceia din primul grup (…). Astfel că ei pot avea conștiință de clasă. Ei au o misiune de îndeplinit. Dar este extrem de important să îi convingă pe ceilalți, pe restul populației, că ideea luptei de clasă nu există. Toți suntem egali, toți suntem americani, trăim în armonie, muncim  împreună, totul este minunat“.

Psihanalistul Erich Fromm introduce subiectivismul și scrie foarte convins:

„Dorința de a avea duce, în mod inevitabil, la nesfârșita luptă de clasă.

Pretenția comuniștilor că sistemul lor va pune capăt luptei de clasă prin desființarea claselor sociale este o ficțiune, căci sistemul lor se bazează pe principiul consumului nelimitat ca scop al vieții. Atâta timp cât toată lumea vrea să aibă mai mult, trebuie să existe clase sociale, luptă de clasă, iar în termeni globali, trebuie să existe un război internațional.

Lăcomia și pacea se exclud reciproc. (…) Ceea ce e valabil pentru războaiele internaționale este la fel de valabil și pentru lupta de clasă. Războiul dintre clasele sociale, în esență dintre exploatatori și exploatați, a existat întotdeauna în societățile bazate pe principiul lăcomiei. Acolo unde nu s-au făcut simțite nici nevoia de exploatare, nici lăcomia socială, nu a existat nici luptă de clasă. Dar, în orice societate, chiar și în cele bogate, este obligatoriu să existe clase, deoarece modul de existență bazat pe a avea este dominant. (…)

Clasele oprimate își vor răsturna conducătorii și așa mai departe; lupta de clasă ar putea, probabil, să devină mai puțin violentă, dar ea nu poate să dispară atâta vreme cât inima omului este dominată de lăcomie. Ideea unei societăți lipsite de clase, într-o așa-numită societate socialistă, este tot atât de iluzorie – și periculoasă – ca și ideea păcii permanente între națiunile hrăpărețe“.

Oare ce cauzează acum luptele de stradă din Franța (Germania, S.U.A., Anglia, Italia etc.) sau din Israel? Doctrina economică anticapitalistă a lui Karl Marx din CAPITALUL, teoria politică bolșevică a lui Lenin din STATUL ȘI REVOLUȚIA sau imbecila politică socială a lui Emmanuel Macrou („pupila“ lui Rothschild! și a pușcăriabilului Bibi Netanyahu?! Ceea ce a adus nou Marx în teoria politică este doar teza „dictaturii proletariatului“, unde – subliniază Lenin –  cuvîntul „proletar“ are un sens deosebit, „științific, latinesc“ – dar nu acela din DEX!

„Și azi este greu să fii comunist!“

Marele scriitor Titus Popovici s-a lamentat la Congresul al IX-lea al P.C.R. (14-19 iulie 1965) cum că „Și azi este greu să fii comunist!“ Deci, după două decenii de impunere a regimului „democrat popular“, tot era greu să fii „comunist“.

La acel congres, tocmai se schimbase denumirea Partidului Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român, iar Republica Populară Română devenise Republica Socialistă România! Așadar, în România „comunismul“ învinsese, cel puțin în opinia celor din C.C. al P.C.R.! Iar Nicolae Ceaușescu tocmai începuse să-și lanseze teoria cum că „România este o țară puternic dezvoltată“! Deci, cum să afirmi, în acel context ideologic victorios, flamboiant, că „este greu să fii comunist“?! Nu era o atitudine defetistă, ba chiar antipartinică?!

Declarația sa fusese atît un act de mare curaj, cît și o sursă de perplexitate, dar Titus Popovici nu a pățit nimic (cel puțin eu nu am aflat). E-adevărat că, peste vreo cinci ani, după ce se plimbase nițel prin lume și se mai dumirise despre ce și cum, și Tovarășul Nicolae Ceaușescu avea „s-o dea la-ntors“: a schimbat lozinca „România – țară puternic dezvoltată“ cu teza „România – țară în curs de dezvoltare“!

Logic, asta însemna că, dacă era o țară „în curs de dezvoltare“, atunci era o țară subdezvoltată, care abia urma să se dezvolte și să devină „România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate“!

Cuvîntul „subdezvoltată“ era prohibit, fiindcă era peiorativ: numai țările africane și unele asiatice erau „subdezvoltate“ și făceau parte din „Lumea a Treia“. Dar, în realitate, cît de subdezvoltată era România cînd era „în curs de dezvoltare“? Economic, făcea parte din Lumea a Treia?! Dar politic, fiindcă era în „lagărul socialist“, era musai să fie pe o treaptă mai sus, în Lumea a Doua! În Lumea Întîi, se știe, erau țările imperialiste.

Cum era posibilă această ambiguitate taxonomică?! Iată o problemă politică greu de soluționat! Zis mai neacademic, România nu era nici cal, nici măgar! Ba, mai degrabă, era măgarul care cărase din greu samarul cu despăgubirile de război către Uniunea Sovietică – „Noi îi «dădeam» grîul și ea ne lua porumbul!“ – și către alte țări.

De exemplu, România nu a luptat în Ecuador, nu a avut trupe în Ecuador și nu a provocat nici o pagubă în Ecuador – care este tocmai în nord-vestul Americii de Sud; dar, fiindcă fusese în tabăra Aliaților (și nici nu se știe dacă și cum contribuise la efortul de război), Ecuadorul a pretins României, cu o nerușinare dezinvoltă, despăgubiri de război!

Deși România fusese a patra țară (clasată înaintea Franței!) prin ponderea militară și economică la războiul contra Axei, iar pentru acțiunea trădătoare de la 23 august 1944, Aliații au lăudat România că, astfel, a scurtat războiul cu șase luni! Totuși, în Tratatul de Pace, România a fost trecută printre țările învinse, suferind rapturi teritoriale și impusă la mari despăgubiri de război! Inclusiv către statul Ecuador!

Este evident că, în 1965, Titus Popovici – intelectualul inteligent, cult, onest, obiectiv, curajos, pertinent și cu autentic spirit partinic comunist – remarcase că „lupta de clasă se ascute“ pe zi ce trece.

Fantoma comunismului mai bîntuie

Marx și Engels au scris ei Manifestul Partidului Comunist, dar acest document este unul ideologic, nu unul programatic și, deci, nu are caracter pragmatic. Și, apoi, nu ei născociseră ideea și teoria comunismului.

Unul dintre primii precursori ai teoriei comunismului, alături de celebrul Thomas Morus este mult-ignoratul Tommaso Campanella, care, de aceea, a fost închis și torturat 27 de ani de către Inchiziție!

Marx chiar a spus explicit că nu se referă la comunism în sensul că ei, Marx și Engels, nu îi descriu programul și nu îi indică directivele despre cum va fi construit și care-i va fi fiind conținutul, ci, pentru ei, „comunism înseamnă critica necruțătoare a stării existente, care va duce la comunism“.

Iar bietul Lenin se văita neputincios: „Marx nu a scris un rînd despre Socialism, iar acum trebuie să ne descurcăm singuri“! Mai mult, Lenin a criticat sever mania activiștilor-lichele de a numi „comunism“ ceea ce se făcea în acei ani (1917-1923) în U.R.S.S. – pretinzînd că se imită Comuna din Paris –, și el a arătat că, prin utilizarea masivă și fără nici un temei, fără corespondent practic, a cuvîntului „comunism“ se devalorizează, se compromite cuvîntul, se creează o falsificare a sensului său real.

Lenin le-a explicat activiștilor de partid și, prin intermediul lor, masei mujicilor analfabeți că, între orînduirea capitalistă și cea din viitor, comunistă, există etapa intermediară și îndelungată a socialismului: cu atît mai îndelungată, cu cît se pleacă de la o situație social-politică și economică inferioară – adică dacă țara nu este industrializată, cum erau unele țări occidentale, unde, presupusese Marx, ar fi fost fezabilă revoluția.

Industrializarea produce socializarea unor mase mari de oameni, iar această socializare le provoacă solidarizarea socială și politică și le oferă forța, le clarifică scopurile și obiectivele comune, pentru care să lupte contra exploatării.

Revoluția socialistă a fost cam inoportună

Karl Kautsky a susținut că „nu este oportun să se declanșeze revoluția socialistă“, întrucît, conform teoriei lui Marx, nu sunt întrunite condițiile revoluționare în nici o țară. Dar, curios, s-a produs o inversare semantică și ideologică: deși Kautsky susținea că „nu este oportun să se…“, totuși, i s-a adresat blamul public, invers, că „este oportunist“ și că, deci, este trădător, fiindcă a trădat teoria marxistă! Într-o polemică ultra-virulentă, chiar Lenin l-a blamat astfel, în broșura Revoluția proletară și renegatul Kautsky.

Lenin a relevat că, în contradicție cu și devansînd teoria lui Marx, Primul Război Mondial crease condițiile declanșării revoluției socialiste în Rusia, de unde să fie exportată și să se realizeze „Revoluția Socialistă Mondială“, deși Rusia, singură, era improprie declanșării și reușitei revoluției, din cauza condițiilor sale social-politice, pe alocuri extrem de înapoiate. Troțky a plusat și a născocit teoria „revoluției permanente“, care i-ar fi permis atît să conducă, mai lejer, Uniunea Sovietică (pe principiul țiganului care transportă șoareci în sac și, frecvent, îl scutură, pentru ca șoarecii, dacă ar sta liniștiți, să nu se „organizeze“, să roadă sacul și să se elibereze!), dar și să exporte „Revoluția Mondială“, prin introducerea unei stări de instabilitate internațională.

Pseudoteoria „revoluției permanente“ a fost, printre altele, unul dintre pretextele folosite de Stalin să-l exileze și, apoi, să pună la cale asasinarea lui Troțky în Mexic.

Lenin a formulat o scuză politică, pentru eventualitatea eșecului „Revoluției Socialiste Mondiale“:

„Rusia este un mare ghem de profunde contradicții economice, politice și sociale, se află la nivelul cel mai de jos de la care se poate porni revoluția socialistă, de aceea Rusiei îi va fi cel mai greu și îi va trebui un timp mai îndelungat să ajungă la victoria finală: la o societate bazată pe justiție socială, fără exploatarea omului de către om, proprie capitalismului“.

Într-adevăr, în Rusia țaristă funcționa cea mai mare și mai modernă uzină din lume – uzina de armament Putilov, din Petrograd, cu circa 40.000 de angajați! –, dar Imperiul Țarist avea, în componența lui, și popoare aflate abia în faza de organizare tribală, gentilică! Cum să îi „educi“ pe ăștia, aflați abia la începuturile Istoriei, să faci din ei „oameni noi“, care să înțeleagă și cu care să construiești Socialismul?

Uniunea Sovietică nu prea a fost sovietică

Lenin a precizat că „această etapă îndelungată de tranziție – Socialismul – comportă o mulțime de variante particulare, specifice tradițiilor și situației politico-economice și istorice ale fiecărei țări: nu se poate indica o anumită și o singură cale de urmat, de exemplu, calea sovietică“ (și, în esență, a fost calea jidovească, a kibutz-ului). Lenin a formulat teoria, expusă într-o broșură, că, în Rusia, „Socialismul este capitalism de stat“ – deci Rusia socialistă era organizată ca o imensă întreprindere dirijată de „sus“, ca un imens kibuț! De altfel, într-unul dintre ultimele sale articole – „Mai bine mai puțin, dar mai bine“ –, înainte de a se îmbolnăvi iremediabil și a ieși din viața politică a U.R.S.S., Lenin și-a exprimat îndoiala că Republicile Socialiste ale Uniunii Sovietice ar mai fi și „sovietice“!

Această remarcă, foarte importantă sub aspect politic, a fost îngropată adînc, sub o tăcere groasă, profundă și definitivă de către apologeții socialismului sovietic victorios. Și nu întîmplător. „Soviet“ înseamnă, în limba rusă, „sfat“. În România, Juden-bolșevicii – veniți pe tancurile sovietice în 1944, împreună cu trupele sovietice, care au rămas pînă în 1958, cînd, cu rachiu și cu „femei fierbinți“, au fost „convinse“ să plece – au născocit sintagma „sfat popular“, calchiată după sintagma pleonastică „democrat popular“; dar, pentru că era de sorginte sovietică – deși cuvîntul „sfat“ există în fondul de bază al limbii române și formează o familie de cuvinte –, a fost înlocuit, ulterior, pentru a se detașa de „vechiul regim dogmatic, stalinist“, cu un neologism, în sintagma „consiliul popular“.

„Sovietele“ erau, în primii ani ai Marii Revoluții Socialiste din Octombrie (M.R.S.O.), „consilii, comitete ale muncitorilor, soldaților, țăranilor și cazacilor“, care își asumaseră, în mod revoluționar – adică ad hoc și cu de la sine putere, dar cu legitimitatea pe care le-o dădea Revoluția Socialistă –, întreaga conducere a întreprinderilor, a localităților, cu scopul instaurării Socialismului.

„Sovietele sunt organizația nemijlocită a înseși maselor muncitoare și exploatate, care le înlesnește posibilitatea de a-și orîndui singure statul și de a-l conduce cum e mai bine. (…) Organizația Sovietelor înlesnește în mod automat unirea tuturor celor ce muncesc și sunt exploatați în jurul avangărzii lor, proletariatul“.

Se înțelege că toți componenții acestor soviete/comitete – muncitori, soldați și țărani – erau „revoluționari“. Prin 1923, cînd și-a redactat Lenin acel articol, considerat „testamentul politic“ al său, le cam „scăzuse entuziasmul revoluționar“ – cum constatase Lenin. În schimb, a fost înlocuit de birocratizare – fenomen politico-social general, asupra căruia Lenin avertizase insistent, ca fiind extrem de periculos, întrucît cei mai mulți birocrați, fiindcă erau cei mai instruiți, erau moșteniți de la Imperiul Țarist.

Încurcate sunt căile Socialismului

Din această cauză, la finalul carierei sale politice, Lenin și-a exprimat îngrijorarea că sovietismul – care constituia esența noului regim instaurat de M.R.S.O. – se cam veștejise. Și a urmat, cum se știe, birocratizarea și dogmatizarea întregii societăți sovietice socialiste, care nu mai era „sovietică“ – adică „sovietele muncitorilor, soldaților și țăranilor“ se birocratizaseră: nu mai erau instituții de stat sau obștești (civice), în care membrii componenți ai acestora „să fie aleși, să se sfătuiască și să stabilească, în comun și în mod democratic politica“, ci șeful sovietului devenise șeful absolut și se permanentizase la Putere, dictând conform „directivelor de partid“ primite de „sus“ – adică de la singurul partid atotputernic: Partidul Comunist. U.R.S.S. fiind un stat totalitar, situația se caracteriza prin dictonul Lordului Acton: „Puterea corupe. Puterea absolută corupe în mod absolut!“

Este necesar de menționat că Lordul Acton a enunțat acest celebru aforism după ce a stat vreo lună la Vatican, vizitîndu-l pe Papă și studiind bula papală despre infailibilitatea Papei. Deși Lordul Acton nu o spune, este evident că eseul său despre Puterea absolută care corupe în mod absolut reflectă autoritatea absolută pe care o avea Papa și care, cum se știe, deja, a instituit o corupție absolută la Vatican. „Astfel, „«birocrația roșie» urma să ia puterea și să creeze una dintre cele mai diabolice tiranii din istoria omenirii“.

Se instituia, treptat, Nomenclatura sovietică, „burghezia sovietică“, nomenclatură replicată și în țările vasale, din lagărul socialist – lagăr descris, tragic și corect, de către Aleksandr Soljenițîn, ca un imens „gulag“! Și calitatea de generalitate pe care i-a dat-o Lordul Acton aforismului său ne obligă să vedem că fenomenul corupției constituie un corolar al Puterii – deci duplexul Putere-Corupție se instituie în orice societate, indiferent de regimul politic existent: totalitar, ca în U.R.S.S., sau „democratic“ după modelul statului Israel sau al S.U.A., după cum relevă Larry Johnson!

Acum a devenit de notorietate faptul că guvernul condus de Lenin era, în proporție de 95 la sută, format din cei 300 de jidovi „revoluționari de profesie“, aduși de Leon Troțky din S.U.A. în anul 1917, care își luaseră nume de ruși get-beget și, respectiv, nume ale autohtonilor din alte țări!

Spiritualitate versus mercantilism

„Eu, Marx, nu sunt marxist!“

Una dintre corecturile necesare în discursul public actual este eliminarea noțiunilor „comunism“,  „marxism“, „neomarxism“, „marxism cultural“, „marxism sexual“ etc., care, chipurile, ar atesta ofensiva actuală a „comunismului“, dar care sunt fără noimă, căci nu au nici o acoperire: sunt vorbe de clacă, spuse de indivizi care vor să epateze dovedindu-se „importanți“ prin critici contra cuiva „mare“, cum este colosul Marx – care, spunea Roger Garaudy, împărțise Lumea în două: „a trezit speranța sau mînia tuturora!“ –, dar care indivizi nu au citit nici o pagină din Karl Marx. Marx a scris CAPITALUL, nu SOCIALISMUL și nici COMUNISMUL.

De altfel, după cum relatează Benedetto Croce, la o conferință a Ligii Comuniștilor, Karl Marx a declarat: „Eu, Marx, nu sunt marxist!“ .

Lenin a scris chiar surprins: „Nimeni nu a înțeles CAPITALUL lui Marx dacă nu a citit FENOMENOLOGIA SPIRITULUI, a lui Hegel!“ De aici putem deduce, cu certitudine, că Lenin a fost singurul care l-a înțeles pe Marx!

Dispariția prematură a lui Lenin a însemnat și dispariția singurului dialectician marxist autentic, prin care Socialismul se putea îndrepta pe un făgaș fezabil și într-o formă adaptabilă, prompt, la realitate, ca să supraviețuiască – așa cum el înlocuise „comunismul de război“, devenit dăunător în vremea Războiului Civil, cu „noua politică economică“ (N.E.P.), prin care a revitalizat economia tinerei U.R.S.S., pe cale de a colapsa! Cu asemenea ideologi și lideri eminamente ignoranți și dogmatici a fost conceput și construit Socialismul!

Ulterior, Antonio Gramsci, secretarul Partidului Comunist Italian, avea să-i lase cu gura căscată pe contemporani printr-un titlu faimos, fiindcă era paradoxal, dar adevărat: „Revoluția bolșevică împotriva CAPITALULUI lui Karl Marx!“ În titlu și, evident, în articol era conținută, implicit, teoria lui Karl Kautsky-Oportunistu’, dar, cum ideologii „comuniști“ făcuseră din ignoranță o virtute, nu s-a băgat de seamă.

Deplina ignoranță a liderilor bolșevici a generat o incultură politică socialistă rigidă și găunoasă, bazată pe cîteva citate din textele lui Marx și Lenin, iar Socialismul de sorginte sovietică nu avea cum să includă gîndirea dialectică a lui Marx și Lenin – ale căror Opere (mai „complete“ sau nu) aveau să fie tipărite după circa patru decenii, cînd locuitorii țărilor socialiste se îngrețoșaseră de doctrina socialistă și doar unii studenții mai citeau (dacă citeau) cele cîteva pagini de bibliografie recomandată de profesori!

Și a urmat achilozarea politică, economică și spirituală a „lagărului socialist“, întrucît a fost construit pe o doctrină eminamente dogmatică, lipsită de creativitate și adaptabilitate, care l-a dus la faliment.

Mihail Gorbaciov – groparul U.R.S.S.

Mihail Gorbaciov (foto) a încercat să revitalizeze sistemul sovietic și a introdus, în 1985, în politologie trei concepte: lichelismul politic – pecetea „democrației sovietice“ –, perestroika (reconstrucția) și glasnosti (transparența).

Altfel spus, democrația din sovietismul inițial devenise atît de opacă – de fapt, de secretă – încît, pentru a redresa situația, se impunea transparența, adică discutarea civică, deschisă, în obște, a problemelor politico-economice și sociale – se impunea libertatea cuvîntului, care fusese interzisă în „lagărul socialist“!

Dar, după șapte decenii de dogmatism osificat, sistemul socialist „sovietic“ devenise atît de fragil, încît reforma gorbaciovistă l-a făcut fărîme și s-a reînființat capitalismul primitiv, sub conducerea bețivanului Boris Elțîn, care a ruinat, efectiv, Federația Rusă. Joseph Stiglitz relevă că „privatizarea“ din Rusia nu a fost decît un mare jaf sistematic, răspîndit, prin aplicarea „privatizării“ neoliberale, în toate țările ex-socialiste: laconic, el spune că „monopolul de stat este totdeauna mai bun decît monopolul privat“!

Socialismul impus României purta stigmatul celui din Uniunea Sovietică, pe care creatorii ei, Lenin, Troțky & comp., au vrut-o promotoarea Revoluției Socialiste Mondiale, adică ea, preconizata Revoluție Mondială, se afla sub flamura inter-naționalismului proletar.

Totuși, o excepție a fost Socialismul din România: Nicolae Ceaușescu (foto) i-a șters prefixul inter-naționalismului proletar și l-a altoit, ingenios, cu naționalismul autohton. Probabil că Ceaușescu s-a inspirat, totuși, din ideile lui Lenin, referitoare la faptul că Socialismul trebuie să fie diferit în fiecare țară, în funcție de tradițiile, istoria și particularitățile ei – idei pe care Ceaușescu le invoca frecvent în discursurile sale, ca să explice inamicilor săi ideologici din țările Tratatului de la Varșovia de ce contracarează acuzele apologeților Moscovei cum că s-ar fi abătut de la Doctrina socialistă.

După ce l-a asasinat, Ion Iliescu avea să îl înfiereze, „cu mînie proletară“, că „a întinat idealurile Socialismului“!

Sursa: Articolul ”Eliminarea unor clișee așa-zis marxiste” publicat de col.(rtg.) Vasile I. Zărnescu în https://www.incorectpolitic.com

Gândul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Sa nu cunoşti limba ţarii in care locuieşti, inseamna sa fii musafir, idiot sau ocupant care-şi impune propria limba.” 

 

 

 

 

 

Karl Marx

 

 

 

 

 

 

 

 

Karl Heinrich Marx (n.5 mai 1818, la Trier, in Germania – d.14 martie 1883, la Londra in  Marea Britanie), a fost un filozof, istoric, economist, sociolog și jurnalist german de origine evreiasca, întemeietor împreună cu Friedrich Engels, a teoriei socialismului stiintific.

Ca teoretician și lider al mișcării muncitorești. Ideile lui Marx au avut o influență  de necontestat asupra istoriei politice a secolului al XX-lea.

   A scris și a publicat în 1848 impreuna cu Friedrich Engels  “Manifestul Partidului Comunist” , in care dezvolta  ideea de luptă de clasă, nefacand  totuși decât să preia un concept folosit de mult timp deja de către alti istorici burghezi în studiile lor.

Marx a argumentat că sistemul capitalist, la fel ca și sistemele socioeconomice precedente, produce tensiuni interne care îl conduc la distrugere.

Așa cum capitalismul a înlocuit feudalismul, capitalismul va fi înlocuit de comunism, o societate fără clase care urmează unei perioade de tranziție în care statul va fi un instrument al dictaturii proletariatului.

Din punct de vedere religios, Marx a început drept creștin fidel,iar idealul comunist l-a îmbrățișat tot în calitate de creștin, devenind membru al Ligii celor Drepți, o organizație comunist crestina .

Mai târziu a devenit ateu și a făcut Liga celor Drepți să apostazieze de la credința creștină, rebotezând-o drept Liga Comuniștilor.

 

 

 

 

Gândul zilei

 

 

 

 

 

 

„Comuniştii militează pretutindeni pentru unire şi înţelegere între partidele democrate din toate ţările.

Comuniştilor le repugnă să-şi ascundă vederile şi intenţiile. Ei declară făţiş că ţelurile lor pot fi atinse numai prin doborârea violentă a întregii orânduiri sociale de până acum.

Să tremure clasele dominante în faţa unei Revoluţii Comuniste.

Proletarii n-au de pierdut în această revoluţie decât lanţurile. Ei au o lume de câştigat.”

– Karl Marx –

 

 

 

 

 

 

Karl Heinrich Marx (n.5 mai 1818, la Trier, in Germania – d.14 martie 1883, la Londra in  Marea Britanie), a fost un filozof, istoric, economist, sociolog și jurnalist german de origine evreiasca, întemeietor împreună cu Friedrich Engels a teoriei socialismului stiintific.

Ca teoretician și lider al mișcării muncitorești. Ideile lui Marx au avut o influență  de necontestat asupra istoriei politice a secolului al XX-lea.

   A scris și a publicat în 1848 impreuna cu Friedrich Engels  „Manifestul Partidului Comunist”   in care dezvolta  ideea de luptă de clasă, nefacand  totuși decât să preia un concept folosit de mult timp deja de către alti istorici burghezi în studiile lor.

Marx a argumentat că sistemul capitalist, la fel ca și sistemele socioeconomice precedente, produce tensiuni interne care îl conduc la distrugere.

Așa cum capitalismul a înlocuit feudalismul, capitalismul va fi înlocuit de comunism, o societate fără clase care urmează unei perioade de tranziție în care statul va fi un instrument al dictaturii proletariatului.

Din punct de vedere religios, Marx a început drept creștin fidel,iar idealul comunist l-a îmbrățișat tot în calitate de creștin, devenind membru al Ligii celor Drepți, o organizație comunist crestina .

Mai târziu a devenit ateu și a făcut Liga celor Drepți să apostazieze de la credința creștină, rebotezând-o drept Liga Comuniștilor.