CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Împotriva falsificării istoriei. Momentul august 1968

Imagini pentru invazia cehoslovaciei photos

Foto: Praga, 21 august 1968 – URSS invadează Cehoslovacia

Ziua de 21 august, este data când, poporul român a aplaudat pentru prima dată sincer, un discurs comunist…

În ziua 18 august 1968, liderii partidelor comuniste din URSS, Bulgaria, Polonia, Republica Democrată Germană și Ungaria, au stabilit detaliile intervenției militare în Cehoslovacia, începând cu noaptea de 20/21 august, ora 0.

Acțiunea s-a desfășurat conform planului aprobat. Statele occidentale nu au intervenit pentru apărarea Cehoslovaciei, apreciind că acțiunea militară condusă de sovietici era o problemă internă a Tratatului de la Varșovia.

Îndată ce a aflat despre această agresiune, Ceaușescu a convocat Comitetul Executiv (CEx) al CC al PCR. Potrivit stenogramei, ședința a început la ora 6.30 și s-a încheiat la 8.30.

1. Secretarul general al CC al PCR a explicat:

„La ora 3 noaptea, un funcționar de la Ambasada sovietică a adus o notă, nesemnată, pe care a lăsat-o la Cancelaria Comitetului nostru Central, în care se arată istoria evenimentelor din Cehoslovacia, că acolo există elemente contrarevoluționare și față de această situație, la cererea majorității Prezidiului Comitetului Central al Partidului Comunist din Cehoslovacia, au intervenit în această țară”.

Pe de altă parte, un secretar al CC al PCC, „ne-a informat că cei cinci nu au luat nici o legătură cu Comitetul Central al Partidului Comunist din Cehoslovacia, că toată această acțiune este făcută peste capul Comitetului Central, peste capul guvernului Cehoslovaciei” și că „ar fi bine ca România, care este membră a Tratatului de la Varșovia, să facă ceva”.

Ceaușescu a precizat că a fost convocat CEx, care „trebuie să analizeze această situație și să stabilim aici ce poziție trebuie să adoptăm”.

În opinia sa, era bine să fie convocată Plenara CC al PCR în jurul orei 10, împreună cu guvernul și primii secretari ai Comitetelor județene de partid.

A propus ca Plenara să adreseze imediat o scrisoare „celor cinci partide și să ne exprimăm surprinderea noastră, îngrijorarea noastră pentru această acțiune care constituie o gravă încălcare a principiilor pe care se bazează relațiile între țările socialiste, între partidele comuniste, o gravă încălcare a prevederilor Tratatului de la Varșovia, declarând în același timp că noi am constatat că în Cehoslovacia conducerea partidului este stăpână pe situație și că nu împărtășim punctul lor de vedere că acolo există elemente contrarevoluționare și considerăm că este o gravă greșeală intervenția militară în Cehoslovacia”.

A mai propus: „Să ne adresăm, de asemenea, tuturor partidelor comuniste și muncitorești cam în același sens”; să fie pregătită „o declarație a partidului și guvernului român în legătură cu situația creată după ocuparea Cehoslovaciei”; să fie luate „toate măsurile pentru asigurarea securității României” și dacă „se va ajunge la o ciocnire militară” trebuia luptat, pentru că nu se putea admite „subjugarea țării”.

A conchis: „Este trist că am ajuns să punem problema aceasta față de țările socialiste, dar aceasta este situația creată de oameni iresponsabili”.

Au luat cuvântul toți cei 25 de membri ai CEx, care au susținut propunerile lui Nicolae Ceaușescu.
În aceeași dimineață a avut loc Plenara comună a CC al PCR, Consiliului de Stat și Guvernului, care a aprobat propunerile CEx și a hotărât ca Nicolae Ceaușescu să se adreseze cetățenilor adunați în Piața Palatului.

Spre orele prânzului, secretarul general al CC al PCR a rostit, din balconul clădirii CC al PCR, o amplă cuvântare

2, condamnând cu fermitate invadarea Cehoslovaciei: „Nu există nici o justificare, nu poate fi acceptat nici un motiv de a admite, pentru o clipă numai, ideea intervenției militare în treburile a unui stat socialist frățesc”.

Referindu-se la pericolul ce plana asupra României, a ținut să se știe că „întregul popor român nu va permite nimănui să calce teritoriul patriei noastre” și că se vor lua măsuri imediate „pentru a apăra cuceririle revoluționare, pentru a asigura munca pașnică, independența și securitatea patriei noastre socialiste”.
Cuvântarea a fost transmisă în direct la radio și televiziune, fiind preluată de mai multe posturi străine, astfel că nu numai românii, ci și întreaga lume a putut afla că România a condamnat ferm agresiunea celor cinci state membre a Tratatului de la Varșovia împotriva Cehoslovaciei.

Poziția României a fost apreciată, chiar atunci, de liderii tuturor statelor democratice, precum și de mass-media, care au subliniat curajul liderului politic român.
După 1989, pe fondul campaniei vizând diabolizarea lui Nicolae Ceaușescu, unii dintre colaboratorii săi apropiați au ținut să se distanțeze de „odiosul dictator”, lansând în spațiul public aprecieri cu totul în afara realității.

Astfel, Ion Gheorghe Maurer – atunci președintele Consiliului de Miniștri și membru în Comitetul Executiv al CC al PCR – într-un lung interviu, publicat de Lavinia Betea în 1995, afirma că în ziua întoarcerii delegației de partid și de stat din Cehoslovacia [17 august 1968] „ambasadorul sovietic la București ne-a comunicat că va avea loc invazia și ne-a cerut să participăm și noi.

Aici, în asemenea discuții, nu se făceau teorii, nu se mai aduceau justificările din comunicatele de presă sau din cuvântări. Ni s-a comunicat, pur și simplu, ce aveam de făcut, în calitate de membri ai Tratatului de la Varșovia. Am refuzat”.

În continuarea acestor alegații, Maurer a afirmat: „După plecarea ambasadorului sovietic, eu m-am adresat imediat ambasadei americane și celei franceze, comunicându-le ceea ce ni s-a propus și refuzul nostru”

3. La întrebarea Laviniei Betea dacă s-a discutat în prealabil asupra conținutului cuvântării lui Ceaușescu, Maurer a răspuns categoric: „Nu”

4.Aceste afirmații sunt absolut false. Nici vorbă despre comunicarea ambasadorului sovietic și despre invitația ca și România să participe la invadarea Cehoslovaciei.

Toate pregătirile și declanșarea acțiunii s-a făcut fără implicarea României, care nu a fost invitată să participe la discuțiile și hotărârile luate de Leonid Brejnev, Todor Jivkov, Walter Ulbricht, Wladislaw Gomulka și János Kádár. Nu există nici un document care să confirme că Maurer s-a adresat celor două ambasade.

SUA au fost alertate de ministrul de externe Corneliu Mănescu, care atunci îndeplinea funcția de președinte al Adunării Generale a ONU.
Despre poziția României față de invadarea Cehoslovaciei s-a discutat în ședința Comitetului Executiv și la Plenara lărgită a CC al PCR din dimineața zilei de 21 august 1968, la care Ion Gheorghe Maurer nu numai că a participat, dar a luat și cuvântul.

În stenograma ședinței CEx este consemnată poziția sa:

„Eu sunt absolut de acord cu propunerile făcute de tovarășul Nicolae Ceaușescu și cred că nu există alt drum pentru a asigura nu numai libera dezvoltare a României, dar pentru a asigura socialismului prestigiul pe care îl merită în lume”.

Un alt colaborator apropiat al lui Ceaușescu, Alexandru Bârlădeanu – atunci vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și membru în CEx – a pus în circulație o altă variantă, publicată de Lavinia Betea în 1997: „eu am fost trezit în dimineața de 22 [corect 21…] august și convocat la ședința Prezidiului CEx”.

La întrebarea interlocutoarei dacă ședința fusese anunțată dinainte, Bârlădeanu a răspuns: „Nu fusese anunțată dinainte. Știam că invazia este iminentă și situația este încordată”.

A recunoscut că toți participanții la ședință au fost împotriva invaziei, dar a evitat să se refere la poziția sa, consemnată în stenogramă:

„Consider că măsurile propuse aici de tovarășul Nicolae Ceaușescu reprezintă o primă linie de apărare a intereselor partidului și poporului nostru” și de aceea „eu susțin toate aceste propuneri”.

În 1997, Bârlădeanu a afirmat că „s-a hotărât convocarea unei adunări populare în care Ceaușescu să expună situația”

5. În realitate, bucureștenii s-au adunat spontan în Piața Palatului și apoi s-a stabilit ca organizațiile de partid să se implice în organizarea acestora.
În legătură cu discursul lui Ceaușescu rostit din balconul clădirii CC al PCR, atât Maurer, cât și Bârlădeanu au ținut să minimalizeze și să falsifice realitatea.

Ion Gheorghe Maurer a spus că „în urma apelului” său adresate celor două ambasade „am fost lăsați în pace. În acest timp, Ceaușescu s-a pus pe cuvântat. A făcut și-atunci ce-l tăia capul […] nu era nevoie de acea cuvântare. Mai ales că era pur și simplu gratuită”.

La rândul său, Alexandru Bârlădeanu a susținut că „la adunarea populară l-a luat limba pe dinainte pe Ceaușescu. S-a înflăcărat și s-a montat singur”.

Întrebat dacă nu i-a plăcut cuvântarea, Bârlădeanu a răspuns: „Nu era momentul ca după ce ieși în fața tigrului să-l tragi și de coadă.

Asta este ceea ce a făcut Ceaușescu”

 

6. Documentele arată că România nu a fost lăsată „în pace”, ci a fost supusă unor puternice presiuni la granițele de est, sud și vest, iar românii au trăit momente dramatice.

Un autentic cunoscător al situației reale din vara anului 1989, Cristian Popișteanu – în studiul introductiv la volumul 1968. Primăvara de la Praga.

Documente diplomatice, publicat în 2009 – apreciau:

„Primejdia devenise reală, iar tezele istorice contemporane ce încearcă să minimalizeze sau chiar să ignore evoluția periculoasă a situației în care s-a găsit România atunci în august 1968, ca urmare a pozițiilor ferme adoptate prin condamnarea categorică a intervenției sovietice în Cehoslovacia, exprimate în documentele oficiale ale conducerii statului și Partidului Comunist, nu reprezintă decât o sfidare a adevărului istoric” (p. XXXVII).

Documentele arată că, în acele zile, au fost luate măsuri ferme de salvgardare a integrității teritoriale a României: s-au creat gărzi patriotice, armata a fost pusă în stare de alarmă, au fost convocate mai multe contingente de rezerviști, s-au luat măsuri de apărare a instituțiilor și întreprinderilor etc.

La 24 august 1968, Nicolae Ceaușescu a avut la Vârșeț o întâlnire cu liderul iugoslav Iosip Broz Tito, prilej cu care i-a declarat limpede:

„Suntem hotărâți să apărăm independența țării”

7.În acel moment, cuvântarea lui Ceaușescu, de solidaritate cu Cehoslovacia, de condamnare a invaziei și de exprimare a hotărârii poporului român de a apăra independența patriei a avut un puternic impact intern și internațional.

Așadar, secretarul general al CC al PCR nu „s-a pus pe cuvântat” și nici nu „l-a luat limba pe dinainte”.
Se cuvine reliefat faptul că Nicolae Ceaușescu a folosit cuvinte măsurate, nelăsându-se influențat de expresiile folosite în ședința CEx.

Cităm câteva dintre acestea: sovieticii au recurs „la metodele țariste” și au comis „un act de mare cinism” (Ilie Verdeț); armatele celor cinci state au recurs la „ocuparea piraterească a Cehoslovaciei” (Manea Mănescu); au recurs la „acțiuni barbare și criminale” (Dumitru Coliu); sovieticii reprezintă o forță „imperialistă care este în stare să pună cizma pe grumazul poporului nostru” (Dumitru Popescu); sovieticii au comis un act „de brutalitate, de încălcare a independenței și suveranității, un act murdar […] un act brutal, de ocupație militară, pe care l-au săvârșit numai hitleriștii” (Vasile Vâlcu); „să fim atenți la acte de provocare, pentru că știm ce s-a întâmplat în 1940” (Ștefan Voitec).

Autor:

 

ADDENDA:

Condamnarea invaziei Cehoslovaciei l-a transformat pe Ceauşescu într-un erou. Pentru prima dată în istoria Tratatului de la Varşovia, un fapt dictat de Moscova crea opoziţie deschisă din partea altui stat membru al alianţei, iar România începea să conteze pe plan extern.

 

 

 

 

 

NOTE:

1 Arhivele Naționale Istorice Centrale București (Arh.NIC), fond CC al PCR. Cancelarie, dos. 133/1968, f.16-36; Mihai Retegan, 1968 din primăvară până în toamnă, București, Editura RAO, 2014, pp. 326-349
2 „Scânteia” din 22 august 1968
3 Ibidem
4 Lavinia Betea, Maurer și lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României, Arad, Editura Ioan Slavici, 1995, pp. 153-154
5 Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu. Convorbiri, București, Editura Evenimentul Românesc, 1997, p. 191
6 Ibidem
7 Ioan Scurtu, Să nu uităm. Ceaușescu către Tito: „Suntem hotărâți să apărăm independența țării”, în „Magazin istoric”, nr. 2, 1998

09/03/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , | Un comentariu

  „Legenda neagră” şi distorsionarea atentă a istoriei naţiunii, perpetuată de inamicii României pentru a o învinge

 

 

Imagini pentru planuri de distrugere a romaniei photos

 

 

Planuri de distrugere a României promovate de laboratoarele propagandei antiromâneşti.

Istoricul spaniol Alfredo Alvar Ezquerra definea „legenda neagră” ca fiind „distorsionarea atentă a istoriei unei naţiuni, perpetuată de inamicii ei, pentru a o învinge.

O distorsionare cât mai monstruoasă posibil, cu scopul de a atinge un anumit scop: descalificarea morală a unei naţiuni (…) în orice mod posibil.” 

Practic, acesta este programul aplicat cu succes României de Moscova şi Budapesta de câteva secole încoace, în legătură cu care, profesorul Theodor Codreanu prezintă în lucrarea sa, “Basarabia eminesciana”, revelaţii extraordinare despre “nimicirea României”.

  „Legenda neagră”

Ceauşescu l-a sancţionat post-mortem pe Gheorghiu-Dej pentru condamnarea la moarte a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, care fusese prea „naţionalist” în anii când Moscova avusese toate mijloacele de a nu tolera nimic în acest sens.

Va continua însă politica de independenţă a lui Gheorghiu-Dej, asociind-o cu câţiva ani de reală deschidere spre adevăr, între 1966-1971, şi-n interior, nu numai spre exterior.

Momentul de glorie va fi anul invaziei trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, 1968.

În acei ani, România mediase tratativele dintre America şi China, apoi în Laos, Vietnam şi în Orientul Mijlociu, fiind singura ţară din Bloc care nu a rupt relaţiile cu Israelul.

Devenise şi primul stat socialist care deţinea preşedinţia Adunării Generale ONU, prin Corneliu Mănescu, ţara fiind socotită „cea mai independentă din estul Europei”. W. Averell Harriman se arătase impresionat de abilitatea de mediator a Bucureştiului.

Propaganda sovietică nu slăbise însă cu nimic. Brejnev a resuscitat problema Transilvaniei, unde nu s-ar respecta „drepturile minorităţilor”, România replicând că situaţia din Basarabia este infinit mai dramatică.

Inversând din nou lucrurile, Moscova acuză România de „iredentism”, motivând că liderii români ar extinde  denumirea Basarabia la toată RSS Moldovenească, pe când Basarabia nu e decât porţiunea sudică aparţinând Ucrainei, „transfer” care nu întâmplător se produsese simultan cu înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, în 1952!

Exact invers, aşadar, decât manevraseră oamenii ţarului cuvântul la 1812.

La 6 mai 1966, cu prilejul aniversării a 45-a a înfiinţării Partidului Comunist din România, Ceauşescu critică dur preluarea directivelor Kominternului de destrămare a României Mari.

Imediat, Brejnev face o escală la Bucureşti pentru a protesta, convorbirile oficiale nefiind date publicităţii.

În schimb, Ceauşescu transmite presei  occidentale că prezenţa trupelor sovietice în ţările din Estul Europei nu mai este necesară, încât chestiunea ar trebui să fie reglementată pe cale diplomatică bilaterală.

Mai mult, spre uimirea conducătorilor sovietici, propune ca să se facă prin rotaţie comanda supremă a trupelor Tratatului de la Varşovia, punându-se capăt monopolului sovietic.

Şi ca lucrurile să bată mai departe, consideră că trebuie sprijinită reunificarea Germaniei (dacă nu şi a RSSM cu ţara-mamă!).

România uzase şi de dreptul de veto, stopând acordarea de ajutor economic ţărilor arabe aflate în conflict cu Israelul.

Drept urmare, s-au luat noi măsuri antiromâneşti, Chişinăul fiind iarăşi folosit ca agresor propagandistic. Protejatul lui Brejnev, Ivan I. Bodiul, acuză, în 1965, România de „minciuni şi denaturări despre Moldova”, calificând răspândirea textelor lui Marx şi Engels despre Basarabia ca „propagandă naţionalistă”.

Serghei Romanovici Savcenko, şeful KGB-ului moldovenesc, viitor coordonator al mobilizării forţelor Tratatului de la Varşovia împotriva Cehoslovaciei, avea ca principală sarcină combaterea „propagandei” „de peste graniţă”, care schimbase axa abordării istoriei şi care „ofensase” şi Budapesta, ideologul şef István Szirmai, fost membru al PCR., reacţionând concertat.

Bodiul însuşi descinde în arenă, polemizând, la 16 februarie 1967, în Sovetskaia Moldavia:

„Este necesar să spunem că tăcerea şi pasivitatea noastră sunt folosite de către falsificatorii burghezi ai istoriei care, în publicaţiile lor, în mod conştient (…) suprimă faptele şi evenimentele care au caracterizat aspiraţiile străvechi ale poporului moldovean pentru unirea cu Rusia şi pentru reunirea cu statul rus.”

„Aspiraţii” vechi, desigur, de la 1812! Radio Moscova, secţia română, cataloga administraţia românească drept „criminală”, invocând, cu indignare,  evenimentele de la Tatar Bunar, din 1924, când „zeci de alte sate” au fost „rase din temelii” de către „jandarmii români şi trupele de ocupaţie”, mii de revoluţionari fiind ucişi şi azvârliţi în Nistru.  (1)

Bineînţeles, nu putea fi ignorat primul dintre „inocenţii” lui Willi Münzenberg, Henri Barbusse, care a descris „tragedia de la Tatar Bunar”, revoltând întreaga planetă contra „teroarei şi violenţei din Basarabia”.

Ucraina a intrat simultan în cor, demascându-i pe „demonii” români care „înşfăcaseră Bucovina” (de la cine?) şi „instituiseră un regim sălbatic de teroare şi de opresiune politică şi economică”.

 Bodiul a mobilizat masiv şi pe „academicieni”, pe oamenii de cultură şi elitele politice, presa, radioul şi televiziunea, drept urmare destituindu-l pe V.K Barbulat, şeful propagandei, pentru inactivitate. Între eminenţele academice ale lui Bodiul, se găsea şi Nikolai Lebedev, care aducea acuzaţii grave României, elitelor ei „orbite” de „ura de clasă”, de „natură fascistă”, împotriva URSS.

Pusă pe acelaşi plan cu China în programul de monitorizare INTERKIT, între 1962 – 1969, România este atacată chiar din sânul administraţiei de la Washington prin resuscitarea teoriei „calului troian”, utilizată întâia oară în 1956.

Acum, „mitul independenţei” României este „demascat” prin „dezertorul” Anatoli Goliţân, care, în decembrie 1961, cerea azil în Statele Unite, fiind, în realitate, unul dintre cei mai eficienţi agenţi sovietici ai dezinformării.

Obţinând sprijinul şefului Departamentului de contrainformaţii CIA, James Jesus Angleton, el relansează teoria „calului troian”, cu un succes durabil, fiind invocată, de-acum încolo, de numeroşi propagandişti ai Moscovei, până în zilele noastre, până la Ion Mihai Pacepa, Vladimir Tismăneanu, Victor Dumitriu şi alţii. Teoria a paralizat, în bună măsură, „operaţiunile de spionaj împotriva URSS”, cu impact şi în Marea Britanie, mai ales când Goliţân, nemulţumit de ezitările CIA, a plecat să se stabilească în Anglia, după ce l-a prezentat şi pe W. Averell Hariman (cunoscător al adevărului) ca pe un spion al Moscovei.

Goliţân prezenta independenţa României ca pe înşelătoria secolului, întrucât Bucureştiul ar acţiona exclusiv la comanda Moscovei, ca sluga ei cea mai fidelă. Influenţa acestei teorii a fost extraordinară, ducând la apogeu „legenda neagră” privitoare la România, legendă pe care ţarismul, bolşevismul şi maghiarismul o întreţineau de câteva secole, rivalizând cu „legenda neagră” a Spaniei din epoca medievală.

  Spania devenise, pentru aproape patru secole, în ochii Europei, simbolul reacţiunii, al brutalităţii, al intoleranţei politice şi religioase, al înapoierii culturale, cum arăta, în 1971, Philip Wayne Powell. Spaniolii înşişi ajunseseră să împărtăşească imaginea „legendei negre”, căzând în păcatul urii de sine, ceea ce ar fi putut să-i autonimicească moraliceşte şi ca etnie.

De la maghiari, în plină epocă medievală, apoi de la Rusia Ţaristă şi de la Engels, spaţiul românesc a fost invadat de spiritul „legendei negre”, mondializat de propaganda sovietică după Al Doilea Război Mondial.

Goliţân reuşise să agraveze serios imaginea României în sânul CIA, susţinând că toate acţiunile ţării „primeau anticipat binecuvântarea Blocului Sovietic”, orice făcându-se cu ştiinţa şi încuviinţarea  Moscovei, ceea ce arată, remarcă Larry L. Watts, „incapacitatea occidentalilor de a «urmări fondurile» din spatele Cortinei de Fier”.

Deşi Gomułka şi Kádár erau „satrapii” fideli ai Moscovei, ei treceau drept „independenţi”, pe când Ceauşescu, nu, cu toate că România „Era singura ţară care avea relaţii cu S.U.A., Germania Federală, Iugoslavia şi Cehoslovacia” deopotrivă, Bucureştiul făcând demersuri să înfiinţeze o Mică Antantă cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, idee rapid ridiculizată şi etichetată ca „bârfă diplomatică” (James G. Hershberg, 1967).

Problema e că România, cu toate eforturile întreprinse, era încă pătrunsă de agenţi sovietici, alogeni şi autohtoni, atât în interior, cât şi din exterior, în această viclenie goliţâniană fiind atraşi mulţi români, fie rămaşi fideli idealurilor cominterniste, fie din exil.

Cea mai intensă ostracizare, în spiritul „legendei negre”, s-a făcut, în jurul anului 1968 şi după, la postul de radio „Europa Liberă”, care nu era, în realitate, condus de românii din exil, deşi unii dintre redactori rămăseseră fideli spiritului naţional.

Se voia „debarcarea” lui Ceauşescu chiar şi-n anii lui de nesperată deschidere.

Deşi Statele Unite, care finanţa postul, a transmis, la Paris, ca emisiunile să încurajeze „tendinţele independente ale României”, Biroul din capitala Franţei a refuzat să părăsească linia lui Goliţân.

Nici după reinstalarea la conducerea postului a lui Noël Bernard, în 1965, lucrurile nu s-au schimbat, dimpotrivă, redacţia românească va declanşa o „ofensivă polemică neîncetată”, feroce, împotriva României:

„Politica editorială a lui Bernard intra în contradicţie nu numai cu analizele pertinente ale REL realizate de specialişti în zonă, precum Jim Brown, Fritz Ermarth şi Robert R. King, dar şi cu politica SUA.

«Maniera mult prea personală şi încărcată de prejudecăţi utilizată pentru criticarea membrilor conducerii României» era în completă contradicţie cu tratamentul acordat de secţiile REL care emiteau pentru celelalte state membre ale Blocului Sovietic şi a atras plângeri frecvente din partea guvernului SUA.

Este demn de amintit că această politică anti-Ceauşescu a fost adoptată într-o perioadă în care regimul promova liberalizarea (pe lângă acţiunile de sfidare a Moscovei).”

 În vreme ce administraţia SUA voia ameliorarea relaţiilor cu Bucureştiul, acesta era prezentat ca „inamicul nr. 1” al Washingtonului (Puddington, 2003).

Unul dintre cei mai zeloşi colportori al „legendei negre” a fost Emil Georgescu, fost feroce procuror stalinist, devenit chiar procuror-şef al capitalei între 1967-1971, fugar în 1974, ajuns imediat redactor la „Europa Liberă”.

Surpriza e că această atitudine a „Europei Libere” a lui Noël Bernard nu a fost fără legătură cu Basarabia.

O enigmatică întâmplare pe această temă ne-o relatează Paul Goma.

În ianuarie 1978, Noël Bernard voia să-i încredinţeze noului sosit din România o emisiune pe tema drepturilor omului.

Goma i-a pus însă o condiţie: să-l angajeze la „secţia Basarabia”, argumentând că aici el ar fi putut face mai mult pentru România întreagă, destrămată abuziv de Uniunea Sovietică prin raptul din 1940.

Goma a mai invocat şi faptul că se afla în relaţie de prietenie cu preşedintele Jimmy Carter, deci beneficiul pentru ţară ar fi crescut.

Noël Bernard a râs, tratându-l ca pe un inocent şi replicându-i că,  în atare privinţă, Carter nu contează, neavând vreo putere de a decide „peste capul vicepreşedintelui Comitetului pentru «Europa liberă»”. Cum aşa!? s-a mirat Goma.

Exista un Superman peste preşedintele american? A venit „lămurirea” cine e Supermanul: „Evreu de-al meu, basarabean de-al dumitale, un tip redutabil. Când careva de la noi l-a întrebat de ce nu se vorbeşte despre Basarabia la Europa liberă, l-a repezit, i-a spus că nu e treaba lui, Basarabia nu a fost niciodată românească şi că nici ruşii nu au dreptul la ea…” 

Dreptul asupra Basarabiei stătea în puterea unui anume Yarrow, adept de nezdruncinat al teoriei colonizării Daciei de către evrei, „cu câteva secole înaintea românilor”!

Aşadar, ecourile teoriei lui Johan Kaspar Bluntschli (1879) şi Bernard Stambler (1913), cărora Nicolae Iorga le dăduse o replică pe măsură, în Istoria Evreilor în Ţările noastre (1917), nu dispăruseră!

Această teorie, supravieţuitoare la „Europa liberă” în anii ’70 ai secolului trecut era împărtăşită, când tacit, când la vedere, nu doar de anumiţi evrei, ci, sub influenţa lor, şi de lideri americani şi europeni încă de la începutul secolului, cu prelungire între cele două războaie mondiale şi mai târziu.

Relatări, dintr-un interviu mai vechi al lui Şerban Micloveanu  readuc în memorie faptul că, la conferinţa de pace de la Paris, preşedintele american Woodrow Wilson ar fi venit cu propunerea înfiinţării unui stat evreiesc european cu capitala la Lemberg (azi, Lvov), care ar fi trebuit să cuprindă Galiţia, Slovacia, Maramureş, Bucovina, Moldova, Basarabia şi o porţiune a Ucrainei.

Aici ar fi trebuit să se adune evreii din Europa, inclusiv din Rusia. Proiectul ar fi fost respins de către Franţa şi Anglia din pricina costurilor.

Nici Congresul american n-ar fi agreat planul, tot din pricini financiare, banii trebuind să fie furnizaţi de America după refuzul european.

O minoritate hegemonică, estimată la 30%, într-un conglomerat de popoare ar fi avut nevoie de un imens aparat represiv pentru a-şi impune voinţa politică şi culturală.

Cerea costuri prea mari. Proiectul n-a mers, fiind dat repede uitării, consumat la nivel de simple discuţii, nereţinute de istorici, dar ideea a rămas de rezervă, anumiţi lideri gândindu-se la un teritoriu mai mic.

Astfel, ochii  au fost aţintiţi asupra Basarabiei, ca teritoriu „al nimănui”. Aici s-ar ascunde „secretul” Basarabiei, păzit, după război, de Yarrowi şi consimţit, tacit, de marile puteri, încât, hotărârea Marii Uniri de la Alba Iulia a fost recunoscută la nivel parlamentar de acestea, dar nu şi actul unirii Basarabiei de la 27 martie 1918.

În actul final apartenenţa Basarabiei la România este acceptată doar la nivel de guverne, rămânând ca validarea parlamentară să se facă mai târziu, României impunându-i-se şi condiţia să plătească băncilor occidentale o parte din creditele nerecuperate de la Uniunea Sovietică.

Aceste bănci creditaseră industria şi înarmarea Rusiei ţariste, credite nerecunoscute de guvernul bolşevic.

România ar fi acceptat şantajul occidental plătind, între 1922 – 1926, ceea ce i se ceruse, cu speranţa că apartenenţa Basarabiei va fi recunoscută de parlamentele marilor puteri, ceea ce a făcut, în 1927, doar Italia.

Ideea aceasta a compensării cu recunoaşterea parlamentară a Basarabiei prin achitarea creditelor occidentale către Rusia este atinsă şi de alte surse.

Duiliu Zamfirescu (anticipând parcă rezultatele negocierilor de pace), într-o scrisoare deschisă, din 14 iulie 1918, către Ministrul Finanţelor M. Săulescu, dădea sugestia ca masa rublelor emise de guvernul imperial rus, prezentă în Basarabia, să fie scoasă din circulaţie prin primirea echivalentului „de către creditorii statului rus”, care erau occidentali.

Revenind la părerea lui Şerban Micloveanu, acesta conchidea astfel asupra a ceea ce el numea „secretul Basarabiei”:

„Acesta este secretul Basarabiei: Basarabia era destinată să devină Israelul european, cu capitala la Chişinău, stat binaţional, cu evreii clasa conducătoare şi exploatatoare, şi cu bieţii basarabeni clasa subordonată şi exploatată.”

Stalin însuşi se va folosi, propagandistic, de ideea înfiinţării unei Republici Sovietice Socialiste Evreieşti între Prut şi Nistru pentru a-şi împlini ţinta recuperării Basarabiei, dar nu pentru evrei, ci pentru Uniunea Sovietică.

Aşadar, triplă dispută asupra Basarabiei: România, Rusia Sovietică şi Basarabia lui Yarrow, despre care acesta din urmă nu dorea să se vorbească la secţia română a „Europei Libere”!

În schimb, Moscova nu va ezita să pună în mişcare morişca propagandei antiromâneşti chiar de la Chişinăul bolşevizat, în perfectă consonanţă cu Budapesta, cea îndrăgostită de Transilvania.

Aşa se face că, în 1968, Kádár trecea drept cel mai apropiat susţinător al independenţei Cehoslovaciei, nicicum România. Atât de „prietenoşi” erau cei cinci din Tratatul de la Varşovia, care se întruniseră să „salveze” Cehoslovacia, încât Todor Jivkov era preocupat de metodele cele mai eficiente „care vor permite să restabilim ordinea în Cehoslovacia, România şi, ulterior, în Iugoslavia” (Günter Bischof, Stefan Karner, Peter Ruggenthaler) .

În mai 1968, după întrevederea de la Moscova a celor cinci, CIA încă se mai iluziona că Ungaria e în tabăra României şi Cehoslovaciei. A crezut mai mult în summit-ul maghiaro-cehoslovac decât în sprijinul României.

La 4 mai 1968, The Economist cataloga poziţia României drept „cinică”: „sprijinul lui Ceauşescu pentru liberalizările lui Dubček” – „o mascaradă politică”, teză goliţâniană reiterată aidoma de Vladimir Tismăneanu, la 28 iunie 2008, la Radio „Europa Liberă”. Ceva mai înainte, în 1996, Victor Dumitriu, fost ambasador în Franţa, în anii ’60, dovedit, apoi, ca agent sovietic, vehicula, sus şi tare, că Nicolae Ceauşescu, în calitate de „om de încredere al serviciilor de securitate ale armatei sovietice”, a mers la Praga nu spre a-l ajuta pe Dubček, ci pentru a-l „intoxica”.

Pregătirea invaziei era consecinţa directă a „doctrinei Brejnev”, cristalizată cu acest prilej şi pusă în practică. Dacă sprijinul iugoslav a fost formal şi ambiguu (Tito îl sfătuia pe Dubček că nu e bine „să ofenseze pe celelalte ţări socialiste”, Mihai Retegan), Ceauşescu a vizitat Praga pe 15-16 august 1968, încheind tratatul de sprijin reciproc, în tradiţia anilor 1919 şi 1938 al Acordului de la München.

Ezitant, în conjunctură, se va dovedi mai degrabă Alexander Dubček, care încă mai spera la „înţelegere” din partea „prietenilor” sovietici, fraţi de sânge slav.  Şi Dean Rusk, secretarul de stat american, „îi considera în continuare pe sovietici ca fiind cei mai buni prieteni ai lor”.

 Însoţindu-l pe Ceauşescu la aeroport, la despărţire, Dubček i-ar fi spus, dacă e să-i dăm crezare lui Ion Stănescu (Silagy), unul dintre „magnificii” Moscovei: „Dacă vor veni tovarăşii sovietici, îi vom primi cu flori.” 

 De altfel, Dubček era pe deplin conştient că, în situaţia unei invazii, ţara n-avea nici o şansă de rezistenţă, fiindcă armata cehoslovacă era croită pe calapod sovietic, controlată de oamenii pregătiţi la Moscova. Ca şi în preajma Revoluţiei române din 1989, în Cehoslovacia deja intraseră destui „turişti” sovietici care, la primul semnal, au lepădat hainele civile îmbrăcând uniforma militară.

După Cehoslovacia, urmau România şi Iugoslavia, în proiecţia şefului KGB, Iuri Andropov. Spionajul militar olandez ştia că pentru 22 noiembrie 1968, ora 4, existau ordine „la o invazie, şi nu la un exerciţiu”, în România. Basarabia şi Odesa erau bazele de lansare a atacului:

„Trupele speciale aeropurtate, staţionate permanent la Chişinău şi Tiraspol, în RSS Moldova, în Districtul militar Odessa, aveau misiunea de a ocupa aeroporturile, televiziunea, radioul, poşta, sediul Comitetului Central şi Marea Adunare Naţională…”

 De-a lungul Prutului, din nord până la Albiţa şi Reni, erau masate trupele, făcând exerciţii de intimidare. La fel, în sudul Dunării – bulgarii, iar spre vest, trupele maghiare.

Spre deosebire de Praga, conducerea românească era hotărâtă să apere ţara, inclusiv prin înfiinţarea Gărzilor Patriotice: „Dacă se ajunge la o confruntare militară, forţa poate birui în cele din urmă, dar nu se pune problema să cedăm şi să acceptăm subjugarea ţării.” (Nicolae Ceauşescu).

Printre cei care s-au opus rezistenţei armate, ca zadarnică, au fost şi doi dintre viitorii semnatari ai „Scrisorii celor şase” din 1989, Alexandru Bârlădeanu şi Corneliu Mănescu, ultimul recunoscând, în 2008, că a recomandat, la ONU, să nu se facă propagandă în jurul unei primejdii din partea Tratatului de la Varşovia. Totodată, el a asigurat administraţia americană, contrar situaţiei reale, că nu există vreo intenţie din partea sovietică de a ameninţa România.

Aceeaşi poziţie a avut-o şi ambasadorul la Washington, Corneliu Bogdan, care a tratat ideea invaziei ca pe un simplu „zvon”. „Oricare ar fi fost motivaţia acestei induceri în eroare, faptul că diplomaţii români au fost evident nesinceri cu oficialităţile americane prietene a împiedicat dezvoltarea relaţiilor SUA – România şi a avut ca efect descurajarea sprijinului american.” 

Celebra cuvântare a lui Ceauşescu de condamnare a invaziei în Cehoslovacia a fost catalogată la Budapesta drept „isterică”.

Deşi Iugoslavia era ea însăşi vizată, Tito s-a arătat ezitant, opinând că socialismul nu trebuie pus în primejdie:

„Obiectivele noastre sunt comune cu ale Uniunii Sovietice.” (Nora Beloff, 1985).

„Anihilarea” României devenea iminentă. Că nu s-a întâmplat, se datorează Statelor Unite şi Chinei. Bucureştiul a solicitat ajutor Chinei, dar primii care au intervenit au fost americanii.

Directorul CIA, Richard Helms, secretarul de stat, Dean Rusk şi însuşi preşedintele Johnson au pus stavilă declanşării în practică a unei noi invazii.

Pe 23 august, la o întâlnire a Consiliului de Securitate Naţională, Helms a atras atenţia că România „a adoptat una dintre cele mai ferme poziţii publice luate de vreun guvern în ce priveşte Cehoslovacia”, exprimând temerile pentru o reacţie sovietică .

Tot atunci, Dean Rusk îl avertizează telefonic pe ambasadorul Anatoli Dobrânin să nu atace România, fiindcă „ar fi fost prea mult”, convocându-l urgent la o întrunire, la ora 21.

Lyndon Johnson însuşi va atenţiona  pe Alexei Kosâghin că nu trebuie sloboziţi „câinii războiului”. Apoi, a venit şi avertismentul Chinei.

Campania militară nu s-a produs, însă a fost înlocuită cu una de dezinformare. Susţinerea cauzei pragheze ar fi fost un simplu foc de paie, repede stins, Ceauşescu redevenind ceea ce era: pionul fidel al Moscovei. Uniunea Sovietică nici nu şi-a pus mintea cu o ţară lipsită de „importanţă strategică”. Autorităţile de la Bucureşti ar fi protestat în chestiuni minore, fără nici o miză majoră. CIA va începe să se îndoiască: „Există oare dovezi clare că se va produce invazia sovietică?”

Existau cu vârf şi îndesat. România era înconjurată de multe divizii gata de atac, pe Prut, la Odesa, Kiev, în Carpaţii cehoslovaci, pe Tisa şi la sud de Dunăre.

Dar, încet-încet, s-a creat convingerea că pericolul de nouă invazie a fost nul, deşi scenariul viza nu doar cucerirea României, ci şi dezmembrarea ei:

„În mai puţin de şase săptămâni, dezinformarea a reuşit să remodeleze imaginea foarte populară a României, care sfida deschis Moscova, în cea a unei ţări fragile şi gata să capituleze. Şi a reuşit să vândă această imagine celor mai înalţi experţi din Departamentul de Stat al SUA.” 

 Grăitor e faptul că America nu a avut agenţi infiltraţi în România în 1968, încât dezinformarea a fost lesnicioasă. În schimb, delegaţia britanică din NATO ştia de 150 000 de ostaşi gata de invazie, România, la rândul ei, identificând o armată de 235 000 la graniţa de nord-est.

Între timp, în august, Moscova a lansat teoria reconcilierii româno-sovietice, declanşând negocieri cu partea română, în cadrul Tratatului de la Varşovia, cu următoarele obiective: acceptarea staţionării permanente a trupelor Pactului pe pământ românesc, dreptul de tranzit al trupelor pe teritoriul naţional.

Dreptul de organizare de exerciţii militare în România. Evident că Ceauşescu nu a acceptat nimic, nici la tentativa din 29-30 octombrie. Ba a ridicat obiecţii în legătură cu statutul Tratatului de la Varşovia, care ar fi trebuit schimbat.

Dimpotrivă, Moscova milita pentru adoptarea şi a unui Statut de război, prin care îşi rezerva dreptul de a decide „în numele tuturor aliaţilor”, asumându-şi comanda directă a tuturor armatelor naţionale,ţintă la care nu renunţase încă nici Mihail Gorbaciov, în 1988.

În 1969, la Budapesta, România a blocat adoptarea acestei variante de Statut, în pofida presiunilor extraordinare ale lui Brejnev. Henry Kissinger va constata în legătură cu întrunirea de la Budapesta: „un observator obiectiv ar fi trebuit să ajungă la concluzia că la conferinţa din 1969 se marcase un nou stadiu în declinul autorităţii sovietice asupra colegilor comunişti de peste hotare.” 

Şi asta datorită exclusiv poziţiei României. Bodnăraş va spune că românii „salvaseră celelalte ţări socialiste să nu se predea”, Ceauşescu replicând că „nu era obligatoriu să fi «salvat» pe cineva din moment ce «erau liberi să se predea» separat şi în secret, aşa cum o făcuseră şi în trecut”.

Bunăoară, Praga se va preda semnând un nou tratat sovieto-cehoslovac, prin care se obliga să participe „la orice război la care Uniunea Sovietică devenea parte, inclusiv un război chino-sovietic”. Sovieticii şi ungurii au prezentat lumii ca pe un mare triumf conferinţa din 1969.

Privitor la România, se aduc noi acuzaţii că vrea părăsirea Tratatului. Ba, Emil Bodnăraş îşi permisese să vorbească despre „primitivitatea” armatei sovietice. Partea română a motivat refuzul Statutului de război şi prin invocarea nerespectării Convenţiei de la 1877 de către ruşi, ceea ce a reînviat acuza de iredentism cu Basarabia, contrapunându-se, ca „argument”, teoria etnogenezei slave al cărei adept era Artem M. Lazarev:

„Istoria României era prezentată în totalitate ca venală, iar politicile sale ca jefuitoare, în parte pentru a asigura ca acele relaţii ce erau independente de controlul Moscovei să nu mai poată fi refăcute, dar şi pentru a nu repune anatema pe ţelurile strategice sovietice.” 

Petru a-i aţâţa pe bulgari, serviciile secrete sovietice au lansat zvonul că România pregăteşte un atac asupra Cadrilaterului. La fel, cu incitarea Ungariei:

„Cu o duplicitate cinică înfiorătoare, Moscova încuraja Ungaria să-şi clameze dreptul de a interveni în favoarea coetnicilor de peste hotare, în baza unui principiu pe care refuzaseră să-l admită în cazul României, referitor la coetnicii din R.S.S. Moldovenească (sau RSS Ucraina).” 

România mai era prezentată ca principală piedică în calea păcii mondiale! S-a reuşit blocarea relaţiilor economice cu Statele Unite, vehiculându-se furtul de tehnologie în beneficiu moscovit. Au fost atacate legăturile franco-române şi s-a trecut la remobilizarea agenţilor sovietici în România, a rivalilor lui Nicolae Ceauşescu.

Între aceştia, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol, Alexandru Drăghici, Ion Gheorghe Maurer, Paul Nuculescu-Mizil, Emil Bodnăraş, Constantin Pârvulescu, Silviu Brucan, Sergiu Celac, Corneliu Mănescu, Corneliu Bogdan, Victor Dumitriu, Nicolae Doicaru, Ion Stănescu, Ion Mihai Pacepa, Mihai Cararman, generalul Ioan Şerb ş.a.

Cu unii dintre ei nu s-a reuşit (Maurer, Bodnăraş, Niculescu-Mizil), alţii au rămas în adormire. Spre a-şi atinge scopul, Brejnev a încercat să resuscite memoria pozitivă a lui Gheorghiu-Dej, „maculată”, după moartea lui, de Ceauşescu din pricină că apărase „internaţionalismul proletar”.

S-a discutat chiar, în Biroul Politic moscovit, despre ridicarea unei statui a lui Gheorghiu-Dej, la Moscova. S-au mulţumit, în cele din urmă, cu redifuzarea cuvântărilor prosovietice rostite de Gheorghiu-Dej, cele de dinainte de 1963.

Recrutările erau făcute la vedere, încât, în timpul vizitei de la Moscova, din 1970, delegaţia României a pus direct problema în faţa lui Brejnev , acesta întrerupând discuţiile timp de douăzeci de minute, pentru a ieşi din starea de nervozitate.

În august 1971, Edward Gierek spunea limpede: „Nu pot să cred că putem exercita influenţă asupra activului Partidului Comunist Român. (…) Măcar acum să identificăm persoanele din România pe care ne vom putea baza în viitor.”

 În noiembrie 1973, mareşalul Andrei Greciko raporta că „Armata Sovietică este pregătită şi operaţiunea ar putea avea loc mai rapid decât în cazul Republicii Socialiste Cehoslovacia.” 

Cert e că liderii comunişti din Tratatul de la Varşovia considerau România ca pierdută nu numai pentru Pact, ci şi pentru socialism. Unul dintre ofiţerii autohtoni ai DSS (principala oficină românească prosovietică) se adresa unui ofiţer KGB, în primăvara lui 1972: „Ceauşescu e un trădător [care]  nu dă doi bani […] pe socialism sau pe prietenia cu Uniunea Sovietică.

Noi, cei din organele de securitate, începem să realizăm că va trebui îndepărtat.” 

Într-adevăr, România părea coaptă să părăsească sistemul comunist. Valul de solidaritate a naţiunii cu liderul, în 1968, era semnul renaşterii.

Atunci, numeroşi intelectuali au cerut intrarea în partid, exemplul emblematic fiind Paul Goma, spiritul cel mai eminescian al vremii, cu atât mai mult cu cât întrupa drama Basarabiei româneşti cu asupra de măsură.

De altfel, Paul Goma va fi de-acum înainte barometrul speranţelor româneşti, dar şi al eşecului catastrofal al politicii ceauşiste de după 1978, imediat după alungarea în exil a basarabeanului.

Acest eşec va înlesni ducerea la bun sfârşit a planului serviciilor secrete promoscovite, anunţat de ofiţerul DSS în 1972.

Theodor Codreanu / Ziaristi Online

Basarabia eminesciana, Editura Junimea, Iasi, 2013

 

NOTĂ :

(1) Cazurile izolate ale unor fapte comise de jandarmi mai zeloşi au devenit componentă a „legendei negre” împotriva României în arsenalul propagandistic al NKVD şi KGB, legendă care slujeşte şi astăzi românofobiei cultivate în Basarabia, după 1989.

Ce  este odios e că o parte dintre intelectualii actuali ai României s-au lăsat contaminaţi de „legenda neagră” propovăduită de KGB.

Doar un singur exemplu: Neagu Djuvara, care a reuşit să-şi creeze o aură de cap luminat al istoriei contemporane.

În realitate, Neagu Djuvara este un bun filosof al istoriei (Civilisation et les lois historiques. Essai d’étude comparée des civilisations, Paris, 1975), dar un istoric mediocru şi fantezist, care-şi etalează carenţele de informaţie şi de interpretare şi-n dialogurile cu George Rădulescu (Un secol cu Neagu Djuvara, Cuvânt înainte, de Andrei Pleşu, postfaţă, de Mihai Răzvan Ungureanu, Editura Adevărul, Bucureşti, 2010).

În imaginarul lui Neagu Djuvara, face prozeliţi ideea moscovită că România şi-a bătut joc de Basarabia, tratând-o ca pe un soi de „Siberie” în care erau trimişi cei pedepsiţi, neglijându-se cvasitotal dezvoltarea provinciei după Marea Unire.

România n-ar fi reparat drumurile, ar fi lăsat învăţământul de izbelişte etc.

„Sunt… – replică un riguros cunoscător în materie, Ioan Adam – exact tezele folclorului românofob de ieri şi de azi. E întristător să vezi un «anticomunist focos» enunţând teze similare cu acelea ale bolşevicilor.” (Ioan Adam, Afinităţi selective, Editura Biblioteca, Târgovişte, 201, p. 287). Iată contraargumentele lui Ioan Adam:

„Altminteri e de reţinut că în 1918 nu exista peste Prut nici o şcoală primară românească, deşi majoritatea locuitorilor din «gubernie» erau români. În 1940 fiinţau 2628 şcoli primare cu 7581 învăţători. Învăţătorii erau mai bine plătiţi decât cei«din ţară», precedentul fiind creat în timpul primului guvern (efemer!) al lui Alexandru Averescu.

Tot atunci, populaţia şcolară se ridica la 347.747 elevi, număr care întrecea cu mult pe acela al tuturor ştiutorilor de carte basarabeni indicaţi de recensământul ţarist din 1897: 301.174 locuitori.

Sub români s-au pus  peste Prut bazele învăţământului superior, prin înfiinţarea facultăţilor de Agronomie şi Teologie.

O şcoală de Arte Frumoase, o Pinacotecă şi un Teatru Naţional, o Bibliotecă Centrală şi un post de radiodifuziune completau acest patrimoniu spiritual remarcabil.

La Chişinău s-a realizat, graţie eforturilor lui Gala Galaction şi Vasile Radu, a doua mare traducere a Bibliei din cultura noastră. / «Nu reparasem drumurile»?

Altă acuză infamantă, din fericire fără suficient fundament.

După 106 de «oblăduire» rusească, ţarismul lăsase doar 150 km de şosele continue. În doar două decenii românii au construit 312 km şosele, cu 4105 poduri; în plus, s-au construit şi pavat numeroase drumuri astfel că în 1940, când «ţarii roşii» «eliberau» iarăşi Basarabia, lungimea şoselelor pietruite şi pavate depăşea 1.100 km.” (pp. 287-288).

La fel şi cu căile ferate, pentru care s-au alocat două miliarde de lei.

 

 

 

 

08/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O VICTORIE ÎNSÂNGERATĂ. VIDEO

 

 

 

 

 

Adevărurile unui timp devenit ISTORIE: Decembrie 1989*

 

 

 

 

 

 „Cine putea, în decembrie 1989, să preia puterea în această ţară? Evident, numai oameni care aveau cât de cât experienţă şi care aveau un suport de un anume fel. Mulţi se întreabă acum cum a ajuns dl. Iliescu în fruntea bucatelor. Păi, dl. Iliescu a ajuns foarte simplu, pentru că avea în ochii intelectualilor reputaţia unui comunist deschis şi care îl critica pe faţă pe Nicolae Ceauşescu.

Securitatea conta pe dl Iliescu în măsura în care, fost om de partid şi cunoscând lucrurile acestea, nu s-ar fi comportat ca un radical. Şi nomenclatura îşi punea speranţa că, o dată înlăturat primul nivel al nomenclaturii ceauşiste, ceilalţi vor fi iertaţi toţi de păcate şi cum s-a şi întâmplat, de altfel, se vor împinge unii pe alţii, sprijinindu-se pe umeri până la vârf”, declara Nicolae Manolescu în anii ’90 cu referire la regimul Iliescu și compromisurile sale politice (Apud Stelian Ţurlea, Revoluţia în oglindă, Editura Pro, Bucureşti 1999, p. 112).

 

Revoluţia a devenit ,,o parte indisolubilă a procesului politic”  din România astfel încât ,,în lupta pentru putere  miturile despre evenimentele din decembrie sunt mult mai importante decât adevărul” spunea jurnalistul rus Nikolai Morozov  .

,,În decembrie 1989, noi, corespondenţii TASS, ne-am solidarizat cu cauza revoluţiei române în aşa măsură, încât ea a devenit şi revoluţia noastră. Deşi conform eticii profesionale trebuia să rămânem neutri, am participat şi afectiv la evenimentele din decembrie. Şi totuşi, nu a fost revoluţia noastră, «nu am fost primiţi» în ea. Nu odată, într-o discuţie, ne loveam de câte o privire nedumerită sau chiar circumspectă, care avea pentru noi efectul duşului rece. A fost ceva firesc: euforia, care înainte îi făcea pe români să strângă toate mâinile întinse, a fost treptat înlocuită de interese pragmatice. Şi acest lucru ne durea” , scrie cu amărăciune Nikolai Morozov.

Fin observator al scenei politice românești post-decembriste, Nikolai Morozov va sesiza faptul că noii lideri ai României, deși nu aveau o orientare pro-Occident evidentă, încercau să nu-și creeze obligații față de Uniunea Sovietică. Jurnalistul rus va observa faptul că românii credeau că este suficient să dispară Nicolae Ceauşescu pentru ca în România să curgă râuri de lapte şi miere.

Însă, euforia a durat doar trei zile, în care toţi românii se simţeau fraţi, şi au fost înlocuite de deziluzii din ce în ce mai multe iar românii au învăţat să supravieţuiască singuri, după o perioadă în care ura împotriva lui Ceauşescu îi unise. Intrigat de faptul că o persoană aprindea lumânări pe mormântul lui Nicolae Ceaușescu, Nikolai Morozov o va chestiona asupra gestului și va consemna răspunsul, de o sinceritate tulburătoare: 

,,Sunt aici nu pentru că mi-e dor de trecut, ci pentru că îmi este insuportabil prezentul” .

Insuportabilitatea unui prezent i-a făcut pe unii dintre români să uite că în decembrie 1989 a fost o victorie însângerată, a fost o Revoluție care ne-a schimbat modul de viață, elita politică și Constituția.(https://www.aesgs.ro/adevarurile-unui-timp-devenit-istorie-decembrie-1989/).

 

 

 

 

 

 

21/02/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: