Găgăuzii – un popor confuz, rupt de tradițiile sale și lipsit de axele sale identitare

Ce nu se înțelege când vine vorba de găgăuzi?

Axa identitară a găgăuzilor a fost creștinismul. Este greu să ne imaginăm ce a însemnat pentru un grup mic să fie turci creștini în Imperiul Otoman, dar aderența grupului la creștinism trebuie să fi fost una extrem de puternică.

Istoricul și jurnalistul George Damian scrie în publicația online https://podul.ro:

”Nu știm când și cum s-au creștinat găgăuzii, istoria lor este destul de tulbure, au existat multe cazuri de turci creștinați în Imperiul Bizantin, găgăuzii sunt cei care au ajuns până în ziua de azi.

Nu mai intru în detaliile discriminărilor politice și economice la care erau supuși creștinii în Imperiul Otoman, pentru găgăuzi colonizarea în Basarabia sub protecția Imperiului Țarist trebuie să fi fost echivalentul sosirii pe Pământul Făgăduinței.

Atașamentul față de creștinism care le definea identitatea s-a suprapus atașamentului față de Imperiul Țarist, au devenit cetățeni cu drepturi depline în exercitarea credinței dintr-un grup marginal. Aici rezidă esența primei forme de atașament a găgăuzilor față de „Maica Rusia” – libertate religioasă și economică în cadrul unui imperiu care le împărtășea credința.

În epoca interbelică nu au existat probleme majore între găgăuzi și administrația românească, ba chiar dimpotrivă, pe linie ortodoxă găgăuzii s-au integrat foarte bine în România Mare. Propaganda sovietică de factură ateistă nu a avut mare priză la găgăuzi, ba chiar dimpotrivă. Găgăuzii au făcut cadou românilor un mare număr de minți luminate (fără nici o ironie!), intelectuali care au reușit să se refugieze în România după Al Doilea Război Mondial, nu mai reiau aici lista.

În schimb răzbunarea sovieticilor asupra găgăuzilor a fost una cruntă. Cele mai multe cazuri de canibalism în anii de după război au fost înregistrate în Basarabia sovietizată anume în regiunile locuite de găgăuzi. Sovieticii au reușit să frângă coloana vertebrală a poporului găgăuz: în primul rând prin distrugerea bisericii și a credinței, în al doilea rând prin anihilarea lingvistică. Limba găgăuză este pe cale de dispariție, iar limba rusă a devenit limba maternă a găgăuzilor. Avem de-a face aici cu un experiment sovietic reușit de epurare etnică în decursul a trei generații.

Ceea ce vedem acum în Găgăuzia este un popor confuz, rupt de tradițiile sale și lipsit de axele sale identitare (creștinismul și limba maternă). Singurii care îi înțeleg și către care se pot adresa sunt foștii lor torționari de la Moscova (un caz perfect de sindrom Stockholm). Auto-definirea găgăuzilor din ziua de azi este făcută de-a lungul axelor stabilite de sovietici, pe care rușii neo-țariști din ziua de azi știu foarte bine să le manipuleze.

Pe de altă parte încercările europene/ de la București/ de la Chișinău de apropiere față de găgăuzi sunt privite cu ostilitate sau cel mult în sens strict al profitului imediat – vă luăm banii și la schimb ne facem că vă ascultăm, dar oricum nu ne interesează ce aveți de spus.

Din punct de vedere economic zona găgăuză este absolut nesemnificativă, o zonă agricolă cu o producție cu marjă de profit minimă.

Găgăuzii sunt ținuți captivi în această zonă moartă economic în primul rând lingvistic (unde și ce pot munci niște oameni care știu doar rusă? – răspunsul este evident). Războiul din Ucraina a retezat și ultimele debușeuri economice ale zonei găgăuze – mersul la muncă în Rusia, relațiile economice cu Ucraina.

Ceea ce vedem acum în Găgăuzia este un cumul al problemelor reale de mai sus, de la confuzia identitară și perceperea drept salvator a fostului abuzator, la lipsa de importanță economică a regiunii.

Alternativa propusă găgăuzilor în acest moment este Uniunea Europeană – care în termeni pragmatici și ai realității imediate se traduce prin „România”. Din toate punctele de vedere o integrare a regiunii găgăuze în spațiul economic românesc ar fi una logică, pornind fie și de la distanța minimă până la Prut.

Lipsa căilor de acces, regiunea complicată de graniță unde zona Galați-Brăila ar trebui să fie centrul în jurul căruia să graviteze cele două maluri ale Prutului – dar mai presus de toate distanța mentală între regiunea găgăuză și spațiul românesc anulează logica economică. Pentru găgăuzi la nivelul de imagine România este undeva departe, la 40-50 de km, în timp ce Maica Rusie este aproape de sufletul lor, cu Moscova la 2000 de km. E o problemă de percepție, amplificată de proliferarea miturilor „jandarmului român” (fascist și hitlerist!).

Găgăuzii ar vrea o forță în care să aibă încredere și care să le ofere garanții. Ce fel de garanții? Nici ei nu știu prea bine, știu doar că au încredere în Rusia. Cam de aici trebuie pornită orice apreciere a situației din zona găgăuză. Toate aceste traume netratate de 30 de ani (o generație pierdută!) sunt exploatate acum un infractor financiar căruia clasa politică de la Chișinău i-a permis să fure ca-n codru (bineînțeles, clasa politică de la Chișinău a avut de profitat de pe urma acestui jaf).

Singura soluție pentru regiunea găgăuză ar fi o doză de răbdare pe termen lung și deschiderea economică maximă din partea României care să se simtă real în regiune. Doar că nu mai avem timp, cei 30 de ani irosiți se răzbună acum, iar Moscova își instrumentalizează atrocitățile din perioada sovietică pentru a crea instabilitate la granițele Ucrainei.”

Publicitate

PORTRETUL BESTIEI BOLȘEVICE Martin Lacsis, fondator al CEKA, una dintre cele mai criminale structuri din istoria omenirii

Profil de bestie: bolșevicul Martin Lacsis, unul dintre cei mai prolifici criminali ai CEKA

Publicația online https://www.podul.ro., scrie că autorul bloggului de istorie pereklichka.livejournal.com, Stanislav Smirnov, a cercetat și coroborat mai multe documente din arhivele orașului Nijnii Novgorod privitoare la Martin Lacsis (foto), cel care, alături de Dzerjinski, a stat la baza fondării CEKA, una dintre cele mai criminale structuri de represiune din istoria întregii omeniri. 

În cele ce urmează vă prezentăm informațiile publicate de Stanislav Smirnov, acestea fiind bazate pe studiul minuțios al documentelor din arhivele și din bibliotecile ruse: 

Războiul civil și teroarea leninistă 

„Martin Lacsis nu a fost doar una dintre figurile principale ale CEKA. El a fost, de asemenea, un maniac al terorii roșii din Arzamas, provincia Nijni Novgorod, care, din august 1918 până în februarie 1919, a găzduit cartierul general al Frontului Roșu de Est și infrastructura ramificată a acestuia, inclusiv CEKA de pe front.

Vara anului 1918. Războiul civil face ravagii în Rusia, fiind provocat de uzurparea puterii de către bolșevici, de dizolvarea Adunării Constituante, de încheierea unei păci rușinoase cu Reichul german (mai degrabă o capitulare necondiționată) și de jefuirea nerușinată a populației, de teroarea și de persecuțiile împotriva Bisericii. Peste tot au izbucnit proteste și revolte. Puterea uzurpatorilor atârnă în balanță. 

În aceste circumstanțe, Lenin și clica sa apelează la ultima soluție – teroarea în masa. Țara era deja acoperită de o rețea densă de comisii de urgență – centrală, provincială, districtuală, rurală, de transport ș.a.m.d.. Teroarea roșie face ravagii în orașe și județe, dar și în cadrul Armatei Roșii. Trenul Troțki-Bronstein circulă de-a lungul căii ferate Moscova-Kazan, are o tipografie, un tribunal, un pluton de execuție. Practica decimării – împușcarea fiecărui al zecelea om din Armata Roșie dintr-o unitate care și-a abandonat pozițiile (ca în Roma antică) – devine o practică obișnuită. Ordinele zboară pe teren cerând pedepse și strangulări.

CEKA de pe front 

La 7 august, unitățile locotenent-colonelului V.O. Kappel din Statul Major General ocupă Kazan-ul. Bolșevicii erau pe punctul de a-și pierde cel mai important centru din spate, Nijni Novgorod (acolo se pregătea deja o conspirație a muncitorilor și angajaților de la fabrica Sormovo, care amenința să repete revolta muncitorilor din Ijevsk și Votkinsk).

La 10 august, trenul lui Troțki a trecut prin Arzamas, după ce, cu puțin timp înainte, emisese un ordin înfricoșător de înființare a unor lagăre de concentrare aici, precum și la Murom și Sviyazhsk.

Două zile mai târziu, întregul cartier general al Frontului de Est a ajuns, de asemenea, la Arzamas. Orașul a fost inundat de trupe și de nenumărate noi instituții. Printre acestea se număra și CEKA Frontului, condusă de letonul Martin Lacis. Regimentul 5 leton Zemgale, învins de Kappel în bătăliile pentru Kazan, a preluat funcția de securitate.

Numele real al șefului structurii CEKA de pe front a fost Jan Friedrichovich Sudrabs (aka Martin Lacsis). El făcea parte din cercul intim al lui Dzerjinski: era membru al Colegiului CEKA, din luna mai a coordonat departamentul de conducere al acesteia pentru lupta împotriva „contrarevoluției”.

În iulie a fost însărcinat să conducă „Comisia extraordinară pentru frontul cehoslovac”, singura la acea vreme, având în subordine Comisia extraordinară din nouă provincii: Astrahan, Vyatka, Kazan, Nijni Novgorod, Orenburg, Perm, Samara, Saratov, Simbirsk și Ufa și „statul major” al districtului Arzamas. 

Ucenicul de tâmplar devine terorist bolșevic 

În autobiografia sa, Lacsis-Sudrabs (foto sus) a scris că s-a născut în 1888 în Livonia, a absolvit școala parohială și a început să lucreze ca ucenic de tâmplar la vârsta de 15 ani. După o tentativă nereușită de a trece examenele pentru seminarul de învățători, a abandonat studiile și munca și s-a alăturat Partidului Social-Democrat în 1905.

A devenit membru al unui escadron de luptă, participând activ la atacuri asupra unităților armatei și la incendierea de proprietăți. Apoi – o viață în clandestinitate, agitație împotriva războiului cu Germania, exil în provincia Irkutsk și evadare din ea, în cele din urmă un rol proeminent în lovitura de stat din octombrie ca membru al Comitetului Militar Revoluționar din Petrograd.

Teroarea roșie

Fermentul terorist dobândit în bandele „Fraților Pădurii” fac din el cel mai odios fanatic al terorii roșii. Lacsis promovează pe scară largă execuțiile pe criterii sociale și publică ziare speciale pentru a-și răspândi cât mai mult metodele sadice.

În săptămânalul său „Teroare roșie”, care servea drept ghid pentru comisiile provinciale, el formulează crezul cekist: 

„Nu mai luptăm împotriva indivizilor, ci distrugem burghezia ca clasă. Toți membrii personalului comisiilor extraordinare și toți muncitorii sovietici, mulți dintre ei asumându-și rolul de interlocutori, trebuie să țină cont de acest lucru. Nu căutați dovezi incriminatoare în dosar dacă s-a răzvrătit împotriva sovieticilor cu arme sau cu vorbe. Primul lucru pe care ar trebui să-l faceți este să-l întrebați din ce clasă face parte, care este trecutul său, care este educația sa și care este profesia sa. Acestea sunt întrebările care trebuie să decidă soarta acuzatului. Acesta este sensul și esența terorii roșii. Linia frontului este încă plină de Garda Albă. Încă mai există un loc pentru teroarea roșie. Trăiască teroarea roșie!”

Băi de sânge

Frontul Roșu are nevoie de tot mai multe trupe. Pentru a le reface, se efectuează mobilizări totale în provincie, inclusiv în districtul Arzamas. Populația, obosită de războiul mondial și nedorind să participe la un carnagiu fratricid, răspunde prin proteste în masă.

Ca răspuns, Latsis și subalternul său, șeful poliției de urgență a districtului, Zinoviev, inundă orașul și districtul cu sânge.

Pentru a-și dezlega mâinile, cekiștii inventează un caz de conspirație contrarevoluționară în Arzamas. La Novy Usad au început refuzurile în masă de a se mobiliza. Mulți recruți din satele din parohia cu același nume s-au adunat acolo. Apoi, mișcarea s-a extins la Abramovskaia, Vyzhnovskaia, Kamenskaia, Kovakskaia, Krasnoselskaia, Semionovskaia, Cernuhinskaia și alte volosti, unde au avut loc, de asemenea, adunări cu adoptarea de rezoluții de refuz al mobilizării. 

Un rol proeminent în cadrul evenimentelor a fost jucat de intelectualitatea rurală, printre care se aflau mulți tineri ofițeri demobilizați. Acum erau împinși înapoi în război, dar deja împotriva propriului popor.

Organele CEKA au recurs la un mijloc încercat și testat pentru a pune capăt mișcării de protest – lichidarea fizică a activiștilor săi. În acest scop a fost inventată presupusa conspirație a Gărzii Albe. În sursele disponibile nu există o listă completă a victimelor crimelor de la Arzamas.

În raportul Nizhgubchek se spune că, numai în luna septembrie, în Arzamas au fost arestate 303 persoane și 38 au fost împușcate, printre acestea numărându-se 19 foști ofițeri, 8 executorii judecătorești, 5 agenți ai departamentului de securitate, 3 guvernatori de oraș și jandarmi, un preot, un agent de securitate, un lucrător feroviar.

În septembrie, liste mari de execuții privind Arzamas au fost publicate de „Rabochyokrecyansky Nizhny Novgorodski Listok” și „Săptămânalul CEKA”. Execuțiile au continuat și în timpul iernii. 

Cartea regională a memoriei include un total de 18 arzamașeni uciși în beciurile CEKA din Arzamas din august până în decembrie și achitați în timpul primului val de reabilitare: V. A. Alekseev, I. M. Azhimov, I. M. Argentov, N. T. Vasin, Arhiereul A.A. Voskresensky, G.F. Glazkov, D.I. Grazhdanov, S.I. Evlin, A.P. Kuznetsov, N.I. Murakhin, V.A. Pakhomov, A.A. Plakunov, V.L. Samarov, I.I. Sivov, F.I. Chanov, S.N. Chebotarev, V.I. Chichkanov și I.T. Shchennikov. Agronom și subofițer din satul Panov, numele lui Piotr Voskresenski se află în Cartea Memoriei, dar până de curând i s-a refuzat reabilitarea pe motiv că ar fi opus rezistență armatei „pedepsitorilor”. Numărul total este de 19.

Cu toate acestea, majoritatea victimelor asasinatelor au rămas în afara domeniului de aplicare a reabilitării în anii 1990 și la începutul anilor 2000. Numele unora dintre victime sunt împrăștiate în ordinele CEKA ale Frontului de Est, în ziarele centrale și locale și în paginile săptămânalului VChK.

De exemplu, Ordinul nr. 15 al CEKA de pe Front, datat 7 septembrie, conține numele polițiștilor Mihail Sorokhtin, Ivan Drozdov, Gerasim Krachin, Vladimir Lilov și al jandarmului Pavel Bokalinov.

Într-un punct separat al ordinului se spunea că șapte țărani din satele Kichansino și Chetvertakovo au fost executați sumar (nu pentru fosta lor ocupație, ci pentru agitație contrarevoluționară): Feodor Korsakov, Ivan Arkhipov, Konstantin Nesterov, Nikolay Shvetsov, Andrey Rybkin, Vasily Golovkin (fost polițist) și Semen Vertyanin.

Izvestia a tipărit aceleași nume la 17 septembrie, adăugându-i pe cei împușcați „pentru încercarea de a fugi la cehoslovaci”: ofițerii Bakhtin Innokenti, Zamyatin Nikolai, Klyuchnikov Andrei, Petrov Konstantin, Orlov Nikolai, Rybakov Nikolai, Khrysogonov Vladimir, Tsyviliev Stepan, Cherkasov Nikolai și Shmykal Joseph. De execuții s-a ocupat n CEKA de pe Frontul de Est. 

Execuția a fost efectuată și de către Cheka de pe Frontul de Est. Cei mai mulți dintre cei împușcați erau membri ai unor familii respectate din oraș. Unul dintre principalii lideri ai organizației se numește Serghei Stepanovici Gorkiev, învățător, participant la Războiul Mondial, locotenent-colonel.

Urmează apoi Dmitri Petrovici Monaciov, student și locotenent; frații Viaceslav și Konstantin Vasilievici Bebeșin, student, respectiv elev; Nikolai Stepanovici Periakov, profesor, locotenent, mobilizat la detașamentul gărzii feroviare; Nikolai Ivanovici Terin; Alexei Nikolaevici Chicherov, student; Petru Ivanovici Dergunov, „participant la revolta de la Murom din detașamentul Saharov”. Ziarul a relatat că toți aceștia au fost împușcați prin sentința CEKA din Nijni Novgorod.

Astfel, lista cu singurele nume publicate ale participanților la complotul de la Arzamas care au fost împușcați se ridică la 49 de persoane. Numărul total este mult mai mare.

Mai multe detalii despre crimele bolșevicilor în regiunea Nijnii Novgorod AICI 

CE SPUNEAU RUȘII DESPRE MOLDOVENII DIN BASARABIA ÎN URMĂ CU APROAPE DOUĂ SECOLE

Basarabia în lucrarea „Revizuirea militaro-statistică a Imperiului Rus”

În anul 1849, la tipografia Departamentului Marelui Stat Major din Sankt Petersburg apare volumul al XI-lea (partea a 3-a) din seria „Revizuirea militaro-statistică a Imperiului Rus”: „Revizuirea militaro-statistică a Imperiului Rus. Oblast (regiunea) Basarabia. (Военно-статистическое обозрение Российской империи. Бессарабская область.).

Coperta lucrării „ (Военно-статистическое обозрение Российской империи. Бессарабская область. Санкт-Петербург, 1849), comentată de https://citatedespreromani.wordpress.com/2013/09/15/basarabia-in-lucrarea-revizuirea-militaro-statistica-a-imperiului-rus.

 

„Revizuirea militaro-statistică a regiunii Basarabia.Date generale.Prezentare generală a Basarabiei cu privire la situația militaro-statistică.

 

Regiunea Basarabia, care se află între 43°16° și 48° 39° latitudine nordică și între 45° 15° și 48° 47° longitudine estică este vârful de sud-vest al Imperiului Rus și se situează lângă posesiunile Austriei, Galiției și Bucovinei, ale Principatului Moldovei, (care se află sub protectoratul Rusiei și al Turciei) și lângă Imperiul Otoman.

Situația politică a Basarabiei, ca zonă de frontieră a statului, recenta alipire la Rusia, conform Tratatului de la București din 16 mai 1812, importanța strategică a bazelor și a liniilor de operațiune, pe care le reprezintă aceasta, creează necesitatea prezenței permanente a trupelor militare.

În Basarabia, mai ales în sudul acesteia, grație abundenței de pășuni s-ar putea amplasa cavaleria, însă corpurile de cavalerie au o poziție mult mai favorabilă, în guberniile adiacente Basarabiei, Herson și Podolsk, unde este localizată cavaleria de rezervă și, înafară de aceasta, aproape tot sudul Basarabiei este locuit de colonii, dotate cu terenuri vaste…”

 

„II. Terenul.

1) Frontiere.

Regiunea Basarabia se învecinează în nord, pe o lungime de aproximativ 50 de verste cu Galiția Austriacă, de la satul Onut până la vărsarea râului Zbruci în Nistru, lângă satul Isakivți și mai departe, spre nord și est, cu guberniile Podolsk și Herson, până la vărsarea lui în Liman și Marea Neagră, care spală restul hotarului de sud-est al Basarabiei, în jur de 160 de verste, până la gurile Dunării. Râul Dunărea, de la Reni până la Ismail și de acolo, prin brațul sudic, numit și Sfântul Gheorghe, până la mare, constituie frontiera de sud a Basarabiei și frontiera de stat 

 

Frontierele.dintre Rusia și Turcia. În vest Basarabia se mărginește cu Principatul Moldovei, de care este separată de râul Prut, de la satul Noua Suliță până la vărsarea lui în Dunăre; și cu posesiunea austriacă Bucovina, de care este separată de o linie convențională uscată, pe o întindere de 45 de verste, care duce pe râurile Răchitna, care se varsă în Prut și Ramneț sau „Fluxul Negru” și Onut, care se varsă în Nistru.”

Pământurile dintre Nistru și Prut, pe parcursul secolelor precedente, au fost lăcașul atâtor popoare și noroade de diferite origini, încât cu greu se poate găsi un alt exemplu similar în istorie. Sciții, Geții, Bastarnii, Dacii și cei care au stăpânit Dacia – Romanii, apoi Goții și Hunii, Avarii, Bulgarii, Slavii, apoi Ungurii, Pecenegii, Uzii și în sfârșit, pe timpul domniei dinastiei Comnen, rămășițele Dacilor antici, reveniți din munții Transcarpatici, deja amestecați cu popoare Slave și imigranți Romani și care se numeau Români sau Moldoveni, după râul Molda, întâiul lor lăcaș, toate aceste popoare, unul după altul, se așezau pe locurile predecesorilor lor și erau din nou alungați de alte popoare. În secolul al XII-lea aici apar Genovezii.  

Surse:

1) http://www.twirpx.com/file/637250;

2) http://book-old.ru;

3) http://dacoromania.net;

4) http://rutracker.org.