CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Vasile Stoica : Suferințele din Ardeal. Noi și sașii

 

 

Distinsul diplomat, scriitor, profesor, Vasile Stoica (1889-1959) faţă în faţă cu preşedintele american, Wilson Thomas Woodrow (1856-1924)

 

 

Vasile (Basil) Stoica  (n. 1889 – d. 1959, închisoarea Jilava), luptător pentru Unirea Transilvaniei cu România în timpul Primului Război Mondial, diplomat şi ambasador.

 

Din anul 1909 a devenit membru al Partidului Naţional Român din Transilvania; În octombrie 1913 a devenit preşedintele Organizaţiei culturale „Petru Maior” a studenţilor români din Budapesta. Cunoştea foarte bine limba franceză, engleză, italiană, germană şi maghiară; În perioada (scurtă) august-septembrie 1914, adeţinut funcţia de redactor la publicaţia „Românul” de la Arad ;

  V. Stoica a desfăşurat o bogată activitate publicistică la publicaţiile transilvănene : „Gazeta de Transilvania”, „Tribuna”, „Românul”, „Luceafărul”, „Sămănătorul”, „Ramuri”, „Căsânzeana”, „Foaia interesantă”, „Drapelul” şi „Lupta”; Odată cu începerea primului război mondial (1914), V. Stoica a fost mobilizat şi ridicat la gradul de sublocotenent în armata austro-ungară;Fiind un luptător pentru unitatea neamului românesc şi în favoarea puterilor Antantei, în toamna anului 1914 atrecut Carpaţii şi a ajuns la Bucureşti , la fel ca şi alţi patrioţi ardeleni: Onisifor Ghibu, Octavian Goga, Vasile Lucaci, Ioan Rusu Abrudeanu, Alexandru Lapedatu, Octavian Tăzlăuanu etc.;

În această perioadă, Vasile Stoica a acţionat intens pe plan cultural-ştiinţific şi a ţinut conferinţela Ateneul Român, Sala Dales etc;

În anul 1915 împreună cu Ioan Rusu Abrudeanu (din Abrud) a publicat „Habsburgii, ungurii şi românii”, iar în anul 1916 „Suferinţele din Ardeal”;

La data de 1 noiembrie 1917, V. Stoica a fost condamnat la moarte în contumacie, de Curtea Marţială austro- ungară dela Cluj, pentru publicarea lucrărilor respective şi trecerea Carpaţilor ;

Ajuns în SUA a pus bazele la „Liga Naţională a Românilor din America –la Washington”;

În perioada respectivă tânărul (28 de ani) V. Stoica a depus eforturi deosebite şi a organizat întruniri filoromâne  în centrele urbane mari din SUA, în colaborare cu importante ziare americane („American Post”, New York Tribune”, etc.);

În SUA, V. Stoica împreună cu patriotul pr. Vasile Lucaci (Satu Mare) şi pr. Ion Moţa (Orăştie) a avut şi misiunea de a recruta voluntari români, din rândul celor 150 000, transilvăneni şi bucovineni emigranţi în SUA, care să lupte sub drapel american pe frontul Vest-European;

În acelaşi timp V. Stoica a reuşit să publice o serie de lucrări în limba engleză, prin care prezenta americanilor justeţea cauzei româneşti, care au fost preluate şi susţinute de mari istorici şi scriitori din SUA, precum Frank N. Simonds şi Herbert Adams Gibbons;

La data de 1 ianuarie1918 afost cooptat în rândurile Legaţiei Regale a României din SUA, iar la data de 24 ianuarie 1918, preşedintele Consiliului de Miniştri Ion I.C. Brătianu la numit ataşat diplomatic în SUA;

La data de 5 iulie 1918,la Youngstown, în cadrul unui mare congres naţional românesc, reprezentanţii a 182 de organizaţii şi parohii româneşti, au hotărât formarea unei singure societăţi, care să-i reprezinte pe toţi românii din Statele Unite, cu denumirea de „Liga Naţională a Românilor din USA”, iar pentru activitatea deosebită desfăşurată pentru Unitatea Neamului Românesc, Vasile Stoica a fost ales preşedinte;În ziua de 18 ianuarie 1919, au începutla Parislucrările Conferinţei de Pace, care au durat până la 21 ianuarie 1920.

Pentru calităţile pe care le-a dovedit în perioada 1916-1920, preşedintele Consiliului de Miniştri Ion I.C. Brătianu, l-a solicitat şi l-a inclus ca expert tehnic în delegaţia României la lucrările Conferinţei de Pace de la Paris.

Marele patriot transilvănean Vasile Stoica, cunoştea bine problemele istorice, economice, financiare şi spirituale, mai ales în privinţa Transilvaniei.În aceiaşi perioadă (1919-1920) a făcut parte din comisiile trimise în SUA pentru buna organizare şi funcţionare a consulatelor româneşti dela Washington şi Chicago şi a înfiinţat un consulat la Pittsburg ;

Pentru actele de vitejie din timpul războiului şi pentru activitatea deosebită depusă pentru binele şi unitatea neamului românesc, Vasile Stoica a fost decorat cu mai multe ordine şi medalii: Medalia „Voluntar de război 1916-1920 în rang de Mare Ofiţer”; „Virtutea militară”, iar pentru activitatea în diplomaţie a fost onorat cu „Coroana Italiei în rang de Mare Ofiţer” şi ordinul cehoslovac „Leul Alb”;

În luna februarie a anului 1921, Vasile Stoica s-a întors în ţară iar marele om politic Take Ionescu l-a sfătuit să intre în diplomaţie, dar, a rămas în perioada 1926-1929 în cadrul Ministerului Afacerilor Străine, când a îndeplinit diferite misiuni speciale, la Geneva, Londra, Bruxelles, Paris, Roma, Berlin etc. şi a participat ca expert tehnic la diferite reuniuni ale Societăţii Naţiunilor şi Micii Înţelegeri;

În perioada respectivă a redactat majoritatea memoriilor istorico-politice înaintate de guvernul român ca răspuns la atacurile ungureşti împotriva României, cu privire la reforma agrară, cu bisericile şi cu şcolile maghiare din Transilvania şi Banat;

În perioada anilor 1930-1932 a fost ministru al României în Albania, după care a îndeplinit aceiaşi funcţie în Bulgaria – 1932-1936;În anii 1936-1939 afost ministru al României în Letonia şi Lituania, iar în continuare  în perioada 1939-1940 în Turcia;

În vara anului 1940 Vasile Stoica a fost numit secretar de stat la Ministerul Propagandei Naţionale într-o perioadă tragică pentru neamul Românesc.

În urma notelor ultimative din 26 şi 27 iunie 1940 România a trebuit să cedeze Uniunii Sovietice, nu numai Basarabia ci şi nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei.

La data de 30 august 1940, România a fost obligată de asemenea să accepte dictatul de la Viena , prin care ceda Ungariei partea de nord-vest  a Transilvaniei, iar la 7 septembrie 1940, România a cedat partea de sud a Dobrogei (Cadrilaterul);

Marele patriot transilvănean s-a implicat mult în sprijinirea, pe toate căile posibile, a românilor din teritoriile Ardealului de nord, răpit de horthyşti. În acest sens a susţinut apariţia unor publicaţii în străinătate, iar în 22 sept.1941, aprezentat un referat privind realizarea unei hărţi etnografice, a spaţiului românesc, întrucât, ungurii au întocmit şi răspândit o lucrare cartografică mincinoasă, care conţinea falsuri grosolane, realizate de contele Pal Teleki, prin care se urmărea susţinerea pretenţiilor absurde ale horthyştilor asupra Transilvaniei;

În perioada anilor 1943-1945 Vasile Stoica a avut o activitate intensă pentru pregătirea materialelor necesare susţinerii intereselor României la viitoarea Conferinţă de Pace. De asemenea fiind recunoscut ca un diplomat de excepţie, a continuat întrevederi cu diplomaţii străini care îşi desfăşurau activitatea la Bucureşti , în folosul viitorului României;

La data de 9 iulie 1946, Vasile Stoica a fost numit „trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României în Olanda, cu acreditare şi pentru Belgia, ca însărcinat cu afaceri;

  

A participat ca membru al delegaţiei României la Conferinţa de Pace de la Paris din anul 1946, în urma încheierii celui de-al Doilea Război Mondial. Între 1946-1947 a fost ambasador la Haga, fiind chemat în ţară la 1 mai 1947,  după care a trăitun adevărat calvar.

Patriotului Vasile Stoica  i-a fost rechiziționat  apartamentul din Bucureşti , i-au fost confiscaţi aproximativ 35000 franci elveţieni, în situaţia în care nu avea nici o sursă de venit.  

Întrucât nu a putut să plece legal din ţară împreună cu familia, a încercat plecarea ilegală  la data de 31 martie 1948. dar a fost prins.

A fost condamnat la trei ani şi jumătate de închisoare. Cu toate acestea, va rămâne în temniță până în  anul 1955.

În decembrie 1958, Tribunalul Militar Bucureşti l-a condamnat din nou la 10 ani închisoare corecţională, învinuit că a manifestat o atitudine duşmănoasă faţă de ţara sa.

 

 

 

 

Bunurile i-au fost confiscate, iar familia a fost evacuată din imobilul în care locuiau.

Patriotul român Vasile Stoica care a luptat întreaga viaţă pentru binele Neamului Românesc, a murit la data de 27 iulie 1959 în închisoarea de la Jilava; (https://www.dacoromania-alba.ro/nr58/ambasadorul_vasile_stoica.htm).

 

Din cartea lui Vasile Stoica  „Suferinţele din Ardeal” (1916), capitolul  

 

„Noi și sașii”

 

 

 

Oricât am fi de optimişti şi-am tăgădui progresele ungurizării, lucrul acesta e totuşi adevărat şi ne ameninţă tot mai năvalnic. Deocamdată nu e în primejdie de ungurizare în centrul Ardealului sau în ţinuturile unde Românii locuiesc în mase compacte, ci la margini şi în Secuime, unde talazurile ungurismului în fiecare clipă rup câte o bucată din litoralul nostru. Dar va veni vremea când şi în centru vom fi aşa de slabi, încât vom putea fi doborâţi. Să ne gândim cu toată seriozitatea la această primejdie căci e cu mult mai grozavă, decum ne-am închipuit-o vreodată.

Dacă se va continua aşa, în 40-50 de ani puterile noastre sunt sleite, iar noi suntem înfrânţi şi nimiciţi fără milă. Şi când Ardealul românesc va fi înfrânt şi ajuns în mâna unui neam hrăpăreţ şi pătimaş cum sunt Ungurii, ştie Dumnezeu ce se va alege şi de restul neamului nostru. Sunt aşa de negre aceste vedenii, încât nici nu îndrăznim să ne gândim la ele! Doborârea stăpânirii ungureşti e mântuirea noastră.

Afară de Unguri am avut în întreg trecutul nostru, cum avem şi astăzi, un duşman tot aşa de ireductibil şi care tot aşa de mult ar dori nimicirea noastră: poporul săsesc.

S-a spus în atâtea rânduri că acesta e un popor cult că ne-a voit totdeauna binele că a contribuit la mişcarea noastră culturală, iar unii bărbaţi de-ai noştri când vorbeau de Saşi, stăteau aproape să-şi ridice pălăria. În realitate însă, neamul acesta pe cât de mic, pe atât de răutăcios, a ajutat tot aşa de puţin dezvoltarea noastră, precum au ajutat-o Ungurii. Saşii niciodată nu şi-au bătut capul cu altceva decât cu stoarcerea cât se poate de nemiloasă a neamului românesc încăput pe mâna lor.

Colonişti aduşi din Germania în veacul XII şi XIII, Saşii fură aşezaţi în ţinuturile pe care le ocupă astăzi, dându-li-se întru toate aceleaşi libertăţi pe care le aveau Românii şi punându-li-se la îndemână de către regele Andrei II în 1224 câmpuri şi păduri, pe care aveau să le întrebuinţeze deopotrivă cu locuitorii băştinaşi Români. Aceste ţinuturi fură numite „Fundus Regius”, „Pământul crăiesc”.

Având norocul ca din partea regilor unguri să li se asigure rând pe rând tot soiul de privilegii, se întăriră, încât nu se mai putea face nimic în Ardeal fără dânşii. Organizaţia lor autonomă fu garantată de toţi regii care urmară după Andrei II. Ajunseră un adevărat stat în stat, conducându-se după propriile lor hotărâri. În fruntea lor aveau un „conte al Saşilor”, „comes Saxonum”, care n-avea să se supună locţiitorului regal, voievodului ardelean, ci numai regelui. El avea să conducă şedinţele şi să îngrijească de îndeplinirea hotărârilor „sfatului naţional”, ale aşa numitei „Universităţi”, în care reprezentanţii tuturor ţinuturilor săseşti chibzuiau ocârmuirea norodului lor.

Dregătorii şi preoţii saşi nu erau supuşi nici unei autorităţi regale: aveau să se supună numai „Universităţii” şi dispoziţiilor slujbaşilor ei. La dietele ţării îşi trimiteau reprezentanţi de al căror cuvânt trebuia să se ţină seama totdeauna.

Stăpâni astfel încă de la aşezarea lor pe o organizaţie puternică, autonomă, sprijiniţi cu mari scutinţe de către regi, nimiciră pas de pas libertăţile Românilor cu care erau egali la început, puseră mâna pe pământul şi pădurile noastre şi ne aduseră pe noi, locuitorii băştinaşi ai ţării, într-o adevărată robie faţă de dânşii. Pământurile pe care ei nu erau decât musafiri, ajunseră încetul cu încetul adevărata lor proprietate.

Când în veacul XIII şi XIV se organizează secuimea privilegiată, şi apoi răzbate în Ardeal boierimea ungurească, Saşii îndată le întind mâna ca împreună să poată stăpâni mai trainic norodul românesc al satelor. În 1437, împreună cu Ungurii şi Secuii formează celebra „Uniune a celor trei naţiuni”, al cărei scop clar era înăbuşirea noastră. Noi ajunserăm şi în pământul săsesc adevăraţi iobagi ca şi în ţinuturile nemeşilor unguri. E adevărat că nu slujeam unor boieri, dar în schimb îndeplineam pe seama comunelor, oraşelor şi slujbaşilor saşi aceleaşi servicii ca şi iobagii.

Când după 1526 în Ungaria izbucni războiul celor doi regi, Ferdinand şi Ioan Zapolya, în care interveni şi Petru Vodă Rareş bătând pe Ferdinand lângă Feldioara în 1529, puterea Saşilor crescu şi mai mult. Fiecare dintre rivali voia să şi-i câştige, şi astfel se supralicitară în dărnicie. Iar întărirea Saşilor noi o simţeam mai dureros. Comunele săseşti şi slujbaşii autonomiei lor urmau cea mai nemiloasă stoarcere a satelor noastre de pe pământul administrat de dânşii. În vreme ce toţi locuitorii Ardealului dădeau dijmă numai preoţilor lor, Românii din pământul săsesc trebuiau să dea dijmele totdeauna preoţilor săseşti. Dacă un sat era curat românesc, deci nu era preot săsesc în localitate, Românii aveau să dea această a zecea parte din agoniseala lor preotului săsesc din satul cel mai apropiat. Ba au mers şi mai departe.

Unor sate româneşti le-au fost impuse tot felul de dări, pe care aveau să le încaseze satele săseşti, în frumosul sat românesc Poiana, de lângă Sibiu, toţi tinerii români, când se căsătoreau, trebuiau să plătească o anumită taxă comunei săseşti Dobârca din apropiere. Şi aceasta din cele mai vechi vremuri până la 1789.

Satele româneşti aveau să dea tot felul de muncitori pentru clădiri în oraşele săseşti, pentru canalizări, pentru ridicări de şosele, aveau să dea servitori gratuiţi tuturor slujbaşilor saşi. Unele sate până la 1848 fură silite să trimită câte un om de serviciu la bucătăria primarului oraşului Sibiu. Cărăuşiile pe seama oraşelor săseşti aveau să fie făcute tot de Români, şi fireşte fără nici o răsplată. Principii ardeleni având mare nevoie de sprijinul bănesc al Saşilor, lăsară totul la hatârul lor.

Pe la 1540 Saşii începură şi la noi o activitate de a ne cuceri la luteranism. În 1544 tipăriră în Sibiu un catechism pe care îl introduseră chiar cu forţa în comunele româneşti şi în mahalalele oraşelor. Sprijiniră şi tipăriturile lui Coresi.

Când însă dieta de la 1550 recunoscu deplină libertate legii luterane, deci o libertate pe care noi Românii ortodocşi până atunci nu o aveam, Saşii îşi deteră seama că luteranizarea noastră e o primejdie pentru dânşii: punea mâna pe nişte drepturi care ne-ar fi sprijinit întrucâtva dezvoltarea şi nu ne-ar mai fi lăsat să fim exploataţi de dumnealor. Deci nu numai că încetează orice activitate de convertire în satele noastre de pe pământul lor, ci se năzuiesc să împiedice şi lăţirea calvinismului în aceste sate. Pentru ei era cu mult mai avantajos să rămânem aşa, ortodocşi prigoniţi de stat şi fără putinţa de a ne înălţa câtuşi de puţin capetele, decât să ne convertim la protestantism, să ni se îngăduie şi nouă oarecari uşurări şi să începem a ne simţi şi noi oameni.

Hotărârile Saşilor, aduse pentru exploatarea noastră, care încă în veacul XVI alcatuiam marea majoritate a locuitorilor din pământul crăiesc, devin tot mai drastice. În 1582 oraşul Sibiu interzice Românilor până şi pescuitul în râuri. Şi aceasta fiindcă unii dintre meseriaşii sibieni făceau sport din pescuit.

În veacul XVII în jurul Sibiului se aduce hotărârea că „dacă vreun Valach din Poplaca cojeşte un copac făcându-l să se usuce, va fi spânzurat de creanga copacului; dacă vinovatul nu poate fi prins, comuna Poplaca are să dea alt Valach ca să fie spânzurat în locul lui”.

Tot atunci Saşii din ţinutul Făgăraşului decid: „Dacă turma vreunui Valach trece în imaş oprit şi Valachul se împotriveşte cu arma (bâta!), la dovada martorilor… acest Valach va fi pedepsit cu moartea. Cu moartea va fi pedepsit şi acela care va da foc sau ameninţă să dea foc… Dacă vinovatul a fost slugă şi a fugit, în locul lui va fi omorât Valachul la care slujia”.

Cele mai multe hotărâri le aduc cu gândul de a îmbogăţi pe preoţii şi ţăranii saşi şi de a umili şi sărăci pe bieţii Români ca astfel să-i stăpânească mai uşor. În 28 August 1679 sfatul oraşului Braşov aduce următoarea hotărâre: „Dacă în comuna Râşnov moare un Valach şi nu are copii, pământurile şi averea lui vor fi moştenite nu de neamuri, ci de cel mai apropiat Sas din vecinătate. Acelaş lucru are să se întâmple şi dacă mortul are copii, însă copii sunt căsătoriţi în alt sat, precum şi atunci, când se poate dovedi că pământurile părintelui mort au fost odinioară săseşti”.

Fireşte, Sasul din vecinătate totdeauna putea dovedi cu martori că pământurile mortului n-au fost româneşti.

La sfârşitul veacului XVII locuitorii din Răşinari se plâng către comisarii imperiali dezvăluindu-le toate mişeliile pe care le-au săvârşit Saşii din Sibiu, luându-le cu forţa câmpurile, pădurile şi supunându-i la tot felul de sarcini şi batjocuri:

„Noi satul Răşinari, această plânsoare aducem înaintea Măriilor Voastre, precum a fost hotarul noastru până unde zic „Vadul Muchii” apoi s-au sculat domnii din Sibiu şi ni l-au luat până unde se chiamă de către cetate „Livada Bulgărilor”, şi din sus „Livada Tănaciului” şi au făcut pace faţă fiind domnii 100 de bărbaţi; şi când au făcut acea aşezare şi legătură a fost leatul 1631 Martie 13 zile. Şi noi satul Răşinari ne-am ţinut de legătură şi de pacea care s-a făcut atuncea, iară domnii Sibiului nu s-au ţinut de legătură şi de pace, ce ne-au stricat întâiu scaunul de lege care au fost, judecând 40 de bătrâni juraţi la judecată de moarte şi au mânat călăraşi în pădure şi au tăiat furcile de le-au coborât jos. Şi după aceea s-au pus domnii a stăpâni pădurea în silă şi au zis domnii de la Sibiu către dregătorii noştri: De acum înainte să bage porcii în pădure numai domnii şi 40 de bătrâni şi popii şi morarii; iar noi ne având nici o putere am căutat să-i lăsăm.

Iar după aceea, fiind judeţ mare Frank, şi Sacs lanăş „bulgăr” (consilier al oraşului) ne-au oprit să mai bage Românii din Răşinari porc în pădure şi ne-au luat lunca de fân şi un ştiuc de luncă din sus de către moară… şi pe alt ştiuc de hotar plătim cu bani, luând acestea toate în silă împreună cu morile şi au oprit pe tot omul să nu mai aducă cârciumă în Răşinari, fără numai domnul bulgăr… al lui vin să se vânză…

După aceea, când a fost judeţ mare domnul Taici, acesta a făcut de au luat de la o stână un caş şi un berbece, apoi au luat doi caşi şi doi berbeci de la toată stâna; şi a fost toată vremea aşa. După aceea fiind judeţ mare domnul Bosner şi bulgăr domnul Ţikelea, au lăsat acei doi caşi şi acei doi berbeci de la toată stâna şi au cerut bani de la toate stânile, care făcea suma peste tot fiorinţi 230; şi cerând bani noi n-am voit să dăm, ştiind că sunt ai noştri munţii de moşie. Apoi văzând domnii că nu dăm banii, ne-au prins şi ne-au bătut şi au mânat pe domnul Abraham şi pe domnul Rităr şi domn Lunard, care este judeţ la Miercurea, şi pe domn vaşerbirăul care este acum — fiind atunci hodnogi — şi au prins pe Bucur Hămbăşan, fiind deregătoriu, şi pe Manlu Roman şi pe Bucur Ihora şi pe Aliman Băncilă şi pe Coman Răspop şi pe Bucur Scumpie; şi prin- zându-i au zis către Hămbăşanu: unde-i judele? El a răspuns: nu ştiu — că judele fugise de frică; şi pe acei oameni pe care-i prinsese, i-a băgat în temniţă, bătându-i cât le-a fost voia; şi i-au ţinut prinşi 17 zile şi până n-au dat banii munţilor, nu i-au slobozit de acolo; şi la un om au băgat călăraşii calul în casă şi i-au dat fân pe masă şi nu l-au scos din casă până n-o plătit tot”.

Volniciile acestea sunt apoi tot mai necruţătoare, cu cât Saşii se simt mai ocrotiţi de ocârmuire.

După 1690, când în Ardeal se înstăpânesc definitiv Habsburgii şi dau mare atenţie poporului săsesc privilegiat, siluirile ajung aproape de necrezut. Satele româneşti sunt stoarse de bani. Ţăranii chinuiţi, exploataţi. Mulţi se gândesc la fugă, încât jupanii saşi hotărăsc să ardă pe rug orice român care vrea să treacă graniţa.

În multe locuri Saşii dornici de a pune mâna pe pământurile româneşti alungă cu armata pe Români din satele lor.

În 1751 izgonesc astfel pe toţi Românii din cercul Nocrichului. Bieţii oameni rămân pe drumuri în miezul iernii.

Habsburgii, gândindu-se la o colonizare a Ardealului cu Nemţi din Carintia şi Stiria, trimit în Ardeal în 1754 pe consilierul Seeberg; iar acesta face toate pregătirile necesare. Alege satele, unde ar fi bine să fie colonizaţi Nemţii, şi îndeamnă pe Saşi, să-i izgonească pe Români de acolo. Saşii îndată alungă pe Românii din Slimnic, Şura Mică şi Vurpăr, aproape de Sibiu, nimicindu-le întreaga gospodărie.

În multe ţinuturi abuzurile au dat naştere unor adevărate revolte. Românii din Valea Rodnei în acelaşi an 1754 bătură pe slujbaşii saşi şi se răzvrătiră împotriva administraţiei lor. Iar cu 4 ani mai târziu se plâng cu multă durere împărătesei Maria Terezia că Saşii calcă în picioare toate drepturile dumnezeeşti şi omeneşti, cer dijme şi dări peste dări, cer bani după fiecare vită, zicând că pădurile şi câmpurile sunt ale lor, apoi măresc necontenit sumele acestor dări. „Dacă le place, ori avem ori nu avem de lucru, trebue să plecăm la vânat, căci altfel ne prind şi ne bat… dacă nu poţi plăti, te prind, te leagă, te închid, ridică în toate satele furci de spânzurat, îţi leagă pietre de picioare şi te batjocoresc şi chinuiesc, până ce dai banii… Iau atâta de la noi, cât nu putem da, şi nu vor să ne dea niciodată chitanţe de cât am dat, ci mai vin comisarii, care ne arată răvaşurile unde putem vedea că am dat mai mult decât se cuvenia; iar dacă îi rugăm să ne dea înapoi banii ce i-am dat pe deasupra, ei râd şi spun: vi-i plăteşte crăiasa!”.

Şi asupririle şi izgonirile Românilor din satele lor continuă şi mai departe. În 26 Aprilie 1776 oraşul Sibiu hotăreşte alungarea Românilor din comunele Şura Mare, Hamba, Slimnic, Vurpăr, Noul Săsesc, Caşolţ, Guşteriţa, Bradu şi Roşia Săsească. Cu câteva zile mai târziu bieţii Români din aceste sate sunt cu toţii muritori de foame pe drumuri, iar gospodăria lor ajunge pe mâini săseşti. Se făcură plânsori la ocârmuire, se făcură anchete şi în sfârşit trebui să intervină însuşi guvernatorul, baronul Brukenthal şi să declare că: satele curat româneşti au la pământ şi păduri aceleaşi libertăţi ca şi cele săseşti; de asemenea aceleaşi libertăţi le au şi Românii care trăiesc în unele comune împreună cu Saşii; toţi Românii de pe pământul săsesc sunt pe deplin liberi de a-şi organiza gospodării şi de a-şi face clădiri, după bunul lor plac.

Cu toate acestea Românii nu se mai putură întoarce la vetrele lor decât abia târziu către 1800, când fireşte nu mai erau în viaţă decât vreo câţiva dintre cei izgoniţi.

Nu e astfel nici o mirare dacă şi astăzi poporul cel mai bogat în Ardeal sunt Saşii. În gospodăriile admirabile ale ţăranilor saşi, în averile instituţiilor lor e truda şi sunt lacrimile a sute de generaţii româneşti exploatate mai rău decât nişte cete de robi.

Când în 1792 Românii înaintează împăratului cererea lor „Supplex Libellus Valachorum” şi în dieta de la Cluj e vorba despre Români, Saşii declară cu toată tăria că pe teritoriul regesc Românii nu sunt băştinaşi, ci sunt veniţi din ţările vecine că niciodată n-au avut nici un drept, şi că deci e nemaipomenită îndrăzneală din partea lor să ceară ceea ce nu li se cuvine.

În sfaturile oraşelor săseşti şi mai ales în şedinţele „Universităţii” cu toţii ţipară că orice concesiune li s-ar face Românilor e o primejdie pentru Saşi. Înaintară apoi o mulţime de memorii împăratului, ba scoaseră şi broşuri în Viena ca să combată cererile noastre. Şi năzuinţa lor izbuti: Românii din ţinuturile săseşti şi după revoluţia franceză rămaseră în aceeaşi stare umilită în care erau până atunci.

Când în 1837 episcopul Moga înaintează dietei din Sibiu un memoriu cerând o uşurare pe seama Românilor din pământul săsesc, Saşii nici nu vor să audă de cererile lor, ci aruncă la coş memoriul. În 1842 însă cererea se repetă cu şi mai mare stăruinţă fiind înaintată nu numai de episcopul Moga, ci şi de colegul său unit, episcopul Lemenyi, care afirmau cu mare tărie drepturile Românilor uzurpate de Saşi. „S-ar părea că vrem să împrumutăm soarelui lumină, dacă ne-am apuca să dovedim pe larg dreptul egal al Românilor cu Saşii” — zic episcopii în memoriul lor. Dieta însă e surdă şi de astă dată.

Nici nu putea fi altfel. Ungurii câştigaseră tot mai multă putere, iar Saşii, după vechiul lor obicei căutau să se dea cu cel tare. Până ce curtea de la Viena ţinea în frâu pe Unguri, Saşii erau alături de dânsa. După 1830 însă, când Ungurii începură să se ridice impetuos împotriva Vienei, Saşii trecură de partea acestora. Între ei se născu o legătură strânsă, frăţească, al cărei scop în mare parte era asuprirea noastră.

Anul 1848 aducând egala îndreptăţite a popoarelor, „Universitatea” săsească, nemaiavând încotro, se în voieşte şi ea ca în sfaturile comunale să fie primiţi şi Români, de asemenea ca diferite comune să sprijinească pe preoţii români şi admite ca şi copiii Românilor să poată intra la meserii, dar numai „când vor fi împlinite toate condiţiile de cari atârnă primirea ucenicilor şi îndreptăţirea de a putea fi meseriaş”. Iar condiţiile fiind stabilite de dânşii, era firesc că Românii niciodată nu corespundeau celor ce li se cereau. Ridicarea unei clase de industriaşi români trebuia înăbuşită, deoarece ar fi fost în paguba industriaşilor Saşi.

Când în preajma dietei din Mai 1848 se discuta în toate părţile chestia unirii Ardealului cu Ungaria, iar Românii în adunarea de la Blaj se rostiseră împotriva ei, Saşii ţinură şi ei o întrunire, se înţeleseră să admită unirea şi în şedinţele dietei din 29 Mai votară cu toţii alături de Unguri. Îndată ce însă armatele împărăteşti începură să pătrundă în Ungaria, Saşii părăsiră cu toţii pe Unguri, se declarară credincioşi împăratului şi rămaseră sub aripile ocrotitoare ale generalului Puchner, înrolându-se vreo câţiva inşi în oştire. În vreme ce noi alcătuiserăm legiuni întregi şi susţineam lupte înverşunate pe Mureş şi în Munţii Apuseni, Saşii stăteau frumos pe la casele lor, fără să ştie măcar ce e războiul. Iar drept răsplată pentru această minunată credinţă săseascăîmpăratul după înfrângerea Ungurilor, întări din nou toate privilegiile pe care le avuseră înainte de 1848 şi umplu toate slujbele înalte cu dânşii. Fruntaşii noştri în aceeaşi vreme erau arestaţi şi bătuţi.

Când după războiul cu Italia, în 1859, Viena se simţea slăbită şi căuta o împăcare cu Ungurii, Saşii văzură că de aici încolo viitorul va fi iarăşi al Ungurilor. Căutară deci să se apropie de ei. Văzuseră că pentru privilegiaţi în Ardeal românismul e o primejdie şi de aceea se năzuiră acum să alcătuiască din nou vechea alinanţă împotriva noastră.

În 1860 la serbările săseşti din Bistriţa invitară pe toţi fruntaşii Ungurilor ardeleni, pe conţii Teleki, Bethlen, Eszterhâzy, Bânffy, Miko, ba veni şi fostul ministru, baronul losif Eotvos. Saşii îi primiră cu mare alai, cu avântate discursuri de înfrăţire. Seara aranjară un bal la care se juca „ciardaş” şi vals deopotrivă, ţinură şi unii şi alţii toasturi, sărbătorind împăcarea ungaro-săsească şi închinând pentru o frăţească bună înţelegere în viitor.

Urmările acestei înfrăţiri aveam să le simţim tot noi. În 1867 se făcu împăcarea între Viena şi Unguri şi de atunci încoace Saşii deveniră vrednici ucenici ai ocârmuitorilor ţării. Pe toate terenurile căutară să înăbuşe mişcările noastre în ţinuturile unde locuiam împreună cu dânşii. Cu toţii erau credincioşi dorinţelor lui M. Schenker, care scria pe faţă că datoria Saşilor în viitor e să meargă mână în mână cu Maghiarii.

Dacă ar fi fost cu putinţă, ar fi adus din nou zilele din veacul XVII. Primind însă şi ei unirea cu Ungaria şi păstrându-se legea pentru egala îndreptăţire votată în 1848, îşi pierdură şi ei viaţa lor autonomă. În 1876 „Universitatea” lor, care până atunci era un corp politic, un mare sfat naţional, din care făceau parte toţi fruntaşii oraşelor şi instituţiilor săseşti, se tansformă total. Pădurile şi moşiile ce le stăteau la îndemână alcătuiesc un fond, din care au să susţină şcoli şi biserici în fostul „pământ crăiesc”. Deci din veniturile lor sunt datori să contribuie şi la susţinerea şcolilor şi bisericilor româneşti. „Universitatea” are să chivernisiască aceste averi şi să îngrijească de o împărţire echitabilă a ajutoarelor.

De la 1876 încoace politica lor s-a legat apoi tot mai strâns de politica ungurească, încetează de a mai avea un drum al lor propriu. Le dispare orice simţ de demnitate şi în sufletele conducătorilor lor îşi face lor un reptilism urât, care le cuprinde în câţiva ani întreg poporul. Faţă de Unguri nu mai au nici un fel de rezervă. Nu-i mai interesează decât faptul că Românii se ridică. Cu ochi plini de pizmă urmăresc progresele noastre şi se zbat pe toate cărările să ne stăvilească. Se aliază cu Ungurii, fiindcă îi văd tari şi văd că şi scopul politicei ungureşti e nimicirea noastră. Nu vor să priceapă că înfrângerea noastră, care suntem cel mai puternic element nemaghiar, însemnează înfrângerea principiului naţionalităţilor şi biruinţa supremaţiei volnice a rasei ungureşti, care ne sapă mormântul nu numai nouă, ci şi mult ocrotitului popor săsesc.

Astfel se întâmplă că, în vreme ce neamurile nemaghiare de sub stăpânirea ungurească se apropie între olaltă, se întovărăşesc şi alcătuiesc în parlamentul din Budapesta, un partid „al naţionalităţilor”, Saşii nu numai că nu vor să facă parte din această alianţă, ci intră de-a dreptul în partidele guvernelor ungureşti, susţinându-le toate faptele şi toate planurile de ungurizare. Şi consecvenţi întregului lor trecut, nu intră decât în partidul celor de la putere. Dacă acesta a căzut, Saşii îl părăsesc şi trec la cel care-i urmează. Până ce vechiul partid liberal al „zdrobitorului de naţionalităţi” Coloman Tisza era tare şi conducea ţara, Saşii erau membrii lui. Când partidul căzu şi la cârmă ajunse „coaliţia” partidelor „kossuthisto-independente”, Saşii se alăturară acestei coaliţii. Căci apoi în 1910 vechiul partid liberal învie sub numele de „partid al muncii naţionale” şi sub conducerea contelui Ştefan Tisza, fiul lui Coloman, zdrobi pe kossuthişti şi luă frânele conducerii, jupanii noştri îşi părăsiră iarăşi ortacii şi trecură iarăşi sub aripile calde ale ocârmuitorilor „liberali” de odinioară.

Că toate guvernele căutau să zdrobească pe nemaghiari, asta avea puţină importanţă pentru Saşi. Ei se mulţumeau cu făgăduinţa ce li se făcea: că legile de maghiarizare nu vor fi aplicate faţă de ei. Nu voiau să vază că în realitate această făgăduinţă nu-i altceva decât mărinimia lui Polifem, care-i promite lui Odiseu că nu-l va mânca decât după ce-i va fi mâncat tovarăşii.

În 1890-1894 Saşii ca membri ai partidului liberal aprobă politica de colonizare a Ungurilor în ţinuturile ardelene, precum şi înfiinţarea de către stat a unui fond pentru colonizări de 6 milioane coroane. În 1906-1907 ca membri ai coaliţiei kossuthiste, primesc fără murmur legea de maghiarizare a contelui Albert Apponyi, deşi aceasta ameninţa şcolile lor ca şi pe ale noastre. Pretutindeni unde au crezut că ne pot face rău, au adus servicii guvernelor ungureşti. Nu s-au sfiit nici chiar de denunţări josnice.

În schimbul acestei atitudini de temeneli şi reptilism, guvernele ungureşti le dau apoi, drept bacşiş, diferite ajutoare pe seama şcolilor şi instituţiilor lor de cultură. Astfel în 1912 pentru a-şi ridica o zidire nouă pe seama liceului lor din Braşov, care în clasele V-VIII are abia câte 4-6 elevi, li s-a dat de către stat 400.000 coroane fără a le pune vreo condiţie în vreme ce noi de 10 ani încoace cerem zadarnic un ajutor de 100.000 coroane ca să putem ridica în Braşov o clădire mai încăpătoare şcoalei noastre comerciale de acolo, care are în fiecare clasă peste 50 de elevi şi e silită să se adăpostească într-o casă particulară transformată: cererea nu ne poate fi ascultată decât dacă ne învoim ca jumătate din studii să fie învăţate ungureşte.

Spinarea de gumilastic a Saşilor a fost răsplătită de către Unguri şi cu alte bunătăţi. Astfel guvernele ungureşti le-au dat mână liberă faţă de Românii din ţinuturile săseşti. Iar ei, unde conducerea e în mâna lor s-au purtat faţă de noi cu un şovinism mai brutal chiar şi decât şovinismul Ungurilor. Aceasta mai ales în oraşele Sibiu, Braşov, Sighişoara, Mediaş, Bistriţa, Sebeşul Săsesc şi Orăştie, şi în comitatele Sibiu şi Braşov. Nu este ram de activitate, în care să nu fi căutat ei înăbuşirea sau cel puţin opăcirea propăşirii noastre.

Au făcut înainte de toate tot posibilul ca în ţinuturile unde trăiam împreună cu dânşii, să împiedice dezvoltarea unei clase intelectuale româneşti. Cum comunele, oraşele şi comitatele din Ungaria şi Ardeal îşi au toate organizaţia lor autonomă, cu conducere independentă de guverne, Saşii pretutindeni unde au putere în autonomii au înlăturat fără cruţare elementul românesc. Toate slujbele le-au umplut cu Saşi, toate furniturile, toate întreprinderile li le-au dat lor, fără a ţinea seamă de ofertele adeseori mai avantajoase ale unor întreprinzători români. În Braşov, în Sibiu şi în celelalte oraşe, de la primar până la sergentul din stradă toţi sunt Saşi, presăraţi cu câte un Ungur. Românii nu-s decât măturătorii şi slugile.

În vreme ce Saşilor şi societăţilor săseşti culturale şi sportive li se dau din diferite fonduri ajutoare peste ajutoare, celor româneşti li se refuză orice sprijin. „Universitatea săsească” fiind transformată cu toate averile ei, păduri şi munţi, într-o fundaţiune pentru ajutorarea culturii, şcolilor şi bisericilor din „pământul crăiesc”, ar trebui să împartă în mod echitabil ajutoarele, ţinând seamă de număr. Noi Românii alcătuind două treimi din populaţia acestui teritoriu, ar trebui să primim de la „Universitate” şi ajutoare în această proporţie sau cel puţin într-o măsură egală cu Saşii. Când colo ce se întâmplă? Saşii fac împărţeala cum le vine lor la socoteală; iar drept mulţumire că guvernele ungureşti îi lasă în bună voie, dau celor câteva mii de Unguri venetici de curând în vechiul „pământ crăiesc” o sumă egală cu a Românilor. Astfel din venitele „Universităţii” se dau Saşilor 60%, Românilor care formează 2/3 din populaţie, 20%, iar Ungurilor care sunt abia vreo câţiva funcţionari şi colonişti, alte 20%. În 1908 au primit pentru şcoli şi biserici Saşii 431.320 coroane, Românii 92.400 coroane, iar Ungurii 92.600 coroane.

Au văzut apoi conducătorii saşi că viaţa noastră economică începe să se ridice, la oraşe începe a se ivi o clasă de mici meseriaşi şi negustori români, iar la sate ţărănimea românească deprinsă cu nevoile, muncitoare, nepretenţioasă şi cu casa plină de copii, agoniseşte, cruţă şi cumpără pământ de la Saşii mai domnoşi şi aproape sterpi. Şi-au dat deci toată silinţa să ne stăvilească. În societatea lor au trezit pretutindeni ură împotriva noastră. Au făcut o adevărată organizaţie, al cărei scop e să ne pună piedici. Negustorii şi meseriaşii lor nu primesc ucenici români; şi dacă ici colo câte unul totuşi primeşte, o face fiindcă are neapărată nevoie şi nu găseşte de alt neam.

E înţelegere între ei şi în ce priveşte cumpărăturile. Un Sas nu are voie să cumpere de la Român. În comuna Avrig de lângă Sibiu este un mic sanatoriu instalat de biserica săsească din Sibiu în vechiul parc al baronului Bruckenthal. Ei bine, deşi Avrigul are aproape 5.000 de locuitori, care ar putea furniza toate cele necesare acestui sanatoriu, totuşi de la dânşii nu se cumpără absolut nimic, pentru că sunt Români; carne, ouă, untură, zarzavat toate sunt aduse pe preţuri mai mari din cel mai apropiat sat săsesc, Bradu…

Mai înverşunată e lupta pentru pământ. Conducătorii vieţii săseşti vor să împiedice cu orice preţ pe Români de a-şi agonisi pământuri de la Saşi, care au mai mult decât le trebuie. Sub ocrotirea administraţiei, preoţii şi învăţătorii lor au înfiinţat pretutindeni mici bănci, sucursale ale băncilor mari din oraşe, care dând ţărănimii împrumuturi ieftine o feresc de a fi nevoită să-şi vândă Românilor ţarinile. Preoţii umblă chiar din casă în casă sfătuind şi făcând pe fiecare gospodar să jure că niciodată nu-şi va vinde vreunui Român moşioara. Îndată ce un Sas e silit să-şi vândă vreo livejoară cât de mică, banca sau biserica lor i-o cumpără şi i-o lasă şi pe mai departe spre folosinţă, în schimbul unei arende neînsemnate.

Băncile lor susţin lupta din toate puterile. Mijloace băneşti au din belşug probabil şi din Germania – încât biruinţa în anii din urmă le era asigurată. Capitalul băncilor săseşti în Ardeal e doar peste 400 milioane coroane, al băncilor româneşti abia 200 milioane. Deci în vreme ce ei au de fiecare Sas un capital de 2000 coroane, noi avem de fiecare Român decât 50 coroane. Evident în lupta aceasta economică forţele sunt într-o îngrozitoare disproporţie.

Pentru a ajunge şi mai sigur la izbândă băncile şi societăţile săseşti au întemeiat acum vreo 5-6 ani o instituţie financiară centrală „Vorschussverein”, îndreptată direct împotriva noastră. Aceasta cumpără orice pământ săsesc ce este de vânzare, dând preţuri mai mari decât cele mai avantajoase oferte venite din partea vreunui Român. De unde are atâţia bani la dispoziţie, e o taină.

În urma acestei purtări duşmănoase a Saşilor din multe sate bieţii Români ca să poată asigura traiul familiei lor, plecau în America, nenorocindu-se prin fabrici, deoarece acasă nu puteau pune mâna pe o bucată de ţarină ca să-şi câştige cu plugăritul cele de lipsă. După ce deci în decursul vremurilor pământurile ne-au fost răpite prin tot felul de volnicii, acum nu mai avem putinţa de a ni le redobândi nici prin cea mai încordată muncă cinstită!

Ceea ce-i doare încă pe Saşi şi ceea ce pizmuiesc ei la noi, e spornicia. În vreme ce casele româneşti sunt pline de copii, de la 5-6 în sus, ale Saşilor sunt goale în urma sistemului înrădăcinat la dânşii, de a avea un singur copil ca să nu se împrăştie averea. Viitorul e a celor spornici. De aceea la Saşi e la ordinea zilei discuţia asupra sporirii neamului. A fost o adevărată halima în 1911-1912 când societăţile femeilor săseşti au dezbătut această chestie şi în congresele lor generale.

Numărul mic al naşterilor şi teama de copii la femei însă nu pot fi înlăturate prin discuţii şi sfaturi. Numai o reformă completă a concepţiei morale despre viaţă şi despre rostul ei poate înlătura întrucâtva această pacoste.

Conducătorii Saşilor s-au gândit şi ei la colonizări. Un plan al lor era să aducă pe Şvabii din Banat, expuşi ungurizării şi să-i aşeze în satele româno-săseşti din Ardeal, întărindu-şi ţărănimea. Astăzi acest plan a suferit o schimbare. Colonizările se vor face nu aducând pe Şvabii din Banat, care trebuiesc păstraţi şi întăriţi acolo unde sunt, ci aducând Nemţi din Germania, unde e un mare prisos de populaţie. Băncile săseşti din Ardeal au şi pus la îndemâna acestui proiect o sumă de 5 milioane coroane.

În mintea lor războiul de azi a trezit un gând măreţ: de a face din Ardeal un fort al germanismului. Şi desigur înfăptuirea acestei idei va fi susţinută cu toată puterea de instituţiile fincanciare şi naţionale ale Germaniei. Iar rasa germană nu e dintre cele care se apucă anevoie şi se lasă uşor…

Astfel planurile Saşilor au acelaşi scop ca şi ale Ungurilor: înfrângerea noastră. Alianţa lor ne-a făcut şi — cine ştie? — ne va face încă multe zile amare. Şi oricât s-ar părea că Saşii sunt mai de omenie, în realitate în sufletul lor e aceeaşi duşmănie faţă de noi ca şi în sufletul Ungurilor. E furia nebună a stăpânului care vede că fostul său rob a ajuns la o stăricică mai bună şi nu se mai lasă exploatat. De aceea au întrebuinţat şi armele cele mai urâte împotriva noastră.

În 1910 autorităţile lor din Sibiu au făcut ministerului de culte denunţul că în şcolile româneşti din comitatul Sibiului limba maghiară nu se învaţă în măsura cerută de legea Apponyi. Ministerul trimise îndată pe cunoscutul nostru duşman, profesorul Benedek Jancso, să facă cercetare. Acesta, întovărăşit cu multă atenţie de un profesor sas din Sibiu, care-i dădea informaţii, cercetă şcolile cu pricina, se abătu apoi şi pe la cele săseşti şi — precum mi-a mărturisit-o el însuşi rămase adânc scârbit de această mârşăvie săsească: şcolile noastre nu numai că erau pe nedrept învinovăţite, dar mersul învăţământului, isteţimea învăţătorilor, sporul elevilor erau cu mult superioare celor constatate în şcolile săseşti. Profesorul Jancso — spre marea indignare a profesorilor saşi — şi-a spus verde părerea aceasta, şi în raportul său către minister ne-a luat apărarea până şi el, care a scris volume întregi împotriva noastră.

Saşii ne dispreţuiesc şi ne urăsc. Ne-au exploatat veacuri de-a rândul; acum nu le-a mai rămas decât ura. Însă nu ura bărbatului care te priveşte în ochii şi te înfruntă cu hotărâre, ci a reptilei care se târăşte, se mlădie, loveşte pe neaşteptate şi se luptă pe faţă numai când are adânca siguranţă că potrivnicul său e stors de vlagă.

S-au aliat întotdeauna cu duşmanii noştri şi nu ne-au cruţat niciodată, când au avut prilejul să ne lovească.

E bine să se ştie aceste lucruri ca în ceasul socotelilor să poată fi răsplătite!

 

 

 

                                                                                                Vasile Stoica

                                                                              Capitol din cartea „Suferințele din Ardeal”

06/02/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

19 martie 1907 – Parlamentul Ungariei a votat legile şcolare (Legile Appónyi), în vederea întăririi procesului de maghiarizare forţată a naţionalităţilor din cuprinsul statului ungar

 

 

CENTENARUL MARII UNIRI. DIN CAUZELE PROFUNDE ALE UNIRII

 

 

 

 Cu 111 ani în urmă, în data de 19 martie 1907,  Parlamentul ungar vota legile şcolare (Legile Appónyi) vizând desfiinţarea şcolilor confesionale româneşti, slovace şi sârbe şi înlocuirea lor cu şcoli de stat cu limba de predare maghiara, în vederea întăririi procesului de maghiarizare forţată a naţionalităţilor din cuprinsul statului ungar (19.III/1.IV)

Legile Appónyi veneau  în continuarea altor reglementări care după  creerea statului dualist austro-ungar  în 1867, urmăreau creerea unui cadru legal pentru maghiarizarea forţată şi desfiinţarea ca naţiune a românilor majoritari în Transilvania.

 Transilvania intrând atunci sub stăpânirea directă a Ungariei, guvernele de la Budapesta s-au axat de la început pe principiul creerii unui stat uninaţional, oficializând în consecinţă mai vechea politică de maghiarizare şi asimilare a popoarelor nemaghiare aflate sub stăpânirea sa, în principal a celor 3 milioane de români majoritari între naţionalităţile care trăiau aici şi care erau supuşi unei deznaţionalizări ridicate la rangul de politică de stat.

    Din îndemnul şi la indicaţiile a doi dintre corifeii politicii de maghiarizare, conţii Iuliu Andrássy, ministru de interne, şi Albert Appónyi, ministru al cultelor şi instrucţiunii, s-a elaborat un voluminos tratat intitulat (în traducere) „Românii din Ungaria”, Budapesta, 1907, 953 p., semnat de Antal Huszár, translator în ministerul de interne, care conţinea planurile şi măsurile pentru desfiinţarea românilor ca naţiune.

Tratatul a fost tipărit în număr de doar 25 exemplare, exclusiv pentru uzul guvernului, având caracter strict secret şi confidenţial, şi a fost pus în aplicare chiar din anul apariţiei sale prin legile draconice ale învăţământului ale lui Appónyi.

Se pare că în Ungaria nu i se poate da de urmă, în schimb în România există două exemplare, unul la Biblioteca Universităţii din Cluj-Napoca (ca să nu existe nici un dubiu, are pe ea şi semnătura autografă a autorului), al doilea la Biblioteca Academiei Române.

Statul Ungar a pus în aplicare în perioada 1867- 1918  un complex de  legi  al căror scop era maghiarizarea şi desfiinţarea ca naţiune a românilor ardeleni.   

După realizarea dualismului, în 1867, în luna decembrie a acestui an, Imperiul austro-ungar a adoptat o nouă Constituţie.

În problema naţională, Constituţia a fost completată de Legea uniunii Transilvaniei cu Ungaria, cu denumirea oficială „Despre regularea amănunţită a uniunii Ungariei cu Transilvania” (articolul de lege 43 din 1868) şi cu Legea de naţionalităţi, sau „Despre egala îndreptăţire a naţionalităţilor” (articolul de lege 44 din 1868), legi sancţionate la 6 decembrie 1868; legi care au ajuns a ordona menţinerea privilegiilor unora şi a introduce măsuri excepţionale în folosul hegemoniei ungare, în fond, actul „uniunii” devenind în mâna corpurilor legiuitoare de la Budapesta o armă împotriva poporului român.

Legea de naţionalităţi a proclamat existenţa unei singure naţiuni politice, „indivizibila, unitara naţiune maghiară” şi a declarat limba maghiară ca singura limbă oficială, prevăzând şi posibilităţi de „întrebuinţare oficială” a limbilor naţionalităţilor, ceea ce însă nu s-a respectat.

O Lege electorală aspră, din 1868, diferită de cea aplicată în Ungaria, şi mai mult agravată prin modificările din 1874, la care se adăugau abuziva şi nedreapta arondare a cercurilor electorale în zonele locuite compact de români, teroarea, falsurile şi presiunile administrative în timpul campaniilor electorale, a făcut ca doar un număr infim de deputaţi români să fie aleşi în Parlamentul Ungariei.

O lege în virtutea căreia, datorită sensului, nu s-a recunoscut dreptul de vot decât la 3,3% din populaţia Transilvaniei, în timp ce în Ungaria beneficiau de acest drept 6,5%, baza dreptului electoral formându-se după alte criterii. Cu ajutorul unei confuzii intenţionate în dispoziţiile principale ale legii electorale, ungurii şi-au făcut parlamentele, au declarat „uniunea” legală şi au creat legile de maghiarizare şi asuprire pentru majoritatea populaţiei Ungariei.

În ceea ce priveşte instrucţiunea publică, pentru 3 milioane de români transilvăneni, 2/3 din populaţie, şi deci o masă imensă de contribuabili, guvernanţii unguri nu au întreţinut şcoli de stat în limba română.

Sarcina întemeierii şi susţinerii şcolilor a revenit Bisericii Române – prin cele două confesiuni – sprijinită de instituţii financiare, culturale şi fundaţii româneşti, atâtea câte erau. După date statistice din anul şcolar 1891/1892, Biserica Românească întreţinea în Transilvania, din mijloacele sale proprii, 3083 şcoli primare, 4 şcoli civile de fete, 5 şcoli secundare, 7 şcoli normale (preparandii), 7 seminarii pentru preoţi.

Comunităţile bisericeşti au făcut serioase eforturi pentru înfiinţarea şi întreţinerea şcolilor, aceasta socotind-o ca o datorie şi un drept al lor, drept pe care au căutat să şi-l asigure prin legile fundamentale ale statului.

Autonomia Bisericii Române fiind asigurată printr-o lege specială, constituind o piedică serioasă pentru progresul ungarismului, guvernul pentru a o ştirbi a dat ordonanţe care loveau în legi, iar parlamentul a votat legi care loveau în autonomia Bisericilor nemaghiare.

Şcolile confesionale susţinute din banii românilor au fost supuse unei presiuni formidabile, numărul orelor şi al disciplinelor în limba română fiind redus progresiv, în aceeaşi proporţie fiind introdusă predarea unor obiecte de învăţământ în limba maghiară.

Legea pentru introducerea obligatorie a limbii maghiare în toate şcolile primare (prima lege Tréfort, 1879), legea a doua Tréfort (1883), care impunea limba maghiară şi în şcolile secundare româneşti, Legea azilelor (grădiniţelor) de copii (1891), care îndatora pe toţi părinţii şi tutorii de a trimite copiii în vârstă de la 3 la 6 ani în „institutele azilului”, unde urmau să fie instruiţi în „exerciţii evlavioase” interconfesionale şi unde urmau să înveţe limba maghiară, încălcându-se prin această dispoziţie chiar drepturile sfinte ale mamei şi ale credinţei – sunt câteva din legile discriminatorii pentru învăţământul ungar doar în intervalul 1867-1900.

Ca urmare a acestei legislaţii pe teritoriul Ungariei, între 1867 şi 1892, numărul şcolilor nemaghiare a scăzut, în procente, de la 58% la 44%, iar numărul şcolilor maghiare a crescut de la 42% la 56%.

Apogeul politicii de maghiarizare a fost marcat de Legile Apponyi pentru sistemul de învăţământ (1907). În art.12 din lege se preciza că guvernul are facultatea de a suprima orice şcoală românească, dacă acest lucru este reclamat de „interese superioare de stat”, iar hotărâre a ministrului de resort era inatacabilă.  

Diabolicul plan de maghiarizare a fost pus în aplicare imediat de guvernul ungar. În acelaşi an, 1907, prin cele două legi şcolare Appónyi, şcolile româneşti puteau fi desfiinţate oricând, „din raţiuni superioare de stat” (fără să se explice care sunt raţiunile), putând fi înlocuite cu şcoli de stat în limba maghiară; în 3 ani de zile de la aplicarea legii, şcolile româneşti s-au redus cu 600.

În institutele de învăţământ superior maghiare (româneşti nu putea fi vorba să existe – n.a.), nu numai că nu se preda nici o materie în limba română, ci s-a interzis chiar folosirea ei şi în timpul pauzelor dintre orele de curs.

    În 1912, prin fals şi dezinformare a Vaticanului, a fost înfiinţată prin hotărârea parlamentului Ungariei Episcopia greco-catolică maghiară de Hajdudorog, încorporând şi 83 de parohii, 382 filii şi 172 cătune româneşti luate de la episcopiile româneşti ale Oradiei, Gherlei şi Blajului, cu un total de 73.225 de credincioşi. În bisericile episcopiei limba liturgică urma să fie maghiara.
   

O nouă lege maghiară de colonizare, votată de parlamentul ungar în 1910, sporea fondul de colonizări în Transilvania a unor ţărani aduşi din Ungaria, împroprietăriţi cu zeci de mii de hectare de pământ şi oferindu-li-se un trai mai mult decât decent, urmărindu-se spargerea masei compacte a românilor şi separarea complexelor româneşti de cele săseşti.
    După intrarea României în război în 1916 împotriva Austro-Ungariei, în anul 1917 acelaşi ministru al învăţământului, contele Appónnyi înfiinţează în Transilvania, la graniţa cu România, „Zona culturală”: pe toată lungimea graniţei cu România, din nordul Ardealului şi până jos la Dunăre; pe o adâncime în interior între 60-120 km, toate şcolile româneşti au fost desfiinţate şi înlocuite cu şcoli de stat maghiare; românii au pierdut 1600 de şcoli.
   

Era pus într-un grav pericol însuşi viitorul naţiunii române. Noroc cu izbăvitorul an 1918.

  P.S. Observăm cum încă de multă vreme politicienii unguri au făcut din fals, minciună, dezinformare, o adevărată artă.

,,Moderaţii’’ politicieni maghiari din România de astăzi au avut de la cine învăţa şi ne dau oricând lecţii de perfidie.

 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/10/08/actiuniperfide-ale-autoritatilor-ungariei-de-maghiarizare-a-romanilor-din-transilvania/

 

Sursa:

http://www.tribuna.ro/stiri/eveniment/centenarul-marii-uniri-din-cauzele-profunde-ale-unirii-cartea-secreta-maghiara-din-1907-un-atentat-la-existenta-nationala-a-romanilor-transilvaneni-133070.html

19/03/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Tiraspol, 17-18 decembrie 1917- Primul Congres al Moldovenilor din stânga Nistrului hotărăşte Unirea cu Basarabia și implicit cu România

Tiraspol (17-18 decembrie 1917) Primul Congres al Moldovenilor din stânga Nistrului care hotărăsc Unirea cu Basarabia și pe cale de consecință cu România

La Tiraspol s-a desfășurat în zilele de 17-18 decembrie 1917 Primul Congres al Moldovenilor din stînga Nistrului, o consecință directă a Congresului Ostașilor Moldoveni din 20-27 octombrie 1917 de la Chișinău, la care a fost proclamată autonomia fostei Basarabii țariste.

La Congesul de la Tiraspol au participat delegați reprezentanți a circa 20 de localități din județele Tiraspol și Balta, 47 ostași din garnizoana locală și alte orașe din regiune și o delegație oficială a Sfatului Țării din care făceau parte și Pantelimon Halippa, Anton Crihan, Gheorghe Mare și Vasile Gafencu. De asemenea prezent la reuniune, în calitate de ziarist, a fost și Onisifor Ghibu, pe atunci redactor al gazetei Ardealul.
Dezbaterea principală s-a axat în jurul deciziei privind viitorul moldovenilor din stînga Nistrului și anume rămînerea în componența Ucrainei sau unirea cu Moldova. Decizia a fost amânată, convenindu-se la convocarea unei Adunări Naționale la care să participe toți împuterniciții satelor moldovenești din stînga Nistrului din guberniile Hersonului și Podoliei.

Congresul din 17-18 decembrie de la Tiraspol s-a rezumat la ideea unirii regiunilor românești din stînga Nistrului cu Basarabia.

Congresul Moldovenilor din stînga Nistrului a pus în discuție mai multe probleme de larg interes pentru populație, la fiecare capitol fiind adoptată cîte o rezoluție. Privind chestiunea școlară (Voprosul despre școli) se stipula introducerea generalizată a limbii moldovenești și a alfabetului latin;

În chestiunea bisericească (Voprosul despre biserici) s-a decis ca slujbele din satele moldovenești să se facă în limba moldovenească;

În chestiunea militară (Voprosul militar) s-a hotărît înființarea de polcuri moldovenești comandate de ofițeri moldoveni; în chestiunea spitalelor și judecătorilor s-a stabilit ca în toate activitățile să fie utilizată limba norodului moldovenesc, iar actele și legile să fie traduse în limba moldovenească.

Venind în ajutorul moldovenilor de peste Nistru, pentru a-i susține, Congresul Militarilor Moldoveni din toamna anului 1917 de la Chișinău, care a proclamat autonomia Basarabiei, prin renumita rezoluție privind crearea Sfatului Țării, le-a oferit zece locuri în viitorul parlament al Basarabiei. Au dat curs acestei invitații moldoveni născuți în stânga Nistrului precum Ștefan Bulat, Toma Jalbă, care au devenit deputați în Sfatul Țării.

Activismul moldovenilor din Transnistria a culminat la 17 decembrie același an, când la Tiraspol a avut loc primul congres al românilor transnistreni.

În virtutea conjucturii politice, după unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918, teritoriul de peste Nistru a rămas în zona de influență a Ucrainei, iar în 1924 aici a fost formată Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, cu capitala la Balta.

Casa-Eparhiala_Congresul_Militarilor_Moldoveni

TRANSNISTRIA DE-A LUNGUL ISTORIEI

Denumirea de Transnistria este regiunea care se întinde pe o suprafaţă de aproape 40.000 de kilometri între râurile Nistru şi Bug, fiind mărginită la sud de Marea Neagră, iar la nord de râul Liadova, frontiera nordică ajungând până la aşezarea Jmerinca de pe Bug.

În 1924, o parte a acestei regiuni, aparţinând Republicii Sovietice Ucraina, a fost transformată în ”Republică Autonomă Moldova” cu capitala la Balta, o diversiune menită să ţină în şah statul român şi a reaminti permanent pretenţiile sovietice asupra Basarabiei.

Constituirea Transnistriei, al cărei nume însemna „dincolo de Nistru”, ca o entitate geografică separată a fost un act deliberat. O provincie cu acest nume nu existase niciodată, înainte de eliberarea  regiunii de către armatele româno-germane.

Bogdan Petriceicu Hasdeu arãta cã pe la 1230 exista o populatie româneascâ compactã în Podolia Volnîi, numitã si Ţara Bolohovenilor. Aceastã populatie se mai regãsea încã si in 1849 compact, in numãr de aproximativ 500.000. Acestã ramurã nord esticã a fost in cea mai mare parte asimilatã, dar mai la sud altul a fost destinul bãstinasilor.

Pânã în secolul al XVI-lea, Lituania stãpânea regiunea din estul Nistrului la nord de Dubãsari, iar la sud stãpîneau tãtarii nohai, populatia era însã româneascã… De altfel, o serie de cãlãtori, geografi si prelati care au strãbãtut zona, ca Gian Lorenzo D’Anania, Giovani Botero, Nicolo Barsi au depus mãrturii asupra caracterului etnic românesc al aestui teritoriu, in cãrti publicate cu mult înainte ca împãrãtia rusilor sã treacã Bugul, in 1792.

In aceea vreme, ucrainienii locuiau la coturile Niprului, dar unul din coturile cele mai importante ale Niprului se numeste „Voloschi ” care înseamnã „moldovenesc”. In 1455 cetatea Lerici, de la gura Niprului, arbora capul de zimbru, iar negustorii plãteau vama domnitorilor Moldovei. Nu este deci surprinzãtor ca in 1679 Duca Vodã sã fie Domn al Moldovei si Hatman al cazacilor. O serie de acte medievale atestã daniile pe care le fãceau domnitorii Moldovei supusilor lor pentru serviciile aduse, in acastã parte a Tãrii Moldovei de dincolo de Nistru.

Dupã rãzboiul ruso-turc din 1735-1739, tratatul de pace dintre cele douã puteri se intitula: „Statutul pentru stabilirea de cãtre Rusia si Turcia, a granitei Moldovei pe Bug” tratat incheiat la 12 septembrie 1740. In 1766, guvernul rus trimite pe cazacul Andrei Constantinov dincolo de Bug în recunoastere. Acesta arãta cã nu a gãsit nici un supus rus si nu a uzit decît vorbã moldoveneascã si tãtãrascã… Cînd Imperiul Tarist trece Bugul in 1792, tîrgurile din Transnistria erau Balta, Nani, Ocna, Bîrzu, Movilãu, Moldovca, Dubãsari, Suclea, Rîmnita, Moldovanca, Oceac etc.

Protoereul rus Lebentiev in lucrarea sa „Ucraina Hanului”, apãrutã la Cherson in 1860, recunoaste si el cã moldovenii sunt cei mai vechi pe acele locuri. Acelasi lucru este recunoscut si in Marea Enciclopedie Rusã din secolul trecut. Lingvistul sovietic Serghieski recunostea, în 1936, cã românii şi ucrainienii au ocupat deodatã acele locuri,”dacã nu mai repede românii”.

TRANSNISTRIA 1917

„Fraţii noştri şi neamurile noastre cari suntem moldoveni dintr-un sânge, cui ne lãsaţi pe noi moldovenii cei ce suntem rupţi din coasta Basarabiei şi trãim pe celãlalt mal al Nistrului? Fraţilor nu ne lãsati, nu ne uitati! Iar dacã ne veti uita, noi vom sãpa malul Nistrului si vom Îndrepta apa pe dincolo de pamântul nostru. cãci mai bine sã-si schimbe râul mersul, decât sã rãmânem noi moldovenii despãrtiti unii de altii.”
(Din cuvântarea soldatului TOMA JALBA din Transnistria la adunarea ostasilor moldoveni tinutã la 21 octombrie 1917 la Chisinãu).

CHEMARE FRAȚILOR MOLDOVENI

Au ajuns o vremi, in cari toate natiunili sau scos drepturili sale, iar noi moldovenii am rãmas mai pe urmã al toatelor neamuri- ca cum ar fi rãtãcit un cârdisor de oi de la toatã turma. Noi, fratilor, am dormit si nu a avut cine ne trezi, pân ci nu o mers alte neamuri pe lângã noi, bucurându-se sub steagurile sale. Iatã noi, ceia ci ne-am trezit si, înfierbântându-se sângele cel frãtesc in noi ne-am pornit ca sa trezim pãrintii, fratii si surorile, ca împreunã cu totîi sã tie arãtãm- ca se stii toate natiunile cã si noi suntem un neam bogat, delicat si foarte cult.

Pentru aceea noi fierbinte vã poftim pãrintilor, fratilor si surorilor moldoveni ca sã ne adunãm cu totii astãzi si împreunã sã ne ridicãm steagul natiunii (nãrodului) nostru. Foarte fierbinte vã poftim ca sa va adunti alesi frati câti doi oameni din tot satu moldovenesc cari trãim pi malul stâng al Nistrului, la întâiul congres moldovenesc unde au sã si deslege toate dreptetele cinstitului Neam Moldovenesc in orasul Tiraspol la 17 Decabre 1917 an în Ispoln. Comiteta Soveta R., S.i Cr. Dep.

Lumenarea (programul congresului)

CI NE TRBUI NOU.
„Cap.l. Ni trebui nou scola sã fii în limba narodului moldovenesc. Ca fii ste care moldovan sã stii cel învatî pi dînsu.
Cap.2. Invãtãtura afarî de scoli (adicã) biblioteca sã fie pi limba moldoveneascã ca sã putem noi Moldoveni a ne lumena mai bine in lume de cum am fost pãn amu.
Cap.3. Rugãciunea in sfînta Bisericã sã fii pi limba Narodului Moldovenesc, ca fiisticare Bãtrîn sau Tînãr sãn-taleag, cu ci fel di rugãciune merge preutul pentru dînsii în – naintea lui Dumnezeu.
Cap.4. Trebui ca sã fii judecãtori curat moldoveni, ca judecata sã fii întaleaptã pintru Moldovanu nostru, si ca sã puatã fiistecare cu gura lui a spune tuatã durerea sa la judecatã.
Cap.5. Doftorii trebui sã fii cu stirea limbii moldovenesc. Ca sã puat el, întaleje ceea ci ia spune bolnavul moldovan. 
Cap.6. Deci noi moldovanii nam fost învatatî pîn amu, pentru cã ni au fost opritî disteptarea sî lumenarea Neamului Nostru in limba Nuastrî Moldoveneasc.”

Odatã cu miscãrile revolutionare din 1917, moldovenii transnistreni încep sã se organizeze: la congresul lor in 17/18 dec.1917, tinut la Odesa, cer „lichirea Transnistriei de Basarabia”. Ce s-a mai cerut la acel congres s-a mai cerut in 1989 (!) la Chisinãu: scoala, liturghia si judecãtile sã se facã in limba românã, sã se foloseascã alfabetul latin… Dovada cea mai de netãgãduit a caracterului românesc al tinutului dintre Nistru si Bug este crearea de cãtre soviete la 12 octombrie 1924 a Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldovenesti, cu capitala la Balta. Aceastã republicã cuprindea in granitele sale jumãtate din cei peste un milion de români dintre Nistru si Bug.

Suprafata acestei republici era de 7516 kmp si era organizatã in 11 raioane. Este foarte interesant ca in acea perioadã acestor români li se accepta grafia latina. La un congres al Sovietelor din republicã s-a cerut ocuparea Moldovei si formarea unui stat moldovenesc cu capitala la Balta, ceea ce atestã , de fapt, o datã in plus caracterul etnic românesc al acestei provincii. Dupã 1940, Stalin dezmembreazã atât Basarabia care pierde judetele Bolgrad, Izmail, Cetatea Albã, Hotin cât si RASS Moldoveneascã care pierde raioanele Cruti, Balta, Bîrzu, Ocna si Nani in favoarea RSS Ucraina.

GENOCIDUL DIN 1931-1933 DIN TRANSNITRIA

In Republica Sovieticã Socialistã Autonomã Moldovenescã populatia a refuzat colectivizarea. Drept care in iarna 1932/1933 Stalin a trimis in republicã bandele criminale ale G.P.U.-ului care au asasinat si batjocorit dincolo de orice chipuire pe tãrani. Acestia, nesupunându-se colectivizãrii, parte an fost împuscati, parte au fost deportati in Siberia. Multi au încercat sã se salveze in România trecând Nistrul. Iatã câteva cazuri care întregesc imaginea genocidului:
• In data de 23 Februarie, pe la miezul noptii, pe malul sovietic din fata comunei Olãnesti – Romãnia s-au auzit impuscãturi puternice care au durat 20 de minute. Tipetele de groazã, rãcnetele celor muribunzi sau rãniti se îtretãiau cu tãcãnitul armelor rusesti. Dupã un timp pe malul românesc au început sã aparã grupuri de refugiati. Privelilistea lor era înspãimântãtoare: groaza li se citea pe fatã, erau plini de sânge, aveau hainele sfâsiate. Din peste 60 câti s-au pornit au mai ajuns 20. 8 fiind grav rãniti, erau sustinuti de ceilalti. Printre victime fiind femei, copii, femei însãrcinate. O altã subunitate a armatei rosii urmãrea, un alt grup de tãrani care fugeau spre malul românesc. Un grup s-a rupt de grupul mare care a fost prins de focul mitralierelor si a scãpat ca prin minune. Cei mai multi au murit in ceea ce a fost denumit Masacrul de la Olãnesti.

• Prin punctul Poiana, judetul Orhei, în data de 25 Februarie, au trecut 6 familii de moldoveni din satele Ecaterinovca si Molovata, din tinutul Dubãsarului. Cinci familii, 22 de suflete, au fost împuscate de grãnicerii sovietici.

• La 4 Martie la ora 3 dupã amiaza pe malul Nistrului, in fata Tighinei, Teodor Crãianov din satul Caragaci cu sotia si 2 fiice, au trecut cu sania pe malul românesc. Peste 2 ore din acelasi sat Nichita Bucovanu cu sotia, fiul sãu Mihail si cu un copil mic de 5 luni s-a hotãrât sã facã la fel. O ploaie de gloante s-a abãtut asupra saniei. Calul a fost omorât si sania a rãmas in mijlocul fluviului. Bãrbatul a luat copilul cel mare in brate si a început sã fugã înspre malul românesc. Aici l-a nimerit un glonte. Sotia lui cu copilul cel mic au întepenit in sania rãmasã in mijlocul Nistrului. A doua zi sania a fost luatã de soldatii sovietici iar trupurile inghetate an fost aruncate pe gheatã.

• In ziua de 5 Martie, la ora 10 dimineata, in apropriere de punctul Rezina, judetu1 Orhei, incercand sã fugã peste Nistru din Republica Moldova in Romania a o familie compusa din sot, sotie, un fiu de 7 ani si fetita de 8 luni a avut un deznodãmânt tragic. Grãnicerii sovietici au deschis focul imediat ce familia s-a îndepãrtat de mal. Bãrbatul a fost omorât pe loc; mama cu fetita in brate a fost rãnitã, iar bãietasul de 7 ani a început sã fugã spre malul românesc, strigând „ajutor!”. A cãzut rãpus de gloantele sovietice la 10 pasi de malul sperantei. Mama rãnitã cu copilita in brate de abia s-a putut târî pânã la malul românesc unde a fost internatã in spitalul din satul Ciorna.

• La punctul de frontierã Ciucat (Romania) s-au prezentat 2 copii, care au comunicat cã familia Zenhan: mama – Dominica cu 5 fiice (Maria de 19 ani, Daria de 17 ani, Natalia de 14 ani, Tatiana de 12 ani si Serafina de 10 ani ) s-a pornit sã treacã Nistrul pe gheatã. Maria care mergea in fatã a nimerit într-o spãrturã in gheatã. La strigãtele ei a alergat Daria, pe care Maria a tras-o dupã ea sub gheatã. Mama cu fiica ei Natalia au avut aceiasi soartã. Din întrega familie au scãpat numai cele mici: Tatiana si Serafina, pe care le-au luat grãnicerii români.

• La orele 1 noaptea, in 22 Martie, populatia din comuna Sucleia a fost trezitã din somn si îndreptatã spre Tiraspol spre a fi deportatã in Siberia. 60 de tineri au fugit de sub escortã spre Nistru. In Romania au ajuns doar 45, multi dintre ei rãniti grav.
A fost un carnagiu caracteristic pentru puterea comunist asiaticã de la Moscova.

  În iunie 1941, trupele germane și române au atacat Uniunea Sovietică şi în înțelegere cu Germania (v. Tratatul de la Tighina), România a preluat administrarea teritoriului dintre Nistru și Bug („Pivdennîi Buh” în ucraineană), de la Bar (Ucraina), în nord, până la Marea Neagră, în sud, pe care l-a administrat sub numele de „Transnistria”  (1941-1944)).

Această situație a rămas în vigoare până în august 1944, când trupele sovietice au revenit în Transnistria și în Basarabia (Moldova de Est).

Tratatul de pace de la Paris din 1947 a dat Basarabia, nordul Bucovinei și Transnistria Uniunii Sovietice, iar limba rusă şi diviziunile administrative sovietice și denumirile rusești ale teritoriilor au fost din nou oficializate.

Imagini pentru transnistria rrss moldoveneasca si romania map

DREPTUL VALAH

„O comisiune strãinã a fost însãrcinatã sã facã in Transnistria o anchetã, originalã pe timp de rãzboi. Surprinsi cã din toate provinciile din EUROPA, aflate sub arme, singurã Tara de dincolo de Nistru, administratã in regim românesc, nu se prezintã cu anumite stãri si incidente si cã tui temperament într-adevãr pacific o caracterizeazã, în contrast ca de la alb la negru, fatã de toate celelalte tãri, admnistratia statului, care conduce rãzboiul continental, a trimis încoa o seamã de specialisti, alesi dintre cei inai documentati, ca sã se informeze.

Tara de peste Nistru cuprinde si fosta republicã Moldoveneascã, masa românilor e compactã si amestecul de douã educatii si de mai multe neamuri de oameni, era cât se poste de propice pentru tot felul de conflicte, care , in timpul luptelor pe front, puteau sã stinghereascã si operatiile militare. Dacã se tine seama si de ciocnirea intereselor particulare ale fiecãruia cu ale celorlalti, urzeala obisnuitã a fondului pe care se înfiripeazã evenimentele de ordin colectiv, linistea valahã din teritoriile examinate era si mai greu de explicat. Intr-o tarã cu viatã normalã se analizeazã cauzele de conflict; cu atât era mai interesant ca in timpul unei vieti de conflict permanent sã fie cunoscutã cauza de liniste dovedita pretutindeni si egalã.

Ofiterul de stat major, care mi-a povestit amanuntele împrejurarii, un distins ingininer, obiectiv si observator subtil, in confuzii, al punctului psihologic, a urmãrit la fata locului ancheta, întreprinsã de comisiunea stãinã cu scopul sã aplice, dacã era ceva de aplicat, metodele românesti in restul Europei, unde agitatia si harababura dau de gândit. Orientarea care a dus la stabilirea cauzei de pace in rãzboi, a venit de la un înalt magistrat, consilier sau prezident al unei curti de apel din Bucuresti, in contact cu numita comisiune. Rãspunsul dat din partea unui magistrat superior a uimit. …Consilierul sau prezidentul a spus in uimirea tuturor color de fatã, ca linistea Transnistriei se datoreste lipsei de Justitie… Mai multe pricini, din care una fortuitã si celelalte temperamentale, concureazã, de fapt, la calmul tãrii dintre fluvii. Statul românesc n-a avut o magistaturã pregãtitã pentru a fi dislocatã si însãrcinatã sã împartã dreptatea între populatiile eterogene ale Provinciei noi si poate cã a voit sã si experimenteze firea româneascã, cea mai lipsitã de sovinism din câte se cunosc…

Moldovenii sunt, ca si muntenii, blajini milostivi si înainte de a vedea un strãin ei vãd in el un om si se împacã bucuros cu particularitãtile lui. Intoleranta nu intrã in compozitia naturii românesti, cãci n-a fãcut parte din ea niciodatã. Românii din Transnistria îsi încheie socotelile singuri. Ei improvizeazã judecãtori dintre ei, pentru nentelegerile fie dintre romani, fie ale românilor cu oamenii de alte natii, cad la pace si îsi strâng mâinile cu omenie. Românii se gãsesc solidari aci cu traditia lor veche si se întorc la legile nescrise, ale inimii si ale constiintei. Fãrã sã ne lãudãm, asta se cheamã civilizatie româneascã.

In vreo 45 de ani, de când ne referim la ea, din timp in timp, si la o sensibilitate proprie si unicã a poporului nostru, am înregistrat uneori ironia facilã a celor care iau peste picior sfintele si prea curatele naivitãti, generatoare de atitudine si inocentã.

Comisiunea, consternatã, a pãrãsit tara cu un oftat, afirmând cã metodele românesti sunt inaplicabile într-alte pãrti – ceea ce ştiam de mult si noi… Se poate traduce un fel de lege si un fel de limbã; nu se poate traduce un fel de om.” 

TUDOR ARGHEZI, 1943

Harta Transnistriei in 1942, in timpul administraţiei româneşti

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/11/02/istorie-transnistreana-2/

Surse:

http://www.istoria.md/articol/668/18_decembrie,_istoricul_zilei#1917

Adevarul.ro

https://romaniabreakingnews.ro/tiraspol-17-18-decembrie-1917-primul-congres-al-moldovenilor-din-stanga-nistrului-care-hotarasc-unirea-cu-basarabia-si-pe-cale-de-consecinta-cu-romania/

18/12/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: