CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Propaganda rusă a rescris și rescrie în continuare istoria în încercarea de a distruge IDENTITATEA UCRAINEANĂ

EXCLUSIV Limba rusă și gramatica înlăturării responsabilității – instrumente ale Kremlinului. Metodologia și oroarea rusificării / Anna Neplii

De-a lungul secolelor, Imperiul Rus s-a străduit să rusifice total Ucraina, impunând un sentiment de inferioritate ucrainenilor, în primul rând prin deschiderea și menținerea unui agresiv front cultural cu ținte identitare, scrie jurnalista ucraineană Anna Neplii în https://podul.ro.

Rușii au rescris istoria, interzicând limba și cultura ucraineană pentru a distruge identitatea ucraineană, dar și pentru ca aceeași Rusie să se declare „fratele mai mare” care decide și controlează totul în așa-zisul leagăn al popoarelor slave.

Totuși, întreaga propagandă rusească se sparge de tăria unui zid de netrecut, alcătuit din documente istorice și cercetări științifice, toate acestea certificându-i, fără urmă de tăgadă, marea falsitate.  

E bine de știut că limba ucraineană provine dintr-o veche limbă populară, vie și fluidă, care s-a consolidat încă din secolul al XI-lea, așa cum demonstrează vechile texte scrise pe coajă de mesteacăn.

În schimb, limba oficială a Federației Ruse provine din slavona veche bisericească, dialect creat artificial.

De fapt, această limbă aparține subgrupului de dialecte sud-slave – mai exact, e vorba despre dialectul Salonic al limbii antice macedonene, dialect în care, în secolul al IX-lea, Chiril și Metodiu au tradus textul grecesc al Bibliei.

Devenită limba ortodoxiei slave, slavona veche a fost numită ”slavona bisericească”. 

De notat că există diferențe fonetice semnificative între slavona veche autentică și slavona bisericească – bunăoară, aceleași cuvinte sunt citite diferit. 

Dincolo de asta, faptul că limba ucraineană era, într-adevăr, limba de comunicare în vechea Rusie, e demonstrat și de evidența că scribii care au rescris cărțile bisericești (dar și alte scrieri) au folosit deseori cuvinte ucrainene, depărtându-se astfel de la linia oficială. 

De asemenea, e bine de știut că volumul lexicului ucrainean poate ajunge la 1 milion de cuvinte, în timp ce limba rusă, împreună cu neologismele și arhaismele aferente, nu are mai mult de 400 de mii de cuvinte. 

Un alt aspect esențial: dacă poți traduce orice cuvânt rusesc cu rădăcină slavă în limba ucraineană, nu orice cuvânt/expresie din limba ucraineană pot fi traduse în limba rusă.   

Diferențele sunt majore și le poate observa oricine, dincolo de minciunile propagandei rusești. De exemplu, în limba ucraineană, ”om-oameni-umanitate” se traduce prin ”ludyna-ludy-ludstvo”, în timp ce, în limba rusă, „om-oameni-umanitate” se traduce prin ”chelovek-ludi-chelovechestvo”. 

Totodată, identificăm diferențe semnificative în privința construcțiilor la plural sau la singular. De exemplu, în limba ucraineană, „copii-copil” se spune ”dity-dytyna”, în timp ce rușii folosesc formele ”deti-rebenok”.  

De remarcat și faptul că, în limba ucraineană există o literă care este o conjuncție: ”și” – ”i”. În alfabetul rușilor nu există litere cu puncte. 

Ideologia sovietică a vizat cu predilecție capturarea și rusificarea limbajul, întrucât nimic nu definește și nu accentuează mai bine alteritatea ca limbajul.

 Astfel, limbajul uzual al ucrainenilor avea să fie puternic primitivizat, de-a lungul secolelor, cu largul concurs al ”oamenilor de știință sovietici”, fiind simplificat în mod premeditat și redus la o funcție pur utilitară. În condițiile construirii imperiului comunist, limba era liantul, instrumentul ce asigura ramificațiile angrenajului sovietic. 

Din punct de vedere oficial, limbajului i-au fost amputate funcțiile profunde, care sunt legate, în cel mai intim mod, de influența pe care o exercită asupra conștiinței unei persoane și asupra modului în care aceasta percepe lumea, se dezvoltă ca om și se raportează, de o manieră specifică, la familie și la memoria națională (memoria colectivă).

Toate aceste percepții și trăiri sunt codificate în sunete, cuvinte, fraze și propoziții. Prin limbaj, oamenii percep lumea de parcă s-ar uita printr-o altfel de lupă. Diferențele de limbaj indică percepții diferite asupra lumii înconjurătoare, moduri de gândire diferite și, evident, paradigme comportamentale diferite. 

Două exemple dintre multe altele:

1) cuvântul ucrainean „spital” (”likarnya”) se referă, așa cum de altfel e și normal, la un loc în care oamenii sunt tratați, sunt însănătoșiți. În rusă, cuvântul ”spital” (”bolnitsa”) are și sensul de loc în care oamenii se îmbolnăvesc. 

2) în ucrainean, sintagma ”succes obținut” (”dosyahty uspikhu”) exprimă faptul că o persoană a obținut ceva ce își dorea. În limba rusă, rădăcina sintagmei ”succes obținut” (”dobit’sya uspekha”) provine de la verbul ”a bate”. 

Pe de altă parte, limba rusă prezintă o particularitate gramaticală cel puțin interesantă – mă refer la formarea construcțiilor lingvistice impersonale. Adică, acțiunea are loc de la sine, ca o forță impersonală, în absența subiectului. De exemplu, se uzitează „am derapat” și nu normalul „am venit”, care ar denota și voința subiectului în cauză, participarea lui deliberată.

În studiul ”Limba rusă”, lingvista poloneză Anna Vezhbytska a evaluat cu acuratețe acest fenomen, punctând următoarele aspecte: 

„Bogăția și varietatea construcțiilor impersonale din limba rusă arată că această limbă încurajează puternic tendința predominantă în tradiția culturală rusă de a te raporta la lumea înconjurătoare ca la o succesiune de evenimente care nu sunt supuse controlului uman sau înțelegerii umane. Și aceste evenimente sunt mai degrabă rele decât bune”. 

În perioada sovietică, dezvoltarea construcțiilor impersonale a fost popularizată și încurajată în rândul rușilor, de asemenea fiind impusă și altor popoare.

Mai mult, regimul sovietic a schimbat în mod deliberat ortografia, regulile și gramatica limbii ucrainene cu scopul de a o apropia cât mai mult de limba rusă. 

Câteva exemple, deși lista e uriașă: 1) „vacanță” a devenit „kanikuly”; 2) „scorțișoară” a devenit „korytsya”; 3) „osidok” (așezare) a devenit „mistse perebuvannya” (loc de ședere); 4) „velyky viz” (căruță mare) a devenit un „velyka vedmedytsya” (carul mare).

În realitate, dezvoltarea construcțiilor impersonale caracterizează mentalitatea rusului obișnuit. Chintesența depersonalizării e exprimată chiar în gramatica limbii ruse care e o gramatică a eliberării de responsabilitate.

Potrivit ideologiei epocii sovietice, subiecții umani erau mânați de forțele superioare ale istoriei, ei nu puteau lua decizii în mod independent, ci doar erau veșnic recunoscători pentru îndrumarea primită.

Alexander Peșkovski – lingvist sovietic, unul dintre pionierii studiului sintaxei limbii ruse – a remarcat un aspect esențial:

„Propozițiile impersonale, după cum vedem, nu sunt în niciun caz rămășițe ale ceva ce dispare în limbă, ci, dimpotrivă, sunt parte a ceva care se dezvoltă, se ramifică și prinde rădăcini din ce în ce mai adânci”.

În timp ce limbile europene evoluează, în Rusia putem identifica o evidentă degradare a limbii. Anna Vezhbitska notează: 

„Exagerarea construcțiilor de factură impersonală – recurgerea la propoziții și sintagme impersonale – este un fenomen tipic rusesc. În alte limbi europene – de exemplu, în germană, franceză și engleză –, schimbările au mers, de obicei, în direcția opusă. Această creștere constantă a construcțiilor impersonale din limba rusă corespunde orientării specifice a universului semantic rus și, în cele din urmă, corespunde orientării culturii ruse”.

Transferul de responsabilitate (către ierarhie, desigur) pentru ceea ce se întâmplă e din ce în ce mai clar reflectat în limbajul rușilor. Aceeași tendință e prezentă și în raport cu fenomenele naturale. Totul scapă puterii, deciziei și înrâuririi subiecților de rând. 

În epoca sovietică, programele de prognoză meteo au fost deosebit de apreciate – în sine, acest lucru indică o înțelegere subconștientă a faptului că nu a existat adevăr în epoca sovietică. Mass-media a mințit în mod constant. În plus, toate necazurile puteau fi puse pe seama vremii sau pe seama oricui altcuiva, și nu pe eșecul propriilor activități. Rușii folosesc deseori sintagma „Nu, sunt bolnav, cineva mă îmbolnăvește”  – e un exemplu concludent de transfer de responsabilitate la cel mai înalt grad. 

De fapt, timp de multe decenii, asta doar ca să ne referim la istoria recentă, în Rusia a fost construită gramatica înlăturării responsabilității, care, în realitate, e gramatica degradării națiunii rusești. Astfel s-a ajuns ca cei mai mulți dintre ruși să se considere instrumente ale unor forțe superioare ce le exced puterile de decizie. Cam asta e ”logica” de fier a rușilor: credința oarbă în forțele superioare care le decid destinele și credința în televiziunea de stat care la transmite voința acestor forțe.  

Pe de altă parte, cultura rusă a glorificat întotdeauna suferința pasivă în raport cu faptele bune active, suferința pasivă fiind înțeleasă ca o garanție a spiritualității. 

La polul opus, individualismul și libera inițiativa au fost întotdeauna persecutate, pe motiv că toată puterea vine de la Dumnezeu. 

În realitate, în Rusia puterea a venit de la țari și dictatori genocidari. Dogma lui Petru I, care a pus puterea lumească a Kremlinului deasupra puterii lui Dumnezeu, e încă respectată la literă în Kremlinul zilelor noastre, motiv pentru care se dorește restaurarea Imperiului Răului și reîmpărțirea lumii în zone de influență, în conformitate cu vechile fantezii ale lui Molotov.  

”Nici Stalin și nici Lenin n-ar fi fost ai noștri dacă nu i-am fi vrut”

În loc de concluzie, prefer să finalizez articolul cu un citat din ”Întunericul de la capătul tunelului”, cartea lui Iuri Naghibin, prozator și regizor sovietic, care punctează o serie de adevăruri: 

 „Oamenii se întreabă adesea unii pe alții: ce se va întâmpla? (…) Ce se va întâmpla cu Rusia? Nimic, absolut nimic. Va fi aceeași incertitudine, mlaștină și sclipici de patimi rele. Asta în cel mai bun caz. În cel mai rău caz, va fi fascismul. Este cu adevărat posibil acest lucru? (…) Cea mai mare vină a poporului rus este că rușii sunt nevinovați în ochii lor. Nu ne căim pentru nimic. Totul in Rusia s-a făcut cu mâini rusești și cu acordul rușilor, noi am semănat pâinea și tot noi am săpunat frânghiile. Nici Lenin și nici Stalin n-ar fi fost ai noștri daca nu i-am fi vrut”.

Publicitate

01/11/2022 Posted by | ISTORIE, Propagandă rusă | , , , , , , , | Lasă un comentariu

CUM AU FOST PĂRĂSIȚI frații de peste Prut de autoritățile de la București

Basarabia e România. Cum i-au PĂRĂSIT autoritățile de la București pe frații de peste Prut

Sunt la noi destui care se plâng că nu se vede de aici dacă majoritatea basarabenilor ar dori Unirea cu țara.

Ca și cum s-ar vedea, în schimb, cât de multe face statul roman pentru ei, pentru Unire. Nemaispunând cât de nerealist e când le pretindem basarabenilor să facă mișcări decisive pentru Unire, vizibile de la distanță, în condițiile în care orice ar vrea să facă ei, sunt sabotați sistematic de masiva și foarte prezenta rețea a Kremlinului de acolo!

Apoi, poate că ar trebui mai degrabă ca statul român să îi caute pe basarabeni și să le ofere rapid pașapoartele românești, decât să fie puși oamenii pe drumuri, la cozi, cu dosare, cu tot timpul pierdut și cheltuiala presupuse de obținerea unui act de la funcționarii români. Statul român nu le oferă decât hârtii.

Ei sunt deja români ca noi toți, români adevărați care nu ar trebui să stea pe drumuri cu cereri ca să fie primiți înapoi, după ce au fost lăsăți atâția ani în mâinile rușilor comuniști. Iar pentru cei care spun că basarabenii vor pașapoarte românești doar ca să se așeze apoi în Occident, le putem spune că dacă unii dintre ei fac asta, e în ordine.

Merită măcar atât de la țara mamă, indiferent ce vor să mai facă ei în continuare – România le datorează asta!

Poate că s-a uitat, dar basarabenii au fost abandonați de țara lor în mâinile rușilor, în 1940, fără luptă. Se poate argumenta că situația era disperată, dar morala ocupării Regiunii Sudete, în 1938, și apoi a Cehoslovaciei, în 1939, fără un foc de armă tras, în condițiile în care armata cehoslovacă era foarte bine pusă la punct și echipată comparabil cu cea germană, trebuia să le dea mai mult de gândit românilor.

Pe urmă, URSS apucase deja să se facă de râs în Războiul de iarnă împotriva Finlandei din 1939-1940 și era clar că se putea încerca respingerea ultimatumului de la Moscova, chiar cu riscul începerii războiului.

Și în Cehoslovacia și în Basarabia au fost uciși de către ocupanți o mulțime de nevinovați într-un număr care anulează orice gând că predarea ar fi salvat vieți.

Dar se poate spune că acum e simplu să judecăm ce ar fi trebuit făcut atunci. Mai potrivit e să ne gândim că după căderea URSS ar fi trebuit ca Bucureștiul să facă tot ce era posibil pentru a aduce Basarabia înapoi, în componența României. E drept, cu omul Moscovei la Cotroceni ar fi fost aproape imposibilă Unirea, dar după Iliescu, după 1996, trebuia luptat până se putea rezolva problema asta imensă a țării.

În schimb nu s-a făcut mare lucru, ori s-a făcut prea puțin și prea târziu, astfel că bună parte din țară a rămas sub influență rusă, cu milioane de oameni și cu un teritoriu semnificativ în afara țării. Nu cred că mai trebuie spus acum cât de folositori i-ar fi fost țării milioanele de basarabeni și cât de mult ar fi contat pentru economia țării și pământul Basarabiei.

Nu mai vorbesc de faptul că pentru nimic în lume oamenii nu se abandonează. E mizerabil și dezonorant să îți abandonezi familia ori camarazii în mâinile dușmanului. E inuman. Numai că noi i-am pierdut pe marii români care trăiau onorabil de la care aveam de învățat despre ce nu se face… Pe ei i-au omorât întâi comuniștii, din cât se vede acum, cu mult folos pentru ei, pentru ai lor.

Știm bine acum ce și cât au suferit basarabenii de pe urma nenorocirii abătute asupra lor, ocupați de rușii care mai erau și comuniști, combinația fatală ce a produs Imperiul Răului – zeci de milioane de nevinovați au fost uciși în chinuri inimaginabile ori au fost trimiși în lagăre îndepărtate din locuri cu climă extremă.

După căderea URSS dispozitivul de influență comandat de la Kremlin a rămas în funcțiune, iar România a bifat încetisor și mai mult simbolic puncte dintr-o agenda făcută parcă de timizi, a unei posibile Uniri cu termenul sine die. Totul se mișcă încet, încet, ca și cum ar fi vorba de atenție maximă la costuri și eventuale riscuri și nu de ineficiență, lipsă de viziune ori de parazitare din partea agenturii ruse care activează în România.

Știm că și în Basarabia unii locuitori sunt oamenii rușilor pe față, că alții sunt acoperiții lor, că unii se vând celui care plătește mai mult, că alții fură masiv, parazitează și încurcă pe toată lumea, iari în mediul ăsta vâscos, în condițiile astea, cu viața atât de parazitată și bruiată de Kremlin.

Și tocmai în anul ăsta al României rușii și-au refăcut monumentele ostașului ocupant sovietic din țară noastră, arătând sfidător că nu le-au abandonat. Iar noi, românii, am trecut anul cu parte importantă din țară și cu oamenii din ea abandonați practic în mâna dușmanului.

A trecut Anul Centenar în care am sărbătorit România unită, dar sărbătoarea ar fi fost deplină dacă aveam și Basarabia înapoi. A anul ăsta s-a dus. Avem de privit înainte și de găsit soluții, de aflat voință și de presat politicienii țării să facă cât mai curând Unirea Basarabiei înapoi cu țara.

E datoria noastră, a fiecărui român, față de țară și față de basarabeni. Așa să ne ajute Dumnezeu!

Preluare de pe publicația inliniedreaptă.net și https://podul.ro.

14/04/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Basarabia sub dominația rusească.

                          Ținuturile Principatului Moldovei în anul 1483

Istoria Basarabiei sub dominația rusească.

 

„Adevărul istoric, precizează istoricul rus N. Kareev, poate fi numai unul pentru toate naționalitățile, adică asupra unuia și aceluiași fapt nu poate să existe două sau mai multe adevăruri ce nu se împacă reciproc, – de exemplu, adevărul francez și adevărul german, adevărul rusesc și adevărul polonez” sau, aș vrea să adaug eu: adevărul rusesc și adevărul românesc (https://www.timpul.md/articol/istoria-basarabiei-sub-dominaia-ruseasca-justificarea-istoriei-basarabiei-sub-rusi).

Această idee o găsim bine exprimată și la istoricii români. B.P. Hasdeu vorbește de respectarea principiului adevărului istoric foarte precis:

„Politica unui stat poate și chiar trebuie să se folosească de istorie la așezarea instituțiilor interne și a raporturilor externe ale statului, tot așa cum profită marina de astronomie sau cadastrul de geometrie; dar o politică uneltind falsificarea verității istorice, este ca și când ar cere să dispară din spațiu planeta Marte sau să se schimbe proprietățile triunghiului”.

Sub altă formă, dar cu toată convingerea și asemănător cu Hasdeu, tratează această chestiune și A. D. Xenopol. „Istoria, zice el, urmărește descoperirea adevărului și explicarea lui cazuală… Noi credem că istoria va aduce mult mai multe slujbe, chiar pentru ridicarea morală a unui popor, dacă ea nu va reproduce decât curatul adevăr, fără ca să-l potrivească cu interesele momentului”.

Autorul aprobă cuvintele lui Fustel de Coulanges că „este totdeauna primejdios a confunda patriotismul care este o virtute, cu istoria care este o știință”.

Nu mai vorbim de istoricii în viață, care și ei înțeleg la fel problema cercetării istorice.
E suficient, deci, să ne punem de scop a descoperi adevărul, a-l face să fie văzut de fiecare om ce caută obiectivitate, pentru ca să ne pară mai convingătoare trista realitate românească sub dominație străină.

Și nu e de loc nevoie să extragem această latură de istorie a provinciilor alipite sub dominație străină din povestirea generală a stării lor sub această dominație, pentru a nu fi învinuiți de păcatul subiectivismului tendențios.

Națiunile sunt realități vii istorice și dacă au conștiință de sine, puse sub jugul străin sau chiar și sub o dominație mult mai puțin civilizată, nu pot decât să se simtă suferinde.

Pe de altă parte, nu putem lăsa grija studierii istoriei provinciilor românești pe seama istoricilor străini, deoarece atunci ar trebui să ne mulțumim cu ceea ce ne-ar spune ei, chiar dacă ar greși, nerespectând suficient adevărul istoric

Basarabia Mare (Basarabia Ţaristă, Bessarabia)

                   1812

Istoricii români au tot dreptul să se ocupe de istoria rusească, nu numai pentru faptul că Basarabia a fost sub dominația rușilor, și deci, există un interes național românesc de a cunoaște starea ei din acel timp, dar și pentru că în domeniul științei istorice nu există nicio delimitare a muncii științifice pe linia hotarelor statelor. Altfel ar fi imposibilă azi Istoria Romei sau a Greciei.

În a doua jumătate a secolului trecut, cercetările istoricilor ruși în domeniul revoluției franceze au adus în istoriografia franceză lumini noi. Istoricii francezi recunoșteau importanța lucrărilor autorilor ruși și o întrebuințau uneori, la adresa lor, numele de „Școala rusească”.

Istoricii ruși făceau asta fără ca problemele pe care le studiau să aibă vreo legătură cu istoria lor națională.

Deci este clar că interesele științifice ale istoricilor români nu se pot opri la granițele statului.

Dar și mai mult. Istoricii români sunt obligați moralmente să studieze trecutul provinciilor alipite. Dominația străină a produs asupra acestei provincii o înrâurire mai mult sau mai puțin adăugată.

Basarabia a făcut parte din statul rusesc mai mult de un secol. Cinci împărați ruși au domnit peste ea.

Aceasta prezintă un motiv suficient, pentru ca noi să ne ocupăm de istoria provinciei basarabene și să nu o lăsăm exclusiv pe seama istoricilor ruși, ca ei să nu facă din această istorie ceea ce au făcut în secolul trecut un Batiușkov și un Nacco sau cum intenționează să facă acum un Bromberg, care susține părerea că teritoriul moldovenesc în întregime, inclusiv acela dintre Prut și Nistru, a aparținut în vechime rușilor.

Această mică justificare a cercetărilor din domeniul istoriei Basarabiei sub ruși a fost necesară, ca răspuns la părerea că nu ne trebuie istoria provinciilor alipite sub dominație străină, părere pe care nu o pot împărtăși deloc.

Expunerea faptelor petrecute în Basarabia sub dominația rusească trebuie să fie pusă în legătură atât cu evenimentele din centrul Rusiei, cât și cu starea sufletească a naționalității vii românești din Basarabia și cu destinele națiunii române în general.

Istoricul trecutului basarabean sub ruși, niciun moment nu trebuie să uite că Basarabia și-a păstrat înfățișarea sa deosebit de etnică, social-politică și juridică întotdeauna cu un aspect național, până la tragicul sfârșit al vastului imperiu rus.

Proteste zadarnice

  

                        Pentru a le răspunde celor ce mai vorbesc încă despre „actul progresist al unirii Basarabiei cu Rusia”, trebuie să facem o incursiune în perioada anilor 1812-1815, adică anii când, până la Congresul de la Viena al Sfintei Alianţe, românii mai sperau că vor rămâne totuşi împreună.

Când, cu alte cuvinte, actul de forţă şi de injustiţie comis de Rusia nu fusese încă ratificat de marile puteri ale Europei. Dar, după ce Rusia dăduse semnalul „salvării” Europei de pericolul napoleonian, ea a devenit un arbitru al Congresului, care şi-a tăiat, fireşte, partea leului.

                        Să vedem acum cum se poate vorbi de o unire între Basarabia şi Rusia. Din punct de vedere etnic, bănuim.

Atunci, să verificăm situaţia naţională a teritoriului în perioada anexării.

                        Rezultatul e stupefiant.

                        În momentul anexării din 1812, populaţia Basarabiei era aproape în întregime românească. După o statistică prezentată de Ştefan Ciobanu, în 1810 românii formau 95% din populaţia regiunii, fiind majoritari şi în raialele turceşti Hotin, Chilia, Tighina şi Cetatea Albă.

(1) Iar primul recensământ efectuat de ruşi aici, cel din 1817, a dat rezultatul de 86% români şi 14% alte naţionalităţi (ucrainieni, evrei, lipoveni, greci, armeni, bulgari, găgăuzi), mare parte din acestea sosite deja în cei cinci ani care trecuseră de la anexare sau în perioada războiului ruso-turc ce a precedat-o.

(2) Într-adevăr, aceasta a fost consecventa politică a tuturor guvernelor ruseşti, de a schimba prin colonizări de străini şi expulzări de autohtoni caracterul etnic pur românesc al teritoriului.

                        Pentru români, aşa cum se va vedea şi în continuare, pierderile erau imense şi ireparabile („mai mult de jumătate de ţară”), în schimb pentru ruşi noul teritoriu anexat nu reprezenta decât, după afirmaţia lui Rumeanţev, „o fâşie îngustă de ţară, care, fără a forma o provincie, se numeşte Basarabia.” (3)

                        Pierderea Basarabiei a fost totuşi de natură a zdruncina ultimele rămăşiţe ale fenomenului filorus din opinia publică română, foarte puternic la un moment dat. Această scădere catastofală a cotei Rusiei, „apărătoarea creştinătăţii”, a fost evidenţiată de istoricul sovietic Iordanski:

„Pierderea Basarabiei… a elucidat definitiv în ochii patrioţilor români rolul împăratului rus şi adevăratele motive ale interesului nutrit de «cea mai mare dintre puterile creştine» faţă de cauza eliberării popoarelor asuprite din Orientul apropiat… de aceea, dezvoltarea ulterioară a mişcării naţionale s-a dovedit a nu depinde de Rusia, ci chiar în opoziţie cu ea, deoarece s-a subordonat nu impulsului dat de ţar, ci celui al marii revoluţii franceze.” (4)

                        Ca să ne convingem că acest sentiment s-a instaurat într-adevăr pe deplin, să consemnăm că în perioada imediat posterioară anexării, deşi iniţial au fost numeroase înscrieri, doar doi boieri s-au strămutat în Basarabia.

Pentru acest lucru, sultanul chiar a mulţumit printr-un firman boierilor pentru credinţa arătată, care de fapt pentru Moldova era datina străveche.

Căci flacăra puterii românilor începea să ardă cu vigoare, pe măsură ce turcii slăbeau.

                        Iar la 26 octombrie 1812, boierii moldoveni adresau, cu trimitere evidentă spre turci, „Anaforaua obşteştei adunări cătră Domnul Moldaviei Scarlat Alexandru Calimah voievod pentru înstrăinarea Besarabiei”, care reprezintă un memoriu de protest foarte viguros şi bazat pe date concrete indestructibile.

                        Ținuturile Principatului Moldovei în anul 1483

De aceea vom reda mai jos un pasaj mai lung:

                        „Întru deznădăjduirea întâmpinărei, sosind lumina mântuirii cu prefacerea pacei, văzând că din trupul Moldovei, partea cea mai bună, şi însufleţirea hranei – şi împuternicirea s-au deosebit, apoi ca nişte slugi credincioase înştiinţăm, că din întregimea Moldovei, lipsesc acum şese ţinuturi, adecă cel mai mare ţinut ce se numeşte Orheiul sau Lăpuşna, cel de al doile după dânsul al Sorocii, al 3 – Hotărnicenii, al 4 – Codrul, al 5 – Greceni, iar al 6 – ţinutul Iaşii, cea mai mare parte, căci acea remasă se socoteşte întru nemică; afară de ţinutul Hotinului, şi afară de Bugeagului, care deşi s-au dezlipit de la o vreme din trupul pământului Moldovii, dar tot întru aceiaşi stăpânire aflându-se a pre puternicii împărăţii, era îndemănarea şi adăpostirea pământenilor, în înlesnirea vieţuirei lor, şi întru a hranei îndestulare şi a vitelor păşune. Iară întru acest chip, toată partea aceea socotindu-se până în Prut, poate fi mai mult decât jumătate de ţară, într-un cuvânt tot câmpul şi inima ţării.” (5)

În continuarea acestei mişcătoare treceri în revistă se solicita „să se mijlocească cătră curtea împărăţiei Rusiei spre a nu fi opriţi pământenii Moldaviei, nici acum – nici mai în urmă, a aduce de la moşiile lor de peste Prut – din pământul Moldavii Besarabia, pâine şi vite de pe acelea moşii, pentru întrebuinţarea caselor şi a politiei aceştia întru care lăcuim, şi să nu rămânem strâmtoraţi de a vieţuirei cele trebuincioase.” (6)

De asemenea, pe parcursul memoriului se mai găsesc expresii ca „sfâşiata Moldovă”, iar spre final se cerea restituirea pământului furat, „precum de la moşii şi strămoşii noştri am apucat întregimea Moldaviei.” (7)

                        În acelaşi an, aflând că ruşii au numit ca mitropolit al Basarabiei pe Gavriil Bănulescu-Bodoni, fostul exarh al principatelor în perioada ocupaţiei, boierii erau foarte abătuţi. Un martor ocular nota:

„Boierii sunt cu atâta mai nemulţumiţi, cu cât trag de aici încheierea că Basarabia e pierdută de acum pentru totdeauna pentru Moldova, şi puţina nădejde a unei reîntoarceri a pierit.” (8)

                        Noi proteste aveau loc în 1815, cu ocazia deschiderii la Viena a Congresului Sfintei Alianţe. Cu acest prilej, mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, arăta: „Pentru Bucovina, Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa, şi noi pentru Basarabia nu facem nici măcar un protest.” (9) Mitropolitul a expediat o moţiune acestui Congres. El a fost sprijinit şi de domnul muntean Caragea, care a cerut protecţia prim-ministrului austriac Metternich.

Răspunsul primit de la acesta, prin intermediul austriacului Gentz, era însă descurajator:

„Principele Metternich este pe deplin convins că orice încercare de a face pe Rusia a retroceda Porţii teritoriul pe care dânsa l-a smuls în ultimul război, ar fi azi fără scop şi ţintă.” (10)

                        Iar la 16 iulie 1814, boierii din Moldova neocupată de ruşi, adresându-se turcilor, vorbeau despre paguba „strămoşeştilor noastre moşii, de la care am avut toată hrana vieţuirii casălor noastre” şi despre „strâmtorirea multă cu schimbarea hotarului.” (11)

                        Acelaşi subiect era abordat tot în 1814 de către Misiunea catolică a Moldovei: „Foametea sau lipsa e ce ne strâmtorează mai mult, şi (ne) e teamă că vom mai avea s-o suferim. Pricina de căpetenie e dezbinarea unei jumătăţi a ţării, şi anume a celei mai roditoare, dincolo de râul Prut, până la Nistru, pe care au luat-o ruşii în condiţiile păcii. De aici venise belşugul vitelor de orice fel, a grânelor, a cerei, a mierii şi, din vremea când au luat-o ruşii, au închis negoţul, aşa că nimic sau prea puţin lasă a ieşi pentru ceastălaltă Moldovă, şi aceea cu preţ foarte mare.” (12)

                        Şi ce aceasta încheiem prezentarea atitudinilor moldovenilor „liberi” pentru a trece Prutul şi a vedea cu câtă bucurie au primit basarabenii înşişi noua situaţie ce li se impusese. Acolo în aceste momente se petrecea un fenomen nou, sesizat de Leon Boga:

„Abia după ce moldovenii se simţiră despărţiţi unii de alţii, la cei de pe malul stâng al Prutului se contură mai luminos icoana patriei, se aprinse mai vie dragostea de neam şi limbă.” (13)

                        Şi aici începeau să apară proteste, adresate autorităţilor centrale ruseşti, în care se arăta clar tot răul produs de brutala anexare. De exemplu, în jalba adresată consiliului statului rusesc de către nobilimea basarabeană la 29 ianuarie 1814, se spunea:

„Iată au trecut şaisprezece luni de când această Gubernii afierosită întru sloboda răpirii iubitorilor de rău căştig ocărmuitori, să tăngueşte sub giugul urmărilor celor răli şi ai priincioasii împuterniciri a unora din slujbaşii ocărmuirii Basarabiei.” (14) Jalea şi panica populaţiei erau prezentate astfel:

„Însuşi locuitorii ci se află lăngă Prut arată cugeţile lor spre a fugi la Moldavia ca să scapi di asprime ocărmuitorilor pămănteşti, precum şi sati întregi au fugit pentru cari oblăduire de aici ari ştiinţă întru acest chip dar în loc să îndemni cu plăcuta năzuire norodului megiaşit pentru cari este cuprindere şi enstrucţioani ci s-au dat di cătră gubernatorul şi poruncă ca să să silească spre înmulţime lăcuinţii gubernii. Ocârmuire aceasta au îndemnat să să întoarcă la Moldavie oamenii cari veniseră cu cugetări ca să să aşeze în Basarabia.” (15)

     Alte proteste aveau loc în contra încălcării drepturilor populaţiei autohtone. Astfel, la 12 februarie 1814, nobilimea basarabeană se adresa ţarului în acest mod:

„Dă-ne buna vieţuire, dăruieşte-ne nestricare obiceiurilor şi a pravililor, miluieşte-ne cu mărime sufletului şi a iubirei tale de oameni şi dacă din oareşcare râvnire a soartei noastre au agiuns la Împărătescul Vostru auz arătările ce s-au făcut de aici către ministerul, că moldovenii nu ar ave pravili şi că ar fi din fire porniţi întru urmări nepriincioasă, şi că ar trebui zaconuri pentru pedeapsa greşalilor lor, fii milostiv a vede că moldovenii sunt plini de credinţă.” (16)

În continuarea memoriului, nobilii cereau ca mitropolitul Basarabiei să fie primul membru al Divanului provinciei, „pentru că aceasta este fire şi lege Moldaviei”, (17) şi „să să rânduiască şi ocârmuitor politicesc a oblastii pământean din moldoveni credincios Împărăteştii Voastre Măriri, care să poată cunoaşte persoanile, pronomiile, pravilele noastre, şi împregiurările de aici, fiindcă lipsind aceste acum, înstreinându-se din zi în zi, izvodindu-să cele neobicinuite, ne înspăimântează şi pe noi şi pe fraţii noştri.” (18)

                        Tot la 12 februarie 1814, boierii adresau o jalbă şi către oberprocurorul Sfântului Sinod rus: „Toată obştia oblastului Basarabiei, toati niamurile, şi toati stările de aicea tineri şi bătrâni năzuim la apărarea luminărei voastre… să nu să dea ascultari nici la un fel de arătări din oari cui parti vor fi, nici să să dea hotărâri soartii noastre, pără nu să vor înfăţoşa deputaţii din partea obştii, cari vor avea încredinţarea arhipăstorului nostru mitropolit Gavriil, cuprinzătoare că de cătră obştii sint trimeşi şi cari fără multă prelungire să vor trimiti.” (19)

                        În sfârşit, în aceeaşi zi era expediată şi o jalbă către „împărătescul Ministerium”, în care se menţiona:

„Am arătat de faţă întristare noastră pentru arătare ce s-au făcut de aice cătră Ministrul Justiţăei, spre defăimare niamului moldovenesc, că nici am ave pravile, şi că, am fi din fire plecaţi spre răle urmări, şi s-au cerut zaconuri spre pedeapsa greşalelor niamului, cutremurându-ne, înspăimântându-ne, am nazuit mai înainte cătră picioarele pragului, ca să nu se îndure de credincioşii creştini năzuitori moldoveni, cari şi pravile au avut, şi credinţa lor ar fi fost sădită în inimile lor către prestolul Rusiei… pătimesc pravoslavnicii năzuitori a oblastului cu nişte streine urmări şi închipuiri călcătoare legiuirilor şi obiceiurilor firii noastre încât niamul jădăvesc prin poliţăe Chişinăului obideşte lege creştiniască cu multe atingiri pentru multe sfârşituri, împuternicindu-să asupra creştinilor, care nu cutezăm a le mai arăta pre larg.

Dar şi în alte obiceiuri pământeşti din zi în zi să urmeazî călcare şi să pricinuieştea întristare.”

De aceea, „cerim ca să ni miluiască iubitoare de oameni împărăţăe a nu să strica legiuire obiceiurilor noastre întru ale ocârmuirii, şi a nu se hotăra zaconuri de pedeapsă pentru neamul boeresc precum s-au cerut, şi a fi arhipăstorul nostru mitropolit precum au fost din începutul fiinţăi Moldoviei întăiul şăzător în divanul ocârmuirii politiceşti, şi a ni să rândui un nacealnic politicesc a gubernii, pământean creştin temâtor de Dumnezeu, credincios a împărăţăei şi cunoscătoriu firii pravililor, şi tuturor împregiurărilor de aice, după cum este asămine cuviincioasă persoană, pământean a Moldoviei din cele mai întăi familii cu ispitită ştiinţă şi creştinătate şi cu îndestulă cărunteţă şi întălepciune, credincios a Împărăteştei Sale Măriri, exelenţăe sa Domnul gheneral maior şi cavaler Ilie Filipovici Catargiu. Aceasta este acum a obştiei din partea niamului rugăciuni spre liniştire sufletelor noastre şi în contenire călcării obiceiurilor.” (20)

                        Analizând toate aceste proteste ale boierimii, istoricul basarabean Iustin Frăţiman concluziona că „nu numai boierii rămaşi în Moldova erau contra alipirii Basarabiei cătră Rusia, ci contra acestui fapt au fost chiar şi boierii care au devenit supuşi ruşi, rămânând în Basarabia.” (21)

Aceasta este şi convingerea noastră.

Note:

1   Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923, p. 20.

2    Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 396.

3    Ibidem, p. 398.

4    Ibidem, p. 200.

5   Iustin Frăţiman, Studiu contributiv la istoricul mitropoliei Proilavia (Brăila), Chişinău, 1923, p. 235-236.

6    Ibidem, p. 241-242.

7    Ibidem, p. 241.

8    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 226.

9    Ibidem, p. 177.

10  Ibidem.

11  Nicolae Iorga, Basarabia noastră, Vălenii de Munte, 1912, p. 158.

12  Ibidem.

13 Leon T. Boga, Lupta pentru limba românească şi ideea unirii la românii din Basarabia după 1812, Chişinău, 1932, p. 6.

14  Iustin Frăţiman, op. cit., p. 252.

15  Ibidem, p. 255-256.

16  Ibidem, p. 244.

17  Ibidem, p. 245.

18  Ibidem.

19  Ibidem, p. 248-249.

20  Ibidem, p. 251-252.

21  Ibidem, p. 260.

Originea numelui Basarabia

 

 

                        În continuare se cuvine să lămurim de ce ruşii au numit astfel această parte a Ţării Moldovei, nume considerat impropriu de unanimitatea cercetătorilor români. Pentru aceasta trebuie să facem o scurtă incursiune în trecutul zbuciumat al regiunii.

                        Se ştie că la începutul secolului al XIV-lea a luat fiinţă un stat în spaţiul dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre. Întemeietorul acestui stat a fost Basarab, care a fondat şi dinastia domnitorilor săi, dinastia Basarabilor.

                        Documentele latine din acea epocă numeau voievodatul românesc „Terra Transalpina”, adică „ţara de dincolo de munţi” faţă de reşedinţa regelui maghiar sau a papei, care le emiteau. Românii i-au spus „Muntenia”. Curând va fi denumit şi „Terra Blaccorum” sau „Terra Valachorum”, adică „Ţara românilor” sau „Ţara Românească”. În acelaşi timp, documentele slavone o numeau „Vlaşkaia Zemlea”, adică tot „Ţara Românească”, dar şi „Basarabskaia Zemlea”, „Ţara Basarabească” sau mai pe scurt „Basarabia”, după numele domnitorilor ei. În multe dintre cancelariile ţărilor vecine, Ţara Românească era denumită frecvent Basarabia. (1)

                        În cursul aceluiaşi secol, urmaşii întâiului Basarab au început să lărgească hotarele statului lor, extinzându-l spre răsărit în direcţia „părţilor tătăreşti”, după cum erau denumite regiunile dintre râurile Argeş, Siret, Prut, Nistru şi gurile Dunării, aflate pe vremea aceea sub dominaţia tătarilor. În scurt timp, statul Basarabilor a cuprins acest teritoriu, astfel încât Mircea cel Bătrân (1386-1418) s-a putut intitula „Mare voievod şi domnitor a toată Ţara Românească, încă şi spre părţile tătăreşti şi de amândouă părţile pe toată Dunărea până la marea cea mare şi cetăţii Dârstorului stăpânitor.” (2) Aceasta face dovada clară că zona Moldovei care se învecina cu Dunărea şi cu Marea Neagră (Bugeacul) fusese integrată Ţării Româneşti.

                        Dar aproape în acelaşi timp, Bogdan întemeia un alt stat la răsărit de Carpaţi, care până la sfârşitul secolului al XIV-lea a unificat întregul teritoriu al Moldovei istorice. Deja în 1392, domnitorul Roman se intitula domn al Ţării Moldovei „de la munte până la malul mării”, semn că Bugeacul fusese reintegrat statului moldovenesc. El încetă de a mai face parte din ţara Basarabilor. Dar, cu toate acestea, litoralul continua să fie denumit, mai ales de către turci, litoralul „basarabean” sau chiar „Basarabia”, în amintirea Basarabilor care l-au stăpânit, după cum tot otomanii denumeau litoralul sud-dunărean „Dobrogea”, după numele fostului conducător Dobrotici. Şi chiar după ce Ţara Românească încetase demult să mai fie denumită „Basarabia”, numele acesta se conservă pentru zona de sud-est a Moldovei. (3)

                        „Din stăpânirea Munteniei, numită şi Basarabia din pricina dinastiei domnitoare a Basarabilor, asupra sudului Moldovei, provine numirea de Basarabia dată acestei părţi de ţară, numire care la 1812, când ruşii au dobândit jumătatea orientală a Moldovei, a fost întinsă asupra întregii părţi răşluite.” (4)

                        Aproximativ acelaşi lucru îl spunea şi rusul Berg: „Denumirea Basarabiei vine de la numele voievozilor transilvăneni Basaraba, care în primii ani ai secolului al XIV-lea au pus începutul dinastiei Basarabilor, întemeietorii Valahiei independente. În unul din hrisoavele sale de la începutul secolului al XV-lea, domnitorul Mircea voievod îşi zice «Gospodar al pământului Basarabiei» (adică al Munteniei). În timpul său (1386-1418) Valahia îşi întinsese dominaţia până în Dobrogea şi Cetatea Albă. De atunci, părţile de sud ale Moldovei şi Basarabiei de astăzi au început să se numească Basarabia.” (5)

                        Iar alt istoric rus, Nolde, arăta: „Termenul Basarabia istoriceşte desemna numai partea de sud a teritoriului anexat de Rusia în 1812 şi nu se aplică părţii de centru şi de nord a acestui teritoriu. E de asemenea cert că după emigrarea în masă a nogailor bugeceni în cursul războiului ruso-turc din 1768-74 regiunea aceasta (Bugeacul) a reintrat sub dominaţia turcă, făcând astfel parte din Moldova, după cum făcea parte şi teritoriul de nord dintre Prut şi Nistru, anexat în 1812.” (6)

                        Odinioară, Moldova, aşa după cum o descria şi Dimitrie Cantemir, se împărţea în trei ţinuturi, adică Moldova de sus, Moldova de jos şi Basarabia, aceasta fiind constituită exact din zona de câmpie din sud-est, delimitată de Dunăre, Nistru şi Marea Neagră. Teritoriul respectiv era denumit şi Bugeac. El cuprindea şi cetăţile Chilia, Ismail şi Cetatea Albă, motiv pentru care era şi foarte mult dorit de către turci. Până la urmă îl vor obţine după înfrângerea lui Petru Rareş, în 1538.

                        Despre felul cum au primit reprezentanţii poporului Moldovei vestea ciuntirii ţării lor vorbea Xenopol: „Pricina nemulţumirii boierilor cu domnia lui Ştefan Lăcustă are un caracter de gravitate deosebită pentru istoria ţărilor române. Anume turcii, cu prilejul numirii lui Lăcustă, dezlipiseră din Moldova dintre Prut şi Nistru, peste acea răpită în 1484 cu luarea Chiliei şi a Cetăţii Albe, încă o bucată, aşezată către nordul celei dintâi, constituind-o în sangeac.

Neîndrăznind a preface întreaga Moldovă în paşalâc, umblaseră ca în Ungaria, unde aşezaseră paşă în Buda, luând Transilvania tributară, şi constituiseră şi aici un paşalâc mărginaş în Tighina (Bender cu numele turcesc), iar pârcălăbia moldovenească care fusese strămutată în 1484 din Chilia se aşeză în Soroca.” (7)

                        Cam aceasta a rămas situaţia până în 1812. Bugeacul nu a avut de suferit mari daune în urma încorporării la Imperiul otoman. Românilor li s-a asigurat deplina libertate naţională şi religioasă. Dar, populaţia fiind extrem de rară acolo, turcii au colonizat câteva hoarde tătăreşti, cei mai importanţi fiind tătarii nogai. Ei vor constitui majoritatea populaţiei, deşi continuitatea românească nu s-a întrerupt niciodată.

În secolul al XVIII-lea, datorită războaielor ruso-turce, tătarii au început să părăsească Bugeacul, ultimele grupuri fiind strămutate de ruşi în 1807. Astfel încât devine evident că în clipa anexării ruseşti, singurii locuitori ai Bugeacului, deşi foarte puţini, erau românii.

                        Despre motivul care i-a îndemnat pe ruşi să extindă denumirea „Basarabia” de la Bugeac întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru ne vorbeşte Berg:

                        „În timpul ocupaţiei ruseşti din 1806-12, Basarabia actuală purta numele de Moldova aşezată în stânga Prutului. În curând însă, după anexiune, i s-a dat în mod oficial numele de Basarabia, deşi încă mult timp după aceasta prin Basarabia se înţelegea numai partea ei de sud sau Bugeacul.

Cauza pentru care denumirea părţii de sud a fost extinsă la întreaga provincie a avut un caracter diplomatic. Unul din articolele Tratatului de la Tilsit din 1807, încheiat între Napoleon şi Alexandru I, obliga Rusia să-şi retragă trupele din Moldova şi Muntenia.

În timpul tratativelor ce au urmat la Paris la sfârşitul anului 1807, plenipotenţiarul rus arăta că în acest tratat nu se spunea nimic despre «Basarabia» şi în consecinţă el insista că aceasta trebuia să rămână la Rusia, interpretând totodată noţiunea de Basarabia în mod lărgit, adică nu numai la Bugeac, ci la întreaga regiune dintre Prut şi Nistru.” (8)

                        Cu atât mai mult se justifică opinia lui K. Marx despre modul cum a fost încheiat tratatul din 1812: „Turcia nu putea ceda ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta otomană recunoscuse acest lucru, când la Karlowitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Valahia, ea răspunsese că nu are dreptul de a face cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau decât un drept de suzeranitate.” (9)

                        Şi încheind acest scurt capitol, să notăm şi concluziile istoricului elveţian A. Babel:

„Rusia, dând numele de Basarabia întregii regiuni dintre Prut şi Nistru, prin aceasta a căutat să acrediteze ideea existenţei unei ţări basarabene istoriceşte despărţite de Moldova propriu-zisă.” (10)

Nu fusese aşa până atunci, dar avea să fie de atunci înainte.

Note:

1    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 24.

2    Ibidem.

3    Ibidem, p. 25.

4    Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II, Bucureşti, 1986, p. 91.

5   Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 10/1991, p. 72.

6    Ibidem, p. 73-74.

7    Alexandru D. Xenopol, op. cit., p. 456.

8    Anton Crihan, op. cit., p. 71.

9    Karl Marx, Însemnări despre români (manuscrise inedite), Bucureşti, 1964, p. 106.

10  Anton Crihan, op. cit., p. 71.

Mircea Rusnac – Basarabia sub stăpânirea rusească (1812-1914)

https://istoriabasarabiei.wordpress.com/

30/09/2020 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: