Continuă războiul împotriva memoriei românilor

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Război biaxial împotriva memoriei românilor

Războiul contra memoriei continuă. Agresiunea face ravagii pe două fronturi, întru perpetuarea beznei şi manipulării românilor, prin disculparea uneia sau alteia din mişcările totalitare care au însângerat veacul trecut. 

În planul combaterii memoriei conţinând amintirea crimelor totalitare şi nevoia elucidării şi pedepsirii lor, postcomunismul şi-a asigurat supravieţuirea, creând şi o securistocraţie.

Alcătuită din foşti securişti, această sinistră reţea vrea să-şi dicteze irevocabil povestea, un fantasmagoric narativ totalitar.Unilaterala ei răstălmăcire a istoriei e menită să impună disculparea uneia sau alteia din taberele totalitare şi să impună uitarea, confuzia, lichidarea reperelor morale, distrugerea valorilor democratice şi impunitatea criminalilor, obliterând amintirea făptaşilor şi crimelor lor.

Care sunt reinterpretate convenabil şi instrumentalizate astfel încât, din fapte sordide, să devină acte lăudabile de rezistenţă patriotică. Aşa cum sunt stilizate să pară crimele legionare în raport cu o represiune comunistă a anilor 50 care le-a urmat şi, parţial, le-a conţinut.

Ori crimele securiste, ceauşiste, ale anilor 80 în raport cu cele de extracţie rusă şi kaghebistă.Arma principală a securistocraţiei, pe lângă negaţionism şi falsificarea bilanţului regimurilor totalitare, e discreditarea şi intimidarea cercetătorilor serioşi care explorează, onest şi inteligent, rău minatul şi complicatul trecut românesc. Unul cu atât mai opac cu cât în România extremele s-au contopit mai mult decât oriunde.

Nu întâmplător, potrivit lui Vladimir Tismăneanu, „Monica Lovinescu a spus-o clar, a fost şi principiul care ne-a ghidat, pe colegii mei şi pe mine, când am scris Raportul Final: Pentru a se decomuniza, România trebuie să se defascizeze. Iar pentru a se defasciza, trebuie să se decomunizeze. A fost prima ţară din fostul bloc sovietic unde fascismul şi comunismul s-au contopit în constructul deopotrivă pervers şi hibrid al stalino-fascismului”. Nu ştiu dacă pot fi de acord cu acest verdict.

În fond, joncţiunea comunisto-nazistă a avut loc în 1939, sub bagheta liderilor totalitari Hitler, cel cu abnegaţie şi fervoare slujit de legionari, şi Stalin, cel adulat de comunişti. Dar sunt de acord cu recomandarea lui Tismăneanu, care ne cere „să-i lăsam pe istorici să îşi facă meseria”.Or, aplicarea ei ar fi fatală pentru o securistocraţie care s-a aranjat de mult, moral şi politic, cu hidoşenia joncţiunii dintre comunism şi fascism din interiorul ei. Din unghiul reţelei securistocrate, trebuie decredibilizaţi istoricii care, ca Germina Nagâţ, Mădălin Hodor şi Mihai Demetriade, o pun serios în pericol. Căci aceşti istorici îşi fac meseria excelent.

Întrucât sunt riguroşi, incoruptibili şi articulaţi şi înţeleg mizele societăţii româneşti, ei sunt în stare să demonteze convingător tentativele de mitizare şi mistificare a istoriei legiunii şi securismului şi să critice impunitatea criminalilor securişti.Pentru că s-a arătat, pe drept „şocată” de incomprehensibila achitare la Curtea de Apel Bucureşti a torţionarilor securişti ai lui Gheorghe Babu Ursu, Germina Nagâţ şi G4Media au intrat în colimatorul Liei Savonea.

După ce şi-a autodistrus reputaţia ca obsecvioasă slugă a PSD în tentativele regimului dragniot de a contracara anticorupţia, de a strâmba legile justiţiei şi de a replica obraznic îngrijorărilor legitime ale forurilor internaţionale în legătură cu trista soartă a statului de drept românesc, şefa CSM s-a mai distins o dată.

Savonea a reclamat G4Media la Inspecţia Judiciară cerându-i în tipic limbaj de lemn să studieze (sic) „riscul de a fi afectat independenţa şi imparţialitatea” judecătorilor CAB.Ce să fie acest demers?

Nu cumva e o servilă tentativă a unei justiţii politizate de securistocraţie de a intimida puţina presă independentă care mai există în România, precum şi istoricii, independenţi şi ei, cărora această presă le mai oferă o platformă de cultivare a memoriei? Nu e o încercare de protejare a criminalilor securişti deghizată în măsură de apărare a independenţei magistraţilor?

Nu e un semnal împotriva recuperării, restaurării şi reconstrucţiei îndelung falsificatului adevăr istoric?

Atunci nu mi-e clar ce mai înseamnă cuvinte ca adevăr, intimidare, independenţă, servilism şi securism.Atacuri şi mai contondente la adresa memoriei româneşti şi, mai ales, a celor care încearcă s-o cultive au loc, în paralel, în presă şi în reţelele de socializare.

Unde, în scopul perpetuării unor mistificări precum acreditarea unei puternic cosmetizate imagini a legionarilor, disculpaţi ca fiind fost exclusiv victime şi nu şi făptaşii ori complicii unui genocid, iar apoi ai comunismului, se încearcă torpilarea oricărei abordări nuanţate a trecutului securist.

De pildă a aşa-numitului fenomen Piteşti.

Abominabila crimă comunistă, ascunsă sub eticheta reeducării, a fost săvârşită între 1949 şi 1951 de torţionari şi asasini stalinişti cu o cruzime rară, dar şi cu ajutor, dacă nu şi pe model legionar.
În România, nicio crimă totalitară nu pare azi mai aprig disputată şi ideologic controversată decât „fenomenul Piteşti”. Subiectul e şi prilejul unor epice bătălii ale războiului biaxial dus de securistocraţie împotriva memoriei, a presei şi a istoricilor români care-şi fac cinstit meseria.

Acest război nu e un conflict academic, pe care să-l putem ignora liniştiţi.

Fiindcă de deznodământul acestei conflagraţii depinde destinul occidental sau asiatic al României. Occidental va fi doar dacă, înţelegându-şi realmente trecutul, românii se vor dezice de revizionism şi negaţionism, de propagandă totalitară şi se vor înclina în faţa victimelor genocidurilor nazist şi stalinist spre a-şi asuma valorile europene.

Care includ respectarea democraţiei, a statului de drept, a demnităţii şi libertăţii umane, a drepturilor omului, cele mult dispreţuite şi temeinic desfiinţate de regimurile totalitare, scrie Petre Iancu pe Deutsche Welle

Publicitate

Care este adevărul din spatele porţilor de la Auschwitz ? VIDEO

 

Adevărul din spatele porţilor de la Auschwitz

 

The Truth Behind The Gates (Adevarul din spatele portilor de la Auschwitz), este un documentar realizat in anul 1992 de către un tânăr evreu onest, pe nume David Cole.
Cum Holocaustul a devenit  un subiect tabu şi chiar o dogmă, iar punerea la îndoială a existenţei sau a dimensiunilor sale a devenit o crimă de neiertat, care este  pedepsită aspru, este de la sine înţeles de ce acest film documentar a fost interzis în numeroase ţări din Europa…

 

David Cole spune:

„Este un fapt incontestabil în istorie, că în timpul celui de-al doilea razboi mondial, Germania a avut o reţea de închisori şi lagăre de concentrare, atât in Germania cât şi pe teritoriul statelor pe care le-au controlat.

In aceste lagăre au fost trimişi evrei, prizonieri de război, luptători în rezistenţă, ţigani si alte persoane considerate duşmani ai celui de-al treilea Reich.
Cel mai mare lagar a fost Auschwitz, în Polonia.
Cei închişi la Auschwitz veneau din toată Europa, barbaţi, femei şi copii.

Cei capabili sa munceasca erau folosiţi ca  forţă de muncă  pentru efortul de război al Germaniei.
Auschwitz a fost eliberat de către armata sovietica in ianuarie 1945.
Aici inceteaza însă consensul general…
Încă de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, s-a spus în mod repetat că multe din aceste lagăre au servit unui scop mai întunecat şi anume genocidul a 6 milioane de evrei şi execuţia a 5 milioane de non-evrei, prin utilizarea camerelor de gazare, ceea ce astazi e cunoscut sub numele de Holocaust.
Cel mai mare număr de persoane se spune ca au fost ucise la Auschwitz.
Există însă şi persoane care susţin că aceste acuzaţii de omor în masă n-au fost niciodată dovedite.
Aceste persoane insistă asupra lipsei documentelor, altele decât dovezile foarte discutabile şi deja parţial discreditate, furnizate de Uniunea Sovietică la procesul de la Nuremberg, sau marturiile nedemne de încredere ale „martorilor oculari”, mulţi dintre ei de asemenea discreditaţi (de exemplu, mulţi dintre foştii detinuţi, dar şi soldaţi americani, încă mai vorbesc despre „gazările” din lagărul Dachau din Germania, cu toate că, oficial, nu se mai menţin acuzaţiile că în acel lagar ar fi existat camere de gazare).
Totusi, importanţa Holocaustului a crescut exponenţial de la sfârşitul razboiului, fiind de obicei acceptat fără intrebări.
Dar cum putem şti dacă s-a petrecut cu adevarat?

Care să fie DOVEZILE oferite celor care nu vor să abordeze istoria, doar din perspectiva încrederii ?

Acest documentar se focalizeaza, printre altele, asupra uneia din aceste „dovezi”, o singura piesa intr-un foarte mare puzzle şi anume, presupusa camera de gazare din lagărul Auschwitz.
Acest documentar este primul dintr-o serie ce prezintă calatoria lui David Cole – autorul documentarului – din septembrie 1992 în Europa, pentru a investiga locurile pretinsei „Solutii Finale”.
In nici intr-un caz nu se vrea a fi ultimul cuvânt în controversa ce priveste Holocaustul, dimpotrivă,  acest documentar ar trebui să marcheze INCEPUTUL unei prea mult intarziate dezbateri deschise.
Ce e fapt şi ce e doar propagandă de război în ceea ce priveşte evenimentele cunoscute sub numele de Holocaust?”

 

 

 

 

Gândul zilei. Winston Churchill despre conspiratia francmasonică mondială

 

 

„Din vremea lui Spartacus până la Karl Marx, apoi până la Troţki (Rusia), Bela Khun (Ungaria), Rosa Luxem­burg (Germania), Emma Goldman (SUA), conspiratia francmasonica mondiala a crescut într-una, cu scopul de a distruge civilizatia si de a reconstrui societatea pe bazele unei trepte de dezvoltare inferioara si pe baza rautatii împletite cu invidie; si s-a împins tot mai mult conceptul imposibil al egalitatii.

Aceasta conspiratie a jucat un rol în fiecare miscare subversiva din secolul al XIX-lea; si acum, în fine, aceasta banda de personalitati extraordinare din lumea interlopa a marilor orase din Europa si America au pus mâna în beregata poporului rus si au devenit stapâni absoluti ai acelui enorm imperiu.”

  – Winston Churchill – in Illustrated Sunday Herald, din data de 8 februarie 1920

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sir Winston Leonard Spencer Churchill (n. 30 noiembrie 1874 – d. 24 ianuarie 1965), s-a născut în familia aristocrată a ducilor de Marlborough, iar mama sa, Jenny Jerome, era americană.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost unul dintre politicienii importanti ai secolului XX, care si-a condus ţara la victorie  impotriva Germaniei naziste, in al doilea razboi mondial.

Membru al francmasoneriei, Winston Churchill  a fost ofițer în armata britanică, ministru de război în cabinetul prezidat de Lloyd George, istoric, scriitor si  prim ministru al guvernului britanic, în două mandate (1940-1945 , cand a vandut România lui Stalin)  și apoi in (1951-1955).

Este singurul prim-ministru britanic laureat al premiului Nobel pentru literatura (1953).