CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

În ziua de 16 noiembrie 1918, ca urmare a destrămării Imperiului Austro-Ungar, a fost proclamată Republica Populară Ungară (Magyar Népköztársaság)

 

 

 

 Foto: Harta României 1919 – 1920

În urmă cu  99 de ani , în ziua de 16 noiembrie 1918, după proclamarea independenţei Ungariei, la 29 octombrie 1918 şi abdicarea regelui Carol al IV-lea, la 13 noiembrie 1918, această ţară a abolit monarhia şi a proclamat Republica Populară Ungară (în limba maghiară Magyar Népköztársaság).

A fost un regim politic republican ce a existat în Ungaria între 16 noiembrie 1918 și 21 martie 1919, sub conducerea lui Mihály Károlyi,  conte de Carei.

 

Ca lider politic, Mihály Károlyi a proclamat şi condus  ca preşedinte prima republică ungară, iar Dénes Berinkey a avut funcţia de prim-ministru al guvernului.

În februarie 1919 s-a hotărât la Paris crearea unei zone neutre între români şi unguri. Acordul celor patru puteri învingătoare a luat numele de Nota Clemenceau. Se crea o zonă neutră în care urmau a se stabili trupele franceze, pentru a împiedica un conflict între români şi unguri. Pentru a-şi asigura participarea armatei ro­mâne la războiul antisovietic din est, aliaţii au fixat noi linii de demarcaţie, mai defavorabile Ungariei decât precedentele, între România, Slovacia şi Ungaria.

Acestea au fost prezentate la 20 martie, sub formă de ultimatum, guvernului Károlyi , care însă a refuzat să semneze, a respins condiţiile Aliaţilor. Neprimind satisfacţie din partea aliaţilor occidentali,  Károlyi şi şi-a dat demisia împreună cu întreg guvernul.

A doua zi, puterea a fost preluată de Partidul Comunist şi Partidul Socialist, care au fuzionat şi au proclamat Republica Sovietică Ungară.
Preşedintele noii republici era socialistul Sándor Garbai, de profesie zidar, puterea reală având-o însă ministrul de externe Béla Kun un apropiat al lui Lenin. Din cei 26 de comi­sari ai poporului, 18 erau evrei. 

 

 

 

Bela Kun la un miting

 

 

Republica Sovietică Ungaria sau Republica Ungară a Sfaturilor, a fost un regim comunist care a existat în Ungaria între 21 martie şi 6 august  1919, acesta fiind primul regim comunist din Europa constituit după Revoluţia din Octombrie din Rusia.

A fost format ca urmare a eşecului guvernului condus de contele Mihály Károlyi de a organiza statul după dizolvarea Imperiului Austro-Ungar.

Instalat la Budapesta, bolşevismul putea contamina Europa Centrală. Noul guvern ungar a declarat chiar de la instalare că rupe orice legătură cu Puterile Antantei şi întinde o mână fră­ţească Sovietului de la Moscova. Făcea, toto­dată, un apel la muncitorii şi ţăranii din Boemia, România, Serbia şi Croaţia, pe care îi chema la o alianţă mili­tară, „contra boierilor, marilor proprietari funciari şi dinastiilor”. Repu­blica Sfaturilor de la Budapesta complica întreaga situaţie a Europei Centrale. 

Armata română  din Transilvania  a primit, în aceste condiţii, dintr-o dată o altă va­loare…
Într-o comunicare identică, trimisă de miniştrii Franţei şi Angliei la Bucureşti, Saint-Aulaire şi Barclay, se preciza limpede că România a devenit „singura barieră contra mareei în creştere a bolşevismului; învinsă şi contaminată, s-ar termina cu ordinea şi pacea în Orient. Cauza pe care o apără în mo­mentul de faţă nu este numai o cauză românească, ci o cauză europeană”. 

Înainte de a decide o intervenţie (Antanta nu a aprobat imediat o inter­venţie la Budapesta a trupelor române, sârbe şi franceze), Antanta l-a trimis la Buda­pesta pe generalul sud-african Jan Chris­tian Smuts. Guvernul maghiar a respins condiţiile Aliaţilor şi a cerut ca zona neutră să fie fixată pe Mureş, acolo unde o stabilise Convenţia de la Belgrad. 

La 6 aprilie, generalul Franchet d’Esperey a vizitat Bucureştiul. S-a în­tâlnit cu generalul Prezan şi a fost pri­mit de regele Ferdinand, căruia a avut nedelicateţea de a-i propune ca generalii francezi să preia comanda armatelor române pentru o mai bună coordonare a eforturilor militare în estul şi vestul României.

Generalul francez a dus la Bucureşti acordul Franţei la o inter­venţie în forţă contra Budapestei. În acest scop colonelul Ion Antonescu, viitorul conducător al României, s-a dus la Belgrad, pentru a discuta concret o colaborare militară contra Buda­pes­tei. Armata română din Transilvania a fost întărită cu două divizii ale ardelenilor. 

Cea mai slabă verigă din „încercuirea capitalistă” a Ungariei o reprezenta Slo­vacia. La 20 mai, armata ungară a atacat în acea direcţie  şi a obţinut câteva succese. În iunie, a ocupat oraşul Košice şi a ameninţat Bratislava.

În est, trupele un­gare au ajuns la Bardejov, scopul fiind joncţiunea cu unităţile Armatei Roşii din vestul Ucrainei. Generalul Piccione a fost înlocuit de la conducerea armatei ceho­slo­vace cu generalul francez Maurice Pelle, care a pornit contraofensiva. 

La 7 iunie, guvernul Ungariei a primit o telegramă-ultimatum din partea primului ministru francez Clemenceau, în care era somat să înceteze imediat osti­lităţile, sub ameninţarea unei ofensive generale împotriva Ungariei.

Mulţu­mită răspun­sului conciliant dat de Béla Kun, gene­ralul Pelle a oprit contraofensiva, dar a reluat-o câteva zile mai târziu.

La 13 iunie, Aliaţii au decis asupra frontierei definitive dintre Ungaria şi Slovacia. 

Având aproximativ două treimi din Slovacia sub controlul lor, comuniştii au instaurat la 16 iunie 1919 în acest teritoriu Republica Sovietică Slovacă. Această formaţiune statală s-a desfiinţat la 7 iulie, după alungarea armatei ungare (30 iunie-3 iulie) şi revenirea forţelor cehoslovace.

La 24 iunie 1919 a avut loc o lovitură de stat eşuată, organizată de social-democraţi. A fost format un nou guvern comunist, condus de Antal Dov­csák, care a de­clanşat „teroarea roşie”.

Au fost constituite aşa-zise „tribunale revoluţionare” care au ordonat executarea persoanelor suspecte de implicare în lovitura de stat.

Detaşa­mentul comunist „Lenin-fiúk” (Bă­ieţii lui Lenin), condus de József Cser­ny şi compus din 200 de inşi înarmaţi, a jefuit şi terorizat populaţia.

 

Foto: Băieţii lui Lenin, grupele de şoc comuniste

Reorganizată şi întărită, armata ungară a declanşat la 20 iulie atacul împotriva unităţilor române staţionate de-a lungul Tisei.

Atacul a fost pornit în zona de sud (Mindszent–Csongrád) şi în centru (Szolnok), unde s-a şi concentrat lovitura principală. În primele patru zile ale ofensivei, ungurii au obţinut câteva succese. 
Armata română s-a retras organizat, apoi, la 25 iulie, a contraatacat. Avan­sul a fost foarte rapid. La 1 august  a fost ocupat oraşul Mezőkövesd, la 2 august oraşul Cegléd. 
Vizitând dispozitivul de la Tisa, gene­ralul francez Victor Petin aprecia că la acel moment trupele române „pot fi comparate cu cele mai bune trupe care există actualmente în Europa”.

În acel moment, România dispunea de cea mai puternică forţă armată din centrul şi sud-estul Europei şi era un factor foarte important în zonă.

Numărul total al militarilor români antrenaţi în luptă era de 84.000. Aceştia au fost sprijiniţi de 98 de baterii de artilerie.

 

 

Armata lui Bela Kun, invinsă, se retrage demoralizată în debandadă

De teama de a nu fi încercuite, trupele ungare au început retragerea. Aceasta a luat forma unei degringolade generale, în care au fost abandonate chiar şi armele şi muniţiile.

La 3 august întreaga armată ungară era efectiv scoasă din luptă, iar la 4 august capitala Buda­pesta a fost eliberată de forţele române.

 

 

 

 

 

9-Parlamentul-Ungariei-1919-Armata-Romana-la-Budapesta-Foto-Roncea-Ro-Ziaristi-Online-Arhivele-Nationale

Foto: Trupele române în faţa Parlamentului din Budapesta – august 1919

 

 

Fişier: RomanianCavalryBudapest.png

Foto: Cavalerişti români pe străzile Budapestei

 

 

Regimul comunist ungar a durat doar patru luni, mai exact 133 de zile. Armata română a fost prima armată din istorie care a eliberat un stat de comunism

Bela Kun a evitat capturarea fugind în după-amiaza zilei de 2 august la Viena cu un tren blindat împreună cu colaboratorii săi.

Au fost arestați și ținuți într-un lagăr până în iulie 1920 când a făcut obiectul unui schimb de prizonieri între Austria și Rusia care a permis refugierea unui număr de 415 comuniști unguri.

  S-a format un guvern nou, condus de socialistul Gyula Peidl. La numai 6 zile a fost înlăturat de un alt guvern, condus de István Friedrich.

 

 

 

4 august 1919- prima armată din istorie care a eliberat un stat de comunism

Foto: Marcă poştală din Ungaria în 1919. Supratipar cu inscripţia „Zona de ocupaţie română”. Mărci poştale cu supratipar românesc au circulat şi în Pocuţia (regiune din vestul Ucrainei, ocupată de armata română în perioada mai-august 1919, pentru a facilita intervenţia aliatului polonez în războiul cu Republica Populară a Ucrainei Occidentale)

 

Retragerea armatei române din Ungaria a început la 4 octombrie 1919. La 18 noiembrie s-a încheiat evacuarea până la Tisa, iar la 30 martie 1920 toate trupele române erau retrase.

La 16 noiembrie 1919, după retragerea trupelor române din capitala Ungariei, amiralul Miklós Horthy, fost comandant al marinei imperiului Aus­tro-Ungar, a preluat puterea la Buda­pesta.

La 1 martie 1920, Adunarea Na­ţio­nală a Ungariei a restabilit Regatul Ungariei ca stat succesor, dar a hotărât să nu-l recheme din exil pe  prinţul Carol al IV-lea şi l-a ales pe Horthy ca regent pe o perioadă nede­terminată. 

Horthy a instituit „teroarea albă” îm­potriva comuniştilor şi evreilor. Bana­tul, ocupat de trupe franceze şi sârbe, a fost împărţit între România, Serbia şi Un­garia (august 1919), ca urmare a hotărârii Conferinţei de Pace.

La 4 iunie 1920, a fost semnat Tratatul de la Trianon, care a stabilit graniţele Ungariei, în vigoare şi astăzi.

În 1924 a avut loc o modificare minoră a frontierei, România primind Jimbolia, iar Serbia Modoşul.

 

  Războiului româno-ungar din anul 1919 nu i-au fost acordate nici măcar câteva rânduri în manualele şcolare alternative de istorie a românilor…

Este greu de înţeles cum se poate studia participarea României la Primul Război Mondial, dacă lipseşte perioada dintre momentul reintrării în război (10 noiembrie 1918) şi tratatele de la Paris.

Formarea statului naţional unitar nu s-a datorat numai contextului internaţional favorabil, ci mai ales sângelui vărsat de vitejii noştri soldaţi şi sacrificiilor făcute de înregul popor român.

Oare de ce îi sunt ascunse cu atâta încăpăţânare tinerei generaţii, şi nu de azi de ieri,  faptele de eroism de care au dat dovadă românii în lupta dusă în 1919 pentru nimicirea regimului bolşevic din Ungaria şi pentru reîntregirea Patriei ?


 

 

 

 

 

 

 

Surse: 

 

 

http://www.rador.ro/2017/11/16/calendarul-evenimentelor-16-noiembrie-selectiuni-3/

http://www.gazetademaramures.ro/scurta-istorie-a-republicii-sovietice-ungaria-18934

16/11/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

In 1919 Armata Română a cucerit jumatate din Ungaria. VIDEO

la 21 martie 1919, comuniştii lui Béla Kun preiau puterea în Ungaria.

Se  instaurează teroarea bolşevică, un regim de opresiune care va dura 133 de zile, pană cand acesta va fi anihilat de Armata Română.

 

 

 

 

 Republica Sovietică Ungaria a fost prima guvernare comunistă formată în Europa, după Revoluția din Octombrie din Rusia.

Imediat dupa ce au acaparat puterea, comunistii lui Béla Kun au atacat  Cehoslovacia si Romania.

Pe  20 mai 1919, armata bolşevică a Ungariei reuşise să ocupe întreaga Slovacie.

 

 

 

Trupele Ungariei sovietice ocupa  Kassa / Košice, in Slovacia de est.

 

Următoarele atacuri ale comunistilor maghiari s-au concentrat impotriva Romaniei, conform planurilor lui Lenin, care le promisese  ajutor armat si care  preconiza declanşarea la scară europeană a unor mari demonstraţii muncitoreşti, in sprijinul Ungariei bolşevice.

 

 

 

Foto: Armata „muncitoreasca” maghiara

In noaptea de 19 spre 20 iulie 1919, armata ungară a atacat armata româna, reuşind sa o respingă până la Oradea.

A avut loc o contraofensivă româneasca fulgerătoare şi, dupa şapte zile de lupte crâncene, trupele române se apropiau de Budapesta.

 

 

 

Armata lui Bela Kun, invinsa, se retrage demoralizata

 

 

Primele subunităţi ale armatei române care au intrat în Budapesta, au fost trei escadroane ale Brigăzii 4 Roşiori, aflate sub comanda colonelului Gheorghe Rusescu.

 

 

File:1922 - Generalul Gheorghe Rusescu.PNG

Gheorghe Rusescu – un ofiter erou al armatei române

(foto:commons.wikimedia.org)

La bariera de est a oraşului, în seara zilei de 3 august, pe o ploaie torenţială, forţele române au fost întâmpinate de o delegaţie de notabilitati maghiare, care i-au solicitat colonelului Rusescu să nu intre în capitală.

Acesta însă a ordonat ca tunurile să fie poziţionate în poziţie de luptă şi apoi, în fruntea cavaleriei, a pătruns în oraş.

Pe timpul nopţii, efectivele sale au fost incartiruite în cazarma „Arhiducele Josef”.

Istoriografia a consemnat insa data eliberării Budapestei de bolşevism ca fiind 4 august 1919, ziua în care generalul Mărdărescu a primit defilarea trupelor române în capitala Ungariei.

 

 

 

 

9-Parlamentul-Ungariei-1919-Armata-Romana-la-Budapesta-Foto-Roncea-Ro-Ziaristi-Online-Arhivele-Nationale

 

Foto: Trupele romane in fata Parlamentului din Budapesta

 

 Béla Kun a fugit din Ungaria, in Rusia sovietica,iar regimul sau comunist terorist s-a prabusit.

 

 

 

General Gheorghe Mărdărescu

 

 

 

 

La 14 noiembrie 1919, armata română a părăsit Budapesta, care a rămas sub conducerea armatei naționale ungare. La 16 noiembrie 1919, amiralul Horthy a intrat în Budapesta si a preluat conducerea tarii.

Animatia de mai jos ne arata inaintarea armatei romane si pierderile teritoriale ale Ungariei in vara anului 1919. 

Romania a cucerit peste jumatate din teritoriul actual al Ungariei.

Ungurii daca ar fi fost  in situatia noastra, nu s-ar fi retras nici daca le dadeai foc la mustati !

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/03/19/o-istorie-mai-putin-cunoscuta-razboiul-romano-ungar-de-la-1919/

Surse: Glasul.info; http://www.art-emis.ro

 

 

VIDEO : Razboiul romano – maghiar din 1919

 

 

 

 

21/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Șarja eroilor cavalerişti români în atacul sinucigaş de la Prunaru

 

 

Foto: Basorelief pe soclul statuii – mausoleu a eroilor Diviziei 2 Cavalerie, reprezentînd un moment al eroicei şarje de la Prunaru din 27 noiembrie 1916

 

 

 

 

Eroismul ca noţiune este greu, daca nu chiar imposibil de definit…. Există definiţii în dicţionare, dar cu siguranta ca eroismul nu poate fi descris în cuvinte, oricat de alese şi vibrante ar fi ele.

  La Prunaru, în judeţul Teleorman, cavaleriştii din Regimentul 2 Roşiori au pierit aproape in  totalitate într-o eroică şarjă asupra poziţiilor germane, într-o misiune sinucigaşă, care a avut ca scop apărarea Capitalei.

Şarja de la Prunaru, poate cea mai eroică acţiune de luptă a oastei române din Primului Război Mondial, a avut loc pe data de 28 noiembrie 1916 şi a fost o operaţiune desfasurata in cadrul ”Bătăliei pentru Bucureşti”, atunci cand  Puterile Centrale urmăreau incercuirea si nimicirea armatei române între Dunăre şi Carpaţi, cucerirea Bucureştiului şi scoaterea României din război.

 Nimic insa nu este mai inaltator  decat sacrificiul  pentru o cauza nobila si pentru salvarea natiunii.

Astazi am sa va vorbesc despre povestea  adevarata a celor  300 de eroi care au luptat pana la jertfa suprema pentru  tara lor, Romania.

Si aceasta este povestea lor:

Dupa ruperea frontului de la Turtucaia, armata romana pierduse capul de pod pe care il avea in Bulgaria fiind nevoita sa se retraga la nord de Dunare. Divizia 18 infanterie asigura dispozitivul din sudul Romaniei si implicit capitala tarii pe linia de aparare Zimnicea-Draganesti-Vlasca-Bucuresti.

Armata Puterilor Centrale care  era condusa de feldmareșalul german Mackensen, si  grupul Donau (Dunarea), comandat de generalul Kosch, care era compus compus din 4 divizii – divizia germana 217, divizia turca 26, divizia 4 Preslav bulgara si divizia de cavalerie Von der Glotz, aveau in fata  numai o sigura divizie romneasca, cu foarte putine sanse de succes.

Batalionul Alpen korps (vanatori de munte) al diviziei 217, compus din elita infanteriei germane, reuseste sa se infiltreze in spatele armatei romane, cucerind satul  Prunaru, pereclitand astfel  iminenta retragere a romanilor.

Lucrurile au devenit si mai tragice, avand in vedere ca de la Prunaru germanii aveau drumul deschis  catre Bucuresti.

 In acelasi timp, infanteria germană şi turcă inaintasera  pe direcţia Zimnicea- Drăgăneşti Vlaşca-Bucureşti, iar infanteria bulgară pe direcţia Zimnicea-Giurgiu, ocupând oraşul Giurgiu.

Divizia 18 infanterie română a încercat să ţină piept duşmanilor de-alungul văii râului Teleorman.

Nemţii au ocupat satul Prunaru în după amiaza zilei de 27 noiembrie şi ameninţau cu încercuirea diviziei române, singura care le mai stătea în calea cuceririi Bucureştiului.

Pentru a evita încercuirea, comandantul Diviziei 18 Infanterie, generalul Alexandru Refendaru a decis atacarea duşmanilor în zona Dragăneşti-Vlaşca, cu Brigada 43 mixtă şi Regimentul 2 Roşiori.

În zorii zilei de 28 noiembrie s-au purtat lupte crâncene la marginea localităţii Prunaru, în urma cărora Brigada 43 a fost învăluită de duşmani.

Intre 14 si 15 noiembrie, au avut loc patru atacuri succesive ale trupelor romane, care cu toate pierderile grele suferite, nu au reusit sa disloce fortele germane.

In acel moment de incertitudine, generalul Refendaru il cheama pe comandantul Regimentului 2 Rosiori, colonelul Gheorghe Naumescu si ii ordona un atac de cavalerie, cu scopul de a deschide drum  de retragere  diviziei.

In ciuda sanatatii sale subrede, ( era bolnav de pneumonie și avea o rană de operație ce nu se închidea de câtăva vreme), colonelul Naumescu s-a  oferit sa isi conduca personal oamenii, in loc sa dea comanda unuia dintre ofiterii subordonati.

Locotenentul Constantin Postelnicu primeste misiunea de a informa comandamentul roman in privinta  planului de atac, dar a fost capturat de inamic si impuscat, in urma refuzului sau de a divulga informatii despre miscarile de trupe.

 

Soarta oştenilor români blocaţi de nemţi a ajuns astfel sa depinda  de  300 de membri ai Regimentului 2 Roşiori , din Detasamentul Zimnicea, condusi de colonelul Gheorghe Naumescu, care s-au lansat  într-o misiune sinucigaşă asupra pozitiilor nemtesti din localitatea Prunaru.

Cele trei sute de cavaleristi s-au adunat pe o culme din vecinatatea satului Prunaru. Se formeaza trei escadroane, conduse de capitanul Vasilescu Marin, locotenentii Danescu Ion si Budac Alexandru.

In fruntea lor se afla colonelul Gheorghe Naumescu.

  Odată primit ordinul de atac, cei 300 de cavaleristi  s-au năpustit asupra duşmanilor într-o scena de luptă cruntă.In afara satului, zeci de nemti sunt   zdrobiti de cai sau spintecati de ostasii romani.

Escadroanele isi  continua asaltul, in timp ce mitralierele germane executa un  foc incrucisat nimicitor.

În faţa  mitralierelor germane poziţionate strategic în sat, ostaşii eroi si-au facut scuturi din caii răpuşi de gloanţe.

Inamicul a fost  surprins de atac, iar  Regimentul 2 Roşiori, dând dovadă de o vitejie fara egal , a reuşit să creeze breşa de care aveau nevoie oştenii români.

Istoricii consemnează faptul că satul, transformat în câmp de luptă, a fost împânzit cu sute de cadavre. 

Constantin Kiriţescu descrie momentul Şarjei de la Prunaru în cartea ” Istoria Războiului pentru reîntregirea României :

„După garduri, din mărăcinişuri,  la  ferestrele caselor şi podurilor, duşmanul a ascuns zeci de mitraliere. A aruncat o grindină de gloanţe asupra falnicului regiment. Cai şi călăreţi cad grămadă unii peste alţii.

Două sute de oameni rămân pe câmpul de luptă, formând impreună cu cadavrele cailor, mormane de carne sângerândă. Printre ei, toţi ofiţerii regimentului în cap cu bravul lor comandant.”

Graţie sacrificiului acestor eroi, Divizia 18 infanterie a reuşit să spargă încercuirea nemţilor şi să se retragă spre Bucureşti, apărând Capitala.

 
La ora 12:30 a aceleiasi zile, in padurea Darzea, se facea apelul Regimentului 2 Rosiori. Din cei trei sute de oameni fusesera ucisi 209 soldati si 7 ofiteri.

Printre sutele de victime s-au mai aflat capitanul Vasilescu, maiorul Gheorghiu, locotenentul Munteanu, Dumitrescu, Ieremia, sublocotenentul Paia, Vintila, Alexandrescu, Georgescu, sergentul Medeleanu, soldatii Ionascu, Pintilie, Barsan si Toma.

Colonelul Gheorghe Naumescu a reusit sa supravietuiasca ranilor, nu a murit în timpul atacului, ci a fost luat prizonier și internat în Bulgaria, unde a murit la 3 iulie 1917, răpus de mizeria binecunoscută a lagărelor bulgărești de atunci.

O familie din sat l-a adapostit pe plutonierul Alexandru Chitan, care era ranit  si a avut  grija de el pana cand si-a  revinit complet.

Acesta, stiind ca isi asuma un risc imens, a  cautat sa ajunga la liniile romanesti, a reusit sa scape fara a fi capturat si s-a alaturat unitatii sale, spre surprinderea colegilor si a superiorilor, care il credeau mort.

Locotenent-colonelul Pop Emanuil (ajutorul comandantului) a preluat comanda regimentului pe care l-a condus cu destoinicie până în 1919  (participând la bătălia de la Marasesti   și campaniile pentru apărarea unirii din Basarabia și Ungaria).

Unii din eroii de la Prunaru au scăpat cu zile, devenind legende vii (sublocotenentul Ioan Hristea, viitor comandant al Regimentului 2 călărași-cercetare în campania din 1942 cand va savarsi  fapte deosebite și atunci, sergentul Alexandru Chițan, salvat miraculos și ajuns și mai miraculos la regiment înainte de bătălia de la Mărășești, locotenentul Constantin Postelnicescu și mulți alții)…

Posteritatea
 

La Iasi, pe data de 29 mai 1927, in prezenta familiei regale, este dezvelita „Statuia Cavaleristului in atac”. Statuia infatiseaza un cavalerist cu o lance in mana, acompaniat de un inger, simbol al victoriei si sacrificiului.

 

 

 

Amintirea acestor osteni neinfricati a fost cinstita dupa razboi, la Prunaru fiind inaltat in 1933  un monument dedicat eroilor care s-au jertfit  in luptele date pentru aceasta localitate.

 

Un vultur cu aripile larg deschise veghează somnul de veci al eroilor. 
Pe locul scenelor sângeroase din Primul Război Mondial, la Prunaru, se găseşte astăzi cimitrul în care zac eroii care au făcut posibilă şarja.

 

Pe cele câteva sute de cruci albe din cimitir  se pot citi şi acum numele eroilor  ” Ofiţer Florea” sau ”Ofiţer Mitrică”, care n-au sovait sa-si dea  viaţa pentru apărarea patriei.

 

 

 

 

 

Surse: rumaniamilitary.ro; adevarul.ro; ziare.com.

14/12/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: