CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DINAMICA DEZMEMBRĂRII EUROPEI DE LA AL TREILEA REICH ŞI URSS LA UE. IDEEA REGIONALIZĂRII EUROPEI EXISTA ȘI ÎN PLANURILE GERMANIEI NAZISTE.

 

 

Imagini pentru Europa regiunilor. Harta oficială.

 

 

Harta oficială a Europei regiunilor editată de autorităţile Uniunii Europene. Graniţele statelor au dispărut. Harta este editată de autorităţile Uniunii Europene.

 

 

REGIONALIZAREA ŞI FEDERALIZAREA ROMÂNIEI SE REGĂSESC ÎN PLANURILE GERMANIEI NAZISTE. DE LA AL TREILEA REICH ŞI URSS LA UE: DINAMICA DEZMEMBRĂRII

 

Scriitorul anticomunist Radu Portocală, fost director al ICR Paris, a realizat inca din 2001 o analiza extraordinara privind problemele majore si actuale ale Romaniei si Europei.

Analiza autorului cartii “Autopsia unei lovituri de stat” prefigureaza prezentele lovituri la adresa integritatii nationale, intreprinse frenetic de Troika Orban-Basescu-Tokes si avand ca tinta federalizarea Romaniei, cu scop final dezintegrarea statului national unitar roman, in consonanta cu interesele “vitale” ale Germaniei, respectiv ale “Austro-Ungariei”, in care spatiul imperial al Rusiei este bine menajat.

Pentru o simplă edificare tastati sintagma “federalizarea Romaniei” in cadrul motoarelor de cautare online si ii veti gasi singuri.

Actiunile concertate si tupeistice ale acestor agenti “la vedere” ne fac sa ne intrebam daca mai exista servicii de informatii romanesti.

 Iata redata mai jos  integral, valoroasa analiza a scriitorului Radu Portocală, multumindu-i in mod deosebit autorului.

 

 

 

 

 

DINAMICA DEZMEMBRÅRII

 

 

 

 

In dreapta linie a initiativelor autonomist-federaliste ale d-lor Constantin Simirad si Sabin Gherman, un grup de intelectuali – sapte romani si sase unguri – a elaborat un «Memorandum catre Parlament pentru constructia regionala a Romaniei», supunind atentiei publice o serie de «idei referitoare la constructia politica si administrativa a unei Romanii a regiunilor, in consens cu dezbaterea care se desfasoara la nivel european despre viitorul Europei unite».

Printr-o utila coincidenta, asupra careia vom reveni mai jos, acest text a fost reprodus sau rezumat de catre presa romaneasca exact in ziua cind apareau si rezultatele ultimului «eurobarometru», din care aflam ca romanii sint cei mai ferventi partizani ai Uniunii Europene (80%).

O alta coincidenta – interesanta, de data aceasta – o constituie prezenta printre memorandisti (in numar de 13!) a D-lui Gusztav Molnar.

Consecvent, el era, inca din 16 iunie 1989, unul din initiatorii «Declaratiei de la Budapesta» – text in care Transilvania era definita ca un «spatiu de complementaritate», revendicindu-se garantarea dreptului «la o reprezentare politica autonoma si la autonomie culturala a fiecarei natiuni».

Ceea ce, evident, se referea la minoritatea maghiara.

Faptul de a-l gasi pe Dl Molnar si in grupul de semnatari din 1989 si in cel de azi, nu face decit sa confirme filiatia intre cele doua texte si, totodata, sa reveleze vechimea ideilor prezentate astazi drept noi.
In sfirsit, ultim detaliu privitor la genealogia memorandumului, autorii sai sint fie membri, fie colaboratori ai redactiei revistei  P r o v i n c i a, sprijinita financiar de «Fundatia pentru o societate deschisa» a lui George Soros, el insusi foarte interesat de subiecte ca disparitia frontierelor, regionalizarea, structurile transnationale si supranationale, toate studiate in universitatea si publicatiile pe care le finanteaza.

Inca de la primul punct al memorandumului, autorii avertizeaza ca «proiectul contructiei regionale a Romaniei nu are nimic in comun cu secesionismul sau cu iredentismele de orice natura», ceea ce, fara indoiala, e laudabil.

Ei proclama pe un ton de Cod Penal ca «orice abordare in acest sens este simplista si urmareste sa deturneze diversionist discutiile».

Cu alte cuvinte, textului nu i se poate aplica decit un singur tip de analiza – cea care coroboreaza gindirea autorilor. «Cine nu e cu noi, e impotriva noastra», spunea Lenin…

Asumindu-mi riscul de a «deturna diversionist» ideile cuprinse in memorandum, voi incerca sa analizez aceasta ingrijoratoare initiativa de pe pozitii radical opuse celor pe care se situeaza semnatarii.
Prima nedumerire ce se naste, inevitabil, in spiritul cititorului acestui text priveste utilitatea lui.

Care este motivul pentru care trebuie neaparat sa regionalizam sau sa federalizam R o m a n i a ?

E drept, ni se vorbeste despre «dezvoltarea armonioasa» a tarii, ni se dau exemple nu tocmai fericite (Scotia, Flandra si Valonia) sau nesemnificative (Bavaria) de regiuni mai mult sau mai putin autonome, ni se spune ca prin «modelul regional» ne vom redobindi iden- titatea europeana (?), se confunda descentralizarea cu regionalizarea – dar nu ni se arata ce va cistiga Romania, ca entitate statala, si poporul roman de pe urma acestei enorme rasturnari.

Desigur, ne-am putea mindri cu faptul de a fi fost primii intrati in «modernitatea europeana» – concept birocratic lipsit de substanta intelectuala –, dar pretul platit pentru satisfacerea acestui orgoliu ar fi excesiv de mare.

Se evita, apoi, explicarea demersului care i-a condus pe autori la certitudinea ca a c e a s t a este solutia ideala pentru viitorul Romaniei.

Pe ce argumente este fondata increderea lor in infailibilitatea solutiei pe care o propun? Ce documentare a stat la baza memorandumului? E vorba, totusi, despre o decizie istorica.

Poate fi ea luata cu adevarat in serios, in lipsa unor referinte si argumente temeinice, numai pentru ca a facut obiectul unor discutii in cadrul unui grup  r e s t r i n s ? La punctul 5 se explica in mod foarte vag ca noua impartire teritoriala «poate porni de la regiunile de dezvoltare sau de la provinciile istorice».

Introducind expresia regiuni de dezvoltare, autorii se gindesc, evident, la Transilvania, cit de cit prospera, izolata (ferita) de un r e s t mizerabil. Discriminatorie, ideea e, in plus, schioapa: ea nu are nici un continut juridic – ceea ce ar fi fost util in cadrul discutiei despre decupajul unei tari – si se bazeaza exclusiv pe rezultatele economice.

Memorandistii par sa uite faptul ca, in acest domeniu, performantele sint adesea conjuncturale: prosperitatea de azi se poate transforma maine in stagnare sau chiar in recesiune.

E greu, deci, de imaginat ca s-ar putea incepe dezmembrarea Romaniei pe baza acestui «concept fluctuant».

In citeva cuvinte, punctul 8 al memorandumului rezuma – sub forma de argument incitativ – intreaga confuzie, intreaga malignitate ce sta la baza ideologiei europene.

Este vorba despre «asumarea pe baze civice a identitatilor regionale». Mai multe generatii de politicieni si tehnocrati au conceput evolutia Uniunii Europene animati de o tenace aversiune fata de tot ce e n a t i o n a l.

De la bun inceput, scopul urmarit a fost disparitia statelor-natiuni prin integrarea si apoi diluarea lor intr-o vasta si cit se poate de abstracta federatie. (Dar oare nu ne invata Marx ca istoria va sfirsi prin a aboli statele?

Si nu preconiza Lenin integrarile regionale si guvernele supra-statale ca tehnica de dominare continentala si apoi mondiala? Cat despre Regiunea Mures Autonoma Maghiara, nu a fost ea o inventie a regimului comunist?)

Incorporarea treptata a statelor in magma federala nu poate fi, insa, completa, ireversibila, atita timp cit mai persista vreun vestigiu al sentimentului national. Vointa – poate ca  t a c t i c a  ar fi un cuvint mai potrivit – de anihilare a acestui sentiment explica acerba lupta dezlantuita in ultimii zece ani impotriva «nationalismului» – o «crima» de care, pentru a adinci confuzia, sint acuzati, de-a valma cu xenofobii vindicativi, toti cei care au imprudenta de a-si revendica atasamentul fata de o tara si un popor.

Pentru aceleasi motive, patriotismul a fost transformat intr-o notiune depasita, ridicola, daca nu chiar putin periculoasa, recomandindu-se insistent de la o vreme stimularea «patriotismului european».

O rezolutie a Parlamentului european din primavara anului 2000 arata «ca Europa trebuie sa se elibereze de ideea unei culturi fundamental albe (s i c) si cere redefinirea “natiunii” in beneficiul Comunitatii». Insusi faptul ca deputatii europeni pun cuvintul natiune intre ghilimele este suficient de elocvent!

In schimbul vechilor repere – si pentru ca individul nu-si poate pierde atit de usor obisnuinta (si, probabil, chiar nevoia) de a se defini prin apartenenta la un spatiu si la un grup – se propune (iar, peste citiva ani, se va impune) crearea identitatilor regionale, adesea perfect artificiale, de altfel. Memorandumul de care ne ocupam recomanda alegerea acestei cai.

Potrivit autorilor, noua identitate va trebui «asumata» – si inca «pe baze civice». O formulare din care rezulta cum nu se poate mai limpede caracterul contrafacut, fortat chiar, al reidentificarii.

Cel care s-a nascut roman (sau turc, sau polonez…) nu are nimic de asumat si se poate lipsi de «baze civice» in afirmarea apartenetei sale. Lucrurile sint mai putin simple, mai putin n a t u r a l e, in cazul identitatilor regionale impuse.

Care va fi, de pilda, apartenenta unui buzoian stramutat pentru zece ani la Baia Mare?
Acelasi punct 8 asigura ca identitatile regionale «contribuie, in regiunile multietnice cum sint Banatul, Transilvania sau Dobrogea, la formarea unei identitati transetnice».

Acest straniu concept – care va entuziasma desigur pe birocratii de la Bruxelles – se talmaceste, banuiesc, astfel: romanii din Transilvania nu vor mai fi romani, ci transilvaneni; in acelasi timp, ungurii din Transilvania (care vor avea legitimatie de unguri si vor continua sa fie reprezentati in Parlament de un partid etnic) nu vor mai fi unguri, ci tot transilvaneni.

In afara de eventualitatea adoptarii limbii esperanto, unii dintre acesti transilvaneni, care nu stiu romaneste, se vor afla in imposibilitatea de a se intelege cu alti transilvaneni, care nu stiu ungureste.

Insa, prezic autorii, aceasta situatie va ajuta sa fie «depasite atit nostalgiile, temerile sau escaladarile extremist-nationale, cit si nationalismele voalate».

Fara indoiala!… Ajunge sa dezmembram o tara si sa inventam noi identitati pentru a trai in armonie. Caci «proiectul constructiei regionale a Romaniei» – alta formulare ciudata! – nu va putea fi pus in aplicare decit d u p a ce tara va fi fost  d e c o n s t r u i t a.
Memorandistii propun, asadar, impartirea Romaniei intr-un numar inca nedefinit de entitati, ceea ce implica, in primul rind, modificarea in profunzime a Constitutiei si eliminarea articolului 1, in care se afirma caracterul national si unitar al statului.

Potrivit D-lui Miklos Bakk, acest prim articol al legii fundamentale ar trebui, mai degraba, sa proclame ca «Romania este stat federal bazat pe unitatea civica a cetatenilor».

Cind Dl Bakk va putea sa transpuna in termeni juridici traditionali notiunea de unitate civica a cetatenilor si cind va explica – fara a recurge la himerele eurocratilor de la Bruxelles – in ce mod poate ea sa serveasca drept temelie unui stat, atunci discutia va deveni, cu siguranta, mai limpede.

La rindul sau, Dl Molnar afirma ca regiunea este conceputa in sens civic, fara insa a face abstractie de existenta mai multor entitati nationale.Opinia publica, explica el, trebuie obisnuita cu conceptul de «regionalism civic».

Dincolo de dificultatea de a intelege subtilitatea acestui concept, faptul ca opinia publica «trebuie obiSnuita» cu el, sugereaza o situatie nefireasca, impusa cu forta.

Pe de alta parte, in scrisoarea pe care au adresat-o primului ministru Adrian Nastase, memorandistii afirma ca «unitatea tarii este si ea regindita in acord cu noile valori ale democratiei consensuale si participative si se consolideaza mult mai mult prin constructia unor solidaritati locale».

Dar de ce trebuie cu tot dinadinsul r e g i n d i t a unitatea tarii? Si, la urma urmei, unitatea nu e de mai multe feluri – ea exista sau nu. Atunci, cum poate fi ea regindita? Nu trebuie oare, in loc de «regindita», sa citim «reformulata» – adica  r e v i z u i t a sau chiar  c o n t e s t a t a?

Si apoi, cum poate fi consolidata unitatea tarii prin «constructia unor solidaritati locale»?

Lasand la o parte faptul ca solidaritatile c o n s t r u i t e nu pot fi decit artificiale si deci efemere, e ciudat sa se pretinda ca inmultirea identitatilor poate fi un factor de unitate.

In sfarsit, memorandistii isi exprima convingerea ca «Romania poate iesi din zodia nefasta a tensiunilor interetnice prin acest demers transetnic care adauga solidaritatii etnice una regionala». Altfel spus, un roman si un ungur care, traind in Romania, se antipatizeaza, vor deveni cei mai buni prieteni indata ce vor trai in regiunea federata Transilvania. Greu, foarte greu de crezut.

Cu atit mai mult cu cit in Romania nu exista doar romani si unguri. Chiar daca textul pare a fi conceput anume pentru cazul Transilvaniei, ar fi interesant de stiut cum se gindesc autorii sa includa tiganii in noua «identitate transetnica» regionala – mai cu seama in lumina recentului sondaj care scoate la iveala opiniile la fel de negative ale romanilor si ungurilor despre aceasta numeroasa minoritate, instabila geografic si reticenta la asimilare.

* Atat in textul memorandumului cit si in explicatiile date ulterior de autori, principalul argument adus in sprijinul acestei initiative este crearea in Romania a unui «consens cu dezbaterea care se desfasoara la nivel european despre viitorul Europei unite».

Vrem, adica, neaparat – si cu orice pret! – sa facem placere ideologilor de la Bruxelles, adepti inflacarati ai regionalizarii.

E bine, in acest caz, sa stim de unde a pornit aceasta idee, care i-a fost evolutia in timp si cine sint promotorii ei de azi.

 

Inca din secolul XIX, un text politic german evoca «principiul nationalitatii, al autonomiei si al descentralizarii» in virtutea caruia «substratul etnic trebuie degajat de coaja statala inainte de a proceda la alte combinatii»

 

1. Julius Fröbel, militant pentru constituirea unei Germanii mari, este, in a doua jumatate a secolului XIX, inca si mai explicit: «Salvarea Europei depinde de posibilitatea de a impune sistemul federativ.»

Sistem in fruntea caruia s-ar afla, desigur, Germania. Ideea de a transforma regiunile locuite de minoritati germane in entitati autonome, avanposturi in Europa centrala si orientala ale R e i c h-ului a devenit astfel o constanta a gindirii politice berlineze.  In 1925, Gustav Stresemann, ministru de Externe al Germaniei, propune reunificarea tuturor acestor regiuni intr-un singur stat german.

Faptul ca o astfel de manevra ar implica anexarea unor vaste teritorii locuite de populatii alogene nu pare sa constituie un impediment in viziunea lui Stresemann, care sugereaza ca aceste regiuni sa obtina un statut de autonomie, in cadrul R e i c h- u l u i .

Pe de alta parte, incepind cu deceniul al doilea al secolului XX, ideea nationala, care se aflase la baza formarii majoritatii statelor europene, este din ce in ce mai contestata. In primul rind, de bolsevicii rusi si, la incitarea lor, de comunistii din celelalte tari.

Apoi, in ordine cronologica, de catre fascistii italieni. Giuseppe Bottai, ministru al Invatamintului in timpul lui Mussolini, considera ca nationalismul constituie «o frina in calea progresului general al civilizatiei». Exact ce se spune si azi!

Colegul lui, ministrul de Finante Alberto de Stefani, era convins ca «nationalitatile nu formeaza o baza solida pentru noua ordine»

2. Nazistii nu vedeau nici ei cu ochi buni manifestarile nationaliste, iar Hitler emitea pareri cit se poate de virulente in legatura cu acest subiect.

3. Evident, si in cazul comunistilor si in cel al fascistilor sau al nazistilor – animati cu totii de o gindire imperiala violenta –, intoleranta se manifesta numai fata de nationalismul altora.

Dar, venind din directii atit de diferite si emisa de surse atit de puternice, ideea deznationalizarii statelor si, apoi, a disparitiei lor, nu putea sa nu se intinda de- a lungul si de-a latul continentului.

Nu mai raminea decit sa fie lansat principiul contopirii intr-o cit mai intinsa entitate depersonalizata. Primul care a sugerat constituirea unei vaste federatii euro-asiatice, inca de la mijlocul anilor 30, a fost Trotki.

Sub numele de Statele unite europene sovietice (s i c), acest conglomerat avea ca prim scop contrarea dominatiei economice americane. Citiva ani mai tirziu, Hitler s-a aratat si el un partizan fervent al integrarii europene.

«Popoarele europene reprezinta o familie in aceasta lume. […] Nu e foarte inteligent sa ne inchipuim ca intr-o casa atit de strimta cum e Europa, o comunitate de popoare poate mentine pentru multa vreme sisteme legale diferite si conceptii diferite asupra legii.»

4. Hitler se exprima astfel in 1941. Dar am putea regasi aceleasi cuvinte in orice discurs pronuntat saptamina trecuta la Bruxelles. Trebuie notata, de asemenea, referinta la casa europeana, repusa in circulaTie, 50 de ani mai tirziu, de Gorbaciov.

Tot in 1941, ministrul fascist Alberto de Stefani propunea crearea unei Uniuni europene (s i c !) care sa nu fie influentata de fluctuatiile politicii interne a statelor membre.

In 1942, nazistii organizau o conferinta intitulata «Comunitatea economica europeana» (s i c !), in cadrul careia «comunitatea de destine» a popoarelor continentului – inca o expresie care a redevenit moderna – a fost pe larg dezbatuta.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

In martie 1943, guvernul nazist incheia redactarea unui plan pentru infiintarea unei Confederatii europene, unul dintre obiectivele propuse fiind instituirea unei uniuni monetare (sic !).

Vizionar, Joseph Goebbels, profetiza cu aceasta ocazie ca «peste cincizeci de ani […] in gindirea popoarelor tarile nu vor mai fi un reper»

 

5. Iar Hitler declara ca «germanii […] trebuie sa constituie nucleul imprejurul caruia se va federa Europa»

 

6. Incepind cu anii 90, guvernul de la Bonn a insistat mult pentru ca Uniunea europeana sa se structureze imprejurul unui nucleu dur format din Germania si Franta. Adaugarea adjectivului «dur» si cooptarea Frantei in rolul de partener-alibi e singura schimbare fata de proiectul initial.

«Aceasta staruinta [a Germaniei, n. a.] de a crea o Europa unita s-a concretizat in redactarea unei harti a Europei federale a regiunilor […]. Examinind-o cu atentie, constatam ca statul european formeaza un bloc unit, compus doar din regiuni.

Acestea din urma beneficiaza de o autonomie regionala si culturala totala. Marile subiecte (diplomatia, politica de aparare, principalele probleme economice…) sint tratate la virful acestui stat european federal al regiunilor. Conceptorii acestui proiect ideal au fost Sefii Waffen SS. »

 

7. O paternitate uimitoare si nu tocmai onorabila pentru ideea – atit de «moderna» in timpul din urma… – a Europei regiunilor. In acelasi timp, o paternitate pe care oficialitatile zilelor noastre, dind dovada de o discretie lesne de inteles, prefera s-o treaca sub tacere.

Desigur, in 1945, prin invingerea Germaniei, proiectul a intrat intr-o faza de latenta. Urma sa fie readus destul de repede in actualitate de catre o seama de intelectuali occidentali de stinga.
Expresia «Europa regiunilor» a fost re-utilizata in 1962 de catre eseistul elvetian Denis de Rougemont.

In cadrul unui colocviu desfasurat la Aix-en-Provence (Franta), el a afirmat ca deschiderea Pietii comune – predecesoarea actualei Uniuni Europene – trebuia sa conduca la «o devalorizare a cadrului national» si la «o eliberare a diversitatilor regionale».

Un an mai tirziu, Guy Héraud, profesor de drept la Universitatea din Strasbourg si militant federalist european, publica o carte intitulata Europa etniilor.

In sfirsit, intre 1965 si 1967, un grup de lucru condus de catre Denis de Rougemont a dat o forma definitiva temei «Europa regiunilor». Potrivit conceptiei regionaliste si federaliste nascuta atunci, statul-natiune este o entitate artificiala care oprima diversitatile interne.

O dubla evolutie ar duce la depasirea statului de jos in sus (prin regiuni) si de sus in jos (prin constructia Europeana).

8.  Asadar, atit fenomenul regionalizarii cit si Uniunea Europeana tind in mod fatis sa diminueze statul, sa-l puna intre paranteze, reducindu-l la stadiul de abstractie inutila, etapa ultima fiind disparitia lui. Tehnica de expansiune si dominare imperiala conceputa de o Germanie ce cauta sa-si plaseze jaloanele in cadrul extinderii catre Est, regionalizarea a fost preluata de Uniunea Europeana, animata si ea de confuze si nemarturisite idei imperiale.

In acest nou cadru si continuind temeinca traditie evocata mai sus, Germania si-a arogat condu- cerea operatiunilor de regionalizare si federalizare.
Plecind de la lucrarile unei organizatii care se declara europeana desi este pur germana, Uniunea federalista a comunitatilor etnice europene (Föderalistische Union Europäischen Volksgruppen), Uniunea Europeana a adoptat in anii 80 si 90 patru texte fundamentale: Carta europeana a limbilor regionale si minoritare, Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor, Protocolul aditional la Conventia europeana a drepturilor omului si Conventia speciala pentru drepturile la autonomie.

Toate sint de inspiratie germana iar ministerul de Interne de la Berlin e direct implicat in punerea lor in practica. Pe baza acestor texte, Germania obtine adoptarea unor documente care vor da peste cap structurile statelor nationale. Este vorba despre Conventia-cadru privind cooperarea transfrontaliera (Carta de la Madrid), Carta autonomiei locale si Carta autonomiei regionale.

Conventia-cadru privind cooperarea transfrontaliera a fost elaborata de Asociatia regiunilor frontaliere europene, o institutie creata si condusa de germani, avind drept scop constituirea «euroregiunilor» – entitati teritoriale aflate de o parte si de alta a frontierelor de stat.

Doua astfel de artificii de inspiratie euro-germanica au fost inaugurate in timpul regimului Constantinescu: «euroregiunea Prutul superior», compusa din judetele Suceava si Botosani (in Romania), regiunile Balti si Edinet (in Republica Moldova) si regiunea Cernauti (in Ucraina); cea de-a doua este «euroregiunea Dunarea de jos», compusa din judetele Galati, Tulcea, Braila (in Romania), regiunea Odesa (in Ucraina) si regiunea Cahul (in Republica Moldova).

Textele fondatoare ale Asociatiei stipuleaza, de altfel, ca «obiectivul actiunii conduse in cadrul regiu- nilor transfrontaliere si scopul urmarit prin cooperarea transfrontaliera este […] depasirea frontierei sau, cel putin, reducerea importantei ei la o simpla frontiera administrativa»

9. Rolul politic, istoric al frontierei se sfirseste odata cu aceasta initiativa. Gorbaciov nu spera altceva, in decembrie 1989, cind propunea «permeabilizarea» si apoi «spiritualizarea» frontierelor.

Conceptul sovietic al «casei comune europene» – lansat de Brejnev in 1981 si preluat de Gorbaciov in 1985 – a fost adoptat de intreaga clasa politica vest-europeana, astfel incit identitatea ideilor in privinta suprimarii frontierelor nu are de ce sa ne mire.
Dupa Carta autonomiei locale, redactata tot de un functionar german, Carta autonomiei regionale, de aceeasi provenienta, tinde sa desavirseasca dezmembrarea statelor prin acordarea unei autonomii complete si in toate domeniile entitatilor regionale.

10.  Ajunsa in acest stadiu, regiunea nu are decit doua posibilitati de evolutie: fie o noua dizolvare – de data aceasta nu in masa nationala, ci in cea, absolut impersonala, a Uniunii Europene –, fie revendicarea independentei, repetand, in acest caz, experienta «reusita» din K o s o v o .

Generalul Pierre M. Gallois, «parintele» sistemului francez de aparare nucleara, a semnala existenta «Centrului european pentru problemele minoritatilor», al carui sediu se afla in localitatea germana Flensburg, si care e finantat de guvernul de la Berlin. Principalul obiectiv al acestei institutii este stimularea revendicarilor autonomiste ale minoritatilor est- si vest-europene.

In momentul in care aceste revendicari ajung sa produca situatii conflictuale, solutia propusa e federalizarea.

Desigur, acolo unde frontierele au disparut si, odata cu ele, autoritatea statala centrala, revendicarile nu mai au, teoretic, nici o ratiune de a fi.

Ceea ce se uita, insa, in calculul simplist care sta la baza viitoarei integrari europene, este ca micile entitati nu ofera nici o garantie de stabilitate.

Dimpotriva: inmultirea lor conduce in mod inevitabil la inmultirea motivelor de neintelegere. In plus, nimic nu garanteaza ca, dupa ce au refuzat autoritatea statului de care s-au rupt, regiunile (si minoritatile) vor accepta mai usor cealalta autoritate, indepartata, imateriala si mult mai centralizata, a structurilor comunitare de la Bruxelles. Regionalizarea, urmata imediat de integrarea europeana, nu va insemna pentru aceste regiuni (si minoritati) decit o subordonare de alta natura.

Ceea ce va implica, probabil, continuarea revendicarilor. Trecerea din structurile statului in cele ale supra-statului european nu reprezinta «un salt calitativ», ci doar inlocuirea unei autoritati centrale cu alta.

 

11. Referindu-se la rolul Germaniei in Europa, fostul ministru de externe Klaus Kinkel afirma cu stupefiant cinism: «Sintem [Germania, n . a .] predestinati sa tragem principalele foloase de pe urma intoarcerii acestor tari [fostul bloc socialist, n . a .] in Europa. In exterior, trebuie sa reusim acolo unde am esuat de doua ori.»

 

1 2 .Cu alte cuvinte, ceea ce Germania n-a putut obtine prin doua razboie mondiale va fi dobindit prin intermediul integrarii europene. Marturisirea fostului demnitar este perfect coerenta cu numeroasele declaratii ale oamenilor politici germani, de la Kohl la Schröder, potrivit carora natiunea este «un obstacol» in calea constructiei europene, iar suveranitatea «un concept depasit». In toate aceste domenii, nici o ruptura fata de gindirea italiana si germana din anii 30 si 40 (v. s u p r a).

Transferul treptat al suveranitatii nationale catre centrul federator care este Uniunea Europeana – transfer inaugurat prin Tratatul de la Maastricht – nu este altceva decit o forma de aservire fata de o guvernare imperiala.

Cucerirea juridico-birocratica a inlocuit, pur si simplu, cucerirea militara. Iar politica de regionalizare nu este decit o transpunere a vechiului precept: divide et impera. Pentru moment, acest imperiu care nu-si spune numele are un motor: Germania.

Dar, in scurt timp, posibila aderare a Rusiei va schimba sensul tuturor calculelor care au fost facute pina acum si va surprinde pe multi dintre actualii entuziasti ai integrarii.
*
Miscarile regionaliste si federaliste din Romania, al caror punct culminant este memorandumul propus recent dezbaterii publice, se inscriu in «logica europeana» descrisa mai sus. Asadar, chiar daca ele vor fi combatute in interiorul tarii, institutiile europene le vor privi cu simpatie si chiar le vor sprijini. Odata lansata, dinamica dezmembrarii nu va putea fi usor oprita.

Cu atit mai mult cu cit o parte considerabila a clasei politice internationale, preluind fara sa-si dea seama ideile din anii 20 ale Kominternului, considera ca Romania este un stat asupritor. Sa nu uitam ca «depasirea spiritului de la Versailles» este un obiectiv din ce in ce mai raspindit in Europa, sprijinit cu fermitate de catre Germania. Si sa nu uitam ca recunoasterea precipitata a independentei Croatiei si Sloveniei de catre Germania – care a reusit sa impuna aceasta optiune intregii Uniuni Europene – a dus la descompunera Iugoslaviei si la declansarea unui razboi care, poate, nu s-a sfirsit inca.
Ideea regionalizarii si federalizarii Romaniei nu este noua. In octombrie 1992, o parte din UDMR cerea organizarea unui referendum pentru constituirea unei regiuni autonome in centrul tarii.

Pe 7 octombrie 1994, avocata vieneza Eva Maria Barki, presedinta Aliantei Transilvane, era declarata persona non grata de catre autoritatile de la Bucuresti tocmai pentru ca activa in sensul inlocuirii actualei forme a statului printr-o federatie.

In septembrie 1998, «Forumul din Tinutul Secuiesc» adopta un document prin care se cerea autonomia regiunii in conformitate cu Carta autonomiei regionale (v. s u p r a).

Tot in septembrie 1998, D-na Eva Maria Barki declara in cadrul unei conferinte la Miercurea-Ciuc: «Cum vad eu viitorul vostru pe Pamintul Secuiesc si in Transilvania. Sint multe rani deschise pe trupul nostru, rani care, nici dupa 80 de ani de la Diktatul de la Trianon, nu s-au cicatrizat. […] Nu exista alta alternativa decit autodeterminarea maghiarimii, autonomia si federalizarea Romaniei. […] Ma bucura nespus de mult ca sint si romani care sustin ideea federalizarii si autonomiei Transilvaniei. […] Viitorul nostru e intr-o Romanie federalizata. Fiindca Ardealul si Vechiul Regat nu au o istorie comuna.»

In iulie 2001, Liga Pro Europa organiza la Alba Iulia o masa rotunda – «Rolul Transilvaniei intr-o Europa a regiunilor» – la care participau si citiva dintre actualii memorandisti.

Cu aceasta ocazie, Dl Gusztav Molnar impartasea publicului viziunea sa despre viitoarea Europa Centrala, alcatuita din «fragmente de tari» si in care ar putea fi inclusa si Transilvania.

Idee din care reiese ca Transilvania va face parte din «noua» Europa Centrala, iar restul tarii din altceva, o zona geografica (si, desigur, culturala) deocamdata nedefinita.

La rindul sau, copresedinta Ligii Pro Europa, D-na Smaranda Enache – numita de Emil Constantinescu in functia de ambasadoare, adica reprezentanta a statului – afirma ca «trebuie sa reflectam la o rearanjare a statului», adaugind ca Romania trebuie reformata (?) in conformitate cu standardele europene

1 3. Orice sinteza a discutiilor privind federalizarea tarii duce in mod inevitabil la o evidenta: ele pornesc sistematic si cu obstinatie de la statutul Transilvaniei.

Chiar si Dl Simirad, ale carui idei de autonomie moldoveneasca si-au pierdut o parte din vigoare, poate fi considerat un plagiator al regionalistilor ardeleni.

Acestia din urma si-au gasit in ideologia europeana un argument si un sprijin pentru a milita in favoarea revenirii la o Romanie feudala (Dl Ovidiu Pecican a subliniat necesitatea pastrarii anumitor autonomii istorice: Tara Oasului, Bania Craiovei, Tara Vrancei, etc.

1 4. Aceasta Romanie, dotata cu o sumedenie de guverne regionale si parlamente provinciale – ceea ce, in viziunea memorandistilor, va elimina birocratia – va fi reconstruita politic «in consens cu principiile de baza ale constitutiei europene, in curs de elaborare».

Asupra acestui punct, se cuvine sa atragem atentia autorilor ca daca tot si-au asumat sarcina titanica de a demonta o tara si a o remonta apoi «altfel», ar fi util sa se informeze in legatura cu evolutia modelului lor: constitutia europeana nu este nici pe departe «in curs de elaborare».

Pur si simplu Gerhard Schröder si Jacques Chirac fac eforturi supraomenesti pentru a convinge opinia europeana ca un astfel de text legislativ este indispensabil. Dar cum adoptarea ei ar insemna un pas in plus pe calea pierderii suveranitatilor nationale, entuziasmul fata de acest demers e limitat.

Dupa cum limitata e si increderea locuitorilor din tarile membre ale Uniunii Europene fata de entitatea supra-statala in care traiesc (49%).

Acest procentaj minoritar nu exprima nimic altceva decit faptul ca Uniunea Europeana si-a pierdut legitimitatea si ca, daca existenta ei ar fi conditionata de organizarea unui referendum, ar trebui s-o vedem, pur si simplu, disparind.

Teama, insa, de a se afla in fata unui rezultat negativ – asa cum s-a intimplat de mai multe ori in tarile scandinave sau, recent, in Irlanda – determina autoritatile comunitare sa refuze cu indaratnicie organizarea unui astfel de referendum, cu pretul unei grave limitari a democratiei. Acesta este straniul model pe care va fi asezata viitoarea Romanie federala!

Cat despre entuziasmul romanilor pentru structurile comunitare, el este, in sine, o ilustrare a necunoaSterii acestor structuri.
Dincolo insa de preluarea fara discernamint a ideilor inoportune, frecventa dezbaterilor despre federalizarea Romaniei si amploarea pe care acestea o iau este, fara indoiala, simptomul unui rau ce s-a instalat in corpul societatii.

Faptul ca minoritatea maghiara din Transilvania revendica un statut de autonomie – dar ce se va intimpla, in acest caz cu ungurii din Bucuresti? – nu are de ce sa mire.

Ceea ce tulbura e usurinta cu care grupuri din ce in ce mai importante de romani isi insusesc aceasta revendicare si militeaza in numele ei.

Imaginea pe care, inaintea actualilor memorandisti, au dat-o miscarile D-lor Simirad si Gherman este aceea a unei Romanii care poate nu tine cu tot dinadinsul sa se dezmembreze, dar nici nu stie daca mai vrea sa-si pastreze integritatea.

Demersul de azi al intelectualilor de la revista P r o v i n c i a poate fi invinuit de agravarea confuziilor.

El are, insa, meritul paradoxal de a scoate in evidenta adincile rani care mutileaza societatea, marile rupturi care o ameninta.

Este rolul guvernantilor, oricare vor fi ei, sa asigure coeziunea nationala si integritatea teritoriala a tarii.

Dar pentru aceasta nu trebuiesc promisiuni electorale nerespectate sau discursuri sterile, ci o politica inteligenta, eficace, ale carei rezultate sa dea poporului certitudinea ca Romania merita sa supravietuiasca si sa ramina intreaga.

 

 

 

 

 

Radu Portocala

 

 

 


Surse si note:

 

 

1 Citat in Jean Nurdin, L’idée d’Europe dans la pensée allemande à l’époque bismarckienne, Berna, Ed. Peter Lange, 1980, p. 139.
2 Citate extrase din John Laughland, The Tainted Source, Londra, Ed. Little, Brown and Company, 1997, pp. 17-18.
3 Adolf Hitler, Libres propos sur la guerre et la paix, Paris, Ed. Flammarion, 1952.
4 Ibid.
5 Citate extrase din John Laughland, op. cit., pp. 13-30.
6 Adolf Hitler, op. cit., p. 317.
7 Pierre Hillard, «Requiem allemand sur l’Europe», in Géostratégiques, Nr. 4, aprilie 2001, Paris.
8 Franaois Saint-Ouen, L’Europe des régions, Centre européen de la culture / Actes Sud, 1995.
9 Charte européenne des régions frontalitres et transfrontalitres, Ed. ARFE, 1981, 1985.
10 Pentru ultimele trei paragrafe, v. Pierre Hillard, op. cit.
11 Balkans-Infos, aprilie 1997.
12 Citat in Michel Collon, Poker menteur, Bruxelles, EPO, 1998.
13 Ziua, 16 iulie 2001.
14 Ziua, 12 decembrie 2001.

15.Ziaristi Online

16. napocanews.ro

17.badpolitics.ro

 

 

 

 

18/01/2020 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Reîmpărțirea sferelor de ­influență este inevitabilă   

 

 

 

 

 

Imagine similară

 

 

O nouă împărțire a sferelor de ­influență este inevitabilă

 

 

Ultima, dar nu cea din urmă, dintre împărțirile sferelor de influență a avut loc puțin înaintea intrării în secolul XXI.

Pentru a-și promova interesele comune, dar și interesele specifice, marile puteri ale lumii își împart vastul areal colonial de pe mapamond pe zone (geografice) sau pe sectoare (economice) de influență tocmai pentru ca interferențele (și deci conflictele) să se reducă spre binele colonialist comun.

Ultima, dar nu cea din urmă, dintre împărțirile sferelor de influență a avut loc puțin înaintea intrării în secolul XXI. După ce în anii ‘90 toate țările foste comuniste din Europa Centrală și de Est au trecut cu arme și bagaje în tabăra capitalului, tabăra respectivă, plină de foste și actuale puteri coloniale, a dat o bătălie de un deceniu pe zona cu pricina, așa-zis ieșită din comunism, deci tocmai bună de intrat în arealul colonialist.

Dincolo de emoțiile generate din perspectiva trăitorilor zonei, importanța concretă a acestei zone – politică și economică – se dovedea, la scară mondială, de rangul doi, dacă nu chiar de rangul trei, de interes. Fără Rusia, aceasta nu reprezintă vreo mare însemnătate.

Or, Rusia, după o prăbușire notorie, reușise deja o recuperare, cel puțin în măsura în care scăpase de lațul colonialist, indiferent  al căreia dintre puterile coloniale.

Și atunci, America, prezervându-și fief-urile tradiționale, a găsit mai profitabilă preluarea jocurilor în Asia, către care se deplasa centrul de putere economic al lumii, lăsând Europei de Vest nou-veniții din Europa Centrală și de Est.

Așa se explică absorbția rapidă a principalelor țări din Europa Centrală și de Est în deja autobotezata Uniune Europeană, după ce purtase diferite nume de la inaugurarea din anii ‘60.

În configurarea de la începutul anilor 2000 trăim și acum!

Dar vremurile și condițiile de la începutul anilor 2000 au apus definitiv. Deși nu se prea vrea a se vedea lucrurile cu ochii de azi, aproape totul este schimbat. America nu mai este cea de atunci. A pierdut teren. UE nu mai este cea de atunci. Comparativ, a câștigat teren.

Nici Rusia nu mai este cea de atunci. A recuperat teren. Nici China nu mai este ce era atunci. A depășit mai multe terenuri de joc. Ecuația s-a complicat. Cea bipolară – care a gestionat lumea după cel de-al doilea război mondial – nu mai este posibilă.

Trebuie găsită o formulă care să includă oricum nou-veniții ce nu existau practic în perioada războiului rece: China și Germania.

Că lumea întreagă nu mai este cea de la începutul anilor 2000 o arată și faptul că la conducerea țărilor membre ale G20 (cele mai importante țări ale lumii) se aflau atunci, în aproape toate, guvernări considerate cu vederi liberale, în timp ce acum avem, în supermajoritatea acestora, guvernări considerate ori autocrate, ori „populiste”, mai simplu spus – care nu convin colonialismului actual: autocrații, pentru că îi ridică acestuia în cale instrumentul statal, iar așa-zisul „populism”, pentru că îndrăznește, chiar din interiorul unor state-puteri coloniale, să dea prioritate intereselor naționale proprii, taxate drept înguste și depășite. Balanța este alta și se schimbă mereu și mereu!

Nici ecuația colonială nu mai este aceeași de la ultima împărțire a sferelor de influență la începutul anilor 2000. America – marea putere mondială – și-a reformulat strategiile și și-a reidentificat partenerii, rivalii, vrăjmașii.

Să fim serioși! Rusia nu figurează printre vrăjmași, în ciuda zgomotelor politice, sancțiunilor economice și altor asemenea. China – marea Chină care a trecut pe locul doi în lume la putere economică – ocupă totuși locul doi și la rivalii sau vrăjmașii Americii.

Primul loc este ocupat însă de departe, în ochii Americii, de Germania. Nu se prea discută în acești termeni, chiar se ezită a se pune problema în clar, dar asta este realitatea: Germania este văzută ca inamicul numărul 1.

Nu pentru că Germania ar fi progresat într-atât economic încât să ia locul Americii pe podium și nici pentru că UE, al cărui conducător evident este Germania, ar fi devenit prima putere ­colonială, ci pentru că strategii americani, și nu numai ei, văd ca pericol înaintarea unui alt Reich german (al IV-lea) pe arti­culația structurilor deja constituite ale UE.

Industria germană, vehiculul principal al colonialismului german, a oferit în mod neașteptat argumentul faptic că Germania, care se pregătea de al IV-lea Reich, nu mai are legătură cu miturile pe care cu dibăcie caută să le propage în lume.

A reieșit, după investigații nici măcar aprofundate, că industria auto germană mințea: îi mințea pe clienți, mințea autoritățile cu privire la parametrii în care se lăuda a se înscrie. Mai rău, un lanț întreg de corupție la cel mai înalt nivel căuta să acopere minciunile.

Americanii au lansat atac după atac: Volkswagen, Audi, Porsche, BMW, Mercedes, toate măsluiau soft-ul de măsurare a poluării. Miliarde peste miliarde de amenzi. Milioane de mașini rechemate în service.

Și afacerea, bine botezată „Dieselgate”, este probabil în plină desfășurare. Nici celebrele Siemens – pentru, am numi noi mai pe românește, șpăgi de-a binelea! – și Deutsche Bank – pentru manevrarea necomercială a dobânzilor! – n-au scăpat autorităților americane puse pe căutat.

Buba americano-germană a spart și aproape-aproape de granițele Germaniei înseși. Conflictul din Ucraina are toate ingredientele unei intruziuni multiple din afara țării și poartă îndeosebi amprenta unei  ca o încercare de a împiedica o înțelegere politică între cele două puteri, alimentată de complementaritatea economică excepțională a acestora.

Vânturarea NATO pe la granițele Ucrainei, cererile precise ale SUA de a înzestra cu armament greu vecinii din NATO ai Ucrainei probează nici dragoste pentru Ucraina, nici ostilitate față de Rusia, ci nimic altceva decât încercarea țintită de a împiedica Germania să ajungă la aranjamente pe zone de influență în regiune.

Criticile deschise la adresa gazoductelor care leagă Rusia direct de Germania prin Marea Baltică, cu ocolirea Ucrainei și Poloniei, precum și încurajarea americană deschisă a Poloniei pentru o politică independentă vizează tot Germania. Haosul politic din România are tot sorginte într-o înfruntare germano-americană.

Pentru România, euroatlantismul la care se închină a devenit un nonsens, „euro (adică Germania) și „atlantism” (adică America) sunt mai mult în despărțire decât împreună!

Interesul măcar aparent al Americii pentru România nu are ca explicație decât situarea României, ca și în cazul Ucrainei, pe traseul Germania-Rusia.  

 

 

 

 

romanialibera.ro

20/12/2019 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Moscova nu crede în lacrimi. Dar nici America. Cum va arăta frontiera estică a României? VIDEO

 

 

 

 

Joi 15 martie 2018, reprezentanți ai Asociației Europene „Dimitrie Cantemir”, au participat la masa rotundă, organizată la Grand Hotel du Boulevard de către Fundația Universitară a Mării Negre (FUMN).

  Tema dezbaterii: Moscova nu crede în lacrimi. Dar nici America. Cum va arăta frontiera estică a României?

Masa rotundă l-a avut ca moderator pe Dan Dungaciu, Președinte al FUMN. Vorbitori: Vladimir Socor, Jamestown Foundation; academicianul Daniel Dăianu și Iulian Fota, expert în Securitate, fost consilier prezidențial ; Petrișor Peiu, director la FUMN.

 

Primul vorbitor, dl Vladimir Socor, născut la București, este un analist politic al Fundației Jamestown și al Eurasia, Daily Monitor, specializat în zona Europei de Est.

Este stabilit în MünchenGermania. Specializarea sa principală se axează pe problemele politice, conflictele etnice și „conflictele înghețate”din fostele republici sovietice și CSI.

În excepționala sa intervenție, Vladimir Socor, în esență, a spus :

 

  • Istmul Baltico-Pontic reprezintă zona de demarcație dintre Europa și Rusia, începând cu sec. al XIV-lea. Extermiatea sudică : Marea de Azov, locul unde se confruntă armata rusă cu cea ucrainiană. Linia de demarcație a existat în Marea Neagră și după infrângerea în confruntarea războiului rece. Acum, această line  trece pe la vest de Crimeea, lăsând cea mai mare parte a Mării Negre la dispoziția Rusiei.

  • Frontul estic NATO, și nu flancul cum îl numesc anumiți analiști, este limita frontului estic al istmului Baltico-Pontic, istm în care  Ucraina joacă rolul de pivot. Europa este in singuranță, atunci când Rusia nu domnină Ucraina. Antagonsimul polono-ucrainian a fost în favoarea Rusiei, care a profitat de disensiunile dintre cele două țări. De aceea, trebuie evitate tensiunile între Ucraina  și vecinii ei vestici.

  • Sectorul sudic al NATO este cel mai vulnerabil, fiind mai slab apărat. Pe flancul de Sud sunt unități locale cu staffuri multinaționale. „Este un dezechilibru care se cuvine a fi rectificat”, a spus domnul Socor. „Confilctele înghețate sunt acele conflicte ce nu au rezolvare politică, și nu au loc confruntari armate”.

  • Conflictul ucrainiano-rus nu este inghețat, deoarece au loc ciocniri armate între cele două părți. Acordul de la Minsk este de fapt un dictat, deoarece condițiile au fost impuse de Rusia unei Ucraine îngenuchiate. „Eu îl numesc Diktatul de la Minsk”, a spus eminentul analist.

  • Rusia urmărește 2 proiecte de federalizare : unul pentru Republica Moldova și un altul pentru Ucraina. Memorandumul „Kozak” a fost preluat. Pentru Transnistria se folosește conceptul de „statut special”. Și în Dombask se doreste un statut special sub influenta Rusiei, cu drept de bolcaj al deciziilor politce în Ucraina. Rusia nu dorește să unifice teritoriul din Donețk și Luhansk. În cazul obținerii unui statut special în Transnistria, statutul special nu se negociază pentru Moldova. Pașii mici propuși de catre ruși conduc către desuveranizarea Moldovei pe flancul stâng și acordarea unei suveranități

  • Dialectica rusă are următorii termeni : unitate-sciziune-unificare pe o bază nouă. Se propune  și o federație contractuală între Moldova și Transnistria , care să se negocieze pe bază de egalitate între cele două Părți.

  • Federalizarea are forma nouă a statutului special. A apărut o bază politică a pașilor mici, parteneriat între Dodon si Plahodniuc, deci un parteneriat intre 2 entitati cu interese parțial diferite. Problema OSCE privind reunificarea Republicii Moldova din 2002 a rămas în atenție pâna in 2005. Vlad Plahodniuc, președintele Partidului Democrat din Moldova(PDM)  foloseste șantajul.

  • Televiziunea transnistreană l-a ajutat pe Dodon. Au fost aduși mii de votanți din Transnistria. Deci,  Dodon este președinte datorita lui Plahodniuc. Vizitele lui Dodon la Moscova : Chișinăul crează incidente simbolice, dar îndeplinește parteneriatul intern cu Plahodniuc. Dodon si politica pașilor mici.  Dodon a câștigat alegerile promovând unirea Moldovei cu Transnistria. Dodon trateaza cu Transnistria și Rusia.

 

Academicianul Daniel Dăianu a oferit o perspectivă a zonei Mării Negre și a Estului Europei, prezentând interferențele economicului cu politicul și cu geopoliticul.

În linii mari a prezentat următoarele :

 

  •   Trăim vremuri cu mari neclarități. Ordinea mondială are multe dezordini. Rusia este foarte asertivă. Atenția României trebuie îndreptată  în toate azimuturile.

  • Iliberalismul a aparut și în interiorul UE, ceea ce este foarte grav.  Este o lupta pentru putere. În spațiul global China are un mare rol.

  • Este un fel de intoarcere spre interior. Se asista la prezența și a altor actori. Frontul georgian și celelate fronturi sunt transgresate. Multilateralismul se erodează. Excepționalismul american a fost sprijin și garantor. Marele rival al SUA este China, care va fi prezentă și în interiorul UE și în zone aprinse, cum sunt Balcanii Occidentali.

  • Multilateralismul este erodat. Sunt mai mulți poli de putere. Armelor tradiționale li se alătură alte arme. Razboaie financiare există. În UE sunt interese nationale legitine. Este pericolul de a se diminua rolul UE. Interesul funciar al României și al Clubului 9 este de să întărească cooperarea între țări cu interese comune. Sunt state cu instituții slabe, dar care se confruntă cu forța Rusiei. UE trebuie sa fie mai robustă.  SUA nu trebuie să-și diminueze prezența în Europa. Dar nu trebuie să se rezume doar la vizite, ci la acțiuni și sprijin concret.

  • Este vital pentru România ca aceste cluburi să se întărească, avem nevoie de sprijinul SUA și al Partenerilor din UE.Trebuie să eliminăm distonațele cognitive. UE este întruchiparea unui club mai mare, multilateral. Am interpretat economic riscurile de securitate. Acum, poți fi lovit din interior fără trupe la graniță.

  • Sitemul financiar poate fi imobilizat putând să blocheze celelate sisteme. Sunt state liberale și state democratice. Cred că, în alte contexte politice, avem nevoie de acorduri de securitate. Fară acorduri foarte clare, care să garanteze granițele naționale și alte granițe. Fără ele, liberul arbitru și forța vor câștiga teren. În concluzie, atât pentru România, cât și pentru Europa, este nevoie de UE și SUA.

Domnul Iulian Fota, a oferit o perspectivă a rolului României și nu al altor state. Intervenția sa a cuprins următoarele idei :

  • Important este ceea ce facem noi în acest context internațional. Acum câțiva ani un ambasador american, a spus că are impresia că americanii trebuie să ne iubească țara mai mult decât o iubim noi, ceea ce nu este în avantajul nostru.

  • Situația internațională este foarte complexă. România este destul de autistă. Noi trebuie să înțelegem ce se întâmplă în jurul nostru. Dacă ideea de Vest, de Occident se păstrează, în vechea paradigmă, Estul s-a schimbat. Nu este numai Rusia, care are un comportament nord-corean, în paradigma Estului. Granițele fizice, în această epocă informațională, nu mai au rolul pe care-l aveau înainte. Sunt destul de volatile. Acum,  și China aparține acestei paradigme.  Ea reprezintă Estul pentru noi. Sunt rachete hipersonice, tocmai pentru a nu se ține seama de granițe.

  • China a format Eurasia. Noi nu suntem obișnuiți cu Eurasia. Credem că este o barieră a Uralilor.  China este prezentă și în Marea Neagră. China este antioccidentală, pentru ca așa reclamă interesele ei. Situația se complică mai mult cu Turcia.

  • Ideea de Est trebuie să fie schimbată. Nu vrem comportamentul unei prime linii în care ne aflăm. Clasa politică nu înțelege ce transformări se produc. Nu sunt dezbateri în parlament. Sunt mize diverse. Teama este că ne putem trezi cu un extemporal. Este un joc cu sumă zero.

  • Ce facem cu Polonia ? Mergem cu Franța și Germania sau cu Polonia, cu Occidentul sau cu Turcia ? Sunt întrebări la care trebuie să fim pregătiți să răspundem.

În continuarea dezbaterilor, domnul Dan Dungaciu-referindu-se la situația din Republica Moldova- a prezentat următoarele :

  • Atmosfera din Moldova este definită de 2 probleme : unionismul și furtul miliardului de euro. Laboratorul nostru a abordat problema miliardului. Anul viitor furtul se va șterge, deoarece se vor împlini 10 ani. Partidul Democrat protestează, dar nu își trimite oamenii să voteze, ceea ce înseamnă că nu este interesat de acest furt. La fel a procedat și Dodon, care  s-a limitat să treacă sub tăcere furtul miliardului.

  • Centenarul se desfășoară sub un semn negativ. Parlamentul Moldovei nu se va reuni în ședință comună cu cel al României pentru a celebra Marea Unire.

  • La Chișinău, anul 2018 a fost declarat „Anul lui Ștefan cel Mare”. Este proiectul asumat de guvern. Nu există nimic legat de centenar. Eu constat. Suntem parteneri, dar nu suntem frați. Nu poți transmite un mesaj ca și cum am fi frați. Miliardul este vândut de Dodon.

  • Sunt 2 alegeri : locale (în luna mai) și parlamentare. Va fi o bătălie geopolitică. Vectorul românesc va fi mai important. În noimbrie la alegerile parlamentare, partidul lui Dodon și gruparea independenților, vor avea, probabil, câștig de cauză. Este un sistem mixt. Liantul va fi reîntregirea patriei. Transnistria va fi în atenție.

  • Au fost cedări ale oficialilor de la Chișinău. Oficialii moldoveni au retras documentul depus la ONU prin care se prevedea retragerea trupelor rusești din Transnistria. Cine a făcut cedările din partea Moldovei. Jocul legat de Transnistria este foarte complicat, Dacă acceptă statutul special, Rusia va deveni pacificatoare. Cum va arăta frontiera estică. Reprezintă cam 10% ponderea Transnistriei. Planul Poroșenko era de fapt planul de la Minsk pentru Ucraina. România va trebui să se comporte cu sens. Până acum am arătat că suntem prea puțini interesați de Basarabia.

În finalul activității, domnul Petrișor Peiudirector FUMN, pe scurt, a prezentat următoarele :

  • Sancțiunile occidentale impuse Rusie nu au dat randament. Rușii au primit 3 lovituri: toate companiile rusești au trebuit să-și platească datoriile ; prăbușirea prețului la materiile prime (prețul petrolului a scăzut de 159 $ barilui, la 35 $/baril

  • Deprecierea rublei : s-au cheltuit 200 miliarde $, fără succes. Obama a spus că Rusia este izolată cu economia în transă.

  • Rusia a actionat ca la carte : rubla s-a echilibrat ; veniturile din exporturi  au fost mai mari Rusia produce mai mult petrol acum decât înainte ; inflația a fost stopata sub 3%

  • Petrolul de la Lukoil se vinde cu 60 $/baril ; veniturile din export au crescut mult ; șomajul este sub 5% ; excedentul comercial este de peste 100 miliarde $ în 2017.

  • Creșterea exportului a fost de circa 30 % in 2017, față de 2016. Excedentul exportului este de 102 miliarde $. Rusia a crescut cu 1,7 produsul intern brut. A redus bugetul militar  cu 0,5 %. S-au fabricat rachete SS 27 . Ucraina si Moldova au datoria publică foarte mare : 90%-Moldova și 124 % Ucraina;Deficitele de cont curent  sunt mari.  Cele două țări depind mult de asistenta financiara externă.

  • Expansiunea energetică a Rusiei este fără precedent. 35% din energia Europei provine din Rusia, care a depășit toate barierele de infrigement impuse de UE. Rusia continuă construirea conductei de gaz către Germania.  O mare cantitate (75% ) din gaz trecea prin Ucraina, acum doar sub 50%.  Gazele care tranzitează Ucraina vor fi cam 1/4  din ceea ce a fost. Pierderea este de 3% din PIB-ul Ucrainei.

  • Sunt investiții românești mai multe în Moldova, banca Transilvania este foarte prezenta. ROMGAZ construiește conducta spre Chișinău. România va fi primul investitor in Moldova. Este, totodată, principala piață de export pentru produsele din Basarabia. (http://aseu-dimitriecantemir.org/masa-rotunda-moscova-nu-crede-in-lacrimi/).

 

 

 

 

11/12/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: