CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Străinii ne-au zis VLAHI, ceea ce înseamnă ROMANICI. De unde au știut străinii că românii sunt VLAHI?!

 

 

 

 

România sau Țara Românească ?

Cât este de veche conștiința că noi, românii, descindem din latini, din romani?… Străinii ne-au zis VLAHI, ceea ce înseamnă ROMANICI.

O întrebare de bun simț: de unde au știut străinii că românii sunt VLAHI?!

 

Mistificarea istoriei este la rang de cinste în panoplia mijloacelor folosite, și este cu atât mai eficientă, cu cât nici românii în general nu par să aibă apetență pentru aflarea adevărului.

Beaumarchais, s-a inspirat din Francis Bacon care, in lucrarea sa “De dignitate et augmentis scientiarum” scria: “Audacter calumniare, semper aliquid haeret” (Calomniază cu indrazneală, până la urma tot se prinde ceva).

Parafrazându-l pe acest mare filosof, s-a ajuns în dezinformarea modernă, la un slogan preluat cu entuziasm și de propaganda antiromânească de astăzi:  „Mințiți, mințiți, ceva tot va rămâne!” 

Una din acţiunile politice la modă printre vecinii noştri, este cea a dezbinării neamului românesc.

Există teorii susţinute cu încăpăţânare de falşi istorici, conform cărora românii, moldovenii, vlahii, poate în curând și ardelenii sau oltenii, sunt popoare dferite și că nu au nici în clin sau în mânecă unii cu alții, mai deosebiți decât românii față de papuași.

Cât despre deosebirile inventate între vlahi și români, acestea au fost speculate mai ales de către sârbi și bulgari în încercarea reușită de divizare a minorității românești de pe teritoriile lor.

Dar să vedem cine sunt vlahii…

 

Vlah sau câte odata Valah este denumirea colectiva pe care a purtat-o populatia romanizată în nordul si sudul Dunarii pâna la linia Jireček Rom-27(Jireček Line), o linie imaginară din Balcani, care desparte zonele de influenţă ale limbilor latină (în nord) şi greacă (în sud) şi care porneşte din apropiere de oraşul Laçi din Albania de astăzi către Serdica (astăzi Sofia-Bulgaria) şi apoi urmează Munţii Balcani către Marea Neagră.

A fost folosită pentru prima oară de un istoric ceh, Konstantin Jireček în 1911 într-o istorie a popoarelor slave.

Trasarea acestei linii s-a bazat pe descoperirile arheologice: majoritatea inscripţiilor descoperite la nord de linie erau scrise în latină, iar majoritatea inscripţiilor din sud erau în greacă.

Ea este importantă pentru stabilirea locului unde s-au format popoarele balcanice şi de asemenea, ajută la clarificarea formării şi originii poporului român, deoarece este considerat improbabil ca un popor latin să se fi format la sud de ea.

 Vlahi este vechea denumire a populațiilor romanizate din Europa Centrală și Răsăriteană, de o parte și de alta a Carpaților, Dunării și Prutului, anume românii, aromânii, meglenoromânii și istroromânii..

Această denumire provine din etnonimul βλάχοι (Vlahos) în limba greacă, care a dat și denumirile de волохи (volohi) în rusă și oláh în maghiară.

Mai recent a apărut neologismul „Valahi”, un calc lingvistic recent, datorat înmulțirii traducerilor din lucrări în limbi străine (Walachen în germană, Valacchi în italiană, Vlachs sau Wallachians în engleză, Valaques în franceză, Valacos în spaniolă), de către traducători care nu cunoșteau forma românească „Vlahi”.

Se vorbeşte şi de o origine germanică a acestui cuvânt, sub forma “Walha” cu care vechii germani îşi denumeau vecinii celtici, probabil derivată din numele unui trib cunoscut de romani ca Volcae (Iulius Cezar), iar de greci ca “Ouólkai” (Strabon şi Ptolemeu).

Originea numelui tribului pare să fie aceeaşi cu nemţescul “volk” sau englezescul “folk“.

Această folosire este încă păstrată în limba engleză – Welsh şi pentru valonii din Belgia, pentru populațiile locale considerate romanice.

Exonimul Vlahi era folosit  de popoarele vecine pentru a-i desemna pe români înainte, dar şi după apariţia statului modern român.

Vlahi a devenit şi un „endonim” (autodefiniţie) la Meglenoromâni, sub forma Vlaşi.

După crearea statului modern român, exonimul Vlahi devine denumirea preponderentă a aromânilor, meglenoromânilor şi istroromânilor balcanici, pentru a-i deosebi de românii din România.

 Vlahii sud-dunăreni de azi sunt urmașii  tracilor romanizați și a romanilor antici veniți aici și rămași (ca și în Dacia).  Numărul lor este sistematic ignorat în recensământe (parțial fiindcă multe persoane nu doresc să se afirme ca fiind minoritare), nu sunt școliți în limba maternă și sunt supuși unui proces de asimilare, iar în România sunt pur și simplu socotiți Români, deși populația locală îi deosebește prin porecla de „machedoni” (cuvânt care nu trebuie să ducă la o confuzie  cu „macedonenii”, care sunt locuitorii slavi ai fostei republici iugoslave Macedonia (FYROM), sau bâştinaşii greci ai regiunii Macedonia din Grecia.

Astăzi Românii sunt artificial şi diversionist împărţiţi în Serbia care susţine că ar exista  două minorități așa-zis distincte – românii şi vlahii…

 Ţara noastră şi-a luat numele oficial la 24 ianuarie 1862, atunci când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, prin efortul remarcabil depus de Alexandru Ioan Cuza, care la data de 5 ianuarie 1859 a fost ales domnitor al Moldovei, iar pe 24 ianuarie al aceluiaşi an şi al Ţării Româneşti.

În cadrul primei adunări de după Unire a fost aprobată iniţiativa lui Cuza ca statul român să preia denumirea oficială de România, şi care mai târziu a fost precizată în primul articol al Constituţiei din 1 iulie 1866.

Cu toate că denumirea oficială a fost dată în anul 1862, numele a fost vehiculat  în perioada de dinaintea creării statului român modern. Locuitorii celor două principate au cerut  în cadrul Adunărilor Ad-Hoc din 7 octombrie 1857 şi 8 octombrie 1857 unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România.

Însă, marile puteri europene întrunite la Convenţia de la Paris, în anul 1858 au respins această dorinţă a românilor.

În declaraţie a s-a stipulat faptul că cele două principate se vor numi Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei Denumirea de „Romania“ este atestată de timpuriu în legătură cu spaţiul dunărean (scrisoarea lui Auxenţiu de Durostorum, dată în jurul anului 383).

Denumirea de « Vlahi » apare pentru prima oară în anul 976 în scrierile cronicarului grec Ioan Skilițes.
Originea numelui este legată de lingvistica germanică: aceeași origine duce la cuvintele “welsh” și “wallon” în alte părți ale Europei pentru populațiile locale considerate romanice. Mai târziu, forma cuvântului s-a nuanțat, oarecum schimbat în funcție de utilizatori. De exemplu, Italia în limba poloneză este numită “Włochy”, iar in limba maghiara “olasz” sunt italienii, iar “oláh” sunt românii.

Un izvor din secolul al XVI-lea evidenţiat de istoricul Şerban Papacostea, dovedeşte, fără vreun dubiu, că românii (şi unii străini), îi ziceau Ţării Româneşti  „Romaniola“ sau „Romandiola“.
Într-un memoriu al iezuitului ungur Ştefan Szántó (Arator), prin care se cerea înfiinţarea la Roma a unor colegii pentru diverse naţiuni, între care şi pentru Valachia inferior, „quae Romandiola et Romaniola dicitur”, acest cleric spunea că ţara aceasta era vecină cu Transilvania, că se numea odinioară Dacia şi că locuitorii ei vorbesc limba italică coruptă, pe care italienii o puteau înţelege.

„Romaniola”/„Romandiola” este un derivat de la Romania, o variantă a acestui nume. Iezuitul ungur spune că „Valahia inferioară este numită Romaniola” şi „Romandiola”, fără să indice de către cine. Se înţelege, însă, că de către locuitorii săi, românii, pe care îi prezintă ca italianofoni/ latinofoni, descendenţi de la Roma.

La începutul secolului al XVII-lea, cărturarul raguzan (din provincia Ragusa, din Sicilia) Giacomo Luccari folosea deja cuvântul România, denumind astfel Ţara Românească.

În secolul al XVIII-lea, acelaşi termen este folosit de cărturarul sas Martin Felmer. 

La rândul său, istoricul Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii din Cluj, a clarificat de mult problema şi vechimea numelui România. Iata ce spunea, reputatul nostru istoric, cu ceva vreme în urmă :

” Foarte mulţi oameni au uitat, iar alţii nu au ştiut niciodată că, până târziu, în secolul al XIX-lea, ceea ce românii numeau generic „Ţara Românească” era pentru orice străin „Valahia” (cu diferite variante de scriere şi pronunţare).

Se ştie sigur, din vechi izvoare, că Moldova, Banatul, Făgăraşul, Maramureşul etc. erau numite uneori şi terrae Valachorum sau Valachiae/ Vlachiae/ Volachiae, adică «ţări ale rumânilor». 

Aici, între Dunăre şi Carpaţii Meridionali (sau Alpii Transilvaniei, cum le ziceau occidentalii), s-a format la cumpăna secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, prin reunirea mai multor Vlahii, prototipul statului românesc medieval, adică Valahia Mare sau Ţara Românească. (…) Numele de Ţară Românească este absolut identic cu acela de Românie“, afirmă istoricul Ioan-Aurel Pop.

Civilizatia valahă prezintã similitudini frapante de-a lungul Carpatilor în ceea ce priveste etnografia, folclorul sau economia ruralã şi are comunã o parte a vocabularului, pãstrat atât în arhaisme dialectale cât si în toponimia montanã. 
Datorită  constituirii târzii a statului român modern şi a impunerii denumirii oficiale de România abia în a doua parte a secolului al XIX-lea, mulţi autori străini au rămas derutaţi în legătură cu dualitatea numelui de Valahia-România şi de valah-român.

 

 

Image result for harta lui Dimitrie Philippide,photos

Foto: Geographikon tes Roumounias (Geografia României), de Daniil Dimitrie Philippide pe http://www.dacoromanica.ro/  

S-a spus şi s-a scris adesea că numele de România a fost «inventat» sau folosit pentru prima oară de către un autor grec, Dimitrie Daniil  Philippide, un călugăr erudit, istoric și om de litere grec, profesor la Academia Domnească din București. 

A publicat în limba greacă la Leipzig  în 1816, o Istorie a României și o Geografie a României, care formau partea I-a și a II-a din  primul volum, al unei  lucrari concepute pe un plan mai larg.

Titlul complet al celei dintâi este: Istoria României, sau expunerea celor mai însemnate întâmplări amintite în stânga Istrului de jos, de la năvălirea egiptenilor până la așezarea conducătorilor români în Țara Românească și în Moldova, acum alcătuită întâi și tipărită la Lipsca Saxoniei, în litografia lui Tauchnitz. 

 

Tomul I, partea I-a.Cealaltă parte se intitulează Geografia României ca mijloc pentru o mai bună și mai deplină înțelegere a istoriei ei, acum etc. (tomul I, partea II-a.), lucrare însoțită și de trei hărți dintre care una priveștre toate Țările românești, peste care stă scris “Rumunia”.Philippide delimitează teritoriul național al românilor atât în textul descrierii, cât și în hărți.

Multă vreme s-a considerat că aceste cărţi ale lui Philippide au constituit actul de botez al României, şi că acesta ar fi fost cel dintâi care, într-o lucrare științifică, a dat și încetățenit numele de România “pentru locul întâi pe care-l țin românii, atât prin vechimea, cât și prin numărul lor” (Istoria României), dar astăzi medieviştii descoperă mereu menţiuni mai vechi ale unor termeni asemănători precum Romaniolia.

 

De altminteri, chiar şi în zilele noastre, românii, mai ales în mediul rural, când se referă între ei în limbaj colocvial, la statul român, nu spun România, ci „Ţara Românească”.Aşa cum pentru oricine, denumirea de Germania este sinonimă cu cea de Deutschland (care, tradusă literal în româneşte, înseamnă „Ţara Germană” sau „Ţara Germanilor”), tot aşa numele de Ţara Rumânească/ Românească nu poate fi decât un sinonim al denumirii de Rumânia/ România“.

 

„Dacă England (tradus literal „Ţara Anglilor”) este un sinonim perfect al denumirii de Anglia, dacă Scotland („Ţara Scoţilor”) este totuna cu Scoţia şi dacă Magyarország („Ţara Maghiară”) este numele oficial actual al Ungariei, nu vedem de ce şi cum am putea susţine că între numele de „Ţara Românească” şi cel de România ar fi vreo deosebire de esenţă?

Înconjurată din toate părțile, o insulă latină într-o mare slavă și turanică, romanitatea rărsăriteană s-a tot micșorat sub presiunea slavilor şi turanicilor, până a ajuns ceea pe care o cunoaștem astăzi.

Practic valahii sunt prezenţi si astazi mai ales în aria Carpatilor din Romania, Ungaria, Ucraina, Polonia, Serbia, Slovacia, Cehia etc.

In Cehia exista chiar o “regiune autonoma a vlahilor” denumită Valahia moravã (în ceha: Moravská Valaška), pilon de bază pentru continuitatea civilizaţiei vlahilor de-a lungul Carpaţilor.

 

 

 

 

 

 

 În istoria dreptului, exista un model valah cunoscut ca primul model de drept, fiind mentionat masiv in documentele cancelariilor principatelor românesti, ceea ce reprezintã o mãrturie fundamentalã a existentei vechiului Drept Valah, Jus Valachum (vezi Satul în Moldova medievalã, Editura Stiintificã si Enciclopedicã, Bucuresti, 1986, p.55-58).

Mistificarea istoriei este la rang de cinste în panoplia mijloacelor folosite de duşmanii poporului nostru și este cu atât mai eficientă, cu cât nici românii în general nu par să aibă apetență pentru aflarea adevărului.

Intre „vlahi” și „români”, deşi sunt fără nici o îndoială unul şi acelaşi popor, au fost inventate şi speculate deosebiri, mai ales de către propagandistii si falsificatorii istoriei sârbi, maghiari, ruşi și bulgari, în încercarea lor tenace de a diviza şi deznaţionaliza românii din teritoriile ocupate de ţările lor, de-a lungul istoriei.

In limba latină, Dreptul Valah poarta denumirea de „Lex Antiqua Valachorum”or „Jus Valahicum/Valachorum”.

Se poate afirma ca Dreptul Valah este primul model de drept international european, avand aplicabilitate dincolo de graniţele statale.

Conform enciclopediei Wikipedia, Dreptul Valah avea o parte economica și una juridicã, ce nu puteau fi încãlcate.

În realaţia cu instituţiile responsabile cu impunerea și asigurarea respectãrii legii proprii statului respectiv, vlahii rãspundeau uzual la orice interpelare a acestora cu formula:

“Du-mã la stãpânul tãu, am dreptul valah”, aducând astfel la cunostinţă ca poseda un drept special.

Vlahii au protestat împotriva celor care “au îndrãznit sã intervinã și să încalce privilegiile recunoscute ale lor”, dupã cum se menționeazã în documente din anul 1447.

Ca exemplu jurisdictional valah, până in anul 1598, domnii valahi din cetatea Făgăraşului primeau la numirea în domnie şi titlul de Duce de Fagaras, invocându-se “Jus antiqum Vaivodarum valachiae Transalpinae”.

 În corespondenţa dintre Ferdinand de Habsburg, fost rege al Ungariei şi Boemiei, principe al Transilvaniei şi împărat al Sfântului Imperiu Romano-German, şi arhiepiscopul catolic Nicholaus Olahus, mitropolit de Strigoniu şi primat al Bisericii Catolice din Ungaria, împăratul romano-german menţiona faptul că:

„Astfel sunt neamurile cele mai vestite, dintre care rudele tale, românii nu sunt cei din urmă, care cum se ştie sunt urmaşii romanilor, stăpânitorii lumii şi pentru aceea se numesc români.”

Deoarece românii erau singurii vorbitori numeroşi de limbă neolatină în Evul Mediu în zona central-sud-est europeană, termenul de vlah (cu variantele sale) a ajuns de la finele mileniului I să-i denomineze, în general, pe români.

Cu alte cuvinte, dată fiind inexistenţa unui alt grup neolatin important la Dunărea de Jos (deopotrivă la nord şi la sud de fluviu) şi la Carpaţi, slavii, ungurii, grecii şi celelalte popoare au ajuns să se refere la români (priviţi drept romanici) ca fiind vlahi.

Faptul, cum spuneam, nu este neobişnuit, dar este tulburător, fiindcă cele două etnonime – român şi vlah – înseamnă, în esenţă, aproape acelaşi lucru, adică moştenitor al latinităţii, al romanităţii.

Dacă se porneşte de la diferenţa dintre populus romanus şi lingua latina (adică dintre denumirea poporului roman şi a limbii sale), atunci se poate şi nuanţa: în timp ce termenul de român trimite în primul rând la originea etnică romană, la descendenţa din romani, termenul de vlah se referă prioritar la limba latină, la uzul acesteia.

Altfel spus, vlah înseamnă la origine latinofon (vorbitor de limbă latină, de limbă provenită din vechea Italie), iar rumân înseamnă „de la Roma”, legat de statul roman şi de romani.

În ambele cazuri, cum se vede, numitorul comun este Roma şi perpetuarea amintirii sale, prin origine sau (şi) prin limbă.

 Unii au crezut sincer şi mai cred că toponimul de România a apărut realmente ex nihilo la începutul secolului al XIX-lea, din raţiuni politice artificiale şi în spirit naţionalist modern. În legătură cu această convingere se află şi o alta, curentă şi acum în anumite zone ale spiritualităţii europene: valahii au fost o populaţie difuză, disparată şi neprecizată în Evul Mediu, cu mai multe ramuri şi componente; dintre anumiţi valahi, s-ar fi format în epoca modernă, odată cu naţiunile de tip modern, românii.

Cu alte cuvinte, valahii şi românii ar fi două popoare (etnii) predominant romanice, aflate în succesiune: întâi ar fi fost vlahii şi apoi românii.

Impunerea unor asemenea idei tendenţioase, cu substrat politic, legate de diferenţele dintre vlahi/valahi şi volohi sau dintre moldoveni şi români, fără nicio bază ştiinţifică, s-a făcut, în mare măsură, datorită propagandei ruseşti şi apoi sovietice, însuşite şi perpetuate până astăzi în anumite cercuri.

Românii de rând nu şi-au pus niciodată, în trecut, problema dualităţii vlah – român sau a altor nume.

Iar pentru elitele româneşti lucrurile erau clare de mult timp, din moment ce istoricul şi omul politic Miron Costin scria încă în secolul al XVII-lea:

„Şi acestea – nu toate denumirile, numai unele dintre ele – le-am însemnat, pentru înţelegerea mai uşoară a denumirilor neamului şi altor ţări, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românilor din Ardeal.

Aşa şi pentru neamul acesta, de care scriem, din ţările acestea, numele său drept şi mai vechi este român, adecă râmlean, de la Roma.

Acest nume de la descălecatul lor de la Traian, şi cât au trăit <românii>, până la pustiirea lor de pe aceste locuri şi cât au trăit în munţi, în Maramureş şi pe Olt, tot acest nume l-au ţinut şi îl ţin până astăzi, şi încă mai bine muntenii decât moldovenii, că ei şi acum zic Ţara Rumânească, ca şi românii cei din Ardeal.

Iar străinii şi ţările dimprejur le-au pus acest nume de vlah, de la vloh, cum s-a mai pomenit, aceste nume de valeos, valascos, olah, voloşin tot de străini sunt puse, de la Italia, căreia îi zic Vloh.”

 

Există o afecțiune psihologică numită „Efectul Dunning-Kruger”, care spune că un individ, cu cât este mai incompetent, cu atât e mai probabil să se autoevalueze ca fiind mai competent.

Cu alte cuvinte, persoanele lipsite de abilităţi şi cunoştinţe într-un anumit domeniu,inclusiv în cel al istoriei, suferă de iluzia superiorităţii, autoevaluându-şi abilităţile şi cunoştinţele ca fiind mult mai dezvoltate decât este cazul în realitate.

Efectul Dunning-Kruger este o eroare de apreciere în care persoane incompetente apreciază eronat competența lor ca fiind mult mai mare decât în realitate.

Acest comportament se datorează incapacității persoanelor respective de a-și recunoaște nivelul lor, tocmai din cauza lipsei lor de cunoștințe în domeniu.  

 În viaţa de zi cu zi, vedem efectul Dunning – Kruger când cineva afon e convins că are o voce de aur, când cineva total incapabil să zică un banc merge la iUmor, sau când cineva care nu a studiat deloc istoria explică misterele celui de-Al Doilea Război Mondial.
Purtând cu aceste personaje lupte pe baze ştiinţifice, comunitatea celor care ştiu mult pentru că au studiat mult, pierde energii şi timp preţios.

„Universitatea Google” la care se formează cei care suferă de efectul Dunning – Kuger, produce noi şi noi generaţii de specialişti „imbatabili”şi bine organizaţi…

Mai mult, prin angajarea unui dialog ştiinţific, bazat pe argumente, cu persoane care nu au competenţe reale pentru a analiza aceste argumente, nu facem decât să discredităm  adevăratele argumente. 

 

 

 

Surse:

 

 

Pentru informare completa recomandam si alte surse externe cum ar fi de exemplu articolul “We Are Valachs!”  scris de Leo Baca ce face referire la Stopami Minulosti: Kapitol z Dejin Moravy a Slezka /Traces of the Past: Capitole din istoria Moraviei si Silesiei”, de Zdenek Konecny si Frantisek Mainus Brno, 1979.

 

http://www.rgnpress.ro/rgn_14/images/stories/2015/docs/Roman-vlah.pdf

 

– (Mirela Oprea citata pe http://velicodacus.blogspot.ro)

 

–  cristiannegrea.blogspot.ro si  I. V. Spiridon – Plaiuri Nasăudene

 

 

 

 

 

Citiţi şi:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/11/09/romani-sau%E2%80%A6moldovenivlahivalahivolohi-video-asa-i-romanul/

 

 

 

 

 

Anunțuri

21/09/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Adevarul istoric despre un ţinut românesc numit TRANSILVANIA! Manifestul inimii de ROMÂN

 

 

 

 

 

Image result for harta romaniei dupa diktat vienna

 

 

 

 In  condiţiile prăbuşirii dublei monarhii şi a destrămării  Imperiului Austro-Ungar, conducatorii Partidului National Român si românii din Partidul Social Democrat infiinţează la Arad, la data de 3 noiembrie 1918, Consiliul National Român.

La rândul său, Ungaria şi-a proclamat la 16 noiembrie 1918 independenţa, grăbindu-se să includă în teritoriul său şi Transilvania.
Prin actul istoric de la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia se realizeaza visul de veacuri al romanilor şi Transilvania  se uneşte cu România. După unirea din 1918 cu România, Transilvania ramâne autonomă timp de un an si jumatate în cadrul statului roman, fiind condusă de un Consiliu Dirigent. 
Intre timp, la data de 21 martie 1919 puterea în Ungaria este preluata de comuniştii lui Kun Bela, care au proclamat Republica Sovietică Ungară, încercând salvarea unei Ungarii multinaţionale comuniste.
La data de 4 iunie 1920, prin tratatul de la Trianon, se delimitează frontiera între Regatul României si Regatul Ungariei.

Frontiera din nord, cu Cehoslovacia si Polonia şi cea din sud-vest cu Iugoslavia, s-a stabilit la 10 august 1920 prin Tratatul de la Sèvres, un tratat dureros pentru România deoarece a impus abandonarea românilor din Maramuresul istoric şi din Banatul de vest.

Este bine cunoscută străduinţa Ungariei între cele doua războaie mondiale, de a anula Tratatul de la Trianon, considerat de propaganda sa o nedreptate istorică.

Horthy, conducatorul maghiar din perioada interbelică sustinea cu tărie ca România este „inamicul numarul unu al Ungariei, pentru că cele mai mari pretenţii teritoriale sunt impotriva ei”.

Prăbuşirea sistemului de alianţe ale României (capitularea Franţei şi izolarea Marii Britanii), în contextul ascensiunii Germaniei naziste şi al ostilităţii făţişe a URSS, oferea un culoar favorabil Ungariei  de a cere revizuirea fontierei cu România. 

Astfel că, în 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, în urma presiunilor Germaniei naziste şi a Italiei fasciste, Ungaria smulgea României teritoriul actualelor judeţe Satu-Mare, Salaj, Maramures, Bistrita-Nasaud, Harghita, Covasna (cea mai mare parte), Mureş (parţial), Cluj (cea mai mare parte), Bihor (partea de nord) şi parte din judeţul Arad.

 

 

 

 

 

 

 

Sudul Transilvaniei (judeţele Brasov, Sibiu, Alba, Hunedoara, părţi din judeţele Cluj, Arad si Mures) şi Banatul (judetele Timis si Caras-Severin), au ramas in componenta regatului Romaniei. 
Revenirea la granitele stabilite la 1 ianuarie 1938 între Romania si Ungaria  (frontiera stabilită prin Tratatul de la Trianon) se infaptuieste de-abia in 1947, prin tratatele de la Paris.
Iata, in linii mari, care a fost succesiunea evenimentelor istorice petrecute de-alungul veacurilor in „tara de dincole de padure” – Transilvania. 

Ce fac maghiarii în România de astazi? 

Evenimentele care se succed neasteptat in sfera politicului din Romania inceputului de mileniu III, vizând încercarile de re-maghiarizare a Transilvaniei istorice, graţie clasei politice UDMR-iste, se desfasoara nestingherite şi sunt agreate şi încurajate de catre guvernul maghiar.

Poruncile “comanduirii” de la Budapesta sunt respectate cu sfintenie de prepusii lor in Guvernul Romaniei de azi şi toate acţiunile pe care se străduiesc sa le întreprindă în acest sens din 1990 incoace, stau marturie vie a luptei pentru atingerea aceluiasi “nobil” scop, de reconstituire a Ungariei “Mari”.
Suntem indreptaţiti sa ne exprimăm ingrijorarea faţă de atitudinea şi acţiunile etnicilor maghiari de la putere, faţă de straduinţa lor necontenită de a organiza cat mai multe si mai ample acţiuni în întâmpinarea infăptuirii re-maghiarizarii, care se manifestă in România acestor timpuri. 
In data de 15 martie 2011, de Ziua Nationala a Ungariei, un extremist maghiar din  Miercurea Ciuc s-a dedat la un fapt incalificabil, batjocorind memoria unuia dintre cei mai mari eroi ai neamului romanesc, Avram Iancu.

Cine a fost Avram Iancu? Un mare roman, un erou al neamului si-un neinfricat luptator pentru drepturile romanilor, in propria lor tara, Transilvania.
Cu ce si pe cine a deranjat Avram Iancu (1824-1872), fiu de ţăran mot de la Vidra, intelectual ardelean, avocat de profesie, care a avut un rol deosebit in Revolutia Romana de la 1848 din Transilvania? A luptat doar pentru drepturile romanilor!

El a fost conducatorul de fapt al tinutului tarii Motilor, din Muntii Apuseni, fiind in 1849 in fruntea armatei romanilor transilvaneni, aliata cu armata austriaca, impotriva trupelor revolutionare ungare ale lui Kossuth, impotrivindu-se proclamarii de catre acesta, a unui stat national ungar care sa includa si Transilvania. 
Avram Iancu a fost „soldatul constient al ideii nationale”, a carui spada „a lovit de la inaltimea unor principii imutabile de acord cu catehismul epocii lui” – dupa cum spunea Aron Cotrus, o personalitate a literaturii romane postbelice.

Avram Iancu, „veriga dintr-un lant de evolutiune universala” care s-a infatisat „de la inceput intr-o armura complexa de luptator pentru soarta integrala a unui neam”. El a avut curajul sa sustina ideile romanismului in fata imparatului habsburg Franz Iosef, sa refuze o decoratie in cabinetul acestuia si sa-i spuna:

„Nu ne-am luptat pentru jucarii, vrem drepturi, Maiestate!” si sa suporte consecintele razvratirii sale impotriva asupritorilor.
Si-acum, intr-o societate romaneasca civilizata, in care sunt respectate drepturile minoritatilor nationale si poate li se permite mult prea mult fata de cat ar trebui, un extremist maghiar savarseste o fapta impardonabila, batjocorindu-ne eroul national.

Intâmplarea din 15 martie este un exemplu edificator al faptului ca maghiarii nu se mai tem de nimic, ne denigrează pe faţă, ridica steagul secuiesc pe-o instituţie fundamentală, iar reprezentanţii noştri permit unui vicepreşedinte al Ungariei să se amestece în treburile noastre interne.  Este o lectie de cinism fara precedent şi un afront adus unui neam intreg.
Exemplele pot continua şi cu alte judete din Ardeal, dar ar ocupa prea mult timp pentru a le enumera.
Oare acest gen de actiuni – alaturi de multe altele organizate fara teama de catre conducatorii maghiari, sustinute şi finanţate de catre “dispozitivul central” de la Budapesta -, ce demonstreaza ?

Nu cumva că ungurii vor din nou o Ungarie “Mare”? Vor oare o reeditare a Dictatului de la Viena?
Ungurii cred ca au drepturi pe care de fapt nu le au, şi am ilustrat acest fapt prin insăşi istoria Transilvaniei prezentată anterior  in linii mari.

Credinţa fanatică în apartenenţa Transilvaniei la regatul ungar nu înseamnă că dreptatea istorică este de partea revizioniştilor maghiari.
Credinta noastra a românilor în drepturile noastre, puternică şi de netagaduit, este aceeaşi credinţă în unitatea nationala pe care a avut-o naţiunea noastră când a fost încercată de Primul Razboi Mondial şi apoi şi-a împlinit visul prin infăptuirea României Mari!
Nu acceptăm să stăm nepăsători faţă de ceea ce se petrece azi intr-o ţară în care tanara generaţie invaşă din manuale de istorie golite de continutul lor patriotic, la sugestia liderilor inamiocilor noştri.

Nu acceptam ca România sa ramână o ţară fara busolă, al carei scop să fie  indepartarea de intereseul national!

De ce NU, Ungariei „Mari!”

Niciodata n-a existat Ungaria “Mare”, dar Romania Mare a fost  si este o realitate istorica, nu o fantasmă! Niciodata Principatul medieval ungar, plăsmuire a Bisericii Catolice, nu s-a putut compara, printre altele, ca omogenitate etnica, cu Principatele Romane!

Până la dezastrul din 1526 de la Mohacs, timp de 500 de ani, regii Ungariei de origine maghiara  se pot numara pe degete, şi asta spune mult… După transformarea Ungariei în paşalâc turcesc, Transilvania continua să existe alături de principatele – surori Moldova şi Ţara Românească, în timp ce  Ungaria dispărea ca stat pentru aproape două secole!

Există o mulţime de motive care ne determină să nu ramânem nepăsători la ceea ce se petrece în prezent în România şi să luăm atitudine in fata celor care vor mai mult decat li se cuvine şi râvnesc, la ceva ce nu le apartine si nici nu le-a aparţinut vreodată. 

 Transilvania ne apartine, aparţine României Mari, nu Ungariei, iar dreptul incontestabil asupra pamântului transilvan îl au şi l-au avut  dintotdeauna, românii .

ISTORIA şi documentele noastre stau mărturie!

 

Zaharia Bala – membru al „National Republican Congressional Committee’s Business Advisory Council” din Washington D.C., medaliat cu medalia de aur Ronald Reagan de catre National Republican Congressional Committee.

 

 Citiţi articolul în întrgime accesând :

 

http://www.clipa.com/a2913-Manifestul-inimii-de-ROM194-N-%E2%80%93-Adevarul-istoric-despre-un-tinut-numit-TRANSILVANIA.aspx

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/07/23/transilvania-terra-romanorum-tara-romanilor/

 

 

 

 

21/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ce s-ar fi putut întâmpla, dacă România nu accepta arbitrajul germano-italian din 30 august 1940, cunoscut sub numele de „Dictatul de la Viena”

 

 

 

Pe hartă – teritoriul răpit României după Dictatul de la Viena

Dictatul de la Viena, dincolo de Wikipedia: „Dacă nu acceptam, dispăream de pe hartă”

Transilvania ocupată de Ungaria, Moldova și Dobrogea, de URSS și Muntenia de Germania nazistă. Acesta ar fi cel mai plauzibil scenariu pentru ceea ce s-ar fi putut întâmpla, dacă România nu accepta arbitrajul germano-italian din 30 august 1940, cunoscut la noi în țară sub numele de „Dictatul de la Viena”.

La 30 august, s-au împlinit 77 de ani de la pierderea de către România a Transilvaniei în timpul celui de al doilea război mondial. Decizia a fost cunoscută ca „Dictatul de la Viena”.

Cu ajutorul  istoricului  Ottmar Trașcă, specializat în perioada celui de-al doilea război mondial,  publicaţia Transilvania Reporter a încercat să reconstituie jocul politic internațional al acelei veri funeste, când România a cedat Basarabia, Transilvania de Nord și Cadrilaterul.

Privind cu detașarea pe care ți-o imprimă cele trei sferturi de veac trecute, cu luciditatea impusă de rigoarea cercetării, dar și cu sensibilitatea unui ardelean , istoricul spune tranșant: dacă România nu ceda Transilvania de Nord în 1940, dispărea ca stat.

În istoriografia străină decizia de la 30 august 1940 este numită arbitraj, al doilea arbitraj de la Viena, deoarece a mai fost un arbitraj, cel din 2 noiembrie 1938, între Ungaria și Cehoslovacia. Și în România, această decizie a fost numită arbitraj până în 1945.

Abia după această dată începe să se vorbească de un dictat germano-fascist, sau fascisto-nazist sau germano-italian, prin care României i s-au răpit 42.000 de kilometri pătrați, iar ulterior s-a încetățenit acest termen.

A fost vorba de un arbitraj internațional cerut de statul român şi există documente care arată că încă de la sfârșitul lui iunie 1940, guvernul român avea în vedere obținerea unui arbitraj al Germaniei în litigiul cu Ungaria privind granița dintre cele două țări.

România a trebuit să negocieze atunci și cu Bulgaria pentru Cadrilater, și cu Ungaria, pentru Transilvania. Dacă în primul caz, cedarea teritoriului nu a creat o mare emoție în rândul opiniei publice, în cazul Transilvaniei, lucrurile nu au fost așa de simple, deoarece această regiune era văzută, pe de o parte, ca leagănul civilizației române, dar și pentru maghiari, cea mai dureroasă pierdere prin Trianon a fost Ardealul.

Transilvania a fost percepută de maghiari ca o pierdere mai dureroasă decât sudul Slovaciei.

În plus, trebuie să ne punem și în situația liderilor maghiari. Cei mai mulți oameni politici importanți din lumea politică maghiară proveneau din Transilvania, Bethlen, fostul prim-ministru, Teleki Pal, prim-ministrul de atunci, Csaky, ministrul de Externe. Oamenii aceștia erau extrem de interesați de redobândirea provinciei istorice pierdute.

 

 

Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop, la o defilare în Como, în 1939

Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop, la o defilare în Como, în 1939

 

 

În iulie, partea română, prin guvernul de extremă dreaptă pro-german al lui Ion Gigurtu, încearcă să obțină sprijinul Germaniei în litigiul cu Ungaria. Dar Germania era în continuare neîncrezătoare în Carol al II-lea, iar Hitler transmite guvernului român că trebuie să se înțeleagă pe cale directă cu cel ungar și că este vremea ca „pretențiile legitime” ale Ungariei să fie îndeplinite, dar pe cale pașnică.

În 26 iulie, Gigurtu și ministrul de externe, Mihail Manoilescu, se întâlnesc cu Hitler, la Berchtesgaden, și acesta le repetă acest lucru. La această întâlnire, partea română pune întrebarea dacă Germania ar fi de acord să arbitreze disputa cu Ungaria, iar Hitler spune nu.

Și a spus chiar așa: noi avem experiența unui arbitraj care a nemulțumit pe toată lumea – e vorba de primul arbitraj de la Viena, cel dintre Ungaria și Cehoslovacia – și nu ne mai trebuie unul.

În august, Ungaria face presiuni prin note diplomatice și se ajunge la tratativele dintre România și Ungaria de la Turnu Severin, care nu duc niciunde.

Aici e interesant că cele două delegații, română și maghiară, erau conduse de câte un ardelean, Valer Pop și, respectiv, Andras Hory, care era clujean.

Aici s-au confruntat două puncte de vedere diametral opuse. Guvernul român, speriat de reacția opiniei publice în cazul cedării unei părți mari din Transilvania, sau a întregii Transilvanii, a încercat să tergiverseze lucrurile, să câștige timp, propunând prima dată un schimb de populație, urmând ca apoi să delimiteze un teritoriu de-a lungul frontierei, care să fie cedat Ungariei, pentru a fi locuit de populația maghiară strămutată.

Ungurii aveau însă o cu totul altă perspectivă. Ei spun că acceptă o soluție, „de compromis”, adică nu cer toată Transilvania, ci doar cam două treimi din aceasta, până la linia Mureșului,  dar și dincolo de ea, pentru a cuprinde Secuimea și inclusiv Brașovul.

Toate acestea reies dintr-un schimb de note diplomatice care sunt preambulul tratativelor de la Turnu Severin.

În 16 august, la prima întâlnire de la Turnu Severin, Andras Hory prezintă linia de frontieră agreată de maghiari, cu 66.000 de kilometri pătrați din Transilvania, deci două treimi, care urmau să revină Ungariei, urmând ca apoi să aibă loc un schimb de populații.

La auzul acestei revendicări, ai noștri au un șoc, cer un răgaz de trei zile, se discută, și vin cu contrapropunerea: prima dată schimbul de populații, și, ulterior, eventual, trasarea unei noi linii de frontieră. Negocierile se împotmolesc și în 24 august se încheie, fără niciun rezultat.

Soluționarea pe calea tratativelor a disputei teritoriale a eșuat la Turnu Severin şi în acest moment, maghiarii încep să se gândească la atacarea României, deja în 23 august 1940, armata maghiară elaborează un plan de atacare a României.

Mai mult, în 24 și 25 august, guvernul maghiar ia legătura cu Moscova, sondând atitudinea acesteia față de un conflict militar româno-maghiar, iar  Molotov răspunde : „simpla existență a României a fost o jignire pentru Uniunea Sovietică, Bulgaria și Ungaria”.

În acest context, în care URSS își declară din nou atitudinea binevoitoare față de revendicările Ungariei, la frontiera sovietică cu România încep concentrări de trupe și au loc incidente de frontieră. Această situație îl face pe șeful statului major român să ceară guvernului: „faceți ceva, că ne vom trezi atacați și de maghiari și de ruși”.

Inclusiv serviciul de informații german raportează în același sens, că maghiarii urmau să atace pe 28 august, dimineață. Dar marea temere a lui Hitler era că în momentul în care se vor pune în mișcare trupele maghiare, vor ataca și rușii, aceștia vor ocupa Moldova până la Carpați și poate și regiunea petroliferă din zona Ploieștiului.

Așa că și nemții își luaseră măsurile lor de prevedere, pentru a proteja rezervele de petrol de importanță strategică.

Astfel, ei pregătesc o divizie de parașutiști, pe care să o lanseze deasupra regiunii petrolifere și câteva divizii blindate erau pregătite să mărșăluiască dinspre Viena spre România, pentru a face joncțiunea cu trupele de parașutiști și a preveni o ocupație sovetică.

Și totuși, cum s-a ajuns la arbitrajul Germaniei?

 

Hitler, confruntat cu această viziune catastrofică, acceptă ca Germania să arbitreze diferendul româno-maghiar. Viziunea lui era aceea ca arbitrajul să satisfacă într-o oarecare măsură pretențiile maghiare, dar nici statul român să nu fie prea tare lovit, ca să intre în colaps. Și atunci se ajunge la soluția aceasta de la Viena, cu 42.160 de kilometri pătrați cedați, cu o populaţie de 2 388 774 locuitori, din care românii reprezentau 50,2 %, maghiarii 37,1% iar germanii 2,7% .

În schimb, potrivit datelor statistice maghiare teritoriul obţinut de Ungaria la Viena era de 43 104 km2, locuit de 2 577 000 locuitori din care 1 343 000 maghiari (52,1%), 1 069 000 români (41,5 %), 47 000 germani (1,8%) şi 116 000 alte naţionalităţi (4,6%) .

Din cifrele prezentate mai sus se poate constata lesne că soluţia aleasă de Hitler în diferendul teritorial româno–maghiar nu a urmărit reglementarea aspectelor demografice complexe din regiunea aflată în litigiu.

A doua rundă de negocieri a avut loc la palatul Belvedere din Viena, iar cei care au „arbitrat” diferendul româno-maghiar si au decis au fost Italia fascistă a lui Mussolini și Germania nazistă a lui Hitler

 

 

 

 

 

 

 

Era un compromis între cei 14.000 de kilometri pe care România s-a arătat dipusă să-i cedeze, în timpul întrevederii din 26 iulie de la Berchtesgaden și cei 66.000 de kilometri pătrați ceruți de partea maghiară la negocierile de la Turnu Severin.

Însă, această linie e trasată foarte prost, pentru că din punct de vedere economic, într-adevăr, cele mai multe bogății rămâneau României, dar pe de altă parte, din punct de vedere al transportului feroviar, de exemplu, frontiera a fost o calamitate, pentru că linia de cale ferată care mergea în Ținutul Secuiesc trecea de cinci ori linia de frontieră!

Se poate afirma că frontiera trasată la Viena de arbitrii germano-italieni a urmărit, în principal, satisfacerea intereselor politice, economice şi militare ale celui de-al III-lea Reich, respectiv prevenirea izbucnirii conflictului româno-maghiar şi implicit îndepărtarea spectrului unei posibile intervenţii a Armatei Roşii în România, asigurarea controlului german asupra obiectivului strategic reprezentat de Carpaţii Orientali (prin intermediul Ungariei), protejarea regiunii petrolifere de la Ploieşti şi, nu în ultimul rând, subordonarea din punct de vedere politic a celor două state, fapt ce permitea Berlinului manevrarea lor pe viitor în conformitate cu cerinţele proprii .

În acest sens, relevantă este caracterizarea deciziei de la Viena, făcută de ministrul de Externe german Joachim von Ribbentrop omologului său bulgar:

„Ce poate adeveri mai pregnant justeţea arbitrajului de la Viena decât faptul că după pronunţarea lui, ministrul de Externe român a leşinat, iar ministrul de Externe maghiar şi–a anunţat demisia” . 

Preluarea nordului Transilvaniei, care îi revenea Ungariei, s-a făcut  între 5 și 13 septembrie. În perioada asta, administrația românească a evacuat zona retrăgând inclusiv armatae.

Automat, în loc s-a instlat stăpânirea maghiară. În prima fază, până în noiembrie, a venit o administrație militară.

La nivelul unui oraș asta însemna că  exista și primar, dar deasupra lui exista comandantul orașului. Ulterior, din noiembrie încolo, se introduce administrația civilă.

Toate denumirile devin maghiare, categoric. Străzi, piețe sunt denumite în limba maghiară. Conform arbitrajului, populația română din nordul Transilvaniei, la fel ca și cea maghiară din sudul Transilvaniei, avea dreptul de opțiune vreme de șase luni, dacă voiau să se stabilească în cealaltă țară. Numai că nici guvernul român, nici cel maghiar nu au încurajat acest lucru. Ele nu aveau niciun interes ca populația să plece.

De exemplu, dacă pleacă populația română din Transilvania de Nord, cum să mai emiți apoi pretenții asupra teritoriului? Nu mai ai legitimitate, pentru că nu mai sunt români acolo. Exact la fel și guvernul ungar, în ce îi privește pe maghiarii rămași în România, pentru că spera pe mai departe că va obține la un moment dat toată Transilvania.

Viața de zi cu zi a românilor din Transilvania s-a schimbat. Avem asasinate, masacre, avem expulzări. Apoi, din octombrie începe așa numita politică de retorsiune, care se aplică de fapt până în 1944.

Adică, dacă maghiarii încep expulzările, la fel fac și românii cu maghiarii, și invers. De exemplu, în Cluj, comandantul orașului a luat 300 de nume la întâmplare, din cartea de telefon și i-a expulzat. Bine, maghiarii invocau la rândul lor expulzări făcute de guvernul român. De exemplu, e un caz la Simeria, unde 300 de muncitori feroviari maghiari au fost obligați să plece.

Toată povestea asta se răsfrânge asura minorităților, adică asupra populației maghiare din sudul Transilvaniei și a celei românești din nordul provinciei.

 

Ministerul de Externe al Ungariei, Istvan Csaky, semnând arbitrajul

 

Ministerul de Externe al Ungariei, Istvan Csaky, semnând arbitrajul

 

Există un curent de opinie care condamnă faptul că armata s-a retras fără un foc de armă… dar se trece cu vederea faptul că România nu avea nici șansă! Decizia de acceptare a arbitrajului, după părerea istoricului a fost salutară.

Altfel, dispăream de pe hartă. Noi am avut un moment în care nu trebuia să cedăm, trebuia să luptăm, și acela a fost 27 iunie, când am primit ultimatumul sovietic pentru părăsirea Basarabiei.

Acolo trebuia să luptăm, nu aveam voie să cedăm fără luptă. Cedând fără luptă, de fapt, noi am încurajat revendicările maghiare și bulgare.

Însă, în momentul august 1940, dacă noi încercam să rezistăm, ne aștepta soarta Poloniei

Polonezii au șarjat într-adevăr împotriva tancurilor… au luptat vitejește, dar care a fost rezultatul, până la urmă? Ei au fost marii sacrificați ai războiului: partea germană a ajuns un câmp pentru experimente rasiale, iar partea ocupată de sovietici, unul pentru experimentele sociale.

Acolo s-au ciocnit cele două ideologii, iar rezultatul a fost exterminarea evreilor, fiindcă cea mai mare populație evreiască exterminată acolo a fost, nu mai vorbim de exterminarea intelectualilor de către sovietici. Ei, în momentul august 1940, dacă nu acceptam arbitrajul, Ungaria ne ataca, pentru asta nu există dubii.

Dacă rămânea un conflict  româno-maghiar, șansele ca Ungaria să învingă nu erau mari. Nu cred că putau să ne învingă. Numai că toate indiciile conduc spre concluzia că am fi fost atacați și din Est, de sovietici.

De asemenea, Germania era pregătită cu o divize de parașutiști  și cu două divizii blindate, pentru a asigura zona petroliferă. În momentul în care nu am fi acceptat arbitrajul, acea divizie de paraşutişti ar fi fost lansată deasupra Ploieștiului, asta spun documentele germane. S-ar fi ajuns la ciopârțirea României.

Pentru că Ungaria, probabil, ar fi luat Transilvania, sovieticii ar fi luat Moldova, Delta Dunării și restul Dobrogei, pentru a face legătura cu Bulgaria, și Muntenia ar fi fost poate ocupată de Germania.

Cei care susțin că noi puteam rezista, că brava armată română… astea sunt povești de adormit copii. Nu aveam absolut nicio șansă, am fi fost pur și simplu distruși. Faptul că regele a acceptat decizia, după părerea mea, a salvat statul român.

Revenind la viața de zi cu zi a oamenilor în acei ani, s-a pus în anii 1980 accentul pe oprimarea la care au fost supuși românii.

Toată istoria din punctul de vedere al istoricilor din acei ani s-a redus la Ip și Treznea, din păcate mai sunt corifei și în ziua de azi, care susțin același lucru. Or, pentru a ști exact ce se întâmplă, trebuie să cercetezi mult mai multe surse. Viața de zi cu zi a fost la fel de grea și pentru români și pentru maghiari.

Scumpetea, foametea a lovit și pe unii, și pe alții. Au rămas școli în limba română, dar numărul lor a scăzut drastic. Există rapoarte și sinteze voluminoase din 1940 și 1942, care detaliază situația școlilor sau a bisericilor.

Au fost obligați mulți intelectuali români să plece. Cea mai lovită biserică a fost cea ortodoxă.

Au fost dărâmate unele biserici ortodoxe, în Ținutul Secuiesc. Altele, au fost transformate în magazii. Însă nu poți generaliza. Au fost cazuri și cazuri, localități și localități.

Existau încă școli în limba română, existau secții române la universități, dar cu cifre de școlarizare mult reduse. Evident, tendința a fost clară, de diminuare a ponderii și influenței bisericilor și școlilor. Dar, dacă e să spunem lucrurilor pe nume, și Guvernul Antonescu a făcut la fel cu biserica unitariană, de exemplu.

S-a ajuns până acolo încât maghiari din Transilvania de Sud și români din Transilvania de Nord să se adreseze guvernelor român, respectiv maghiar, spunându-le să nu mai ia măsuri împotriva minorităților, deoarece totul se răsfrânge asupra lor, printr-un efect de bumerang.

În vara lui 1942 situația s-a deteriorat încât nu a lipsit mult să înceapă un război între cele  două țări. Acest lucru  nu s-a întâmplat, însă, deoarece, Germania, vă dați seama, angajată într-un efort de război pe Frontul de Est, numai de un conflict militar aproape de casă nu avea nevoie, și încă între doi aliați alături de care lupta pe frontul sovietic.

Comunitatea germană a fost de asemenea ruptă în două – sașii bistrițeni, în Ungaria, iar ceilalți, grosul, în România.

Germanii erau protejați în ambele cazuri, dar fără doar și poate, situația minorităților era mai grea în Ungaria decât în România. După cum s-au exprimat de mai multe ori conducătorii Reichului, în România nu s-a întâmplat niciodată, ca în Ungaria, ca un Muller să devină Molnar.

Deşi conducerea celui de-al III-lea Reich a sperat că arbitrajul din 30 august 1940 va contribui la dezamorsarea situaţiei tensionate şi relansarea colaborării economice şi politice dintre Bucureşti şi Budapesta , evoluţia ulterioară a raporturilor româno-maghiare a infirmat categoric aceste speranţe.

În perioada 30 august 1940-23 august 1944, relaţiile dintre România şi Ungaria nu numai că nu s-au îmbunătăţit, ci, dimpotrivă, s-au deteriorat rapid şi ireversibil.

În acest interval de timp raporturile dintre cele două state vecine pot fi caracterizate prin existenţa unui război rece, care, nu de puţine ori a fost pe punctul de a se transforma într-unul cald .

În consecinţă, raporturile dintre România şi Ungaria în intervalul de timp amintit au stat sub semnul consecinţelor (politice, economice, sociale etc.) nefaste ale sentinţei arbitrale din Viena, respectiv sub semnul competiţiei acerbe declanşate între cele două state în scopul obţinerii „bunăvoinţei” Germaniei în vederea soluţionării definitive a chestiunii Transilvaniei.

Pe de altă parte, cel de-al doilea arbitraj de la Viena a avut repercusiuni majore inclusiv asupra situaţiei interne din România, respectiv în privinţa evoluţiei relaţiilor dintre Bucureşti şi Berlin.

Ardealul de Nord a fost recucerit în octombrie 1944 de trupele româno-sovietice, după ce România aflată în alianţă cu Germania nazistă, a trecut spre finalul războiului, de partea aliaților, ruși, englezi și americani.

 

Surse:

 

http://transilvaniareporter.ro/esential/dictatul-de-la-viena-dincolo-de-wikipedia-decizia-de-acceptare-a-arbitrajului-a-fost-salutara-altfel-dispaream-de-pe-harta/

http://www.clujulcultural.ro/istorie-politica-despre-arbitrajul-de-la-viena-sau-al-iii-lea-reich-si-noul-curs-politica-externa-romaniei-iulie-august-1940/

 

 

 

 

Istoricul Ottmar Trașcă/ Foto: Bogdan Stanciu

Cine este Ottmar Trașcă

Istoricul Ottmar Trașcă și-a dat doctoratul în istorie cu teza „Relațiile politico-militare româno-germane. Septembrie 1940-august 1944” și este specializat în cercetarea relațiilor româno-germane și româno-maghiare în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial și în timpul acestuia.

A fost în mai multe rânduri bursier al unor institute prestigioase din  Germania și este autorul mai multor lucrări științifice. 

Vorbește trei limbi și face cercetări profunde de arhivă în Rusia, Moldova, România, Austria, Ungaria și alte țări. A scris și editat mai multe cărți de istorie extrem de bine documentate, fapt ce a dus la premierea lui de către Academia Română.

20/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: