Încet, încet, Basarabia revine la locul ei firesc

Viorel Patrichi: Basarabia de vânzare!

Se întâmpla după 1990, când rușii își vindeau și mamele pentru o ladă de vodcă. Cel puțin așa susțin unii, eu nu cred, scrie jurnalistul VIOREL PATRICHI în publicația online https://www.activenews.ro.

„Am discutat cu Arkadii Volskii la Moscova. El era șeful patronatului din Rusia. I-am spus că noi vrem unirea Basarabiei cu România și că putem plăti 3 miliarde de dolari. Ei au cerut 5 miliarde… Găseam banii… dar Ion Iliescu nu a vrut”, povestește George Constantin Păunescu la o emisiune de la Realitatea TV plus-minus.

Ca la tarabă! Mi-e greu să cred, dar a venit pe telefon și Cozmin Gușă, iar el are adevărul și România pe piept! Ce-i în gușă și-n căpușă.

„Eram secretar general al Partidului Social Democrat. Mă cunoșteam cu consilierii lui Putin… sigur, pentru România. Mă tot suna Adrian Năstase că vrea să-l primească Putin. Era în 2003. Și într-o zi, un consilier mi-a spus: „Putin vrea să te primească pe tine, vrea să ia masa cu tine, dar nu vrea cu Adrian Năstase.” „De ce?” „Pentru că are origine romă…” 

Volskii i-a spus lui GCP să nu dea Petrom către austrieci, mai bine s-o dea la Gazprom sau să se asocieze cu Polonia. GCP a precizat că dezastrul de la Petrom a început cu înstrăinarea Bancorex, apoi totul a mers la vale.

Statul român a primit de la OMV 600 de milioane de dolari, apoi i-ar mai fi dat lui Adrian Năstase un miliard. Eu nu am asistat la numărarea banilor și eu nu am băut adălmașul cu Împăratu-de-Mătase, cu Volskii și cu austriecii. Că OMV era deja cumpărată de ruși în proporție de 65%…

Mare om și Gușă ăsta, domne! Câtă încredere a mai avut și Adrian NĂstase în el! Dar și valoarea contează… Am mai relatat că Guță l-a adus pe Stanislav Belkovskii, ex-consilierul lui Putin, la hotelul Mariott din București.

Belkovskii voia să ne convingă că Rusia acceptă unirea Basarabiei cu România, dar numai dacă rămâne armata rușilor în Transnistria. Gușă încerca să ne convingă atunci că vom face o uniune pravoslavnică cu Rusia, cu Serbia, Grecia și Bulgaria. „Putin ne dă gaze ieftine”. Atunci l-am contrat și l-am asigurat că Rusia nu face pomeni, deci nu va face nici pentru țara noastră. El are cam aceleași convingeri și azi…

GCP prinde sateliți străini peste umăr, ca toți cei obsedați o viață că securitatea e pe urmele lor, dar tot a zis că Oancea le-a ciordit Păuneștilor vreo 14 milioane de euro de laB1, din 2019 până azi. Cum o fi să ai încredere în sluga Varanului? Și pe-atunci nu prindea sateliți străini…

Viorel Patrichi: O gogomănie stalinistă, reparată după trei decenii

În sfârșit, Parlamentul de la Chișinău a făcut o reparație istorică: a votat pentru introducerea limbii române în Constituție și în toată legislația din Respublika Molotov. 

Unii năzuroși vor spune că nu e mare lucru, că, oricum, Curtea Constituțională de la Chișinău ceruse de mai mulți ani Parlamentului și Guvernului să respecte adevărul din Declarația de Independență a Republicii Moldova din 1991. Au votat în acest scop 58 de deputați din totalul de 101, cât are Legislativul de-acolo.  O majoritate fragilă, dar o majoritate românească  într-un stătuleț  cu 85% de români… 

Este meritul Maiei Sandu că și-a convins colegii să voteze un lucru elementar de normal, pe care alți președinți și șefi de guverne nu au vrut sau nu au știut să-l facă. Primul care a cerut trecerea la limba română a fost Mircea Druc, premierul care a provocat toate schimbările mari la Chișinău: trecerea la alfabetul latin, de-rusificarea învățământului și trecerea la limba română, el a închis toate liceele de limbă rusă, pe care le-a transformat în licee de limbă engleză, franceză, italiană, germană etc., apropierea de comunitatea europeană, concomitent cu țările baltice și multe altele.

Un singur an a rezistat și a fost înlăturat cu brutalitate, iar Kremlinul și-a trimis procurorii la Chișinău ca să-l aresteze. (Reamintesc că Uniunea Sovietică nu se prăbușise încă în aprilie 1991…). 

În același an, i-am luat un interviu lui Mircea Snegur cu Mihail Sandu: avea tricolorul pe ciorapi (!), dar vorbea cu gura altuia când l-am întrebat de limba română. Au urmat ani grei pentru limba română: Sangheli, Moțpan, Voronin, Igor Dodon, fiul unei românce care era profesoară de limba română, absolut toți aveau o atitudine retrogradă, bolșevică, față de limba română. Deși fusese un politruc odios, care arsese toate cărțile de limbă română din Basarabia când a ajuns secretar sovietic cu propaganda în Respublika Molotov prin 1970, Petru Lucinski a admmis totuși când era prezident că „noi vorbim limba română”.

Limba noastră a înregistrat un reviriment pe vremea președintelui Ioan Timofti, care nu a admis niciodată că există „limba moldovenească”. El însuși provine dintr-o familie de români deportați în Siberia. Fără suportul majorității din Parlament, Timofti nu a putut face nimic pentru cea mai prigonită limbă europeană. A încercat să repare ceva și Mihai Ghimpu, ajuns președinte interimar. Liberalii nu l-au putut ajuta fiindcă nu aveau majoritatea în Parlament. 

Eram în 1991 la Tiraspol cu academicianul Alexandr Iakovlev, un evreu din vechea coloană a cincea a imperiului sovietic. Încercam să-l conving că noi doi vorbim aceeași limbă: limba română. „Nu, nu, mi-a zis academicianul sovietic. În română, este „găleată”, în moldovinească este „căldari”, „mic” – „mititel”, „os” – „ciolan”…” Și nu am rămas dator. „Domnule profesor, peștele de pe Nistru are ciolane sau oase?” „Apăi cum, oase…” 

Pentru suferințele ei tragice dincolo de Prut, Limba Română ar merita astăzi un monument abstract la Chișinău fiindcă așa a fost. Ce poate fi mai absurd, decât să ți se interzică limba maternă, deși tu ești născut pe acel pământ și reprezinți majoritatea etnică? Nu ai venit pe caii pustiului din răsărit, erai la tine acasă și vin rușii să-ți spună cu laba ridicată asupra ta: „Gavari pa celaveceski!” (Vorbește omenește, bă!”). Ce poate fi mai sinistru să nu aibă voie copiii tăi să asculte poveștile noastre vechi în limba română? 

Iată de ce eu cred că acest moment trebuie onorat cum se cuvine, deși bucureștenii cred că este ceva banal pentru că ei nu au trecut printr-o asemenea experiență. În 1991, eram pentru prima dată la Chișinău. Era o spaimă generalizată: basarabenii vorbeau românește în șoaptă, de parcă erau sclavii unei etnii aristocratice.

Mergeam cu troleibuzul și îi întrebam românește unde să cobor pentru o anume adresă. Unii îmi întorceau spatele, alții îmi răspundeau, dar cu fereală, privind peste umăr. Cum să pricepem noi teroarea indusă de ruși și ucraineni în acele ținuturi? Ca să nu mai vorbesc și aici de românii din Transnistria care vorbesc frecvent mai curat ca românii din București…

Și a venit momentul revanșei. Conduceau agrarienii lui Sangheli la Chișinău: refuzau să spună că vorbesc românește și o dădeau direct pe „moldovinește”. Treptat, după ce Academia de la Chișinău a lansat un mesaj că în republică se vorbește limba română, agrarienii se sfiau să mai spună că vorbesc limba moldovenească și atunci o rezolvau mai oblu: „noi grăim în limba di stat”.

Mă nimeresc acolo la o întâlnire dintre parlamentarii României și parlamentarii Republicii Molodva. După terminarea sindrofiei, mergem să ne luăm paltoanele. Înghesuială îngăduitoare. Garderobier era un ucrainean de vreo 20 de ani, blond-roșcat și subțire ca o trestie. Toți cereau hainele în limba rusă. Înaintea mea era o huidumă, fusese șef de colhoz, apoi deputat la agrarieni. „Haina mea are deasupra o căciulă de Astrahan brumăriu.” Blondul îi spune rusește că nu înțelege. Atunci s-a ridicat o carabă deasupra lui, care probabil l-ar fi strivit: „Grăiești, băi, în limba di stat!”. Băiatul a plecat capul sub umbra labei uriașe și s-a făcut stacojiu: el nu știa românește. Era marea revanșă a basarabenilor: să-i pună pe toți să grăiască în limba de stat, dar nici până azi nu au reușit, cum au făcut kazahii, balticii sau azerii cu toți rușii de la ei.

Ba și tătarii din Tatarstan au fost mai categorici față de ruși, decât basarabenii. Și fac rușii „pichete” pe lângă Ministerul Educației de la Kazan și degeaba. Li se spune simplu: „Vreți rusă? Mergeți în Rusia!” Iar Tatarstanul este chiar în mijlocul Federației Ruse…

Odată, la Moscova, ne-a oprit o femeie plângând: „Sânteți din România!… Doamne, ce limbă frumoasă avem!” Era o basarabeancă de la Soroca, venise la Piața Kiev să vândă nuci. Eram bucureștean, dar mi-au dat lacrimile. 

Altădată, l-am însoțit pe Adrian Năstase cu un alai de jurnaliști la Chișinău.  Dimineața, la micul dejun, eram la masă cu un coleg de la ziarul „Dreptatea” și cu o distinsă doamnă de la TVR1. Vine chelnerița la noi cu meniul, îmbujorată de bucurie. „De la București?! Ați venit în ospeție la noi?!” Doamna de la TVR1 devine brusc țeapănă: „Mă, da voi nu vă mai emancipați deloc,  chiar nu mai învățați odată limba română? Cum adică am venit „în ospeție”? Noi am venit în vizită, mă! Noi suntem musafiri aici”.

Biata femeie a pălit și a amuțit, a înclinat din cap și s-a dus să ne aducă micul dejun. M-a afectat personal și, după ce s-a îndepărtat, am zis și eu: „Doamnă, îmi pare rău, dar chelnerița nu a greșit cu nimic. Ea a vorbit corect românește: „vizită” este de origine franțuzească, „musafir” este un cuvânt turcesc, iar „ospeție” este de origine latină.

Care exprimare este mai românească?” Doamna de la TVR 1 – n-am să-i dau numele –  s-a ridicat ofuscată doar cu cafeaua și nu a mai mâncat. Nu mi-a mai răspuns la salut până ce m-am întors la București. 

În ultimii ani, cei mai obscurantiști activiști și ziariști ruși sau ucraineni începuseră să admită că „moldovineasca” și româna sunt una și aceeași limbă, dar aveau grijă să adauge în ultima vreme: „limba moldovenească este un marker politic, deci Republica Moldova trebuie să se mențină”. 

Prin urmare, limba română la Chișinău este o victorie pentru românii de-acolo. Mateevici se poate odihni în liniște…

1 DECEMBRIE, sărbătoarea de suflet a neamului românesc

 1 Decembrie 1918 este ziua istoricei decizii a Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, care a proclamat unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, un prilej pentru a ne reaminti ce înseamnă mândria națională, dar și de a ne dori sa fim noi toți românii uniți în cuget si simțire, în fața celui mai important eveniment din istoria neamului nostru.

In aceste momente în care în România patriotismul este voit minimalizat de unele forțe politice, iar în Europa se vorbește tot mai mult despre inutilitatea cadrului naţional, aniversarea Zilei Naţionale devine un moment de excepţie în afirmarea identităţii și tradiţiilor noastre, a mândriei românilor ca neam care a stat neclintit două milenii in fața vicisitudinilor istoriei.

Marea Unire a provinciilor româneşti din 1 decembrie 1918 a fost precedată de câteva momente importante:

La 21 noiembrie/4 decembrie 1917, Sfatul Ţării din Basarabia, străvechi pământ românesc,răpit de Rusia in 1812 din trupul Moldovei, proclama Republica Democratică Moldovenească, moment urmat, la 24 ianuarie/6 februarie 1918 de adoptarea declaraţiei de independenţă.

La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău a decis cu majoritate de voturi unirea cu România a Republicii Democratice Moldoveneşti.

La 15/28 noiembrie 1918, Comitetul Executiv al Consiliului Naţional din Bucovina,teritoriu cotropit de Imperiul Austriac în 1774 convoacă un Congres General al Bucovinei, la Palatul Mitropolitan din Cernăuţi, unde preşedintele Congresului, Iancu Flondor, citeşte moţiunea în care se hotărăşte unirea necondiţionată a Bucovinei în vechile ei hotare cu Regatul României.

La 1 decembrie 1918 Marea Adunare de la Alba-Iulia, constituită din 1228 de delegaţi şi susţinută de 100.000 de persoane venite din toate colţurile ţării, adoptă o rezoluţie care consfinţeşte unirea tuturor românilor Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, pe baze democratice, cu păstrarea unei autonomii locale și cu egalitatea naţionalităţilor și a religiilor, şi crearea unui singur stat naţional.

În cuvântarea sa, fruntașul ardelean Vasile Goldiş, a spus:

“Naţiunile trebuiesc eliberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat, Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi eliberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: Unirea ei cu Ţara Românească”.

În continuare, în finalul discursului său, Vasile Goldiș a dat citire textului Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale, care în primul articol decreta unirea tuturor românilor într-un singur stat:

“I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.”

La Adunarea de la Alba Iulia s-a constituit și Marele Consiliu Naţional Român, în fapt un organism legislativ, format din 200 de membri aleși și 50 de membri cooptaţi. A doua zi, acest Consiliu a ales un guvern provizoriu, numit și Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu.

Consiliul a hotărât să trimită la București o delegaţie, condusă de episcopul de Caransebeș, Miron Cristea (care avea să devină viitorul Patriarh al României). Acesta, la 1/14 decembrie 1918, înmânează regelui Ferdinand I, Declaraţia de la Alba Iulia.

Legea Unirii a fost ratificată prin decret de lege, la 11 decembrie 1918 de cãtre regele Ferdinand, fiind votatã de Adunarea Deputaţilor în şedinta din 29 decembrie 1919.

Unirea Transilvaniei cu România a încheiat procesul de făurire a statului naţional unitar român, proces început la 24 ianuarie 1859, prin Unirea Moldovei cu Ţara Românească, sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), continuat prin unirea Dobrogei la 14 noiembrie 1878, după încheierea Războiului ruso-româno-turc de la 1877-1878, care a marcat cucerirea pe câmpul de luptă a independenţei de stat a României, în timpul domniei lui Carol I (domnitor 1866-1881; rege 1881-1914), a Basarabiei în 27 martie 1918 şi a Bucovinei în 28 noiembrie 1918, sub regele Ferdinand (1914-1927).

Recunoaşterea internaţională a unirii Bucovinei cu România s-a făcut la 10 septembrie 1919, prin semnarea Tratatului de la Saint Germain dintre Puterile Aliate şi Austria.

Recunoaşterea unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România s-a făcut prin Tratatul de pace de la Trianon, încheiat la 4 iunie 1920, de Puterile Aliate şi Asociate şi Ungaria. Pe 28 octombrie 1920, s-a semnat Tratatul de la Paris, pe de-o parte de România şi pe de cealaltă parte de Puterile Aliate (Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia), care a avut ca scop recunoaşterea unirii României cu Basarabia. Dar acesta nu a intrat în vigoare pentru că Japonia nu l-a ratificat.

Uniunea Sovietică nu a recunoscut această unire, iar acţiunile Japoniei au venit ca rezultat al unui protocol secret care a făcut parte dintr-un tratat între cele două din 1925.

La patru ani de la realizarea Actului Unirii, tot la Alba Iulia, avea loc la 15 octombrie 1922, la Catedrala Reîntregirii, solemnitatea încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria. Însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei au fost adăugate coroanei regale de oţel a regelui Carol I, care amintea de izbâțnda d e la Plevna, fapt ce a simbolizat actul unirii tuturor provinciilor istorice româneşti sub sceptrul aceluiaşi monarh.

După încheierea celui de-al doilea război mondial, în condiţiile instaurării regimului comunist şi proclamării prieteniei „de nezdruncinat” cu popoarele Uniunii Sovietice, Basarabia și Bucovina de Nord, cotropite de URSS, aveau să dispară din preocupările societăţii româneşti, inclusiv ale istoricilor, care se vedeau acum siliţi să reia vechile teze ale propagandei sovietice cu privire la originea şi evoluţia distincte ale populaţiei şi a limbii locuitorilor dintre Prut şi Nistru.

Basarabia și Bucovina de Nord rămâneau doar o rană deschisă despre care nimeni nu va mai îndrăzni să vorbească limpede, în deplinul respect al adevărului istoric, timp de 45 de ani.

După abdicarea forțată a regelui Mihai I, pe 30 decembrie 1947, Camera Deputaților a adoptat legea prin care a proclamat Republica Populară Română.

Prin Hotărârea nr. 908 din 18 august 1949 privind declararea zilei de 23 August ca sărbătoare națională, curajosul act regal de la 23 August 1944 (prin care Regele Mihai I a evitat desfășurarea ostilităților pe teritoriul României și a scurtat cu șase luni Al Doilea Război Mondial în Europa) a fost „confiscat” de propaganda comunistă.

Data de 23 august a fost decisă drept sărbătoare de stat de noile autorități comuniste instalate la conducerea țării de tancurile sovietice, fiind cunoscută ca ziua ”insurecției armate antifasciste și antiimperialiste”, începutul revoluției populare în România.

1 decembrie a fost adoptată ca ziua naţională a României în anul 1990, fiind promulgată de fostul preşedinte Ion Iliescu şi publicată ulterior în Monitorul Oficial.

Această sărbătoare, care rămâne una dintre cele mai importante pagini ale existenței naţiunii române, într-o istorie în care, cum spunea Nicolae Iorga, au contat nu atât ”biruințele strămoșilor” cât ”suferința lor”, unificarea provinciilor românești la 1918 este prima și ultima biruință semnificativă, despre care nici măcar nu se vorbește în mod cuprinzător.

Căci actul politic de la 1918 a fost nu doar o izbândă a națiunii, privită indistinct sau prin prisma elitelor sale, ci și o amplă reformă socială menită să extragă masele țărănești din starea lor de mizerie cronică fără egal în Europa acelor timpuri.

Prin urmare, anul 1918 a inaugurat un proces de redistribuire a resurselor și un altul de instrucție școlară în masă care, prin amploarea lor, nu aveau precedent, deși reforme agrare și școlare se mai făcuseră.

În esență a fost vorba de o transformare democratică uimitoare, dacă prin ”democratic” înțelegem diminuarea inegalităților și crearea unor șanse mai bune pentru cei dezavantajați. Am utilizat cu premeditare un limbaj recent – care nu se afla în uz la vremea aceea – tocmai pentru a pune mai bine în evidență natura reală a reformelor care, dacă au conservat ierarhiile sociale și economice, fuseseră totuși infuzate de un spirit nou, căci, așa cum spunea Nicolae Iorga, în limbajul propriu epocii, ”nu se poate ca soarta să fi colaborat într-un chip mai vizibil pentru dreptatea țăranului decât în acest război”.

Ziua de 1 Decembrie 1918 încununează lupta românilor transilvăneni pentru Unitate Naţională şi marchează momentul creării României Mari, într-un moment în care poporul român a ştiut să valorifice conjunctura internaţională favorabilă creată în urma Primului Război Mondial şi a destrămării imperiilor Ţarist şi Austro-Ungar.

Marea Unire nu a fost rezultatul participării României la război şi nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci un act de voinţă al naţiunii române, necesitatea istorică de a trăi într-un stat naţional unitar.

Astăzi, la 104 ani de la Marea Unire, să le aducem un profund omagiu tuturor celor care au adus atunci la viaţă un vis aparent imposibil şi totuşi vechi de sute de ani, visul românilor de pretutindeni, acela de a trăi ȋngraniţele fireşti ale unui stat românesc independent și unitar,

   Noi, urmașii, trebuie să învățăm din exemplul marilor noștri înaintaşi de la 1918, care ne indeamnă la strângerea rândurilor pentru pastrarea și intărirea moștenirii lor și să nu lăsăm loc dezbinării.

Dacă reușim să ne privim față în față și să ne adunăm în fața a tot ceea ce ne unește, atunci vom putea să ne privim în ochi bunicii și să-i omagiem, dar și nepoții care așteaptă de la noi o Românie mândră și puternică.

LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!

LA MULȚI ANI, MÂNDRU ȘI STRĂVECHI POPOR !

LA MULŢI ANI, ROMÂNI, ORIUNDE V- AȚI AFLA !

28 iunie 1940 – VINEREA PATIMILOR POPORULUI ROMÂN

28 iunie 1940 – începutul destrămării teritoriale a României

Cea de-a doua ocupare a Basarabiei de către Rusia la 28 iunie 1940, a reprezentat momentul declanşării procesului de destrămare teritorială a României Mari și a fost rezultatul unei înţelegeri politice secrete convenite între două regimuri totalitare criminale, respectiv cel naţional-socialist hitlerist şi cel comunist sovietic, concretizată în Dictatul de la Moscova, încheiat la 23 august 1939, cunoscut şi sub numele de pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov.

După reocuparea Basarabiei, România a trebuit să suporte şi poftele revizioniste ale regimurilor totalitare din Ungaria şi Bulgaria, sprijinite de Berlin şi Roma, fiind constrânsă să accepte, în următoarele două luni, condiţiile umilitoare ale Dictatului de la Viena şi Tratatului de la Craiova, pierzând astfel cea mai mare parte a Transilvaniei, precum şi Cadrilaterul.

Drept consecinţă, rapturile din vara anului 1940 au făcut ca România să revină la situaţia anterioară Primului Război Mondial din punct de vedere teritorial, demografic etc. şi să nu mai cunoască integritatea naţională deplină din 1918, nici după 82 de ani de la acea vinere a patimilor¹.

Prof. dr. în istorie Dorin CIMPOEŞU a remarcat într-un articol publicat de prestigioasa revistă Limba româna.md, faptul că la 28 iunie 1940, Rusia sovietică nu a ocupat numai Basarabia, ci şi alte teritorii româneşti, care nu făceau obiectul art.3 al Protocolului adiţional secret al Dictatului de la Moscova, cum ar fi Nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, precum şi unele insule din Delta Dunării. Acestea nu au mai revenit României nici până astăzi.

Iniţial, Rusia a intenţionat să ocupe întreaga Bucovină, lucru despre care Molotov l-a informat, la 23 iunie 1940, pe contele Von der Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova. Hitler, însă, nu a fost de acord cu revendicarea sovieticilor, considerând-o „un semn al puterii sovietice spre Vest”² şi o încălcare a Protocolului adiţional secret.

În acest context, dorind să nu deterioreze încă relaţiile cu Germania, dar nici să nu dea dovadă de slăbiciune, Stalin şi-a restrâns cererea doar la partea de Nord a Bucovinei.

Cedarea Basarabiei a avut o valoare strategică deosebită pentru Germania, deoarece i-a permis să obţină o poziţie binevoitoare din partea Rusiei şi să amâne viitoarea confruntare militară cu aceasta, în condiţiile unei angajări pe frontul de Vest, iar pe de altă parte, să determine România să adere la Axă, neavând altă alternativă.

Ocuparea Basarabiei nu a fost o surpriză pentru autorităţile române, aşa cum au acreditat unii istorici. Guvernul de la Bucureşti a conştientizat această ameninţare chiar la scurt timp după semnarea Dictatului de la Moscova.

Astfel, V.V. Tilea, ministrul român la Londra, comunica la 26 septembrie 1939 următoarele:

„Pentru mine este clar că Sovietele urmăresc cel puţin ocuparea Basarabiei, având în vedere asentimentul Germaniei şi, în ultimă raţiune, bolşevizarea întregii Europe”³.

Ambasadorul României în Letonia, Grigore Niculescu-Buzeşti, semnala, la 4 noiembrie 1939, că în contextul tratativelor vizând tratatul militar ruso-leton, vicecomisarul Isakov, şeful delegaţiei sovietice, a afirmat că, dacă negocierile cu Finlanda ar fi fost încheiate, ar fi avut loc o acţiune militară împotriva Basarabiei, importante forţe militare fiind concentrate în acest scop la Harkov şi Odesa⁴.

La rândul său, Alexandru Cretzianu, secretar general al Ministerului de Externe român, în perioada 1939-1941, arăta că Guvernul de la Bucureşti primise informaţii privind pregătirea unui atac al U.R.S.S. împotriva României⁵.

Pe de altă parte, revista „Internaţionala Comunistă” însera în paginile sale articolul Războiul imperialist şi România, semnat de Boris Stefanov, şeful Secţiei române a Kominternului, în care era prezentat planul de luptă al comuniştilor „români” privind sovietizarea României⁶.

Acest articol l-a determinat pe Gh. Davidescu, ambasadorul român la Moscova, să-i trimită o scrisoare, la 13 decembrie 1939, ministrului de externe român, Gr. Gafencu, în care să precizeze obiectivele urmărite de Soviete faţă de România şi „mijloacele la care ar putea recurge pentru realizarea scopurilor lor”⁷.

Între timp, pe plan internaţional se desfăşura o campanie intensă de „convingere” a României că, în cazul unui refuz al acesteia de a ceda Basarabia fără lupte, Kremlinul va recurge la mijloace militare.

Gh. Davidescu transmitea, în acest sens, de la Moscova, la 7 decembrie 1939 că „În ceea ce ne priveşte, opinia generală a cercurilor conducătoare germane ar fi că «România nu este decisă a se opune cu armele unei încercări de ocupare a Basarabiei»”⁸.

În aceeaşi notă, Radu Irimescu, ministrul român la Washington, arăta că mass-media din capitala americană promova ideea că „nu am lupta pentru Basarabia”, iar V. P. Potemkin, adjunctul lui Molotov, preciza că „Odesa este un port fără viaţă”, întrucât „adevăratul hinterland al acestui port este Basarabia”⁹.

Avertizări la adresa României privind pretenţiile teritoriale ale Moscovei faţă de ţara noastră au venit chiar de la unii reprezentanţi ai Germaniei hitleriste. Hans von Mackensen, ambasadorul german la Roma, afirma, la 7 martie 1940, într-o întâlnire cu omologul său român, Raoul Bossy, că „Balcanii încep la Prut” şi că „pentru Basarabia nu va lupta nimeni”¹⁰.

Mai mult, Wilhelm Fabricius, ambasadorul Germaniei la Bucureşti, a înaintat Guvernului român, la 2 iunie 1940, o notă verbală în textul căreia solicita să se precizeze poziţia României în eventualitatea unor cereri de revizuire a graniţelor venite din partea vecinilor săi, dând exemplul Rusiei în problema Basarabiei¹¹.

Dar avertismentul cel mai serios dat României a venit din partea lui V. M. Molotov, în cadrul unui raport prezentat la 29 martie 1940, în şedinţa Sovietului Suprem al U.R.S.S., când a făcut un adevărat rechizitoriu la adresa Bucureştiului, învinuindu-l că din cauza problemei litigioase a Basarabiei nu s-a semnat pactul de neagresiune dintre cele două ţări.

Mesajul Kremlinului a fost recepţionat corect şi imediat de autorităţile române, lucru confirmat de Serviciul Special de Informaţii care preciza, la o zi după discursul lui Molotov, că „Moscova găseşte că se apropie momentul să oblige România la «retrocedarea» Basarabiei”¹².

Începând cu luna mai 1940, sovieticii nu au mai făcut niciun secret din intenţiile lor de a ataca România.

Astfel, ofiţerii sovietici din zonele de dislocare din apropierea graniţei române afirmau fără reţineri că sunt pregătiţi pentru „eliberarea Basarabiei şi Bucovinei”, la fel şi comisarii bolşevici în cadrul întrunirilor de pregătire a populaţiei pentru război¹³.

Concomitent, din U.R.S.S. soseau persoane particulare, care declarau că Moscova pregătea o acţiune pentru „obţinerea Basarabiei”. Iar datele culese de poliţia de frontieră arătau că la Odesa se constata „o mare afluenţă de ofiţeri şi trupe care veneau şi plecau”, în unele zone ale Ucrainei se făcea „o intensă propagandă antiromânească de către agenţii NKVD-ului îmbrăcaţi civil”, iar „de-a lungul Nistrului se lucrează febril la fortificaţii”¹⁴.

Pe de altă parte, sovieticii au început pregătirile militare la graniţa cu România încă din toamna anului 1939, ceea ce arăta intenţia fără echivoc a Kremlinului de a folosi un context favorabil formulării unor revendicări teritoriale.

Până în primăvara anului 1940, a fost constituit Frontul de Sud, ce regrupa unităţile din regiunile militare Kiev şi Odesa, cu un efectiv impresionant, format din: 32 de divizii de trăgători; 2 divizii motorizate şi 6 divizii de cavalerie, 11 brigăzi de tancuri şi 3 brigăzi de trupe aeropurtate, la care se adăugau 30 de regimente şi 4 divizioane de artilerie¹⁵. Acesta asigura o superioritate triplă de forţe militare pe principalele direcţii ale unei eventuale ofensive împotriva României.

Marele Stat Major al Armatei române era la curent cu pregătirile militare şi lucrările strategice efectuate de sovietici la graniţele României, lucru despre care a informat Ministerul Afacerilor Străine în timp util.

În urma acestor semnalări, Ministrul român al Afacerilor Străine, Ion Gigurtu, i-a cerut lui Gh. Davidescu „a face pe lângă guvernul sovietic un demers cu caracter amical, arătându-i surprinderea noastră de a constata că se adună din ce în ce mai multe trupe sovietice la graniţele noastre şi că pregătirile ce se fac de către aceste trupe au un caracter îngrijorător”¹⁶.

Gh. Davidescu nu a mai avut timp să solicite audienţă la comisarul Afacerilor Străine sovietic, deoarece, la 26 iunie 1940, orele 22.00, V. M. Molotov l-a convocat şi i-a înmânat o notă ultimativă prin care U.R.S.S. cerea României să-i „înapoieze cu orice preţ” Basarabia şi să-i „transmită” Nordul Bucovinei.

Răspunsul părţii române era aşteptat pentru ziua de 27 iunie. Verbal, Molotov a avertizat că în cazul unui răspuns negativ „atacul va fi lansat în seara următoare”¹⁷.

Pentru a crea o presiune psihică puternică, pentru a scurta termenul de răspuns şi pentru a determina autorităţile române să ia o decizie politică foarte importantă într-o stare de panică şi presiune maximă, serviciile de securitate sovietice au blocat legăturile telefonice ale Ambasadei României cu Secţia de Cifru a Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti, împiedicând transmiterea textului ultimatumului în timp util. Acestea au fost refăcute abia a doua zi, la ora 07.00.

Ultimatumul a produs o precipitare imediată a vieţii politice de la Bucureşti. În prima fază, regale Carol al II-lea a avut o discuţie cu preşedintele Consiliului de Miniştri, Gheorghe Tătărescu, şi ministrul de externe, Ion Gigurtu, după care i-a convocat pe ambasadorii Germaniei şi Italiei la Bucureşti, pe care i-a anunţat de hotărârea sa de a rezista revendicărilor ultimative ale sovieticilor.

Din păcate, suveranul n-a putut conta pe sprijinul aliaţilor din cadrul Axei, reprezentanţii acestora având instrucţiuni clare să-l convingă că este mai bine să accepte cererile Moscovei „în numele interesului menţinerii păcii în această parte a lumii”¹⁸.

În paralel, pentru a câştiga timp şi a obţine o eventuală „ameliorare” a condiţiilor impuse de Moscova, Guvernul a elaborat un proiect de răspuns, exprimându-şi disponibilitatea pentru o discuţie „amicală şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic” şi solicitând stabilirea unui loc şi a unei date în acest scop. Răspunsul dat de guvernul român a fost apreciat de Moscova ca fiind inacceptabil.

Într-o problemă atât de gravă pentru soarta României, suveranul nu putea lua o decizie de unul singur. Ca urmare, a convocat Consiliul de Coroană în aceeaşi zi de 27 iunie, în cadrul căruia a avut loc o dezbatere foarte aprinsă privind reacţia României în noile condiţii create de ultimatumul sovietic. Votul din Consiliu nu a fost edificator, 11 participanţi pronunţându-se împotriva ultimatumului, 10 pentru acceptarea acestuia, iar 5 pentru iniţierea de negocieri.

Printre cei mai vehemenţi adversari ai cedării au fost Nicolae Iorga şi Ştefan Ciobanu, fost deputat în Sfatul Ţării.

Ministrul Apărării, general Ion Ilcuş, şi şeful Marelui Stat Major, general Florea Ţenescu, s-au poziţionat în grupul celor care au fost de acord cu acceptarea ultimatumului, motivând că armata va fi în imposibilitatea de a lupta pe trei fronturi, în condiţiile unor cereri revizioniste similare venite din partea Ungariei şi Bulgariei.

Toţi participanţii au fost de acord cu mobilizarea întregii armate române, context în care regele a semnat în aceeaşi zi un decret ce întra în vigoare la ora 24.00 a nopţii de 28 spre 29 iunie 1940¹⁹.

În condiţiile unui vot echivoc şi sub presiunea unui răspuns convingător la ultimatumul sovietic, regale Carol al II-lea a convocat un nou Consiliu de Coroană în seara zilei de 27 iunie 1940. Cu acest prilej, a fost reluată votarea pe marginea notei ultimative a Moscovei, înregistrându-se următorul rezultat: 19 voturi pentru acceptarea ultimatumului, 6 contra şi 1 abţinere.

Din grupul celor şase făceau parte Nicolae Iorga, Ştefan Ciobanu, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop şi Ernest Urdăreanu. Monarhul a fost „amărât” şi a considerat că s-a făcut „o mare greşeală de a ceda fără niciun fel de rezistenţă aproape un sfert de ţară”²⁰.

La scurt timp după încheierea şedinţei Consiliului, în noaptea de 27 spre 28 iunie, la ora 02.30, autorităţile române au primit cea de-a doua Notă ultimativă a Moscovei, care cerea ca într-un termen-limită de 4 zile, începând cu 28 iunie, ora 14.00, România să evacueze Basarabia şi Nordul Bucovinei.

În aceeaşi zi, la ora 11.00, C. Argetoianu, noul ministru al afacerilor străine, comunica Moscovei, prin intermediul ambasadorului Gh. Davidescu, că „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să accepte condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”²¹.

Foto: 28 iunie 1940- Zi de doliu național. României i-au fost răpite de imperiul sovietic Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța.

La ora 13.00, Armata roşie trecea Nistrul în Basarabia şi Bucovina de Nord, iar postul de Radio Moscova anunţa încorporarea celor două provincii istorice româneşti la U.R.S.S.

La 3 iulie 1940, ora 13.00, noua frontieră româno-sovietică de pe râul Prut a fost închisă, iar prin decizia Guvernului român s-a păstrat un moment de reculegere pentru românii rămaşi sub ocupaţia sovietică, următoarele trei zile fiind declarate zile de doliu naţional. Abandonarea acestor teritorii naţionale fără luptă a fost pragmatică, dar, în acelaşi timp, dezonorantă pentru oamenii politici ai vremii.

Umilinţa trăită avea să aibă consecinţe dintre cele mai grave şi nedorite pentru românii din cele două provincii ocupate de Rusia sovietică.

În urma ocupaţiei sovietice din 28 iunie 1940, România a pierdut un teritoriu de 55.500 km² şi o populaţie de 3,7 milioane de locuitori, care nici după 70 de ani nu au revenit la Patria-mamă.

Mai mult, populaţia din cele două provincii istorice şi ţinutul Herţa, ocupate samavolnic, a fost supusă unui proces de comunizare forţată, înfometare premeditată şi deportare în gulagurile sovietice, căruia i-au căzut victime sute de mii de români.

* * *

În întreaga perioadă de ocupaţie sovietică (1940-1991, cu o pauză între 1941 şi 1944), ziua de 28 iunie a intrat în simbolistica totalitară sovietică şi a fost aniversată anual, prin organizarea pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti a unor ample manifestări, dedicate „eliberării de sub ocupaţia românească”.

Din păcate, şi după declararea independenţei şi proclamarea Republicii Moldova (1991), această zi neagră din istoria României şi, implicit, a Basarabiei, şi-a păstrat semnificaţia impusă de ocupaţia sovietică totalitară, mai ales în mentalul colectiv al rusofonilor şi al generaţiilor rusificate şi deznaţionalizate.

Toate regimurile care s-au succedat la conducerea Republicii Moldova, până în anul 2001, indiferent de culoarea lor politică, nu au avut curajul să repună în drepturi adevărul istoric privind data de 28 iunie 1940, deşi trebuie precizat că nu i s-a mai acordat importanţa din vremurile totalitare.

Odată cu restauraţia comunistă sovietică din 2001, prin revenirea la putere a Partidului Comuniştilor, simbolurile regimului stalinist, inclusiv data de 28 iunie, au fost readuse în actualitatea politică din stânga Prutului, pentru o perioadă de 8 ani, fiindu-le redate importanţa şi semnificaţia de altă dată.

După decomunizarea pentru a doua oară a Basarabiei, survenită în urma mişcărilor sociale din luna aprilie 2009 şi preluarea conducerii Republicii Moldova de către o coaliţie politică de centru-dreapta, proeuropeană, pentru prima dată în istoria acestei vechi provincii româneşti a început să se spună lucrurilor pe nume şi să fie întreprinse unele acţiuni concrete de restabilire a adevărului istoric.

Iniţiativa şi curajul deosebit, în acest sens, au venit din partea preşedintelui în exerciţiu al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu (foto), care, spre deosebire de predecesorii săi, este primul şef de stat care a declarat public că este român şi că vorbeşte limba română.

Mai mult, acesta a înfiinţat o Comisie²² de specialişti în domeniul istoriei şi nu numai, având ca sarcină principală elaborarea unui raport obiectiv şi ştiinţific privind regimul comunist totalitar sovietic din Basarabia şi crimele comise de acesta împotriva populaţiei româneşti, pe baza documentelor desecretizate, tot prin voinţa sa, provenite din arhivele vremii, care urmează să fie prezentat în actualul Parlament al Republicii Moldova şi apoi publicat.

De asemenea, Mihai Ghimpu este primul preşedinte care a emis, la 24 iunie 2010, un decret prin care 28 iunie 1940 a fost declarată ziua ocupaţiei sovietice a Basarabiei²³.

Demersurile actualului şef al statului privind repunerea în drepturi a adevărului istoric şi ştiinţific au fost contestate şi atacate atât de adversarii săi politici din Republica Moldova,cât şi de către Rusia, care nu se împacă cu ideea pierderii Basarabiei şi face toate eforturile pentru menţinerea acesteia în sfera ei de influenţă.

Astfel, Duma de Stat a Rusiei a adoptat o hotărâre de condamnare a decretului privind ziua de 28 iunie, M.A.E. rus a calificat acţiunile președintelui Mihai Ghimpu drept „analfabetism politic”, iar autorităţile de la Moscova au introdus embargoul asupra unor produse din Republica Moldova exportate pe piaţa Federaţiei Ruse²⁴.

Indiferent de reacţiile produse şi de consecinţe, adevărul istoric şi ştiinţific trebuie afirmat şi apărat prin toate mijloacele şi cu orice preţ, fără a face niciun compromis, mai ales când acesta este de partea poporului român, deoarece numai aşa vom deveni respectaţi şi admiraţi între celelalte naţiuni civilizate ale lumii.

Note

¹ Paul Mihail, Jurnal (1940-1944), Bucureşti, 1999, p. 12.

² Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1997, p. 372-373.

³ AMAE, fond 71/1914, E 9, vol. 63, f. 59.

⁴ Jean Nouzille, Moldova, istoria tragică a unei regiuni europene, Chişinău, 2005, p. 148.

⁵ Gheorghe Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, 1991, p. 61.

⁶ Vitalie Văratec, Preliminarii la raptul Basarabiei şi Bucovinei 1938-1940, Bucureşti, 2000, p. 17.

⁷ Idem.

⁸ Ibidem, p. 16.

⁹ Vitalie Văratec, op .cit., doc. nr. 32 şi 33.

¹⁰ Ibidem, doc. nr. 58.

¹¹ Ioan Scurtu şi colaboratorii, Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998, Bucureşti, 1998, p. 205.

¹² Vitalie Văratec, op. cit., doc. nr. 68.

¹³ Ibidem, doc. nr. 94, 97, 100 şi 106.

¹⁴ Ibidem, doc. nr. 62, 63, 64 şi 65.

¹⁵ Ioan Scurtu, op. cit., p. 204. Cifrele sunt controversate, în documentele emise de Marele Stat Major al Armatei Române acestea fiind diferite (vezi AMR, fond Armata 3, dosar 37, f. 196-198 şi AMR, fond 948, dosar 531, f. 134-136).

¹⁶ Vitalie Văratec, op. cit., doc. nr. 129.

¹⁷ Ioan Scurtu, op. cit., p. 207.

¹⁸ Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. II (1939-1940), ediţie îngrijită de Marcel D. Ciucă şi Narcis Dorin Ion, Bucureşti, 1996, p.199.

¹⁹ Ioan Scurtu, op. cit., p. 209-210.

²⁰ Carol al II-lea, op. cit., p. 204.

²¹ Florin Constantiniu, op. cit., p. 375.

²² Vezi Decretul prezidenţial din 14 ianuarie 2010, publicat de Agenţia de ştiri „Moldpres”, din aceeaşi zi.

²³ Agenţia de ştiri „Publika”, 25 iunie 2010.

²⁴ Agenţia de ştiri „Unimedia”, 28 iunie 2010.