POLITICA DE DEZNAȚIONALIZARE a românilor basarabeni în timpul ocupației sovietice

Harta Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești constituite pe teritoriul Basrabiei românești ocupate de URSS în 1940, după dislocarea unor regiuni către Ucraina.

Basarabia, ocupată de Rusia la 1812, a devenit românească în 1918, dar în 1940 a fost reocupată de URSS în conformitate cu prevederile secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov) (Hitler-Stalin

La 26 iunie 1940, URSS a trimis României un ultimatum de 48 de ore pentru a-i ceda Basarabia. La 28 iunie 1940, fără să aștepte sfârșitul ultimatumului, Armata Roșie a intrat în Basarabia pe care URSS a anexat-o și a împărțit-o în trei: nordul și sudul, vechi baze otomane dinainte de 1812 (unde politica de colonizare a sultanilor de atunci Țarii făcuse din moldoveni o minoritate), au fost atașate la Republica Socialistă Sovietică Ucraineană; iar centrul, unde moldovenii au rămas în majoritari mai ales în mediul rural, a format Republica Socialistă Sovietică Moldovenească.

În perioada 1940-1941 și 1944-1975 , a început o nouă colonizare sovietică , mult mai intensă grație utilizării mijloacelor moderne de transport , care au servit și pentru deportarea din Basarabia a aproximativ 330.000 de nativi. Colonistul sovietic, cel mai adesea rus sau ucrainean, dar nu numai, poate comunica cu alte comunități doar în limba rusă , oficial „ limba comunicării interetnice ” (язык межнационального общения) a noii republici și singura limbă de învățământ secundar și superior.

I se oferă locuri de muncă și locuințe, dar nu proprietate privată sau scutire de impozite. Poate fi voluntară (poziția sudică a Basarabiei în URSS și ușurința obținerii vinului , fructelor și legumelor proaspete acolo atrag o mulțime de oameni) sau nu (lucrătorul sovietic merge acolo unde administrația îl trimite și nu discută nu comenzile) . De deportări sovietice au ca scop nu numai originar din Basarabia , dar și refugiați de orice origine , care au fugit înainte de război de persecuțiile, The Gulag și foametea sovietice să intre Basarabia românească unde au fost întâmpinați de către Oficiul Nansen și care nu au fost în stare să concediu înainte de anexarea țării de către URSS.

Nici unii coloniști nu au fost cruțați: acesta a fost cazul rușilor albi , fermierii ruși descendenți din cazacii Dunării care refuzaseră să sprijine bolșevicii din Basarabia în 1918-19 și în 1924 , precum și coloniștii elvețieni din deaba care nu a avut timp să fugă în Elveția și care au fost deportați cu primarul lor, născut în Elveția, cu excepția câtorva care au fost masacrați la fața locului (o stelă marchează locația mormântului comun redescoperit după dislocarea URSS ) . Conform prevederilor Pactului Hitler-Stalin , germanii din Basarabia au fost aproape toți repatriați cu forța în cel de- al Treilea Reich unde au fost instalați în Wartheland . Atunci erau aproximativ 140.000 de oameni.

În vara anului 1940, regele român Carol al II-lea care luptase cu arme pe care fasciștii români l- au alungat din țară și înlocuit de un regim fascist și antisemit al cărui om puternic este mareșalul Ion Antonescu , care tocmai a fost numit șef al statului, se aliază cu Germania . Martiriul evreilor basarabeni începe un an mai târziu, în timpul atacului german și român asupra URSS : Antonescu recuperează Basarabia, dar îi acuză pe toți evreii basarabeni în bloc de „henchmen al bolșevismului” și ordonă exterminarea lor.

Două treimi din evreii basarabeni au pierit. După război, proprietățile pustii ale tuturor acestor deportați, nativi sau coloniști, au fost colectivizate , colhozurile formându-se cu noii coloniști sovietici (adesea țărani care au rămas fără adăpost în urma crimelor de război naziste din Uniunea Sovietică ).

Consecințe.

Prin politica de colonizare a primelor autorități țariste și apoi a celor sovietice, Basarabia, inițial moldovenească, a devenit o regiune multietnică. În timp ce în 1817 românii reprezentau peste 75% din populația totală, ultimul recensământ țarist a înregistrat o scădere a proporției românilor sub 48% (47,6%). Dar datele statistice obținute de oficialii ruși din secolul al XIX- lea, cunoscute prin politica lor de rusificare și opresiune a minorităților, nu pot fi considerate corecte.

Astfel, în 1912, Nikolai Lachkov în lucrarea sa aniversară intitulată O sută de ani de trecere a Basarabiei în Rusia , 1812-1912 afirmă că: „cei mai în vârstă din Basarabia sunt moldovenii, conform datelor oficiale în proporție de 48%, de fapt, moldovenii reprezintă 70% din totalul populației ” . Basarabia care a suferit numeroase distrugeri în timpul războiului, este o regiune care a suferit foarte mult din punct de vedere demografic.

Potrivit rapoartelor miniștrilor Krouglov și Beria către Stalin, publicate de istoricul Nikolai Bougai, se relevă că în conformitate cu datele recensământului, din 1940 până în 1950 regiunea a pierdut o treime din populația sa de 3.200.000 de persoane conform recensământului românesc sau 2.229.000, conform recensământului sovietic din 1950.

Deci au dispărut în zece ani 971.000 de persoane: 140.000 de germani din Basarabia au fost deportați în Iulie 1940 către Germania în aplicarea Pactului germano-sovietic ; 120.000 de „reacționari” (inclusiv aproximativ 70.000 de moldoveni vorbitori de română, dar și „ruși albi” și alți coloniști sau refugiați care au fugit din URSS) au fost deportați de sovietici între 28 iunie 1940 si 22 iunie 1941 (în singura noapte de 13 iunie 1941, 13.470 de familii, cuprinzând 22.648 de persoane, dintre care aproximativ două treimi sunt femei și copii); 230.000 de evrei au fost fie masacrați de regimul mareșalului Ion Antonescu, fie au fugit în URSS și nu s-au mai întors niciodată, indiferent dacă s-au stabilit acolo sau au fost prinși acolo de Wehrmacht și apoi uciși de Einsatzgruppen ; 250.000 de moldoveni de limbă română au fost deportați de sovietici între 1944 și 1948; 150.000 de oameni au murit între 1946 și 1947 ca urmare a foametei provocate de rechizițiile sovietice ; politica deja aplicată în Ucraina vecină în anii 1920-1930 ( Holodomor ); 11.324 de familii au fost deportate în Gulag în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 și în noaptea următoare, în mare parte din motive religioase ( preoți, „ bătrâni credincioși ”, biserici neoprotestante, catolici).

În 1950, din toți acești deportați „nedori.i” sau „dăunători” din țară, 49.000 erau încă în viață la locul deportării lor (încă în Bougaï).

Nativii moldoveni și-au depășit parțial pierderile demografice cu o rată a natalității ridicată (acum în scădere, dar cândva una dintre cele mai puternice din fosta URSS – Jacques Fournier a vorbit despre concurența dintre rata natalității nativilor și colonizare ), astfel încât, dacă luăm media proporția moldovenilor / românilor (aceștia se pot declara sub una sau alta identitate în timpul recensământului) între partea Republicii Moldova situată la vest de Nistru, regiunea Cernăuți și Budjakul ucrainean (adică Basarabia în anii 1812-1945), obținem aproximativ aceleași procente ca în 1930. Evreii care au supraviețuit crimelor regimului Antonescu, au redevenit cetățeni sovietici după retragerea armatelor germane și române în august 1944 .

Câțiva rămân în Basarabia precum compozitorul David Gherșfeld, muzicologul Arkady Luxemburg , actorul Iliya Klyaver (ro) , poetul și jurnalistul Efim Krimerman (ro) , cantautorul Ian Raïbourg (ro) , deputatul Oleg Reidman ( ro) sau antrenor Vlad Tzinkler (ro) , dar cei mai mulți dintre ei preferă să emigreze de-a lungul anilor în Israel : acesta este cazul familiei lui Avigdor Lieberman, printre altele . Unii dintre ei aleg apoi Statele Unite (de exemplu în „ Mica Odesa ”).

După destrămarea URSS în 1991, unii s-au întors în Basarabia după ce au plecat, iar alți evrei basarabeni născuți în Israel , „au făcut Alya în Moldova” precum Ilan Șor , ales primar al orașului Orhei și șef al unei mișcări politice în numele său , care prosperă în comerț și politică.

În Budjakul ucrainean , din cei 617.200 de locuitori enumerați în 2001 , ucrainenii (248.000, 40%) și bulgarii (129.000, 21%) erau principalele comunități; 78.300 de moldoveni sau români erau 13%. Bulgarii predomină în raioanele ARSITA sau Artsyz (39%) din Palada sau Bolhrad (61%) și Tarutino sau Taroutyne (38%), românii din raionul Reni (49%) și rușii orașul Izmail (44%). În regiunea Ismail, 29% din populație este ucraineană, 28% română și 26% bulgară.

În Raionul Sarata , populația românească pare să fi crescut cu 154%; în realitate, acest fenomen este un indicator al progresului democrației în vestul Ucrainei: locuitorii nu se mai tem de a se declara români , în timp ce anterior preferau să se declare ucraineni sau, până la conflictul ruso-ucrainean din 2014, ruși.

Sursa: https://ro.frwiki.wiki/wiki/Colonisation_de_la_Bessarabie

Publicitate

28 iunie 1940 – VINEREA PATIMILOR POPORULUI ROMÂN

28 iunie 1940 – începutul destrămării teritoriale a României

Cea de-a doua ocupare a Basarabiei de către Rusia la 28 iunie 1940, a reprezentat momentul declanşării procesului de destrămare teritorială a României Mari și a fost rezultatul unei înţelegeri politice secrete convenite între două regimuri totalitare criminale, respectiv cel naţional-socialist hitlerist şi cel comunist sovietic, concretizată în Dictatul de la Moscova, încheiat la 23 august 1939, cunoscut şi sub numele de pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov.

După reocuparea Basarabiei, România a trebuit să suporte şi poftele revizioniste ale regimurilor totalitare din Ungaria şi Bulgaria, sprijinite de Berlin şi Roma, fiind constrânsă să accepte, în următoarele două luni, condiţiile umilitoare ale Dictatului de la Viena şi Tratatului de la Craiova, pierzând astfel cea mai mare parte a Transilvaniei, precum şi Cadrilaterul.

Drept consecinţă, rapturile din vara anului 1940 au făcut ca România să revină la situaţia anterioară Primului Război Mondial din punct de vedere teritorial, demografic etc. şi să nu mai cunoască integritatea naţională deplină din 1918, nici după 82 de ani de la acea vinere a patimilor¹.

Prof. dr. în istorie Dorin CIMPOEŞU a remarcat într-un articol publicat de prestigioasa revistă Limba româna.md, faptul că la 28 iunie 1940, Rusia sovietică nu a ocupat numai Basarabia, ci şi alte teritorii româneşti, care nu făceau obiectul art.3 al Protocolului adiţional secret al Dictatului de la Moscova, cum ar fi Nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, precum şi unele insule din Delta Dunării. Acestea nu au mai revenit României nici până astăzi.

Iniţial, Rusia a intenţionat să ocupe întreaga Bucovină, lucru despre care Molotov l-a informat, la 23 iunie 1940, pe contele Von der Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova. Hitler, însă, nu a fost de acord cu revendicarea sovieticilor, considerând-o „un semn al puterii sovietice spre Vest”² şi o încălcare a Protocolului adiţional secret.

În acest context, dorind să nu deterioreze încă relaţiile cu Germania, dar nici să nu dea dovadă de slăbiciune, Stalin şi-a restrâns cererea doar la partea de Nord a Bucovinei.

Cedarea Basarabiei a avut o valoare strategică deosebită pentru Germania, deoarece i-a permis să obţină o poziţie binevoitoare din partea Rusiei şi să amâne viitoarea confruntare militară cu aceasta, în condiţiile unei angajări pe frontul de Vest, iar pe de altă parte, să determine România să adere la Axă, neavând altă alternativă.

Ocuparea Basarabiei nu a fost o surpriză pentru autorităţile române, aşa cum au acreditat unii istorici. Guvernul de la Bucureşti a conştientizat această ameninţare chiar la scurt timp după semnarea Dictatului de la Moscova.

Astfel, V.V. Tilea, ministrul român la Londra, comunica la 26 septembrie 1939 următoarele:

„Pentru mine este clar că Sovietele urmăresc cel puţin ocuparea Basarabiei, având în vedere asentimentul Germaniei şi, în ultimă raţiune, bolşevizarea întregii Europe”³.

Ambasadorul României în Letonia, Grigore Niculescu-Buzeşti, semnala, la 4 noiembrie 1939, că în contextul tratativelor vizând tratatul militar ruso-leton, vicecomisarul Isakov, şeful delegaţiei sovietice, a afirmat că, dacă negocierile cu Finlanda ar fi fost încheiate, ar fi avut loc o acţiune militară împotriva Basarabiei, importante forţe militare fiind concentrate în acest scop la Harkov şi Odesa⁴.

La rândul său, Alexandru Cretzianu, secretar general al Ministerului de Externe român, în perioada 1939-1941, arăta că Guvernul de la Bucureşti primise informaţii privind pregătirea unui atac al U.R.S.S. împotriva României⁵.

Pe de altă parte, revista „Internaţionala Comunistă” însera în paginile sale articolul Războiul imperialist şi România, semnat de Boris Stefanov, şeful Secţiei române a Kominternului, în care era prezentat planul de luptă al comuniştilor „români” privind sovietizarea României⁶.

Acest articol l-a determinat pe Gh. Davidescu, ambasadorul român la Moscova, să-i trimită o scrisoare, la 13 decembrie 1939, ministrului de externe român, Gr. Gafencu, în care să precizeze obiectivele urmărite de Soviete faţă de România şi „mijloacele la care ar putea recurge pentru realizarea scopurilor lor”⁷.

Între timp, pe plan internaţional se desfăşura o campanie intensă de „convingere” a României că, în cazul unui refuz al acesteia de a ceda Basarabia fără lupte, Kremlinul va recurge la mijloace militare.

Gh. Davidescu transmitea, în acest sens, de la Moscova, la 7 decembrie 1939 că „În ceea ce ne priveşte, opinia generală a cercurilor conducătoare germane ar fi că «România nu este decisă a se opune cu armele unei încercări de ocupare a Basarabiei»”⁸.

În aceeaşi notă, Radu Irimescu, ministrul român la Washington, arăta că mass-media din capitala americană promova ideea că „nu am lupta pentru Basarabia”, iar V. P. Potemkin, adjunctul lui Molotov, preciza că „Odesa este un port fără viaţă”, întrucât „adevăratul hinterland al acestui port este Basarabia”⁹.

Avertizări la adresa României privind pretenţiile teritoriale ale Moscovei faţă de ţara noastră au venit chiar de la unii reprezentanţi ai Germaniei hitleriste. Hans von Mackensen, ambasadorul german la Roma, afirma, la 7 martie 1940, într-o întâlnire cu omologul său român, Raoul Bossy, că „Balcanii încep la Prut” şi că „pentru Basarabia nu va lupta nimeni”¹⁰.

Mai mult, Wilhelm Fabricius, ambasadorul Germaniei la Bucureşti, a înaintat Guvernului român, la 2 iunie 1940, o notă verbală în textul căreia solicita să se precizeze poziţia României în eventualitatea unor cereri de revizuire a graniţelor venite din partea vecinilor săi, dând exemplul Rusiei în problema Basarabiei¹¹.

Dar avertismentul cel mai serios dat României a venit din partea lui V. M. Molotov, în cadrul unui raport prezentat la 29 martie 1940, în şedinţa Sovietului Suprem al U.R.S.S., când a făcut un adevărat rechizitoriu la adresa Bucureştiului, învinuindu-l că din cauza problemei litigioase a Basarabiei nu s-a semnat pactul de neagresiune dintre cele două ţări.

Mesajul Kremlinului a fost recepţionat corect şi imediat de autorităţile române, lucru confirmat de Serviciul Special de Informaţii care preciza, la o zi după discursul lui Molotov, că „Moscova găseşte că se apropie momentul să oblige România la «retrocedarea» Basarabiei”¹².

Începând cu luna mai 1940, sovieticii nu au mai făcut niciun secret din intenţiile lor de a ataca România.

Astfel, ofiţerii sovietici din zonele de dislocare din apropierea graniţei române afirmau fără reţineri că sunt pregătiţi pentru „eliberarea Basarabiei şi Bucovinei”, la fel şi comisarii bolşevici în cadrul întrunirilor de pregătire a populaţiei pentru război¹³.

Concomitent, din U.R.S.S. soseau persoane particulare, care declarau că Moscova pregătea o acţiune pentru „obţinerea Basarabiei”. Iar datele culese de poliţia de frontieră arătau că la Odesa se constata „o mare afluenţă de ofiţeri şi trupe care veneau şi plecau”, în unele zone ale Ucrainei se făcea „o intensă propagandă antiromânească de către agenţii NKVD-ului îmbrăcaţi civil”, iar „de-a lungul Nistrului se lucrează febril la fortificaţii”¹⁴.

Pe de altă parte, sovieticii au început pregătirile militare la graniţa cu România încă din toamna anului 1939, ceea ce arăta intenţia fără echivoc a Kremlinului de a folosi un context favorabil formulării unor revendicări teritoriale.

Până în primăvara anului 1940, a fost constituit Frontul de Sud, ce regrupa unităţile din regiunile militare Kiev şi Odesa, cu un efectiv impresionant, format din: 32 de divizii de trăgători; 2 divizii motorizate şi 6 divizii de cavalerie, 11 brigăzi de tancuri şi 3 brigăzi de trupe aeropurtate, la care se adăugau 30 de regimente şi 4 divizioane de artilerie¹⁵. Acesta asigura o superioritate triplă de forţe militare pe principalele direcţii ale unei eventuale ofensive împotriva României.

Marele Stat Major al Armatei române era la curent cu pregătirile militare şi lucrările strategice efectuate de sovietici la graniţele României, lucru despre care a informat Ministerul Afacerilor Străine în timp util.

În urma acestor semnalări, Ministrul român al Afacerilor Străine, Ion Gigurtu, i-a cerut lui Gh. Davidescu „a face pe lângă guvernul sovietic un demers cu caracter amical, arătându-i surprinderea noastră de a constata că se adună din ce în ce mai multe trupe sovietice la graniţele noastre şi că pregătirile ce se fac de către aceste trupe au un caracter îngrijorător”¹⁶.

Gh. Davidescu nu a mai avut timp să solicite audienţă la comisarul Afacerilor Străine sovietic, deoarece, la 26 iunie 1940, orele 22.00, V. M. Molotov l-a convocat şi i-a înmânat o notă ultimativă prin care U.R.S.S. cerea României să-i „înapoieze cu orice preţ” Basarabia şi să-i „transmită” Nordul Bucovinei.

Răspunsul părţii române era aşteptat pentru ziua de 27 iunie. Verbal, Molotov a avertizat că în cazul unui răspuns negativ „atacul va fi lansat în seara următoare”¹⁷.

Pentru a crea o presiune psihică puternică, pentru a scurta termenul de răspuns şi pentru a determina autorităţile române să ia o decizie politică foarte importantă într-o stare de panică şi presiune maximă, serviciile de securitate sovietice au blocat legăturile telefonice ale Ambasadei României cu Secţia de Cifru a Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti, împiedicând transmiterea textului ultimatumului în timp util. Acestea au fost refăcute abia a doua zi, la ora 07.00.

Ultimatumul a produs o precipitare imediată a vieţii politice de la Bucureşti. În prima fază, regale Carol al II-lea a avut o discuţie cu preşedintele Consiliului de Miniştri, Gheorghe Tătărescu, şi ministrul de externe, Ion Gigurtu, după care i-a convocat pe ambasadorii Germaniei şi Italiei la Bucureşti, pe care i-a anunţat de hotărârea sa de a rezista revendicărilor ultimative ale sovieticilor.

Din păcate, suveranul n-a putut conta pe sprijinul aliaţilor din cadrul Axei, reprezentanţii acestora având instrucţiuni clare să-l convingă că este mai bine să accepte cererile Moscovei „în numele interesului menţinerii păcii în această parte a lumii”¹⁸.

În paralel, pentru a câştiga timp şi a obţine o eventuală „ameliorare” a condiţiilor impuse de Moscova, Guvernul a elaborat un proiect de răspuns, exprimându-şi disponibilitatea pentru o discuţie „amicală şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic” şi solicitând stabilirea unui loc şi a unei date în acest scop. Răspunsul dat de guvernul român a fost apreciat de Moscova ca fiind inacceptabil.

Într-o problemă atât de gravă pentru soarta României, suveranul nu putea lua o decizie de unul singur. Ca urmare, a convocat Consiliul de Coroană în aceeaşi zi de 27 iunie, în cadrul căruia a avut loc o dezbatere foarte aprinsă privind reacţia României în noile condiţii create de ultimatumul sovietic. Votul din Consiliu nu a fost edificator, 11 participanţi pronunţându-se împotriva ultimatumului, 10 pentru acceptarea acestuia, iar 5 pentru iniţierea de negocieri.

Printre cei mai vehemenţi adversari ai cedării au fost Nicolae Iorga şi Ştefan Ciobanu, fost deputat în Sfatul Ţării.

Ministrul Apărării, general Ion Ilcuş, şi şeful Marelui Stat Major, general Florea Ţenescu, s-au poziţionat în grupul celor care au fost de acord cu acceptarea ultimatumului, motivând că armata va fi în imposibilitatea de a lupta pe trei fronturi, în condiţiile unor cereri revizioniste similare venite din partea Ungariei şi Bulgariei.

Toţi participanţii au fost de acord cu mobilizarea întregii armate române, context în care regele a semnat în aceeaşi zi un decret ce întra în vigoare la ora 24.00 a nopţii de 28 spre 29 iunie 1940¹⁹.

În condiţiile unui vot echivoc şi sub presiunea unui răspuns convingător la ultimatumul sovietic, regale Carol al II-lea a convocat un nou Consiliu de Coroană în seara zilei de 27 iunie 1940. Cu acest prilej, a fost reluată votarea pe marginea notei ultimative a Moscovei, înregistrându-se următorul rezultat: 19 voturi pentru acceptarea ultimatumului, 6 contra şi 1 abţinere.

Din grupul celor şase făceau parte Nicolae Iorga, Ştefan Ciobanu, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop şi Ernest Urdăreanu. Monarhul a fost „amărât” şi a considerat că s-a făcut „o mare greşeală de a ceda fără niciun fel de rezistenţă aproape un sfert de ţară”²⁰.

La scurt timp după încheierea şedinţei Consiliului, în noaptea de 27 spre 28 iunie, la ora 02.30, autorităţile române au primit cea de-a doua Notă ultimativă a Moscovei, care cerea ca într-un termen-limită de 4 zile, începând cu 28 iunie, ora 14.00, România să evacueze Basarabia şi Nordul Bucovinei.

În aceeaşi zi, la ora 11.00, C. Argetoianu, noul ministru al afacerilor străine, comunica Moscovei, prin intermediul ambasadorului Gh. Davidescu, că „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să accepte condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”²¹.

Foto: 28 iunie 1940- Zi de doliu național. României i-au fost răpite de imperiul sovietic Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța.

La ora 13.00, Armata roşie trecea Nistrul în Basarabia şi Bucovina de Nord, iar postul de Radio Moscova anunţa încorporarea celor două provincii istorice româneşti la U.R.S.S.

La 3 iulie 1940, ora 13.00, noua frontieră româno-sovietică de pe râul Prut a fost închisă, iar prin decizia Guvernului român s-a păstrat un moment de reculegere pentru românii rămaşi sub ocupaţia sovietică, următoarele trei zile fiind declarate zile de doliu naţional. Abandonarea acestor teritorii naţionale fără luptă a fost pragmatică, dar, în acelaşi timp, dezonorantă pentru oamenii politici ai vremii.

Umilinţa trăită avea să aibă consecinţe dintre cele mai grave şi nedorite pentru românii din cele două provincii ocupate de Rusia sovietică.

În urma ocupaţiei sovietice din 28 iunie 1940, România a pierdut un teritoriu de 55.500 km² şi o populaţie de 3,7 milioane de locuitori, care nici după 70 de ani nu au revenit la Patria-mamă.

Mai mult, populaţia din cele două provincii istorice şi ţinutul Herţa, ocupate samavolnic, a fost supusă unui proces de comunizare forţată, înfometare premeditată şi deportare în gulagurile sovietice, căruia i-au căzut victime sute de mii de români.

* * *

În întreaga perioadă de ocupaţie sovietică (1940-1991, cu o pauză între 1941 şi 1944), ziua de 28 iunie a intrat în simbolistica totalitară sovietică şi a fost aniversată anual, prin organizarea pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti a unor ample manifestări, dedicate „eliberării de sub ocupaţia românească”.

Din păcate, şi după declararea independenţei şi proclamarea Republicii Moldova (1991), această zi neagră din istoria României şi, implicit, a Basarabiei, şi-a păstrat semnificaţia impusă de ocupaţia sovietică totalitară, mai ales în mentalul colectiv al rusofonilor şi al generaţiilor rusificate şi deznaţionalizate.

Toate regimurile care s-au succedat la conducerea Republicii Moldova, până în anul 2001, indiferent de culoarea lor politică, nu au avut curajul să repună în drepturi adevărul istoric privind data de 28 iunie 1940, deşi trebuie precizat că nu i s-a mai acordat importanţa din vremurile totalitare.

Odată cu restauraţia comunistă sovietică din 2001, prin revenirea la putere a Partidului Comuniştilor, simbolurile regimului stalinist, inclusiv data de 28 iunie, au fost readuse în actualitatea politică din stânga Prutului, pentru o perioadă de 8 ani, fiindu-le redate importanţa şi semnificaţia de altă dată.

După decomunizarea pentru a doua oară a Basarabiei, survenită în urma mişcărilor sociale din luna aprilie 2009 şi preluarea conducerii Republicii Moldova de către o coaliţie politică de centru-dreapta, proeuropeană, pentru prima dată în istoria acestei vechi provincii româneşti a început să se spună lucrurilor pe nume şi să fie întreprinse unele acţiuni concrete de restabilire a adevărului istoric.

Iniţiativa şi curajul deosebit, în acest sens, au venit din partea preşedintelui în exerciţiu al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu (foto), care, spre deosebire de predecesorii săi, este primul şef de stat care a declarat public că este român şi că vorbeşte limba română.

Mai mult, acesta a înfiinţat o Comisie²² de specialişti în domeniul istoriei şi nu numai, având ca sarcină principală elaborarea unui raport obiectiv şi ştiinţific privind regimul comunist totalitar sovietic din Basarabia şi crimele comise de acesta împotriva populaţiei româneşti, pe baza documentelor desecretizate, tot prin voinţa sa, provenite din arhivele vremii, care urmează să fie prezentat în actualul Parlament al Republicii Moldova şi apoi publicat.

De asemenea, Mihai Ghimpu este primul preşedinte care a emis, la 24 iunie 2010, un decret prin care 28 iunie 1940 a fost declarată ziua ocupaţiei sovietice a Basarabiei²³.

Demersurile actualului şef al statului privind repunerea în drepturi a adevărului istoric şi ştiinţific au fost contestate şi atacate atât de adversarii săi politici din Republica Moldova,cât şi de către Rusia, care nu se împacă cu ideea pierderii Basarabiei şi face toate eforturile pentru menţinerea acesteia în sfera ei de influenţă.

Astfel, Duma de Stat a Rusiei a adoptat o hotărâre de condamnare a decretului privind ziua de 28 iunie, M.A.E. rus a calificat acţiunile președintelui Mihai Ghimpu drept „analfabetism politic”, iar autorităţile de la Moscova au introdus embargoul asupra unor produse din Republica Moldova exportate pe piaţa Federaţiei Ruse²⁴.

Indiferent de reacţiile produse şi de consecinţe, adevărul istoric şi ştiinţific trebuie afirmat şi apărat prin toate mijloacele şi cu orice preţ, fără a face niciun compromis, mai ales când acesta este de partea poporului român, deoarece numai aşa vom deveni respectaţi şi admiraţi între celelalte naţiuni civilizate ale lumii.

Note

¹ Paul Mihail, Jurnal (1940-1944), Bucureşti, 1999, p. 12.

² Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1997, p. 372-373.

³ AMAE, fond 71/1914, E 9, vol. 63, f. 59.

⁴ Jean Nouzille, Moldova, istoria tragică a unei regiuni europene, Chişinău, 2005, p. 148.

⁵ Gheorghe Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, 1991, p. 61.

⁶ Vitalie Văratec, Preliminarii la raptul Basarabiei şi Bucovinei 1938-1940, Bucureşti, 2000, p. 17.

⁷ Idem.

⁸ Ibidem, p. 16.

⁹ Vitalie Văratec, op .cit., doc. nr. 32 şi 33.

¹⁰ Ibidem, doc. nr. 58.

¹¹ Ioan Scurtu şi colaboratorii, Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998, Bucureşti, 1998, p. 205.

¹² Vitalie Văratec, op. cit., doc. nr. 68.

¹³ Ibidem, doc. nr. 94, 97, 100 şi 106.

¹⁴ Ibidem, doc. nr. 62, 63, 64 şi 65.

¹⁵ Ioan Scurtu, op. cit., p. 204. Cifrele sunt controversate, în documentele emise de Marele Stat Major al Armatei Române acestea fiind diferite (vezi AMR, fond Armata 3, dosar 37, f. 196-198 şi AMR, fond 948, dosar 531, f. 134-136).

¹⁶ Vitalie Văratec, op. cit., doc. nr. 129.

¹⁷ Ioan Scurtu, op. cit., p. 207.

¹⁸ Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. II (1939-1940), ediţie îngrijită de Marcel D. Ciucă şi Narcis Dorin Ion, Bucureşti, 1996, p.199.

¹⁹ Ioan Scurtu, op. cit., p. 209-210.

²⁰ Carol al II-lea, op. cit., p. 204.

²¹ Florin Constantiniu, op. cit., p. 375.

²² Vezi Decretul prezidenţial din 14 ianuarie 2010, publicat de Agenţia de ştiri „Moldpres”, din aceeaşi zi.

²³ Agenţia de ştiri „Publika”, 25 iunie 2010.

²⁴ Agenţia de ştiri „Unimedia”, 28 iunie 2010.

81 DE ANI de la masacrarea de către haitele Moscovei la Fântâna Albă, în Bucovina cotropită, a mii de români

1 aprilie 1941, una dintre cele mai negre zile din istoria poporului român. 81 de ani de la Masacrul făcut de trupele Moscovei la Fântâna Albă în care au fost asasinați mii de români bucovineni nevinovați.

În această zi, este comemorată Ziua naţională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie, scrie un documentar Agerpres, evocat de Romanian Global News.

Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa au fost primele teritorii pierdute de România în anul 1940, în contextul celui de-al Doilea Război Mondial. La 23 august 1939 fusese semnat, la Moscova, Pactul de neagresiune sovieto-german (Pactul Ribbentrop-Molotov), iar printr-un protocol adiţional secret, Germania şi URSS îşi împărţeau sferele de influenţă.

În articolul 3 al acestuia se arăta că ”în privinţa Europei de Sud-Est partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii”.

În anul 1941, chiar în ziua de Paște, militarii ruși au asasinat mii de români din Basarabia și nordul Bucovinei, regiuni proaspăt anexate de URSS.

În urma ocupării Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa de către autorităţile sovietice, populaţia românească din aceste teritorii a fost supusă unui regim de represiune şi deportări.

Politica opresivă impusă de sovietici a determinat un adevărat proces migraţionist şi transferuri masive de populaţie, soldate cu importante pierderi de vieţi omeneşti.

Masacrul de la Fântana Alba este comparat de unii istorici cu cel de la Katyn / foto: Profimedia

Pe 1 aprilie 1941, între 3.000 și 5000 de români au fost pur și simplu masacrați de către soldații sovietici la Fântâna Albă, în nordul Bucovinei, pe teritoriul românesc furat de URSS, scrie www.activenews.ro, preluat de  Romanian Global News.Oamenii aflaseră, de la agitatori ai serviciilor speciale sovietice, care au cutreierat satele pe Valea Siretului timp de câteva săptămâni, că în ziua de 1 aprilie se va deschide graniţa şi astfel se vor putea refugia în România.

Cum năpasta bolşevica te urmarea peste tot iată cazuri de ţărani împuşcaţi lângă casă: COSTAŞ Petru a lui Tănase de 20 ani sau HUDIMA Ion a lui Nicolae de 27 ani şi alţii împuşcaţi la munca câmpului: PALAHNIUC Petru şi COBLIUC Ion de 23 ani, toţi din com.Ceahor.

Prin legea nr.68/10 mai 2011, această zi a fost declarată „Zi Națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântana Albă și alte zone, ale deportărilor, Foametei și a altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie”.
„Sângele martirilor creștini nu se uită, el este temelia identității noastre.”, scrie Mihai Tîrnoveanu.

În iunie 1940, România a fost nevoită să cedeze Uniunii Sovietice nordul Bucovinei. Armata Roșie și NKVD-ul au ocupat imediat teritoriul. Sute de mii de români s-au trezit peste noapte pe un pământ ostil, în care, brusc, tot ceea ce amintea de identitatea lor, de origini, de limbă și de religie se transforma în vină.

În primăvara anului 1941, câteva mii de români au decis să sfideze trupele sovietice și să treacă în România.
Între 3 și 4.000 de români, locuitori ai satelor de pe Valea Siretului, au încercat să ajungă în țara natală pe 1 aprilie, chiar de Paști. Cineva împrăștiase zvonul că românii pot trece granița fără probleme, că grănicerii sovietici ai NKVD nu le vor face nimic. Când coloana de români, care purtau steaguri albe, icoane și cruci, a ajuns la doar 3 kilometri de graniță, soldații sovietici, ascunși în pădure, au început să tragă în plin.

Au secerat, în scurt timp, mii de vieți. Cei care au scăpat de gloanțe au fost urmăriți de cavaleria Armatei Roșii și spintecați cu sabia. Apoi, românii au fost aruncați în gropi comune.Morţii, sau unii chiar care mai mişcau, au fost traşi cu caii de lipovenii din Fântâna Albă şi aruncaţi în gropile comune. Nici astăzi nu se ştie numărul lor. Pe 1 Aprilie 1941 o coloana de mii de ţărani din comunele Camenca, Corceşti,Volcineţi, Pătrăuţii de Sus şi de Jos, cu drapele, icoane şi prapori în frunte au plecat spre frontieră ca să treacă în România. In poiana de la Varniţa aproape de punctul numit Fân­tâna Albă, s-a dezlănţuit focul mitralierelor asupra lor.

Cu sutele au rămas morţi sau răniţi. Cei ce au putut să fugă în noapte prin pădure au fost arestaţi zilele următoare şi duşi la Cernăuţi unde s-a înscenat un proces şi 22 dintre ei au primit pedepse grele după ce au fost torturaţi din ordinul lui Jucov (prezent acolo).
Printre cei din gropile comune se număra din com.Carapciu pe Siret: OPAIŢ Vasile, OPAIŢ Gheorghe, TOVARNITCHI Gheorghe, TOVARNIŢCHI Vasile, TOVARNITCHI Cosma, OPAIŢ Cosma, CORDUBAN Nicolae, din satul Cupca: BELMEGA Ioan, GAZA Ioan, ŢUGUI Mihai, PLEVAN Arcadie; din satul Dimca (Trestiana): Jianu Petre a lui Ion, CIMBRU Vasile, CIMBRU Petre, DREVARIUC Nicolae… din com Suceveni:Bostan Dragoş, SUCEVEAN Constantin, LIPASTEAN Titiana, SIDOREAC Gheorghe… din com.Iordanesti:HALAC Nicolae a lui Simion, HALAC Ion a lui Dumitru, HALAC Dumitru a lui Grigore, OPAIŢ Dumitru a lui Mihai, Molnar Con­stantin, din com.Pătrăuţi de Jos: BOICIU Zaharia, FEODORAN Ana a lui Simion, FEODORAN Gheorghe a lui Gheorghe, FEODORAN Nicolae a lui Gheorghe, FEODORAN Teodor a lui Gheorghe, Gavriliuc Maftei, PATRAUCEANU Ion a lui Ilie, PAVEL Ştefan a lui Petru, POJOGA Rahila, Pătrăuţii de Sus; CUCIUREANU Constantin, URSULEAN Arcadie, MOTOC Gh.

Reporterul Victor Roncea a înregistrat la una dintre comemorările de la Fântâna Albă mărturia supraviețuitorului Petru Huțanu (VIDEO mai sus).

O a doua poate fi citită mai jos, urmată de un documentar VIDEO despre Masacru:
Mărturie de supraviețuitor
https://www.dailymotion.com/video/xpvi7h

Profesorul Gheorghe Mihailiuc a fost unul dintre puținii supraviețuitori ai masacrului. Acesta a redat în cartea Dincolo de cuvintele rostite atrocitățile petrecute la Fântâna Albă.
„Peste sate se abătuse teroare bolșevică. Dacă nu făceai cârdășie cu noii stăpâni, erai pierdut. În aceste condiții insuportabile, o parte din populația română a ținutului a hotărât să fugă din țară ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemați de dorul libertății, au pornit pașii spre Fântâna Albă, la frontieră. Dar pentru mulți acest drum a fost fără întoarcere. Eram și eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular și am văzut cum s-au desfășurat lucrurile.

A fost un adevărat masacru, un genocid. Ucigașii au așteptat cu degetul pe trăgaci până când mulțimea a ieșit la luminiș. Era o acalmie prevestitoare de rele. Pașii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârșit fatal. Tricolorul din fața coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam și țară a românilor Bucovineni.

Deodată, liniștea a fost spartă de groaznicul glas al armelor. Zgomotul morții s-a răspândit, hăt, departe peste codri. Cineva din mulțime a strigat: «La pământ!». Șuvoiul neîntrerupt de foc ne ținea culcați, cu respirația curmată. În acea stare de încremenire, un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: «Înainte, fraților, ei nu vor cuteza să ne omoare!».

Dar chiar atunci a început măcelul. Tragedia de acum jumătate de secol mă neliniștește până astăzi, deoarece nu sunt convins că-i imposibilă repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varnița. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbușit într-o baltă de sânge. Aud și acum strigătele lui cu groaza morții pe buze: «Fugiți, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!».

În învălmășeală m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă.
Localitatea Fântâna Albă se afla pe teritoriul româneasc trecut astăzi sub stăpânirea Ucrainei. Abia în anul 2000, autoritățile ucrainene au permis să se oficieze o slujbă în memoria românilor uciși. În anul 2013, o delegație din România care mergea la locul masacrului a fost oprită la granița Ucrainei iar unuia dintre membrii acesteia i-a fost interzisă intrarea. Această situație s-a repetat frecvent.

Pe 29 august 1942 preotul Ștefan Ștefanovici, protopop de Storojineț, și I. Vatamanu din Suceveni au organizat un parastas la Fântâna Albă la care au venit 30.000 de oameni din satele bucovinene. Drumul de la Fântâna Albă la Suceveni, pe care se căraseră cei răniți și morți spre Cernăuți și spre alte gropi comune, a fost sfințit cu agheasmă. S-a pus o troiță, sculptată de Tănase Bălan, și s-a hotărât construirea unei biserici acolo.

 

Monument ridicat la Hliboca (Bucovina de Nord, în Ucraina de azi), în 2009, în memoria victimelor masacrului de la Fântâna Albă / foto: Arhivă CISAC – Memorialul Sighet

Având un asemenea trecut si o neclintita mandrie de neam, taranii nostri s-au decis in acel aprilie insangerat din 1941 ca e mai bine, daca nu vor fi lasati sa se duc la fratii lor, sa moara impuscati la granița nefirească sa fie haituiti prin padure ca niste fiare salbatice decat sa traiasca sub cizma strainilor, parasindu-si vetrele milenare, mormintele stramosilor, agoniseala lor de-o viata…

Este o pilda de sacrificiu colectiv fara precedent nu numai in istoria noastra moderna, ci in cea a intregii Europe, când mii de oameni pasnici – barbati si femei, batrani si copii – au ales, nefortati de nimeni, moartea in locul vietii de a trai umiliti si ingenuncheati!

Prin legea nr.68/10 mai 2011, această zi a fost declarată „Zi Națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântana Albă și alte zone, ale deportărilor, Foametei și a altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie”.
„Sângele martirilor creștini nu se uită, el este temelia identității noastre.”

Surse:

https://www.g4media.ro/80-de-ani-de-la-masacrul-de-la-fantana-alba

80 de ani de la Masacrul de la Fântâna Albă, o crimă cu premeditare

 Articolul Mistificarea istoriei (Masacrul de la Fantana Alba, 1941), in baza scrierilor lui  Paul Goma