CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ce s-ar fi putut întâmpla, dacă România nu accepta arbitrajul germano-italian din 30 august 1940, cunoscut sub numele de „Dictatul de la Viena”

Dictatul de la Viena, dincolo de Wikipedia: „Dacă nu acceptam, dispăream de pe hartă”

Transilvania ocupată de Ungaria, Moldova și Dobrogea, de URSS și Muntenia de Germania nazistă. Acesta ar fi cel mai plauzibil scenariu pentru ceea ce s-ar fi putut întâmpla, dacă România nu accepta arbitrajul germano-italian din 30 august 1940, cunoscut la noi în țară sub numele de „Dictatul de la Viena”.

Anul acesta, la 30 august, se împlinesc 81 de ani de la pierderea de către România în timpul celui de al doilea război mondial, a Transilvaniei de Nord.

Decizia a rămas în istorie ca „Dictatul de la Viena”.

Cu ajutorul istoricului  Ottmar Trașcă, specializat în perioada celui de-al doilea război mondial,  publicaţia Transilvania Reporter a încercat să reconstituie jocul politic internațional al acelei veri funeste, când România a cedat Basarabia, Transilvania de Nord și Cadrilaterul.

Privind cu detașarea pe care ți-o imprimă cele trei sferturi de veac trecute, cu luciditatea impusă de rigoarea cercetării, dar și cu sensibilitatea unui ardelean, istoricul spune tranșant: dacă România nu ceda Transilvania de Nord în 1940, dispărea ca stat.

În istoriografia străină, decizia de la 30 august 1940 este numită arbitraj, al doilea arbitraj de la Viena, deoarece a mai fost un arbitraj, cel din 2 noiembrie 1938, între Ungaria și Cehoslovacia. Și în România, această decizie a fost numită arbitraj până în 1945.

Abia după această dată începe să se vorbească de un dictat germano-fascist, sau fascisto-nazist sau germano-italian, prin care României i s-au răpit 42.000 de kilometri pătrați, iar ulterior s-a încetățenit acest termen.

A fost vorba de un arbitraj internațional cerut de statul român şi există documente care arată că încă de la sfârșitul lui iunie 1940, guvernul român avea în vedere obținerea unui arbitraj al Germaniei în litigiul cu Ungaria privind granița dintre cele două țări.

România a trebuit să negocieze atunci și cu Bulgaria pentru Cadrilater (sudul Dobrogei), și cu Ungaria, pentru Transilvania. Dacă în primul caz, cedarea teritoriului nu a creat o mare emoție în rândul opiniei publice, în cazul Transilvaniei, lucrurile nu au fost așa de simple, deoarece această regiune era văzută, pe de o parte, ca leagănul civilizației române, dar și pentru maghiari, cea mai dureroasă pierdere prin Trianon a fost Ardealul.

Transilvania a fost percepută de maghiari ca o pierdere mai dureroasă decât sudul Slovaciei.

În plus, trebuie să ne punem și în situația liderilor maghiari. Cei mai mulți oameni politici importanți din lumea politică maghiară proveneau din Transilvania, Bethlen, fostul prim-ministru, Teleki Pal, prim-ministrul de atunci, Csaky, ministrul de Externe. Oamenii aceștia erau extrem de interesați de redobândirea provinciei istorice pierdute.

Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop, la o defilare în Como, în 1939

Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop la Como, în 1939

În iulie, partea română, prin guvernul de extremă dreaptă pro-german al lui Ion Gigurtu, încearcă să obțină sprijinul Germaniei în litigiul cu Ungaria. Dar Germania era în continuare neîncrezătoare în Carol al II-lea, iar Hitler transmite guvernului român că trebuie să se înțeleagă pe cale directă cu cel ungar și că este vremea ca „pretențiile legitime” ale Ungariei să fie îndeplinite, dar pe cale pașnică.

În 26 iulie, Gigurtu și ministrul de externe, Mihail Manoilescu, se întâlnesc cu Hitler, la Berchtesgaden, și acesta le repetă acest lucru. La această întâlnire, partea română pune întrebarea dacă Germania ar fi de acord să arbitreze disputa cu Ungaria, iar Hitler spune nu.

Și a spus chiar așa: noi avem experiența unui arbitraj care a nemulțumit pe toată lumea – e vorba de primul arbitraj de la Viena, cel dintre Ungaria și Cehoslovacia – și nu ne mai trebuie unul.

În august, Ungaria face presiuni prin note diplomatice și se ajunge la tratativele dintre România și Ungaria de la Turnu Severin, care nu duc niciunde.

Aici e interesant că cele două delegații, română și maghiară, erau conduse de câte un ardelean, Valer Pop și, respectiv, Andras Hory, care era clujean.

Aici s-au confruntat două puncte de vedere diametral opuse. Guvernul român, speriat de reacția opiniei publice în cazul cedării unei părți mari din Transilvania, sau a întregii Transilvanii, a încercat să tergiverseze lucrurile, să câștige timp, propunând prima dată un schimb de populație, urmând ca apoi să delimiteze un teritoriu de-a lungul frontierei, care să fie cedat Ungariei, pentru a fi locuit de populația maghiară strămutată.

Ungurii aveau însă o cu totul altă perspectivă. Ei spun că acceptă o soluție, „de compromis”, adică nu cer toată Transilvania, ci doar cam două treimi din aceasta, până la linia Mureșului,  dar și dincolo de ea, pentru a cuprinde Secuimea și inclusiv Brașovul.

Toate acestea reies dintr-un schimb de note diplomatice care sunt preambulul tratativelor de la Turnu Severin.

În 16 august, la prima întâlnire de la Turnu Severin, Andras Hory prezintă linia de frontieră agreată de maghiari, cu 66.000 de kilometri pătrați din Transilvania, deci două treimi, care urmau să revină Ungariei, urmând ca apoi să aibă loc un schimb de populații.

La auzul acestei revendicări, ai noștri au un șoc, cer un răgaz de trei zile, se discută, și vin cu contrapropunerea: prima dată schimbul de populații, și, ulterior, eventual, trasarea unei noi linii de frontieră. Negocierile se împotmolesc și în 24 august se încheie, fără niciun rezultat.

Soluționarea pe calea tratativelor a disputei teritoriale a eșuat la Turnu Severin şi în acest moment, maghiarii încep să se gândească la atacarea României, deja în 23 august 1940, armata maghiară elaborează un plan de atacare a României.

Mai mult, în 24 și 25 august, guvernul maghiar ia legătura cu Moscova, sondând atitudinea acesteia față de un conflict militar româno-maghiar, iar  Molotov răspunde : „simpla existență a României a fost o jignire pentru Uniunea Sovietică, Bulgaria și Ungaria”.

În acest context, în care URSS își declară din nou atitudinea binevoitoare față de revendicările Ungariei, la frontiera sovietică cu România încep concentrări de trupe și au loc incidente de frontieră. Această situație îl face pe șeful statului major român să ceară guvernului: „faceți ceva, că ne vom trezi atacați și de maghiari și de ruși”.

Inclusiv serviciul de informații german raportează în același sens, că maghiarii urmau să atace pe 28 august, dimineață. Dar marea temere a lui Hitler era că în momentul în care se vor pune în mișcare trupele maghiare, vor ataca și rușii, aceștia vor ocupa Moldova până la Carpați și poate și regiunea petroliferă din zona Ploieștiului.

Așa că și nemții își luaseră măsurile lor de prevedere, pentru a proteja rezervele de petrol de importanță strategică.

Astfel, ei pregătesc o divizie de parașutiști, pe care să o lanseze deasupra regiunii petrolifere și câteva divizii blindate erau pregătite să mărșăluiască dinspre Viena spre România, pentru a face joncțiunea cu trupele de parașutiști și a preveni o ocupație sovetică.

Și totuși, cum s-a ajuns la arbitrajul Germaniei?

Hitler, confruntat cu această viziune catastrofică, acceptă ca Germania să arbitreze diferendul româno-maghiar. Viziunea lui era aceea ca arbitrajul să satisfacă într-o oarecare măsură pretențiile maghiare, dar nici statul român să nu fie prea tare lovit, ca să intre în colaps. Și atunci se ajunge la soluția aceasta de la Viena, cu 42.160 de kilometri pătrați cedați, cu o populaţie de 2 388 774 locuitori, din care românii reprezentau 50,2 %, maghiarii 37,1% iar germanii 2,7% .

În schimb, potrivit datelor statistice maghiare teritoriul obţinut de Ungaria la Viena era de 43 104 km2, locuit de 2 577 000 locuitori din care 1 343 000 maghiari (52,1%), 1 069 000 români (41,5 %), 47 000 germani (1,8%) şi 116 000 alte naţionalităţi (4,6%) .

Din cifrele prezentate mai sus se poate constata lesne că soluţia aleasă de Hitler în diferendul teritorial româno–maghiar nu a urmărit reglementarea aspectelor demografice complexe din regiunea aflată în litigiu.

A doua rundă de negocieri a avut loc la palatul Belvedere din Viena, iar cei care au „arbitrat” diferendul româno-maghiar si au decis au fost Italia fascistă a lui Mussolini și Germania nazistă a lui Hitler

Era un compromis între cei 14.000 de kilometri pe care România s-a arătat dipusă să-i cedeze, în timpul întrevederii din 26 iulie de la Berchtesgaden și cei 66.000 de kilometri pătrați ceruți de partea maghiară la negocierile de la Turnu Severin.

Însă, această linie e trasată foarte prost, pentru că din punct de vedere economic, într-adevăr, cele mai multe bogății rămâneau României, dar pe de altă parte, din punct de vedere al transportului feroviar, de exemplu, frontiera a fost o calamitate, pentru că linia de cale ferată care mergea în Ținutul Secuiesc trecea de cinci ori linia de frontieră!

Se poate afirma că frontiera trasată la Viena de arbitrii germano-italieni a urmărit, în principal, satisfacerea intereselor politice, economice şi militare ale celui de-al III-lea Reich, respectiv prevenirea izbucnirii conflictului româno-maghiar şi implicit îndepărtarea spectrului unei posibile intervenţii a Armatei Roşii în România, asigurarea controlului german asupra obiectivului strategic reprezentat de Carpaţii Orientali (prin intermediul Ungariei), protejarea regiunii petrolifere de la Ploieşti şi, nu în ultimul rând, subordonarea din punct de vedere politic a celor două state, fapt ce permitea Berlinului manevrarea lor pe viitor în conformitate cu cerinţele proprii .

În acest sens, relevantă este caracterizarea deciziei de la Viena, făcută de ministrul de Externe german Joachim von Ribbentrop omologului său bulgar:

„Ce poate adeveri mai pregnant justeţea arbitrajului de la Viena decât faptul că după pronunţarea lui, ministrul de Externe român a leşinat, iar ministrul de Externe maghiar şi–a anunţat demisia” . 

Preluarea nordului Transilvaniei, care îi revenea Ungariei, s-a făcut  între 5 și 13 septembrie. În perioada asta, administrația românească a evacuat zona retrăgând inclusiv armatae.

Automat, în loc s-a instlat stăpânirea maghiară. În prima fază, până în noiembrie, a venit o administrație militară.

La nivelul unui oraș asta însemna că  exista și primar, dar deasupra lui exista comandantul orașului. Ulterior, din noiembrie încolo, se introduce administrația civilă.

Toate denumirile devin maghiare, categoric. Străzi, piețe sunt denumite în limba maghiară. Conform arbitrajului, populația română din nordul Transilvaniei, la fel ca și cea maghiară din sudul Transilvaniei, avea dreptul de opțiune vreme de șase luni, dacă voiau să se stabilească în cealaltă țară.

Numai că nici guvernul român, nici cel maghiar nu au încurajat acest lucru. Ele nu aveau niciun interes ca populația să plece.

De exemplu, dacă pleacă populația română din Transilvania de Nord, cum să mai emiți apoi pretenții asupra teritoriului? Nu mai ai legitimitate, pentru că nu mai sunt români acolo. Exact la fel și guvernul ungar, în ce îi privește pe maghiarii rămași în România, pentru că spera pe mai departe că va obține la un moment dat toată Transilvania.

Viața de zi cu zi a românilor din Transilvania s-a schimbat. Avem asasinate, masacre, avem expulzări. Apoi, din octombrie începe așa numita politică de retorsiune, care se aplică de fapt până în 1944.

Adică, dacă maghiarii încep expulzările, la fel fac și românii cu maghiarii, și invers. De exemplu, în Cluj, comandantul orașului a luat 300 de nume la întâmplare, din cartea de telefon și i-a expulzat. Bine, maghiarii invocau la rândul lor expulzări făcute de guvernul român. De exemplu, e un caz la Simeria, unde 300 de muncitori feroviari maghiari au fost obligați să plece.

Toată povestea asta se răsfrânge asura minorităților, adică asupra populației maghiare din sudul Transilvaniei și a celei românești din nordul provinciei.

Comunitatea germană a fost de asemenea ruptă în două – sașii bistrițeni, treceau la Ungaria, iar ceilalți, grosul, rămâneau în România.

Germanii erau protejați în ambele cazuri, dar fără doar și poate, situația minorităților era mai grea în Ungaria decât în România.

După cum s-au exprimat de mai multe ori conducătorii Reichului, în România nu s-a întâmplat niciodată, ca în Ungaria, ca un Muller să devină Molnár…

Ministerul de Externe al Ungariei, Istvan Csaky, semnând arbitrajul

Ministrul de Eeterne al Ungariei, Istvan Csaky, semnând arbitrajul

Există un curent de opinie care condamnă faptul că armata s-a retras fără un foc de armă… dar se trece cu vederea faptul că România nu avea nici șansă! Decizia de acceptare a arbitrajului, după părerea istoricului a fost salutară.

Altfel, dispăream de pe hartă. Noi am avut un moment în care nu trebuia să cedăm, trebuia să luptăm, și acela a fost 27 iunie, când am primit ultimatumul sovietic pentru părăsirea Basarabiei.

Acolo trebuia să luptăm, nu aveam voie să cedăm fără luptă. Cedând fără luptă, de fapt, noi am încurajat revendicările maghiare și bulgare.

Mihail Manoilescu: „Voi fi blestemat de toți țăranii din Ardeal pe care  i-am iubit așa de mult”

Foto sus: Ministrul român de Externe, Mihail Manoilescu (stânga), și Valer Pop, au în față harta cedărilor teritoriale pe care România a trebuit să le facă Ungariei : ” De acum înainte voi fi blestemat de toți țăranii din Ardeal, pe care i-am iubit aşa de mult, pe care dovedisem că-i iubesc…”.

Însă, în momentul august 1940, dacă noi încercam să rezistăm, ne aștepta soarta Poloniei

Polonezii au șarjat într-adevăr împotriva tancurilor… au luptat vitejește, dar care a fost rezultatul, până la urmă? Ei au fost marii sacrificați ai războiului: partea germană a ajuns un câmp pentru experimente rasiale, iar partea ocupată de sovietici, unul pentru experimentele sociale.

Acolo s-au ciocnit cele două ideologii, iar rezultatul a fost exterminarea evreilor, fiindcă cea mai mare populație evreiască exterminată acolo a fost, nu mai vorbim de exterminarea intelectualilor de către sovietici. Ei, în momentul august 1940, dacă nu acceptam arbitrajul, Ungaria ne ataca, pentru asta nu există dubii.

Dacă rămânea un conflict  româno-maghiar, șansele ca Ungaria să învingă nu erau mari. Nu cred că putau să ne învingă. Numai că toate indiciile conduc spre concluzia că am fi fost atacați și din Est, de sovietici.

De asemenea, Germania era pregătită cu o divize de parașutiști  și cu două divizii blindate, pentru a asigura zona petroliferă. În momentul în care nu am fi acceptat arbitrajul, acea divizie de paraşutişti ar fi fost lansată deasupra Ploieștiului, asta spun documentele germane. S-ar fi ajuns la ciopârțirea României.

Pentru că Ungaria, probabil, ar fi luat Transilvania, sovieticii ar fi luat Moldova, Delta Dunării și restul Dobrogei, pentru a face legătura cu Bulgaria, și Muntenia ar fi fost poate ocupată de Germania.

Cei care susțin că noi puteam rezista, că brava armată română… astea sunt povești de adormit copii. Nu aveam absolut nicio șansă, am fi fost pur și simplu distruși. Faptul că regele a acceptat decizia, după părerea mea, a salvat statul român.

Revenind la viața de zi cu zi a oamenilor în acei ani, s-a pus în anii 1980 accentul pe oprimarea la care au fost supuși românii.

Toată istoria din punctul de vedere al istoricilor din acei ani s-a redus la Ip și Treznea, din păcate mai sunt corifei și în ziua de azi, care susțin același lucru. Or, pentru a ști exact ce se întâmplă, trebuie să cercetezi mult mai multe surse. Viața de zi cu zi a fost la fel de grea și pentru români și pentru maghiari.

Scumpetea, foametea a lovit și pe unii, și pe alții. Au rămas școli în limba română, dar numărul lor a scăzut drastic. Există rapoarte și sinteze voluminoase din 1940 și 1942, care detaliază situația școlilor sau a bisericilor.

Au fost obligați mulți intelectuali români să plece. Cea mai lovită biserică a fost cea ortodoxă.

Au fost dărâmate unele biserici ortodoxe, în Ținutul Secuiesc. Altele, au fost transformate în magazii. Însă nu poți generaliza. Au fost cazuri și cazuri, localități și localități.

Existau încă școli în limba română, existau secții române la universități, dar cu cifre de școlarizare mult reduse. Evident, tendința a fost clară, de diminuare a ponderii și influenței bisericilor și școlilor. Dar, dacă e să spunem lucrurilor pe nume, și Guvernul Antonescu a făcut la fel cu biserica unitariană, de exemplu.

S-a ajuns până acolo încât maghiari din Transilvania de Sud și români din Transilvania de Nord să se adreseze guvernelor român, respectiv maghiar, spunându-le să nu mai ia măsuri împotriva minorităților, deoarece totul se răsfrânge asupra lor, printr-un efect de bumerang.

În vara lui 1942 situația s-a deteriorat încât nu a lipsit mult să înceapă un război între cele  două țări. Acest lucru  nu s-a întâmplat, însă, deoarece, Germania, vă dați seama, angajată într-un efort de război pe Frontul de Est, numai de un conflict militar aproape de casă nu avea nevoie, și încă între doi aliați alături de care lupta pe frontul sovietic.

Comunitatea germană a fost de asemenea ruptă în două – sașii bistrițeni, în Ungaria, iar ceilalți, grosul, în România.

Germanii erau protejați în ambele cazuri, dar fără doar și poate, situația minorităților era mai grea în Ungaria decât în România. După cum s-au exprimat de mai multe ori conducătorii Reichului, în România nu s-a întâmplat niciodată, ca în Ungaria, ca un Muller să devină Molnar.

Deşi conducerea celui de-al III-lea Reich a sperat că arbitrajul din 30 august 1940 va contribui la dezamorsarea situaţiei tensionate şi relansarea colaborării economice şi politice dintre Bucureşti şi Budapesta , evoluţia ulterioară a raporturilor româno-maghiare a infirmat categoric aceste speranţe.

În perioada 30 august 1940-23 august 1944, relaţiile dintre România şi Ungaria nu numai că nu s-au îmbunătăţit, ci, dimpotrivă, s-au deteriorat rapid şi ireversibil.

În acest interval de timp raporturile dintre cele două state vecine pot fi caracterizate prin existenţa unui război rece, care, nu de puţine ori a fost pe punctul de a se transforma într-unul cald .

În consecinţă, raporturile dintre România şi Ungaria în intervalul de timp amintit au stat sub semnul consecinţelor (politice, economice, sociale etc.) nefaste ale sentinţei arbitrale din Viena, respectiv sub semnul competiţiei acerbe declanşate între cele două state în scopul obţinerii „bunăvoinţei” Germaniei în vederea soluţionării definitive a chestiunii Transilvaniei.

Pe de altă parte, cel de-al doilea arbitraj de la Viena a avut repercusiuni majore inclusiv asupra situaţiei interne din România, respectiv în privinţa evoluţiei relaţiilor dintre Bucureşti şi Berlin.

Guvernul român care a acceptat Dictatul de la Viena a căzut imediat după aceea, iar la dată de 6 septembrie a fost instaurat un guvern condus de generalul Ion Antonescu.

Antonescu a contestat Dictatul de la Viena inclusiv în discuţiile cu Adolf Hitler şi Benito Mussolini, dar nu a obţinut decât o vagă promisiune de revizuire a acestuia în primăvară lui 1944 din partea lui Adolf Hitler.

După lovitura Regelui Mihai de la 23 august 1944 şi  întoarcerea armelor contra fostului aliat, Germania, armata română a participat la luptele pentru eliberarea nordului Transilvaniei în toamna anului 1945, apoi, prin participarea la luptele din Ungaria şi Cehoslovacia.

Cu toate acestea, Uniunea Sovietică nu a acceptat reinstaurarea administraţiei civile româneşti în Ardeal decât în martie 1945, după instaurarea guvernului prosovietic condus de dr. Petru Groza.

Pe durata Conferinţei de Pace de la Paris, guvernul Ungariei a urmărit să păstreze chiar şi o mică parte a teritoriului acordat prin Dictatul de la Viena.

Aceste demersuri au rămas fără rezultat, astfel că articolul 1, punctul 2 al Tratatului de Pace cu Ungaria şi articolul 2 al Tratatului de Pace cu România, prevedeau nulitatea deciziilor sentinţei de la Viena din 30 august 1940 şi restabilirea frontierei dintre România şi Ungaria aşa cum exista la data de 1 ianuarie 1938.

Surse:

Surse:

http://transilvaniareporter.ro/esential/dictatul-de-la-viena-dincolo-de-wikipedia-decizia-de-acceptare-a-arbitrajului-a-fost-salutara-altfel-dispaream-de-pe-harta/

http://www.clujulcultural.ro/istorie-politica-despre-arbitrajul-de-la-viena-sau-al-iii-lea-reich-si-noul-curs-politica-externa-romaniei-iulie-august-1940/

Istoricul Ottmar Trașcă/ Foto: Bogdan Stanciu

Foto: Istoricul Ottmar Trașcă/ Foto: Bogdan Stanciu

Cine este Ottmar Trașcă ?

Istoricul Ottmar Trașcă, autorul considerațiilor de mai sus, este un transilvănean get-beget. Vorbește maghiara, are un prenume nemțesc și când se referă la România spune „ai noștri”.

Cu un bunic sas, o bunică unguroaică, o mamă jumătate-jumătate și un tată român, istoricul a făcut școala alternativ, în română și maghiară și a efectuat numeroase stagii de cercetare în Germania. și-a dat doctoratul în istorie cu teza „Relațiile politico-militare româno-germane. Septembrie 1940-august 1944” și este specializat în cercetarea relațiilor româno-germane și româno-maghiare în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial și în timpul acestuia.

A fost în mai multe rânduri bursier al unor institute prestigioase din  Germania și este autorul mai multor lucrări științifice. 

A fîcut cercetări profunde de arhivă în Rusia, Moldova, România, Austria, Ungaria și alte țări.

A scris și editat mai multe cărți de istorie extrem de bine documentate, fapt ce a dus la premierea lui de către Academia Română.

30/08/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

UN ISTORIC BRITANIC ANALIZEAZĂ CAUZELE DESTRĂMĂRII ROMÂNIEI MARI


26 iunie 1940: Ultimatumul sovietic pentru cedarea Basarabiei. Cauzele  sfârșitului României Mari, indicate cu precizie chirurgicală de către un  jurnalist britanic | Istorie

Cauzele sfârșitului României Mari, sunt indicate cu precizie chirurgicală de către istoricul britanic Dennis Deletant, profesor de studii românești la Universitatea Georgetown și profesor emerit de studii românești la Școala UCL de studii slave și est-europene.

Pe 26 iunie 1940, Guvernul Regatului României primea prima notă ultimativă din partea reprezentanților URSS, în ceea ce privește cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord.

Iată textul trimis de ministrul de externe sovietic, Molotov:

„În anul 1918, România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica sovietică ucraineană.

Uniunea sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi.

Acum când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la Uniunea sovietică.

Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către URSS a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată în marea sa majoritate de Ucraina sovietică prin comunitatea sorții istorice cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională.

Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.

Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:

1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii sovietice Basarabia;

2. Să transmită Uniunii sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România.

Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.

Este de remarcat că nota ultimativă a sovieticilor nu are niciun fel de susținere în realitate, din mai multe motive. În primul rând, în Basarabia nu a existat niciodată o majoritate ucraineană și nici nu a avut vreo „unitate seculară” cu Ucraina.

Dimpotrivă, încă de la anexarea din 1812 de către Imperiul Rus, majoritatea etnică a fost mereu românească. Aceeași situație este valabilă și în cazul Bucovinei.

În al doilea rând, Basarabia și-a declarat independența în 1918 față de Republica Federativă Rusia. URSS a fost creată în 1922. Așadar, România nu putea să „desfacă” de la URSS Basarabia pentru simplul motiv că Rusia și/sau Uniunea Sovietică nu existau.

basarabia_1940

Dacă cineva trebuia să primească o compensație, acela era Regatul României, pentru cei 107 ani de ocupație rusească, nicidecum URSS.

Din păcate, Regatul României era prăbușit în interior, de facto, așa că nu a avut cine să răspundă cum se cuvine acestei note ultimative batjocoritoare din partea URSS.

Răspunsul părții române a fost după cum urmează:

Guvernul U.R.S.S. a adresat guvernului român o notă care a fost remisă la 26 iunie 1940, la ora 10 seara, de către excelența sa d-l Molotov, președintele Comisarilor Poporului și Uniunii Sovietice, comisar al poporului pentru afacerile străine, excelenței sale d-l Davidescu, ministrul României la Moscova.

Fiind însuflețit de aceeași dorință ca și guvernul sovietic de a vedea rezolvate prin mijloace pacifice toate chestiunile care ar putea să producă o neînțelegere între U.R.S.S. și România, guvernul regal declară că este gata să procedeze imediat și în spiritul cel mai larg la discuțiunea amicală și de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic.

În consecință, guvernul român cere guvernului sovietic să binevoiască a indica locul și data ce dorește să fixeze în acest scop.De îndată ce va fi primit un răspuns din partea guvernului sovietic, guvernul român își va desemna delegații și nădăjduiește că conversațiunile cu reprezentanții guvernului sovietic vor avea ca rezultat să creeze relațiuni trainice de bună înțelegere și prietenie între U.R.S.S. și România”.
Ce a urmat este deja istorie.

Cauzele acestei prăbușiri – în doar trei luni -, trebuie însă căutate în interior, nu în exterior. Cu alte cuvinte, ultimatumurile sovietice și dictatul german din august reprezintă efectele unei crize interne masive, care s-a manifestat prin distrugerea instituției Parlamentului, a credibilității partidelor și a oamenilor politici, aleși și plasarea puterii în mâinile unei singure persoane, sprijinită de instituțiile de forță.

Iată ce scria la 1 martie 1942, corespondentul lui „The Times” în România, Archie Gibson (sublinierile ne aparțin):

„Această situație în care se găsește România astăzi derivă dintr-o succesiune de evenimente care își au originea în decăderea sistemului parlamentar. Obosiți de convulsiile politice și confuzionati de succesul regimurilor totalitare în Germania și Italia, românii au renunțat de bună voie la libertățile lor, acordînd puteri nelimitate regelui Carol al II-lea prin plebiscitul din februarie 1938.

În ora fatală care a lovit România în iunie 1940, regele și-a aplecat capul în fața presiunii rusești, în timp ce un regim parlamentar, responsabil în fața electoratului, n-ar fi făcut probabil același lucru. Cedarea Basarabiei și Bucovinei a fost primul dintr-o serie de dezastre care a rupt coloana vertebrală a României și a tîrît-o în alianță cu Germania,o țară cu care ea nu avea nimic în comun.

Politicienii și presa de partid sînt primii de blamat pentru compromiterea sistemului parlamentar și pentru tîrîrea populației românești spre totalitarism, în Camera Deputaților și chiar în Senat reprezentanții națiunii n-au făcut altceva decît să se injurieze unul pe altul, iar uneori au ajuns la bătaie.

Principala preocupare a presei a fost să proclame cu glas tare bănuiala de corupție a miniștrilor, senatorilor și deputaților. Parlamentul și presa au reușit să creeze o falsă imagine a administrațiilor succesive prin exagerarea defectelor unor persoane care,deși departe de a fi ireproșabile, reușiseră totuși să facă ceva pentru țară”. (Conform Dennis Deletant, Studies in Romanian History, București, Editura Enciclopedică, 1991, p.243, recenzat de http://www.Timpul md.).

30/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Au trecut 80 de ani de la invazia hoardelor bolșevice sovietice în Basarabia și Bucovina de Nord

 

 

 

Noţiuni: 

Ocupaţie – luare în stăpânire de către forţele armate ale unui stat a unei părţi sau a totalităţii teritoriului unui alt stat;
Teritoriu ocupat – teritoriul cucerit şi stăpânit de o armată străină;
Stat ocupant – stat care, prin forţele sale armate ia în stăpânire un teritoriu un oraş străin etc., şi care impune, în spaţiul ocupat, un anumit regim.
Anexiune – încorporare prin violenţă de către un stat a unui teritoriu aparţinând altui stat. 

În Convenţia cu privire la legile şi cutumele războiului terestru, semnată la 18 octombrie 1907 la Haga, ocupaţia este definită în felul următor (art. 42): „Teritoriul este recunoscut ca ocupat dacă acesta se află efectiv sub autoritatea statului inamic. Ocupaţia se extinde numai asupra acelor regiuni, unde această autoritate este instalată şi are capacitatea de a-şi manifesta activitatea”. 

Pe de altă parte, Convenţia pentru definirea agresiunii, adoptată la 4 iulie 1933 la Londra, în Art. II, definea foarte clar că „va fi recunoscut ca agresor într-un conflict internaţional, sub rezerva acordurilor în vigoare între părţile în conflict, statul care cel dintâi va fi comis una din acţiunile următoare:

1) declaraţie de război unui alt stat;

2) invazie prin forţele sale armate, chiar fără declaraţie de război, a teritoriului unui alt stat;

3) atac prin forţele sale terestre, navale sau aeriene, chiar fără declaraţie de război, a teritoriului, navelor sau aeronavelor unui alt stat;

4) blocus naval (blocarea navală-n.ns.) al coastelor sau al porturilor unui alt stat;

5) sprijin dat bandelor armate care, formate pe teritoriul său, vor fi invadat teritoriul unui alt stat sau refuzul, cu toată cererea statului invadat, de a lua pe propriul său teritoriu toate măsurile în puterea lui pentru a lipsi zisele bande de orice ajutor sau protecţie”. 

 

Art. III. Nici o consideraţie de ordin politic, militar, economic sau alta nu va putea servi drept scuză sau justificare a agresiunii prevăzute la articolul II”.

Dreptul internaţional evidenţiază trei forme de ocupaţie:

1. Ocupaţie imperială – în cadrul căreia teritoriul ocupat este încorporat în teritoriul statului ocupant, fiind lipsit, în totalitate, de suveranitate. În cazul ocupaţiei imperiale, pe teritoriul ocupat, sau, altfel spus, pe teritoriul coloniei, este transferată legislaţia ţării ocupante (a metropolei), însă populaţia coloniei nu beneficiază de drepturile cetăţenilor metropolei.

2. Ocupaţie militară – în cadrul căreia teritoriul ocupat nu este încorporat teritoriului ţării ocupante, dar pe teritoriul ocupat este interzisă legislaţia locală şi activitatea instituţiilor puterii locale, acestea fiind înlocuite de regimul de ocupaţie, în care populaţia teritoriului ocupat nu obţine drepturile cetăţenilor ţării ocupante. 

3. Ocupaţie de garanţie – care se produce în rezultatul intrării trupelor unui stat pe teritoriul altui stat în scopul asigurării garanţiilor de securitate pentru statul ocupat, în conformitate cu acordul anticipat, încheiat între cele două state. În cadrul ocupaţiei de garanţie statul ocupat nu-şi pierde suveranitatea, însă este limitată sub unele aspecte.

Teritoriul ocupat nu este încorporat teritoriului statului ocupant şi, respectiv, legislaţia statului ocupant nu se extinde asupra teritoriului ocupat. 

Pentru a răspunde la întrebarea din titlu, generată de respingerea Decretului preşedintelui Mihai Ghimpu, din 24 iunie 2010, şi, mai ales, pentru a aprecia evenimentele desfăşurate între 28 iunie şi 3 iulie 1940 pe teritoriile româneşti – în Basarabia şi Bucovina – voi încerca să pun la dispoziţia celor interesaţi de evenimentele anului 1940, dar mai ales a celor care nu doresc, din diverse motive, să accepte istoria, aşa cum a fost, următoarele fapte, expuse în ordine cronologică.

 

 

 

 

 

 

rapirea basarabiei 1940

 

 

1.1. Împărţirea „sferelor de interese”.

 



Colaborarea Uniunii Sovietice cu Germania hitleristă în anii 1938-1939 a avut drept rezultat acordul mutual prin care cele două părţi delimitau „sferele de interese” în zona Europei de Est. La 23 august 1939, la Moscova, miniştrii de externe ale celor două ţări au semnat Pactul de neagresiune între Germania şi URSS şi protocolul adiţional secret. 

Prin semnarea pactului de neagresiune cu Germania hitleristă, au fost lipsite de valoare alte acorduri internaţionale, semnate de Uniunea Sovietică. Conţinutul pactului era în contradicţie şi cu procedura URSS de elaborare şi semnare a tratatelor internaţionale.

Majoritatea pactelor de neagresiune, semnate de URSS, prevedeau denunţarea acestora în momentul declanşării agresiunii din partea celeilalte părţi semnatare împotriva unei terţe ţări. Pactul sovieto-polonez de neagresiune, semnat la 25 iulie 1932, prevedea că „dacă una din părţile semnatare va iniţia o agresiune împotriva unei terţe ţări, cealaltă parte va fi în drept, fără avertizare, să denunţe acest pact” .

Pe de altă parte, pactul sovieto-francez de neagresiune, semnat la 29 noiembrie 1932, stipula că „dacă una din Înaltele Părţi Semnatare va utiliza agresiunea împotriva unei terţe ţări, cealaltă Înaltă Parte Semnatară va fi în posibilitatea să denunţe, fără avertizare, prezentul pact” .

Prin urmare, obligaţiile stipulate de tratate erau corelate cu acţiunile paşnice ale partenerului. O atare prevedere a fost inclusă şi în tratatul de prietenie, neagresiune şi neutralitate, încheiat între Uniunea Sovietică şi Italia la 2 septembrie 1933 . 

În textul pactului sovieto-german de neagresiune, din 23 august 1939, o atare clauză lipsea. 

Mult mai important, decât cele şapte articole ale pactului, publicate imediat după semnare, era protocolul adiţional. Semnând acest document, Uniunea Sovietică şi Germania hitleristă, prin consens, au pus baza împărţirii Europei de Est, hotărând destinele Finlandei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Poloniei şi României.

Punctul 3 al Protocolului adiţional secret menţiona interesul URSS pentru Basarabia: „În privinţa Europei sud-estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-1 manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres faţă de aceste teritorii” .

Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor în Europa de est şi cea de sud-est s-a înscris în contextul aranjamen¬tului sovieto-german din 23 august 1939.

La 1 septembrie 1939 Germania hitleristă începe cel de-Al II-lea Război Mondial, atacând Polonia.

La 17 sep¬tembrie URSS, manifestându-şi fidelitatea faţă de an-gajamentele convenite cu Germania, declanşează opera¬ţiuni militare împotriva Poloniei, participând, la lichidarea statului polonez. Au urmat apoi acţiunile so¬vietice de anexare a celor trei state baltice şi războiul împotriva Finlandei.

Ulterior, în scopul realizării punctului 3 al Protocolului adiţional secret la Pactul sovieto-german de neagresiune, Uniunea Sovietică acţiona în scopul intimidării României prin mijloace politice şi diplomatice, pregătirii unui război împotriva acestei ţări şi finalizării negocierilor cu partenerul său, Germania nazistă, privind interesul pe care prima îl manifesta pentru Basarabia.

După semnarea pactul sovieto-german de neagresiune şi a protocolului adiţional secret, atitudinea URSS faţă de România s-a transformat într-o ostilitate calculată şi mereu crescândă. 

In primele luni ale anului 1940 presa sovietică începea o campanie antiromână intensă pe tema Basarabiei şi a retrocedării ei. Se insinua că schimbările fundamentale ce avuseră loc în Europa impuneau şi României să „lichideze problemele teritoriale pe care le are în suspensie cu URSS” .

Semnalul cel mai ameninţător l-a constituit raportul lui V. Molotov, prezentat la 29 martie 1940 în şedinţa sesiunii a VI-a a Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice, când preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului, comisarul afacerilor externe spunea: „… Printre ţările vecine din sud amintite mai înainte este una cu care nu avem un pact de neagresiune, România.

Aceasta se explică prin existenţa unei chestiuni litigioase nerezolvate, acea a Basarabiei, a cărei anexiune de către România nu a fost niciodată recunoscută de URSS, deşi aceasta nu a pus niciodată chestiunea înapoierii Basarabiei pe cale militară. În felul acesta, nu este niciun motiv de agravare a relaţiilor sovieto-române…” . 

La 2 aprilie, fiind primit în audienţă de V. Molotov, ministrul român, Gheorghe Davidescu a transmis comisarului sovietic întreaga surprindere a Guvernului român cauzată de versiunea în expunerea sa în faţa Sovietului Suprem, precum şi de cuvintele utilizate .

La 9 aprilie 1940, V. Molotov 1-a invitat pe ministrul plenipotenţiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, şi i-a remis un memoriu privind „15 cazuri de bombardare a malului stâng al Nistrului dinspre partea română” şi i-a vorbit despre incidente la frontieră (care, după cum s-a constatat mai târziu, erau imaginare) .

Molotov spunea că „atitudinea unităţilor române este inadmisibilă şi se pune întrebarea dacă trupele româneşti amplasate în apropierea teritoriului sovietic nu sunt, cumva, dirijate de cineva” . A fost lansată chiar şi presupunerea că „trupele româneşti sunt prost conduse sau în interiorul lor au pătruns adânc elemente duşmănoase URSS, cum ar fi polonezii” .

Atrăgând atenţia ministrului plenipotenţiar asupra acestor fapte, V. Molotov insista ca ele să nu se mai repete, deoarece „incidentele depăşesc orice limită” şi „guvernul sovietic nu va mai tolera repetarea unor astfel de cazuri” .

1.2. Pregătirea militară şi ideologică a ocupării Basarabiei

Schimbarea situaţiei internaţionale în Europa a determinat Moscova să accelereze pregătirile pentru realizarea prevederilor articolului 3 din protocolul adiţional secret la Pactul sovieto-german de neagresiune.

Între 11 şi 14 mai, secţia operativă a statului major al regiunii militare Kiev a ordonat secţiei topografie militară să pregătească seturi de hărţi topografice ale zonei de frontieră a României .

La 3 iunie, N. Vatutin, şeful statului major al regiunii militare Kiev, a elaborat şi a transmis mareşalului S. Timoşenco, comisarul apărării al Uniunii Sovietice, un memoriu strict confidenţial în care erau expuse consideraţiile privind organizarea şi desfăşurarea operaţiei frontului (de sud) împotriva României.

Ţinta strategică imediată a frontului o constituia încercuirea şi lichidarea forţelor armate române pe teritoriul de la est de linia: Munţii Carpaţi, Focşani, Galaţi, râul Dunărea, barând total retragerea românilor la vest de linia indicată.

În rezultatul operaţiei, trupele sovietice trebuiau să ocupe crestele Munţilor Carpaţi porţile Focşani şi cursul inferior al Dunării, şi să ajună la linia Focşani – Brăila. Adâncimea operaţiei frontului urma să constituie 220-250 km. Ritmul mediu al operaţiei trebuia să fie de 10 km pe zi.

Operaţia urma să fie organizată în colaborare strânsă cu Flota Mării Nege” . În opinia lui Vatutin, în cadrul operaţiei, forţele aeriene, cu un efectiv de 15 brigăzi de aviaţie, trebuiau să lichideze avioanele inamicului în aer şi pe aerodromuri, în special în zona Bucureşti, şi să lichideze bazele militare ale adversarului din Constanţa şi Galaţi.

În cooperare cu Flota Mării Negre, aviaţia militară avea sarcina să asigure supremaţia pe mare până la strâmtoarea Bosfor. Flota Mării negre avea misiunea să lichideze flota şi bazale militare ale inamicului şi să asigure supremaţia pe Marea Neagră; să cucerească strâmtorile Bosfor şi Dardanelle li să blocheze ieşirile din acestea; să blocheze coastele româneşti de la Marea Neagră; să pregătească şi să asigure debarcarea trupelor de desant pe cursul inferior al Dunării. 

În convingerea generalului Vatutin, în cazul în care prima operaţie a frontului va fi realizată cu succes, trupele vor fi dislocate în faţa porţilor Focşani pentru aplicarea loviturii principale asupra oraşului Bucureşti, lichidarea totală a României, cucerirea Dobrogei şi, în continuare pentru a pune stăpânire pe Turcia europeană şi Dardanelle .

Acestea erau viziunile unuia din cei mai de vază comandanţi ai Armatei Roşii, viziuni altoite în baza doctrinei bolşevice cu privire la politica externă a URSS şi a rolului forţelor armate sovietice în realizarea acestei politici. 

Însă planul războiului împotriva României era elaborat în cadrul Direcţiei operative a Marelui Stat Major al Armatei Roşii. Până la 7 iunie 1940, în activităţile de planificare a participat şi generalul de armată Gh. Jucov. În această zi, prin ordinul nr. 02469 al comisarului apărării, el este numit comandant al regiunii militare cu destinaţie specială Kiev, iar la 8 iunie pleacâ în capitala Ucrainei Sovietice pentru a prelua comanda . 

La 9 iunie 1940, prin directivele comisarului poporului pentru apărare nr. OY/583 şi nr. OY/584, Consiliilor militare al regiunii militare speciale Kiev şi al regiunii militare Odesa li s-a ordonat de a se pune în stare de luptă conform statelor de pace . Prin joncţiunea celor două regiuni, a fost creat Frontul de Sud, condus de generalul Gh. Jukov.

Acest front avea în componenţă armatele 5, 9 şi 12 . La 10 iunie 1940 trupele celor trei armate au primit directive privind concentrarea de-a lungul graniţei cu România, care urma să înceapă la 11 iunie, sub pretextul unui exerciţiu şi să se finalizeze la 24 iunie 1940. 

La 13 iunie 1940, la Kremlin a avut loc consfătuirea conducerii militare şi politice superioare, la care au participat I.V. Stalin; V.M. Molotov; Comisarul apărării, mareşalul S.C. Timoşenco; şeful Marelui Stat Major, mareşalul B.M. Şapoşnicov; şeful direcţiei politice a Armatei Roşii, L.Z. Mehlis; comandantul regiunii militare Kiev, generalul Gh. C. Jucov comandantul regiunii militare Odesa, generalul I.V. Boldin, comisarul poporului cu problemele Flotei militare-maritime, amiralul N.G. Cuzneţov şi alţii . 

Pentru acţiunile trupelor au fost aprobate două variante. Varianta principală consta dintr-un plan, elaborat pentru cazul în care trupele române vor opune rezistenţă. Conform acestuia, Frontul de Sud urma să execute o lovitură concentrată cu forţele unităţilor armatei a 12-a de-a lungul râului Prut spre Iaşi, iar cu forţele armatei a 9-a la sud de Chişinău spre Huşi .

A doua variantă prevedea acţiuni pentru cazul în care trupele române aveau să se retragă la vest de Prut fără a opune rezistenţă. Misiunea trupelor sovietice în aceste condiţii consta în ieşirea, cât mai rapidă, a eşaloanelor mobile la Prut, pentru a controla retragerea trupelor române. Unităţile de infanterie trebuiau să se deplaseze în eşalonul al doilea, având misiunea de a sprijini la timp primul eşalon.

In conformitate cu informaţia depusă în Arhiva Centrală a Armatei Sovietice, către 26 iunie 1940 pe Frontul de Sud au fost concentrate 32 divizii infanterie, 2 divizii infanterie moto, 6 divizii cavalerie, 11 brigăzi tancuri, 3 brigăzi desant aerian, 16 regimente artilerie din rezerva comandantului-şef, 14 regimente artilerie de corp şi 4 divizioane artilerie .

Numărul total al trupelor şi al armamentului aflat în dotarea frontului, după date incomplete, era nu mai puţin de 637 149 de oameni, 9 415 tunuri şi aruncătoare de mine, 2 461 tancuri, 359 de maşini blindate 28 056 de automobile . 

Pregătirea operaţiunii militare de ocupare a Basarabiei şi Bucovinei impunea comandamentului sovietic şi o minuţioasă pregătire ideologică, atât a trupelor ce urmau să invadeze Basarabia şi Bucovina, cât şi a viitorilor cetăţeni sovietici.

În acest scop au fost antrenate presa sovietică, radioul, Kominternul şi partidele comuniste din diferite ţări, corpul politic şi al activiştilor comunişti din armată. Astfel, în presă, la radio, în discursuri politice, în literatură şi publicaţii periodice se susţinea că Basarabia ar fi un ţinut rusesc, ocupat vremelnic de „gărzile albe” române .

Despre Bucovina se insinua că ar fi o veche provincie autonomă austriacă, locuită în majoritate de ucraineni, cedată României în mod injust prin tratatul de la St. Germain .

Metodele folosite de propaganda sovietică pentru a susţine absurdele pretenţii asupra vechilor teritorii româneşti de la est de Prut au fost: falsificarea realităţilor istorice; prezentarea tendenţioasă a situaţiei din România şi în special din Basarabia în comparaţie cu starea de lucruri din URSS, discreditarea activităţii pozitive româneşti; condamnarea politicii externe a României; întreţinerea unei campanii de neadevăruri şi insulte împotriva României .

La întrunirile politice din Ucraina, Galiţia Occidentală şi RASS Moldovenească, agitatorii partidului comunist şi instructorii politici ai Armatei Roşii insistau asupra următoarelor teme:

„România va fi obligată să retrocedeze atât Basarabia, cât şi Bucovina, care e locuită de ucraineni”; „România pregăteşte o agresiune armată contra Uniunii Sovietice pe care Armata Roşie trebuie să o prevină cât mai curând”.

De pregătirea ideologică a trupelor sovietice se ocupa direcţia politică a Armatei Roşii, avându-1 în calitate de şef pe comisarul de armată de rangul întâi, L. Mehlis. În acest scop, la 21 iunie, consiliile militare şi şefii de direcţii politice ale regiunilor militare Kiev şi Odesa primesc directiva nr. 5285/cc a lui L. Mehlis, în care acţiunile URSS erau explicate astfel:

„În 1918, folosind situaţia provocată de războiul civil din URSS şi de intervenţia imperialiştilor anglo-francezi, România a ne-a ocupat hoţeşte Basarabia. Fraţii noştri trăiesc în Basarabia într-o sărăcie groaznică, de azi pe mâine. Guvernul dictaturii regale suplimentează asuprirea economică a maselor din Basarabia cu asuprirea politică şi naţională.

Din optica etnografică, Basarabia nu are nici o legătură cu România” . „A sosit momentul să smulgem din mâinile hoţeşti ale României moşiereşti pământul nostru, să eliberăm din prizonieratul român pe fraţii şi cetăţenii noştri. Basarabia furată trebuie să fie reîntoarsă la sânul Patriei-mame — Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste” . 

Direcţia politică a Armatei Roşii obliga ofiţerii politici „să organizeze cu ostaşii roşii şi comandanţii inferiori informări politice şi discuţii pe temele: „Oricând şi pretutindeni să ne facem datoria faţă de Patrie”, „Să ţinem onoarea de ostaş al Armatei Roşii”, „Relaţiile dintre URSS şi România”, „Acţiunile provocatoare ale cercurilor guvernante ale României faţă de Uniunea Sovietică”, „Războaiele drepte şi nedrepte”, „Orice război purtat de statul muncitorilor şi ţăranilor este un război drept, un război de eliberare” etc. 

Ostaşilor sovietici trebuia să li se implanteze încrederea că „pe drapelul său Armata Roşie duce poporului muncitor eliberare de sub exploatare şi de sub jugul naţional. Muncitorii vor fi eliberaţi din robia capitalistă, şomerii vor fi plasaţi în câmpul muncii, argaţii, ţăranii fără pământ şi cei cu pământ puţin vor primi pământul moşierilor români; impozitele vor fi reduse şi temporar anulate. Se va pune capăt sistemului barbar de „românizare” a ruşilor, ucrainenilor şi moldovenilor” .

Aşadar, dacă în articolul 3 al Protocolului adiţional secret, semnat la 23 august 1939 la Moscova, URSS, susţinută de Germania nazistă, „subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia”, transpunerea în practică a acestui „interes” urma să fie realizată cu forţa masivă a Armatei Roşii, bine echipată şi moral pregătită pentru cotropirea de pământuri străine.

1.3. Actualizarea tranzacţiei sovieto-hitleriste.

Pregătirea războiului împotriva României a fost urmată de o campanie diplomatică a Moscovei. In condiţiile în care ostilităţile de pe frontul de vest intraseră în faza lor finală, prin capitularea la 22 iunie 1940 a Franţei şi imobilizarea trupelor engleze de pe continent, Guvernul Uniunii Sovietice, profitând de totala izolare internaţională a României anunţă, la 23 iunie 1940, pe partenerul său, Germania nazistă, că URSS intenţionează să-şi satisfacă pretenţiile teritoriale faţă de România şi să obţină teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei.

V. Molotov l-a invitat pe ambasadorul german Ioachim von Schulenburg şi i-a relatat că „Uniunea Sovietică ar dori să soluţioneze chestiunea pe cale paşnică, dar România nu a răspuns” la declaraţia sovietică din 29 martie 1940. Acum guvernul sovietic „doreşte să înainteze României această chestiune foarte curând.

Bucovina, ca regiune populată de ucraineni, se include, de asemenea, în soluţionarea problemei Basarabiei… Dacă România nu va merge la soluţionarea paşnică a problemei Basarabiei, Uniunea Sovietică o va soluţiona cu forţa militară. Uniunea Sovietică a aşteptat mult şi cu răbdare soluţionarea acestei probleme, acum însă nu se mai poate aştepta”. 

Contele von Schulenburg a răspuns că o asemenea hotărâre a guvernului sovietic constituie pentru el o surpriză. Deşi nu contesta pretenţiile guvernului sovietic asupra Basarabiei, ambasadorul german 1-a rugat pe Molotov să nu se întreprindă nici un fel de acţiuni atâta timp cât Guvernul german nu va elabora o poziţie definitivă în raport cu intenţiile guvernului sovietic. 

În ceea ce priveşte pretenţiile sovietice asupra Bucovinei, care niciodată nu a fost în imperiul rus şi nici în Ucraina, acestea au trezit chiar şi nemulţumirea Germaniei, partenerul de atunci al URSS. 

Ca urmare a poziţiei Berlinului faţă de problema Bucovinei, V. Molotov 1-a convocat la 26 iunie pe ambasadorul german la Moscova şi i-a declarat că Guvernul sovietic „a hotărât să-şi limiteze pretenţiile sale la partea de nord a Bucovinei, cu oraşul Cernăuţi”, subliniind că, după opinia sovietică „hotarul trebuie să treacă din cel mai de sud punct al Ucrainei apusene sovietice, de lângă muntele Kniatiasa spre est, de-a ungul râului Suceava, şi apoi mai spre nord-est de Herţa de Prut” . Hotarul era trasat astfel, încât Uniunea Sovietică să obţină legătura feroviară directă din Basarabia, prin Cernăuţi, spre Lemberg (Lvov) .

Aşadar, către sfârşitul zilei de 26 iunie 1940, înţelegerea dintre URSS şi Germania nazistă privitoare la răpirea Basarabiei şi Bucovinei erau încheiate. Urmau să intre în acţiune forţele şi mijloacele de realizare a planului de cotropire.

 

I.4. Ultimatumul sovietic şi acceptarea lui de către guvernul României

Încheind pregătirile militare şi consultând Berlinul, guvernul sovietic a prezentat guvernului Românie două note ultimative, la 26 iunie şi 27 iunie 1940.

La 26 iunie, ora 10 seara, V. M. Molotov l-a invitat la Kremlin pe ministrul român la Moscova Gh. Davidescu şi i-a remis nota ultimativă, prin care cerea României să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei, afirmând că România pro¬fitase de slăbiciunea militară a Rusiei în 1918, acaparând o parte din teritoriul ei, Basarabia, „câlcând astfel unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal de ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană”.

In continu¬are în notă se menţiona că „acum, când slăbiciunea mili¬tară a URSS e de domeniul trecutului… Uniunea Sovi¬etică consideră necesar şi oportun ca, în interesul resta¬bilirii dreptăţii, să păşească, împreună cu România, la rezolvarea imediată a chestiunii retrocedării Basarabiei Uniunii Sovietice…

Guvernul sovietic consideră că problema retrocedării Basarabiei este legată în mod organic de problema transmiterii către URSS a acelei părţi a Bucovinei a cărei populaţie este legată, în marea sa majoritate, de Ucraina sovietică atât prin comunitatea sorţii istorice, cât şi prin comunitate de limbă şi componenţă naţională.

Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părţii de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, de fapt numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi, pricinuite URSS şi populaţiei Basarabiei prin dominaţia de 22 de ani a României în Basarabia.

… Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României: Să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia; Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei, cu frontiera potrivit hărţii anexate.

…Guvernul sovietic aşteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent” .

Gh. Davidescu, ministrul român la Moscova, a încercat să contracareze declaraţiile din ultimatum, aducând argu¬mente întemeiate, care însă au fost respinse de Molotov. Tactica Guvernului URSS era de a lansa un atac pu¬ternic fără a oferi României decât alternativa cedării sau războiului.

Ultimatumul sovietic a luat prin surprindere Guvernul român. In condiţiile totalei izolări internaţionale şi în faţa pericolului declanşării unui război pe mai multe fron¬turi, guvernul României s-a văzut silit să cedeze presiu¬nilor sovietice.

În urma celor două şedinţe ale Consiliului de Coroană şi a sfaturilor aliaţilor din înţelegerea Balcanică, România a decis, sub presiunea forţei, evacuarea Basarabiei şi nordului Bucovinei. A fost refuzat războiul pentru a nu pune în pericol existenţa Statului Român. 

La 28 iunie unităţile Frontul de Sud au primit instrucţiunea Direcţiei Politice a Armatei Roşii care cerea să se explice trupelor că „datorită politicii externe staliniste înţelepte, promovată de partid li de Guvernul sovietic, noi am scutit oamenii muncii din Basarabia şi nordul Bucovinei de un război sângeros şi am soluţionat problema întoarcerii Basarabiei în familia puternică a Uniunii Sovietice pe cale paşnică” .

În conformitate cu ultimatumul sovietic, evacuarea Basarabiei şi nordului Bucovinei de către trupele române şi invadarea acestor teritorii de trupele sovietice urma să aibă loc într-un termen de 4 zile, cu începere din ziua de 28 iunie, ora 14.00 .

În ziua de 28 iunie, la ora 14.00, trupele Frontului de Sud al U.R.S.S. au trecut frontiera, conform variantei nr. 2.

Investigaţiile făcute în diferite arhive permit să constatăm că trupele sovietice, văzându-se pe pământurile româneşti, s-au dedat la acte de ostilitate, încălcând orice prevedere a acordului de la Odesa. Înaintând spre Prut mult mai repede decât era convenit, trupele sovietice, folosind instigatori ai minorităţilor şi basarabenilor, răsculau populaţia minoritară, încurajând şi protejând bandele formate .

Carele de luptă sovietice blocau ieşirile din localităţi şi în poziţie de tragere, somau trupele române să părăsească întreg armamentul, materialele, animalele etc. 

În ziua de 3 iulie, la ora 14.00, la termenul indicat de Guvernul sovietic, noua graniţă sovieto-română a fost închisă. În aceeaşi zi şeful statului major al Frontului de Sud a emis ordinul nr. 024/ss cu următorul conţinut: 

„În legătură cu expirarea termenului de evacuare a trupelor române, comandantul Frontului de Sud a ordonat: 

1. Trupele să-şi consolideze poziţiile la noua graniţă; graniţa să fie închisă imediat şi să se interzică trecerea graniţei de stat.

2. Unităţile mici şi grupurile de ostaşi români, care au mai rămas să fie dezarmate, şi concentrate în lagăre până la o dispoziţie specială. Locul unde vor fi concentrate acestea va fi stabilit de către comandanţii de armate.

3. Fiecare armată să identifice imediat unităţi şi subunităţi, cu un număr general nu mai mic de o divizie de infanterie, înzestrată cu mijloace de transport, pentru colectarea materialului de război românesc abandonat, pentru a scotoci teritoriul şi a prinde grupurile de soldaţi români şi, posibil, şi grupuri de bandiţi, care se ascund. .. În aceste activităţi să fie atrasă populaţia locală. 

Armamentul şi echipamentul colectat să fie luat la evidenţă şi predat fără întârziere la punctele bine păzite, stabilite de comandanţii de armate. 

4. În termen de cinci zile să fie înregistraţi ofiţerii şi subofiţerii armatei române, rămaşi pe teritoriul Basarabiei şi Bucovinei, indicându-se numele, prenumele şi patronimicul, gradul militar şi funcţia, locul domiciliului, unitatea şi garnizoana în care a făcut serviciul militar, naţionalitatea, locul naşterii, anul naşterii, localitatea în care se află familia şi genul de ocupaţie a acesteia…” 

La 4 iulie Şapoşnicov a transmiş comandamentului Frontului de Sud ordinul comisarului apărării al URSS, având următorul conţinut: „1) Graniţa cu România, în nordul Bucovinei şi în Basarabia, inclusiv până la delta Dunării, să fie bine închisă şi să nu se admită nicio trecere; 2) Toate unităţile şi subunităţile româneşti rămase să fie dezarmate urgent; 3) A se trimite, prin telegramă specială, informaţia privind numărul de soldaţi, ofiţeri şi subofiţeri dezarmaţi de la începutul operaţiei până la 3 iulie inclusiv” . Conform informaţiei trimise la Moscova, pe teritoriul ocupat au rămas şi au fost dezarmaţi 7 446 de militari ai Armatei Române (106 ofiţeri, 243 de subofiţeri şi 7 097 de soldaţi). 

În cursul zilelor de 3 şi 4 iulie, în marile garnizoane ale Basarabiei şi Bucovinei ocupate, au avut loc parade de triumf ale Armatei Roşii .
Aşadar, ocuparea pământurilor româneşti a fost posibilă datorită mai multor factori, determinanţi fiind: prevederile punctului 3 al Protocolului adiţional secret la pactul Molotov-Ribbentrop; potenţialul militar sovietic ca mijloc de realizare a politicii expansioniste a Statului Sovietic; situaţia internaţională nefavorabilă României.

In conformitate cu ultimatumul sovietic, evacuarea Basarabiei şi nordului Bucovinei de către trupele române şi ocuparea acestor teritorii de către trupele sovietice urma să se desfăşoare în timp de 4 zile, cu începere din ziua de 28 iunie, ora 14.00.

Fără a ţine seama, însă, de textul notei ultimative, trupele sovietice au început trecerea frontierei în dimineaţa zilei de 28 iunie şi în 29 iunie pun stăpânire pe principalele treceri peste Prut. În numai cinci zile, România a cedat Uniunii Sovietice 50 762 kmp (Basarabia – 44 500 kmp şi Nordul Bucovinei – cu 6 262 kmp), cu 4 021 086 ha teren agricol (20,59% din suprafaţa agricolă a ţării); 3 776 309 locuitori, dintre care 53,49% – români, 10,34% – ruşi, 15,30% – ruteni şi ucraineni, 7,27% – evrei, 4,9% – bulgari, 3,31% – germani, 5,12% – alţii .

 

 

 

 

 

basarabia_1940

 

 

 

Anexarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herta a constituit primul act al sfârtecării României în anul 1940. Trecerea acestor teritorii în componenţa URSS va genera consecinţe dramatice pentru întreg poporul român, în deosebi pentru populaţia din teritoriile menţionate.

Între 28 iunie -3 iulie 1940, Uniunea Sovietică şi-a satisfăcut doar o parte din pretenţiile sale.

După impunerea hotarului pe Prut şi pe Dunăre, URSS prezintă, în raporturile sale cu România, revendicări a căror realizare avea să cauzeze Statului român enorme pierderi materiale, financiare şi morale.

Trupele Armatei Roşii au ocupat la 28 iunie – 3 iulie teritorii ce depăşeau prevederile „notei Molotov”, generând, astfel, probleme suplimentare în relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi România.

Delegaţia Uniunii Sovietice insista ca, trasând frontiera în acest sector, să treacă la URSS.

Delegaţia română a adus argumente de ordin juridic şi tehnic care demonstrau inconsistenţa pretenţiilor sovietice şi a cerut să fie redactat protocolul final de descriere, pentru sectoarele asupra cărora se căzuse de acord, rămânând ca pe celelalte să se expună punctele de vedere respective.

La 26 octombrie 1940, trupele sovietice au ocupat insulele insulele Salagnic, Dalerul Mare, Dalerul Mic, Maican şi insula fără nume dintre braţul Vechiul Stanbul şi gârliţa Musura din delta Dunării. 

Raptul Basarabiei este urmat de modificări radicale în toate sferele provinciei. Are loc instaurarea puterii absolute a partidului bolşevic, organizaţie suprastatală, „cadrele” căreia au venit în 1940, exclusiv, din afara hotarelor Basarabiei. După proclamarea RSS Moldoveneşti, au fost declanşate transformări, menite să instaleze regimul bolşevic între Prut şi Nistru.

Au fost naţionalizate băncile, întreprinderile industriale şi comerciale, transportul feroviar şi naval, mijloacele de construcţie şi alte ramuri ale economiei, toate fiind declarate proprietate a Statului Sovietic.

La începutul anului 1941, demarează colectivizarea agriculturii. Necesitatea lichidării gospodăriilor individuale ţărăneşti rezulta din politica partidului bolşevic, care avea să extragă enorme cantităţi de produse agricole din satul basarabean. Impozitul agricol şi cotele de predare obligatorie a cerealelor la stat au constituit pârghia principală de pauperizare a ţăranilor şi împingerii lor în colhoz.

Prin intermediul SMT-urilor, Statul Sovietic, de asemenea, extrăgea din gospodăriile ţărăneşti mari cantităţi de produse agricole şi le punea la dispoziţia castei sovieto-bolşevice.

Tot ce s-a promovat în perioada iunie 1940 – iunie 1941 în sfera vieţii culturale din RSS Moldovenească, a urmărit scopul deznaţionalizării şi rusificării Basarabiei. Prin decizia Moscovei a fost efectuată trecerea de la grafia latină a limbii române la cea rusă, a fost reorganizat sistemul naţional de învăţământ şi conformat celui sovietic.

Esenţa regimului totalitar, ce se instaura între Prut şi Nistru, se manifesta, mai întâi de toate, prin arestări, împuşcări, deportări a multor mii de persoane, apreciate abuziv drept „elemente ostile Statului Sovietic, criminali, trădători de patrie” etc. Apogeul terorii, promovate în primul an de putere sovietică în Basarabia, a fost deportarea masivă din 13/14iunie 1941.

După anexarea la U.R.S.S., Moscova trata Basarabia ca o sursă de braţe de muncă ieftină pentru şantierele de construcţii, întreprinderile industriale şi minele de cărbune din diferite regiuni ale ţării sovietice. Prin mobilizări forţate, din familiile ţăranilor basarabeni au fost smulse circa 100 mii de tineri.

În locul lor veniseră, „să construiască socialismul”, mii de „specialişti” şi „cadre calificate”, muncitori de rând, familii de ţărani din Rusia, Ucraina şi alte părţi ale Uniunii Sovietice. Aşa începea sovietizarea Basarabiei.

Una dintre consecinţele principale, generate de ocuparea teritoriului dintre Prut şi Nistru, 1-a constituit dezmembrarea Basarabiei prin legea din 2 august 1940 a Sovietului Suprem al URSS, efectuată de Moscova odată cu dezmembrarea Republicii Autonome Moldoveneşti, creată anterior tot de Moscova, la 12 octombrie 1924, în cadrul Ucrainei sovietice.

La 2 august 1940, Sovietul Suprem al URSS, neglijând seculara unitate teritorială, social-economică şi culturală a Basarabiei, a adoptat legea „Cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti” prin care noua republică unională a fost formată din şase judeţe ale Basarabiei şi şase raioane ale RASSM. În componenţa RSS Ucrainene au fost incluse judeţele Hotin, Cetatea Albă şi Ismail.

Documentele de arhivă probează, fără putinţă de tăgadă, că iniţiativa creării republicii unionale moldoveneşti nu a fost a populaţiei RASSM şi cu atât mai puţin a populaţiei Basarabiei, deoarece populaţia, nu numai de fapt, dar nici formal nu s-a adresat Consiliului Comisarilor Poporului al URSS şi CC al PC (b) din Uniunea Sovietică în această privinţă.

Această operaţie, în întregime, a fost pregătită în mare taină, fără ştirea chiar a „organizaţiilor” care au primit dispoziţia să se pronunţe în sensul „rugăminţii” referitor la reunirea poporului moldovenesc, adică fără ştirea CCP al RASSM şi al comitetului regional din Moldova al PC(b) din Ucraina, şi, bineînţeles, fără ştirea populaţiei.

Orice argument în favoarea păstrării integrităţii Basarabiei şi a RASSM a fost respins. Mai mult, evoluţia evenimentelor ulterioare demonstrează că amputarea nordului şi sudului Basarabiei a fost efectuată ignorându-se argumentele Atât dezmembrarea RASS Moldoveneşti cât şi a Basarabiei, la 2 august 1940, a fost un act ilegal; a fost, de fapt, un dictat al Moscovei în baza propunerilor făcute de Kiev.

Însăşi formarea RSS Moldoveneşti a constituit un act ilegal deoarece decizia a fost adoptată fără a se lua în considerare dorinţa populaţiei locale. În perioada de la 3 iulie până la 2 august 1940 în teritoriile ocupate nu au fost organizate alegeri pentru organizarea unor instituţii reprezentative, îndreptăţite să examineze problema creării unei formaţiuni statale.

Sovietul Suprem al URSS a adoptat hotărârea din 2 august 1940, depăşindu-şi prerogativele constituţionale. Conform articolului al 13 al Constituţiei URSS în vigoare la acea vreme, Sovietul Suprem al URSS era în drept doar să admită noi republici în componenţa Uniunii Sovietice şi nicidecum a le proclama sau a le înfiinţa. Acelaşi articol prevedea că legislativul Uniunii Sovietice doar aproba modificările frontierelor între republicile unionale si în niciun caz nu le stabilea.

Prin urmare, RSS Moldovenească îşi datora existenţa actului creator al Kremlinului. Din însuşi faptul formării RSS Moldoveneşti, conform hotărârii Sovietului Suprem al URSS, se trage concluzia despre caracterul non-statal al acestei republici unionale în clipa apariţiei sale, în măsura în care existenţa unui stat, din punct de vedere juridic, poate avea drept bază numai exprimarea propriei voinţe.
Aşadar, formarea RSS Moldoveneşti, prin dezmembrarea teritorială a RASSM şi, mai ales, a Basarabiei a fost dictată la Moscova în mod ilegal şi luându-se în calcul consecinţele strategice. 

La 31 mai 1941 S.A. Goglidze, împuternicitul CC al PC (b) al URSS pentru RSS Moldovenească, „roagă CC al PC b al URSS să efectueze deportarea, în alte regiuni ale Uniunii Sovietice, a 5 000 de persoane, împreună cu membrii familiilor acestora”.

La 13 iunie 1941 din RSS Moldovenească au fost deportate în Gulagurile din regiunile Altai, Kirov, Krasnoiarsc, Novosibirsc, Omsc şi republicile Kazahă şi Komi 22 648 de persoane.

În lagărele din regiunea Novosibirsc au ajuns 1 950 de familii, numărând 5 797 de persoane, între care 1 958 erau copii. Arestările şi deportarea au fost efectuate în baza „Regulamentului cu privire la aplicarea deportării faţă de unele categorii de criminali”.

În felul acesta regimul totalitar comunist, ca un prim pas, a transformat mai mult de 22 de mii de oameni, foşti cetăţeni ai statului român, în criminali şi îmbarcându-i în 1 315 vagoane i-a aruncat în hăul Asiei. 

Colectările forţate a produselor alimentare din anul 1945 au constituit cauza principală a declanşării foametei din iarna 1945/1946.

Seceta care se abătuse asupra RSSMoldovenești  a compromis recolta de cereale şi, în consecinţă, gospodăriile ţărăneşti nu mai dispuneau de cantităţile de produse agricole şi furaje, necesare supravieţuirii în condiţiile anilor precedenţi.

Dimensiunile contribuţiei obligatorii, impusă ţăranilor de către statul sovietic, au stors din gospodăriile ţărăneşti ultimele rezerve necesare reproducţiei simple şi întreţinerii familiilor de la sate. 

În Uniunea Sovietică, în RSS Moldovenească, în mod deosebit, foametea a fost rezultatul activităţii Partidului Comunist (bolşevic) şi a structurilor statului sovietic. Statul sovietic avea resursele pentru asigurarea populaţiei cu strictul necesar şi stoparea mortalităţii de foame.

Dovadă în acest sens servesc cifrele. Conform investigaţiilor istoricilor ruşi, la 1 februarie 1947 „rezerva de stat” a URSS dispunea de 10 mln de tone de cereale.

Nu era mult, dar mai mult decât la începutul anului 1946. Pentru „necesităţile” interne, pentru întreţinerea armatei şi a funcţionarilor de toate nivelele, pentru raţiile oferite muncitorilor, oamenilor de ştiinţă, colaboratorilor instituţiilor de represalii au fost utilizate 5,7 mln tone de cereale. Din cantitatea rămasă era posibilă şi salvarea înfometaţilor din zonele calamitate, inclusiv din RSSM. Aceasta pe de o parte. 

Pe de altă parte, în 1946 Uniunea RSS a exportat cereale. În Uniunea Sovietică exportul de cereale constituia o sursă importantă de obţinere a valutei străine, dar era utilizat şi, mai ales, ca pârghie a marii politici. După război, politica devine principalul mobil al comerţului extern cu cereale.

În 1946 URSS a exportat mai mult de 1 mln de tone de cereale, inclusiv în Franaţa – 500 de mii de tone.

În comunicatul privind exportul cerealelor în Franţa, se menţiona că, „având în vedere dificultăţile aprovizionării cu produse alimentare în Franţa şi rugămintea guvernului francez, guvernul sovietic a decis să vină în ajutorul aliatului său Franţa”.

Aspectul politic al acestui ajutor era susţinerea comuniştilor francezi şi consolidarea imaginii acestora în alegeri.

Numai că această generozitate era etalată în timp ce în URSS, şi mai ale în RSSM, cetăţenii sovietici mureau de foame cu sutele şi, respectiv, cu zecile de mii.

Cerealele erau, de asemenea, exportate, în calitate de „ajutor”, în Bulgaria, România, Polonia, Cehoslovacia, Berlin şi în alte ţări. Acest „zel umanist” al conducerii de la Kremlin poate fi explicat numai plecând de la raţiuni politice: din URSS primeau cereale ţările în care comuniştii se aflau în „culoarele puterii”. 

Prin urmare, mortalitatea în masă de foame nu a fost rezultatul secetei, ci al politicii economice şi a sistemului sovietic de acces la produsele alimentare.

La 6 aprilie 1949, Biroul politic al C.C. al P.C. (b) din toată Uniunea adoptă hotărârea “Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldoveneşti a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, persoanelor care au colaborat cu organele de poliţie germane şi româneşti, a membrilor partidelor şi organizaţiilor profasciste, a gardiştilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât şi familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”.
Hotărârea prevedea deportarea pe veci a 11 280 de familii, însumând cifra de 40 850 de persoane, în Kazahstan, în ţinutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumeni şi Tomsk,. 

Baza „legală” a ridicării şi deportării din vara anului 1949 s-a pretins a fi decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 8 martie 1941 „Despre obţinerea cetăţeniei sovietice de către locuitorii din Bucovina şi redobândirea cetăţeniei sovietice de către locuitorii din Basarabia”, conform căruia românii de la est de Prut, fiind declaraţi cetăţenii sovietici, ar fi colaborat în anii războiului cu administraţia românească şi astfel „trădaseră patria sovietică”.
Românii din Bucovina nicicând nu au solicitat cetăţenia sovietică pentru a fi obţinută în 1941, iar românii basarabeni nu o dobândise vreodată, ca să o „redobândească”.

Pe de altă parte, la 4 septembrie 1941, după eliberarea teritoriilor româneşti, a fost promulgat şi decretul-lege privind reglementarea cetăţeniei locuitorilor din Basarabia şi nordul Bucovinei.

În virtutea acestei legi, românii basarabeni erau numiţi primari, ajutoare de primari, notari, cât şi în alte funcţii ale administraţiei locale.

Pentru toate acestea însă, după reocuparea Basarabiei de către URSS, românii basarabeni aveau să fie arestaţi şi exilaţi în conformitate cu articolul 58 (1-18) al Codului penal, capitolul „Crime contrarevoluţionare”, adică „trădare de patrie, spionaj, acte teroriste, diversiuni…” 

La 15 februarie 1951, V. Abakumaov, într-un memoriu adresat lui I.V. Stalin, consideră necesară deportarea din R.S.S. Moldovenească a 1 675 de persoane (670 de familii), membri ai sectei „martorii lui Iehova” . De aceeaşi părere era şi noul secretar al C.C. al P.C. (b) din Moldova, L.I. Brejnev .

La 3 martie, Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. adoptă hotărârea privind deportarea din R.S.S. Moldovenească a 700 de familii, calificate dmembri ai sectei „Martorii lui Iehova”, cu un număr total de 2 480 de persoane .

În conformitate cu decizia „troicăi” (osoboe soveşceanie), operaţiunea de arestare şi deportare urma să fie efectuată de către trupele Ministerului Securităţii Statului al U.R.S.S. Familiile arestate urmau a fi strămutate, pe veci, în regiunile Tomsk şi Irkutsk, .
La 1 aprilie 1951, ora 4 dimineaţa, începe operaţiunea cu denumirea cifrată „Sever” („Nord”), care se încheie în aceeaşi zi .
Rezultatul operaţiunii „Sever” a fost arestarea şi deportarea în Siberia a 723 de familii cu un număr total de 2 617 persoane, dintre care 808 bărbaţi, 967 femei şi 842 copii . 

În loc de concluzii: mai citiţi o dată compartimentul noţiuni şi încercaţi să răspundeţi la întrebarea din titlu.

16/06/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: