CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

81 DE ANI de la masacrarea de către haitele Moscovei la Fântâna Albă, în Bucovina cotropită, a mii de români

1 aprilie 1941, una dintre cele mai negre zile din istoria poporului român. 81 de ani de la Masacrul făcut de trupele Moscovei la Fântâna Albă în care au fost asasinați mii de români bucovineni nevinovați.

În această zi, este comemorată Ziua naţională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie, scrie un documentar Agerpres, evocat de Romanian Global News.

Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa au fost primele teritorii pierdute de România în anul 1940, în contextul celui de-al Doilea Război Mondial. La 23 august 1939 fusese semnat, la Moscova, Pactul de neagresiune sovieto-german (Pactul Ribbentrop-Molotov), iar printr-un protocol adiţional secret, Germania şi URSS îşi împărţeau sferele de influenţă.

În articolul 3 al acestuia se arăta că ”în privinţa Europei de Sud-Est partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii”.

În anul 1941, chiar în ziua de Paște, militarii ruși au asasinat mii de români din Basarabia și nordul Bucovinei, regiuni proaspăt anexate de URSS.

În urma ocupării Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa de către autorităţile sovietice, populaţia românească din aceste teritorii a fost supusă unui regim de represiune şi deportări.

Politica opresivă impusă de sovietici a determinat un adevărat proces migraţionist şi transferuri masive de populaţie, soldate cu importante pierderi de vieţi omeneşti.

Masacrul de la Fântana Alba este comparat de unii istorici cu cel de la Katyn / foto: Profimedia

Pe 1 aprilie 1941, între 3.000 și 5000 de români au fost pur și simplu masacrați de către soldații sovietici la Fântâna Albă, în nordul Bucovinei, pe teritoriul românesc furat de URSS, scrie www.activenews.ro, preluat de  Romanian Global News.Oamenii aflaseră, de la agitatori ai serviciilor speciale sovietice, care au cutreierat satele pe Valea Siretului timp de câteva săptămâni, că în ziua de 1 aprilie se va deschide graniţa şi astfel se vor putea refugia în România.

Cum năpasta bolşevica te urmarea peste tot iată cazuri de ţărani împuşcaţi lângă casă: COSTAŞ Petru a lui Tănase de 20 ani sau HUDIMA Ion a lui Nicolae de 27 ani şi alţii împuşcaţi la munca câmpului: PALAHNIUC Petru şi COBLIUC Ion de 23 ani, toţi din com.Ceahor.

Prin legea nr.68/10 mai 2011, această zi a fost declarată „Zi Națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântana Albă și alte zone, ale deportărilor, Foametei și a altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie”.
„Sângele martirilor creștini nu se uită, el este temelia identității noastre.”, scrie Mihai Tîrnoveanu.


În iunie 1940, România a fost nevoită să cedeze Uniunii Sovietice nordul Bucovinei. Armata Roșie și NKVD-ul au ocupat imediat teritoriul. Sute de mii de români s-au trezit peste noapte pe un pământ ostil, în care, brusc, tot ceea ce amintea de identitatea lor, de origini, de limbă și de religie se transforma în vină.

În primăvara anului 1941, câteva mii de români au decis să sfideze trupele sovietice și să treacă în România.
Între 3 și 4.000 de români, locuitori ai satelor de pe Valea Siretului, au încercat să ajungă în țara natală pe 1 aprilie, chiar de Paști. Cineva împrăștiase zvonul că românii pot trece granița fără probleme, că grănicerii sovietici ai NKVD nu le vor face nimic. Când coloana de români, care purtau steaguri albe, icoane și cruci, a ajuns la doar 3 kilometri de graniță, soldații sovietici, ascunși în pădure, au început să tragă în plin.

Au secerat, în scurt timp, mii de vieți. Cei care au scăpat de gloanțe au fost urmăriți de cavaleria Armatei Roșii și spintecați cu sabia. Apoi, românii au fost aruncați în gropi comune.Morţii, sau unii chiar care mai mişcau, au fost traşi cu caii de lipovenii din Fântâna Albă şi aruncaţi în gropile comune. Nici astăzi nu se ştie numărul lor. Pe 1 Aprilie 1941 o coloana de mii de ţărani din comunele Camenca, Corceşti,Volcineţi, Pătrăuţii de Sus şi de Jos, cu drapele, icoane şi prapori în frunte au plecat spre frontieră ca să treacă în România. In poiana de la Varniţa aproape de punctul numit Fân­tâna Albă, s-a dezlănţuit focul mitralierelor asupra lor.

Cu sutele au rămas morţi sau răniţi. Cei ce au putut să fugă în noapte prin pădure au fost arestaţi zilele următoare şi duşi la Cernăuţi unde s-a înscenat un proces şi 22 dintre ei au primit pedepse grele după ce au fost torturaţi din ordinul lui Jucov (prezent acolo).
Printre cei din gropile comune se număra din com.Carapciu pe Siret: OPAIŢ Vasile, OPAIŢ Gheorghe, TOVARNITCHI Gheorghe, TOVARNIŢCHI Vasile, TOVARNITCHI Cosma, OPAIŢ Cosma, CORDUBAN Nicolae, din satul Cupca: BELMEGA Ioan, GAZA Ioan, ŢUGUI Mihai, PLEVAN Arcadie; din satul Dimca (Trestiana): Jianu Petre a lui Ion, CIMBRU Vasile, CIMBRU Petre, DREVARIUC Nicolae… din com Suceveni:Bostan Dragoş, SUCEVEAN Constantin, LIPASTEAN Titiana, SIDOREAC Gheorghe… din com.Iordanesti:HALAC Nicolae a lui Simion, HALAC Ion a lui Dumitru, HALAC Dumitru a lui Grigore, OPAIŢ Dumitru a lui Mihai, Molnar Con­stantin, din com.Pătrăuţi de Jos: BOICIU Zaharia, FEODORAN Ana a lui Simion, FEODORAN Gheorghe a lui Gheorghe, FEODORAN Nicolae a lui Gheorghe, FEODORAN Teodor a lui Gheorghe, Gavriliuc Maftei, PATRAUCEANU Ion a lui Ilie, PAVEL Ştefan a lui Petru, POJOGA Rahila, Pătrăuţii de Sus; CUCIUREANU Constantin, URSULEAN Arcadie, MOTOC Gh.

Reporterul Victor Roncea a înregistrat la una dintre comemorările de la Fântâna Albă mărturia supraviețuitorului Petru Huțanu (VIDEO mai sus).

O a doua poate fi citită mai jos, urmată de un documentar VIDEO despre Masacru:
Mărturie de supraviețuitor
https://www.dailymotion.com/video/xpvi7h

Profesorul Gheorghe Mihailiuc a fost unul dintre puținii supraviețuitori ai masacrului. Acesta a redat în cartea Dincolo de cuvintele rostite atrocitățile petrecute la Fântâna Albă.
„Peste sate se abătuse teroare bolșevică. Dacă nu făceai cârdășie cu noii stăpâni, erai pierdut. În aceste condiții insuportabile, o parte din populația română a ținutului a hotărât să fugă din țară ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemați de dorul libertății, au pornit pașii spre Fântâna Albă, la frontieră. Dar pentru mulți acest drum a fost fără întoarcere. Eram și eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular și am văzut cum s-au desfășurat lucrurile.

A fost un adevărat masacru, un genocid. Ucigașii au așteptat cu degetul pe trăgaci până când mulțimea a ieșit la luminiș. Era o acalmie prevestitoare de rele. Pașii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârșit fatal. Tricolorul din fața coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam și țară a românilor Bucovineni.

Deodată, liniștea a fost spartă de groaznicul glas al armelor. Zgomotul morții s-a răspândit, hăt, departe peste codri. Cineva din mulțime a strigat: «La pământ!». Șuvoiul neîntrerupt de foc ne ținea culcați, cu respirația curmată. În acea stare de încremenire, un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: «Înainte, fraților, ei nu vor cuteza să ne omoare!».

Dar chiar atunci a început măcelul. Tragedia de acum jumătate de secol mă neliniștește până astăzi, deoarece nu sunt convins că-i imposibilă repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varnița. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbușit într-o baltă de sânge. Aud și acum strigătele lui cu groaza morții pe buze: «Fugiți, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!».

În învălmășeală m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă.
Localitatea Fântâna Albă se afla pe teritoriul româneasc trecut astăzi sub stăpânirea Ucrainei. Abia în anul 2000, autoritățile ucrainene au permis să se oficieze o slujbă în memoria românilor uciși. În anul 2013, o delegație din România care mergea la locul masacrului a fost oprită la granița Ucrainei iar unuia dintre membrii acesteia i-a fost interzisă intrarea. Această situație s-a repetat frecvent.

Pe 29 august 1942 preotul Ștefan Ștefanovici, protopop de Storojineț, și I. Vatamanu din Suceveni au organizat un parastas la Fântâna Albă la care au venit 30.000 de oameni din satele bucovinene. Drumul de la Fântâna Albă la Suceveni, pe care se căraseră cei răniți și morți spre Cernăuți și spre alte gropi comune, a fost sfințit cu agheasmă. S-a pus o troiță, sculptată de Tănase Bălan, și s-a hotărât construirea unei biserici acolo.

 

Monument ridicat la Hliboca (Bucovina de Nord, în Ucraina de azi), în 2009, în memoria victimelor masacrului de la Fântâna Albă / foto: Arhivă CISAC – Memorialul Sighet

Având un asemenea trecut si o neclintita mandrie de neam, taranii nostri s-au decis in acel aprilie insangerat din 1941 ca e mai bine, daca nu vor fi lasati sa se duc la fratii lor, sa moara impuscati la granița nefirească sa fie haituiti prin padure ca niste fiare salbatice decat sa traiasca sub cizma strainilor, parasindu-si vetrele milenare, mormintele stramosilor, agoniseala lor de-o viata…

Este o pilda de sacrificiu colectiv fara precedent nu numai in istoria noastra moderna, ci in cea a intregii Europe, când mii de oameni pasnici – barbati si femei, batrani si copii – au ales, nefortati de nimeni, moartea in locul vietii de a trai umiliti si ingenuncheati!

Prin legea nr.68/10 mai 2011, această zi a fost declarată „Zi Națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântana Albă și alte zone, ale deportărilor, Foametei și a altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie”.
„Sângele martirilor creștini nu se uită, el este temelia identității noastre.”

Surse:

https://www.g4media.ro/80-de-ani-de-la-masacrul-de-la-fantana-alba

 Articolul Mistificarea istoriei (Masacrul de la Fantana Alba, 1941), in baza scrierilor lui  Paul Goma

 

01/04/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

UN SECOL DE LA GENOCIDUL CREȘTINILOR DIN TURCIA

Cadavre de Armeni: fotografie făcută de către Biserica Apostolică Armeană și transmisă lui Henry Morgenthau⁠(d), în 1915, în apropiere de Ankara.
Publicată în 1919 în Memoriile ambasadorului Morgenthau, ambasadorul american scria în legendă: „Cei care au căzut pe drum. Scene similare erau fapt divers în toate provinciile armenești, în primăvara și în toamna lui 1915. Moartea în toate formele ei — masacre, foamete, epuizare — îi distrugea pe mare parte din refugiați. Politica turcă era exterminarea sub acoperirea deportării.” - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Din 1894 până în 1924, o campanie barbară de genocid cum puține a cunoscut istoria, a vizat nu doar armenii din Turcia, ci și comunitățile creștine grecești și asiriene din Imperiul Otoman care își trăia ultimii ani de existență.

 Istoricii israelieni și coautorii cărții Thirty Year Genocide Dr. Benny Morris și Dr. Dror Ze’evi au publicat următorul eseu în ediția din 17 mai 2019 a publicației The Wall Street Journal. Eseul a fost republicat în întregime mai jos în publicația The Pappas Post.


Când Turcia și-a masacrat creștinii

Între 1894 și 1924, numărul creștinilor din Asia Mică care reprezenta cca.20% din populatia băștinașă, a scăzut de la aproximativ 3-4 milioane, la doar câteva zeci de mii, ajungând sub 2%. 

Turcia a atribuit acest declin războaielor și haosului general al perioadei, care ar fi afectat în egală măsură și multe vieți musulmane.

Dar descendenții creștinilor din Turcia, mulți dintre ei împrăștiați în întreaga lume începând cu anii 1920, susțin că turcii au ucis programat aproximativ jumătate dintre strămoșii lor și i-au expulzat pe restul.

Creștinii au dreptate. Datele și mărturiile existente le verifică afirmațiile probând faptul că mare parte din comunitățile armene, grecești și asiriene (sau siriace) din Turcia au dispărut ca urmare a unei campanii de genocid care a început în 1894, și care până în 1924 a dus la distrugerea populațiilor creștine din Turcia și teritoriile limitrofe.

În ultimul deceniu, cercetările efectuate în arhivele turcești, americane, britanice și franceze, precum și unele materiale grecești și documentele ministerelor de externe german și austro-ungar, au făcut posibilă dezvăluirea atrocităților etno-religioase desfășurate pe parcursul a trei decenii, de guvernul, armata, poliția și populația Turciei.

Măcelul organizat împotriva armenilor din Turcia din 1915-1916, cunoscut sub numele de Genocidul armean, a fost bine documentat și recunoscut în întreaga lume (în afara Turciei, care încă se opune cu obstinație acuzațiilor care i-au fost aduse). 

Genocidul armean, deși a fost piesa centrală a unei lungi perioade de epurări etnice care a durat aproximativ 30 de ani, a reprezentat doar o parte a lungului șir de crime în masă care au avut loc în acea perioadă.

 Lucrarea de față oferă o descriere și analiză detaliată a masacrelor din 1894-96 și a distrugerii comunităților grecești și armene în 1919-24 de către Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul Republicii Turcia.

Junii turci -  foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Foto: Junii turci, conducătorii Turciei post-imperiale

Ataturk e le "Sei Frecce" - Frammenti di Storia
Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este image.jpeg

Foto: Sultanul Abdul Hamid al II-lea și Kemal Atatürk

Un rol important în vărsarile de sânge de atunci l-au avut conflictele de ordin religios provocate in timpul cărora turcii musulmani — ajutați de coreligionari kurzi, circasieni, ceceni și arabi — au ucis aproximativ două milioane de creștini în crize de măcel imediat înainte, în timpul și după Primul Război Mondial.

Aceste masacre au fost organizate de trei guverne turcești succesive, cele ale sultanului otoman Abdul Hamid al II-lea, aleTinerilor Turci și, în cele din urmă, de cel condus de Kemal Atatürk. 

Aceste guverne au expulzat, de asemenea, între 1,5 și 2 milioane de creștini, majoritatea în Grecia.

Convenția ONU definește genocidul ca fiind o serie de acte comise „cu intenția de a distruge, în întregime sau parțial, un grup național, etnic, rasial sau religios”. Astfel de acte includ uciderea, cauzarea de vătămări corporale sau psihice, impunerea de condiții care să conducă distrugere fizică, impunerea de măsuri menite să prevină nașterile și „transferarea forțată a copiilor din grup într-un alt grup”. Evenimentele din 1894-1924 se încadrează efectiv în această definiție.

Oficial, Turcia a negat și neagă adevărul despre existența oricărei intenții sau politici de eliminare sistematică a creștinilor care ar fi fost pusă în practică în acele vremuri. 

Nu cu mult timp în urmă, președintele Recep Tayyip Erdogan i-a scris patriarhului armean al Turciei pentru „a oferi sincere condoleanțe” nepoților „armenilor otomani care și-au pierdut viața în [condițiile] dure ale Primului Război Mondial” și „pentru a evita să-i ajutăm pe cei care caută să creeze ură, ranchiune și ostilitate prin denaturarea istoriei noastre comune.”

creștini din Turcia
(1922) Sat de corturi în umbra Templului lui Tezeu, Atena, unde refugiații greci își fac casele. (Foto: Biblioteca Congresului SUA)

Măcelul petrecut atunci nu poate fi în nici un fel justificat cu argumente care să atribuie cauzele masacrelor unor așa zise „exigențe ale războiului”. 

Alături de crimele abominabile comise atunci, un alt aspect îngrozitor al barbariei dezlănțuite acum un secol a fost acela al violurilor în masă ale căror victime au căzut zeci de mii de femei creștine precum și convertirea forțată la islam a acestora , împreună cu copiii lor și alte mii de copii ai căror părinți fuseseră uciși . 

Violențele sexuale și răpirile au fost atât de răspândite atunci, încât mulți dintre turcii de astăzi, indiferent dacă știu sau nu, descind din acele victime creștine.

Tragedia a început în perioada 1894-96, când sultanul turc Abdul Hamid al II-lea a ordonat o serie de masacre împotriva membrilor minorității armene, temându-se că acestia ar amenința integritatea imperiului său. 

Au fost uciși aproximativ 200.000 de oameni,în majoritate etnici armeni, la masacre participând mii de săteni turci, orășeni, oficiali, polițiști și soldați, precum și membri ai triburilor kurde. 

Peste tot, pe lângă jafuri și crime, mai multe mii de femei armene au fost violate sau răpite. Unele aveau să fie în cele din urmă ucise, dar multe au fost forțate să intre în familii musulmane și convertite cu forța, devenind pentru tot restul vieții lor soții, concubine sau servitoare.

În ianuarie 1896, în orașul Palu din sudul Turciei, un misionar american a raportat că turcii „continuă să sechestreze fete și femei, ținându-le câteva zile și apoi întorcându-le cu viețile distruse”.

Într-un raport din august 1896 un alt misionar din Mardin consemna că : „Am văzut fete nu puține care s-au întors din mâinile răpitorilor lor plângând amar, țipând și strigând: „Suntem spurcate! Nimeni nu ne va lua în căsătorie’”.

Turcia și Germania au fost aliate în Primul Război Mondial, dar pe 7 iulie 1915, ambasadorul Germaniei la Constantinopol, baronul Hans von Wangenheim, raporta cum coloanele de deportați armeni din orașul Erzurum din estul Erzurum erau ambuscate de trupe kurde, că „ bărbați și copii… erau măcelăriți și femeile duse.” 

Pe 27 iulie, un inginer german de pe calea ferată din Bagdad a raportat că un sergent turc „a răpit 18 femei și fete și le-a vândut arabilor și kurzilor pentru 2-3 Mejidieh”( o monedă care reprezenta o cincime dintr-o liră turcă).

creștini din Turcia
Așezările de corturi create în orașele grecești pentru a găzdui cei peste 1 milion de refugiați din Asia Mică în 1922 (Biblioteca Congresului SUA)

În timpul războiului, au apărut piețe de sclavi în Alep, Damasc și mai multe orașe din Anatolia în care fetele armene care fuseseră răpite de trupele otomane erau vândute. 

Oficialii Ministerului de Interne otoman încurajau răpirea și convertirea la Islam cu forța. 

În decembrie 1915, o telegramă a ministerului decreta că „este necesar ca tinerele armene să fie căsătorite cu musulmani”.

În perioada 1919-22, pe fondul războiului împotriva forțelor grecești din vestul Anatoliei, trupele naționaliste turce comandate de Atatürk au lansat o campanie de curățire etnică împotriva comunităților grecești, concentrate pe teritoriul turc de-a lungul Mării Negre și a coastei Mării Egee.

 Pretinzând că grecii din Turcia sprijineau armata greacă invadatoare, turcii au profitat de ocazie pentru a ucide sute de mii dintre ei, precum și pentru a expulza peste un milion de etnici greci în Grecia.

După înfrângerea armatei grecești, multe mii (probabil zeci de mii) de locuitori greci și armeni din Smirna (cunoscută acum sub numele de Izmir) au fost uciși. 

Consulul general american din oraș, George Horton, a raportat că una dintre „trăsăturile remarcabile ale grozăviilor de la Smirna” a fost „ răpirea în masă a femeilor și fetelor”.

 În 1924, Ministerul Britanic de Externe a evaluat că „nu mai puțin de 80.000 de creștini, jumătate dintre ei armeni și probabil mai mulți” erau încă deținuți în casele turcești, „mulți dintre ei în sclavie”.

Genocidul impotriva armenilor

În această perioadă tragică ,s-a constatat că zeci de mii de femei creștine au suferit violuri, răpiri și au fost convertite forțat la Islam,după uciderea în masă și expulzarea soților, fiilor și taților lor.

Poporul și guvernul german au exprimat oficial regrete profunde pentru crimele oribile comise de Germania nazistă, a recunoscut de mult ororile genocidului comis în timpul celui de-al Treilea Reich, și a plătit reparații financiare.

Iată însă că din 1924, fiecare guvern turc, sprijinit de majoritatea populației, a continuat să nege istoria dureroasă a masacrelor în masă petrecute în urmă cu un secol în această țară.

10/12/2021 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ce s-ar fi putut întâmpla, dacă România nu accepta arbitrajul germano-italian din 30 august 1940, cunoscut sub numele de „Dictatul de la Viena”

Dictatul de la Viena, dincolo de Wikipedia: „Dacă nu acceptam, dispăream de pe hartă”

Transilvania ocupată de Ungaria, Moldova și Dobrogea, de URSS și Muntenia de Germania nazistă. Acesta ar fi cel mai plauzibil scenariu pentru ceea ce s-ar fi putut întâmpla, dacă România nu accepta arbitrajul germano-italian din 30 august 1940, cunoscut la noi în țară sub numele de „Dictatul de la Viena”.

Anul acesta, la 30 august, se împlinesc 81 de ani de la pierderea de către România în timpul celui de al doilea război mondial, a Transilvaniei de Nord.

Decizia a rămas în istorie ca „Dictatul de la Viena”.

Cu ajutorul istoricului  Ottmar Trașcă, specializat în perioada celui de-al doilea război mondial,  publicaţia Transilvania Reporter a încercat să reconstituie jocul politic internațional al acelei veri funeste, când România a cedat Basarabia, Transilvania de Nord și Cadrilaterul.

Privind cu detașarea pe care ți-o imprimă cele trei sferturi de veac trecute, cu luciditatea impusă de rigoarea cercetării, dar și cu sensibilitatea unui ardelean, istoricul spune tranșant: dacă România nu ceda Transilvania de Nord în 1940, dispărea ca stat.

În istoriografia străină, decizia de la 30 august 1940 este numită arbitraj, al doilea arbitraj de la Viena, deoarece a mai fost un arbitraj, cel din 2 noiembrie 1938, între Ungaria și Cehoslovacia. Și în România, această decizie a fost numită arbitraj până în 1945.

Abia după această dată începe să se vorbească de un dictat germano-fascist, sau fascisto-nazist sau germano-italian, prin care României i s-au răpit 42.000 de kilometri pătrați, iar ulterior s-a încetățenit acest termen.

A fost vorba de un arbitraj internațional cerut de statul român şi există documente care arată că încă de la sfârșitul lui iunie 1940, guvernul român avea în vedere obținerea unui arbitraj al Germaniei în litigiul cu Ungaria privind granița dintre cele două țări.

România a trebuit să negocieze atunci și cu Bulgaria pentru Cadrilater (sudul Dobrogei), și cu Ungaria, pentru Transilvania. Dacă în primul caz, cedarea teritoriului nu a creat o mare emoție în rândul opiniei publice, în cazul Transilvaniei, lucrurile nu au fost așa de simple, deoarece această regiune era văzută, pe de o parte, ca leagănul civilizației române, dar și pentru maghiari, cea mai dureroasă pierdere prin Trianon a fost Ardealul.

Transilvania a fost percepută de maghiari ca o pierdere mai dureroasă decât sudul Slovaciei.

În plus, trebuie să ne punem și în situația liderilor maghiari. Cei mai mulți oameni politici importanți din lumea politică maghiară proveneau din Transilvania, Bethlen, fostul prim-ministru, Teleki Pal, prim-ministrul de atunci, Csaky, ministrul de Externe. Oamenii aceștia erau extrem de interesați de redobândirea provinciei istorice pierdute.

Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop, la o defilare în Como, în 1939

Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop la Como, în 1939

În iulie, partea română, prin guvernul de extremă dreaptă pro-german al lui Ion Gigurtu, încearcă să obțină sprijinul Germaniei în litigiul cu Ungaria. Dar Germania era în continuare neîncrezătoare în Carol al II-lea, iar Hitler transmite guvernului român că trebuie să se înțeleagă pe cale directă cu cel ungar și că este vremea ca „pretențiile legitime” ale Ungariei să fie îndeplinite, dar pe cale pașnică.

În 26 iulie, Gigurtu și ministrul de externe, Mihail Manoilescu, se întâlnesc cu Hitler, la Berchtesgaden, și acesta le repetă acest lucru. La această întâlnire, partea română pune întrebarea dacă Germania ar fi de acord să arbitreze disputa cu Ungaria, iar Hitler spune nu.

Și a spus chiar așa: noi avem experiența unui arbitraj care a nemulțumit pe toată lumea – e vorba de primul arbitraj de la Viena, cel dintre Ungaria și Cehoslovacia – și nu ne mai trebuie unul.

În august, Ungaria face presiuni prin note diplomatice și se ajunge la tratativele dintre România și Ungaria de la Turnu Severin, care nu duc niciunde.

Aici e interesant că cele două delegații, română și maghiară, erau conduse de câte un ardelean, Valer Pop și, respectiv, Andras Hory, care era clujean.

Aici s-au confruntat două puncte de vedere diametral opuse. Guvernul român, speriat de reacția opiniei publice în cazul cedării unei părți mari din Transilvania, sau a întregii Transilvanii, a încercat să tergiverseze lucrurile, să câștige timp, propunând prima dată un schimb de populație, urmând ca apoi să delimiteze un teritoriu de-a lungul frontierei, care să fie cedat Ungariei, pentru a fi locuit de populația maghiară strămutată.

Ungurii aveau însă o cu totul altă perspectivă. Ei spun că acceptă o soluție, „de compromis”, adică nu cer toată Transilvania, ci doar cam două treimi din aceasta, până la linia Mureșului,  dar și dincolo de ea, pentru a cuprinde Secuimea și inclusiv Brașovul.

Toate acestea reies dintr-un schimb de note diplomatice care sunt preambulul tratativelor de la Turnu Severin.

În 16 august, la prima întâlnire de la Turnu Severin, Andras Hory prezintă linia de frontieră agreată de maghiari, cu 66.000 de kilometri pătrați din Transilvania, deci două treimi, care urmau să revină Ungariei, urmând ca apoi să aibă loc un schimb de populații.

La auzul acestei revendicări, ai noștri au un șoc, cer un răgaz de trei zile, se discută, și vin cu contrapropunerea: prima dată schimbul de populații, și, ulterior, eventual, trasarea unei noi linii de frontieră. Negocierile se împotmolesc și în 24 august se încheie, fără niciun rezultat.

Soluționarea pe calea tratativelor a disputei teritoriale a eșuat la Turnu Severin şi în acest moment, maghiarii încep să se gândească la atacarea României, deja în 23 august 1940, armata maghiară elaborează un plan de atacare a României.

Mai mult, în 24 și 25 august, guvernul maghiar ia legătura cu Moscova, sondând atitudinea acesteia față de un conflict militar româno-maghiar, iar  Molotov răspunde : „simpla existență a României a fost o jignire pentru Uniunea Sovietică, Bulgaria și Ungaria”.

În acest context, în care URSS își declară din nou atitudinea binevoitoare față de revendicările Ungariei, la frontiera sovietică cu România încep concentrări de trupe și au loc incidente de frontieră. Această situație îl face pe șeful statului major român să ceară guvernului: „faceți ceva, că ne vom trezi atacați și de maghiari și de ruși”.

Inclusiv serviciul de informații german raportează în același sens, că maghiarii urmau să atace pe 28 august, dimineață. Dar marea temere a lui Hitler era că în momentul în care se vor pune în mișcare trupele maghiare, vor ataca și rușii, aceștia vor ocupa Moldova până la Carpați și poate și regiunea petroliferă din zona Ploieștiului.

Așa că și nemții își luaseră măsurile lor de prevedere, pentru a proteja rezervele de petrol de importanță strategică.

Astfel, ei pregătesc o divizie de parașutiști, pe care să o lanseze deasupra regiunii petrolifere și câteva divizii blindate erau pregătite să mărșăluiască dinspre Viena spre România, pentru a face joncțiunea cu trupele de parașutiști și a preveni o ocupație sovetică.

Și totuși, cum s-a ajuns la arbitrajul Germaniei?

Hitler, confruntat cu această viziune catastrofică, acceptă ca Germania să arbitreze diferendul româno-maghiar. Viziunea lui era aceea ca arbitrajul să satisfacă într-o oarecare măsură pretențiile maghiare, dar nici statul român să nu fie prea tare lovit, ca să intre în colaps. Și atunci se ajunge la soluția aceasta de la Viena, cu 42.160 de kilometri pătrați cedați, cu o populaţie de 2 388 774 locuitori, din care românii reprezentau 50,2 %, maghiarii 37,1% iar germanii 2,7% .

În schimb, potrivit datelor statistice maghiare teritoriul obţinut de Ungaria la Viena era de 43 104 km2, locuit de 2 577 000 locuitori din care 1 343 000 maghiari (52,1%), 1 069 000 români (41,5 %), 47 000 germani (1,8%) şi 116 000 alte naţionalităţi (4,6%) .

Din cifrele prezentate mai sus se poate constata lesne că soluţia aleasă de Hitler în diferendul teritorial româno–maghiar nu a urmărit reglementarea aspectelor demografice complexe din regiunea aflată în litigiu.

A doua rundă de negocieri a avut loc la palatul Belvedere din Viena, iar cei care au „arbitrat” diferendul româno-maghiar si au decis au fost Italia fascistă a lui Mussolini și Germania nazistă a lui Hitler

Era un compromis între cei 14.000 de kilometri pe care România s-a arătat dipusă să-i cedeze, în timpul întrevederii din 26 iulie de la Berchtesgaden și cei 66.000 de kilometri pătrați ceruți de partea maghiară la negocierile de la Turnu Severin.

Însă, această linie e trasată foarte prost, pentru că din punct de vedere economic, într-adevăr, cele mai multe bogății rămâneau României, dar pe de altă parte, din punct de vedere al transportului feroviar, de exemplu, frontiera a fost o calamitate, pentru că linia de cale ferată care mergea în Ținutul Secuiesc trecea de cinci ori linia de frontieră!

Se poate afirma că frontiera trasată la Viena de arbitrii germano-italieni a urmărit, în principal, satisfacerea intereselor politice, economice şi militare ale celui de-al III-lea Reich, respectiv prevenirea izbucnirii conflictului româno-maghiar şi implicit îndepărtarea spectrului unei posibile intervenţii a Armatei Roşii în România, asigurarea controlului german asupra obiectivului strategic reprezentat de Carpaţii Orientali (prin intermediul Ungariei), protejarea regiunii petrolifere de la Ploieşti şi, nu în ultimul rând, subordonarea din punct de vedere politic a celor două state, fapt ce permitea Berlinului manevrarea lor pe viitor în conformitate cu cerinţele proprii .

În acest sens, relevantă este caracterizarea deciziei de la Viena, făcută de ministrul de Externe german Joachim von Ribbentrop omologului său bulgar:

„Ce poate adeveri mai pregnant justeţea arbitrajului de la Viena decât faptul că după pronunţarea lui, ministrul de Externe român a leşinat, iar ministrul de Externe maghiar şi–a anunţat demisia” . 

Preluarea nordului Transilvaniei, care îi revenea Ungariei, s-a făcut  între 5 și 13 septembrie. În perioada asta, administrația românească a evacuat zona retrăgând inclusiv armatae.

Automat, în loc s-a instlat stăpânirea maghiară. În prima fază, până în noiembrie, a venit o administrație militară.

La nivelul unui oraș asta însemna că  exista și primar, dar deasupra lui exista comandantul orașului. Ulterior, din noiembrie încolo, se introduce administrația civilă.

Toate denumirile devin maghiare, categoric. Străzi, piețe sunt denumite în limba maghiară. Conform arbitrajului, populația română din nordul Transilvaniei, la fel ca și cea maghiară din sudul Transilvaniei, avea dreptul de opțiune vreme de șase luni, dacă voiau să se stabilească în cealaltă țară.

Numai că nici guvernul român, nici cel maghiar nu au încurajat acest lucru. Ele nu aveau niciun interes ca populația să plece.

De exemplu, dacă pleacă populația română din Transilvania de Nord, cum să mai emiți apoi pretenții asupra teritoriului? Nu mai ai legitimitate, pentru că nu mai sunt români acolo. Exact la fel și guvernul ungar, în ce îi privește pe maghiarii rămași în România, pentru că spera pe mai departe că va obține la un moment dat toată Transilvania.

Viața de zi cu zi a românilor din Transilvania s-a schimbat. Avem asasinate, masacre, avem expulzări. Apoi, din octombrie începe așa numita politică de retorsiune, care se aplică de fapt până în 1944.

Adică, dacă maghiarii încep expulzările, la fel fac și românii cu maghiarii, și invers. De exemplu, în Cluj, comandantul orașului a luat 300 de nume la întâmplare, din cartea de telefon și i-a expulzat. Bine, maghiarii invocau la rândul lor expulzări făcute de guvernul român. De exemplu, e un caz la Simeria, unde 300 de muncitori feroviari maghiari au fost obligați să plece.

Toată povestea asta se răsfrânge asura minorităților, adică asupra populației maghiare din sudul Transilvaniei și a celei românești din nordul provinciei.

Comunitatea germană a fost de asemenea ruptă în două – sașii bistrițeni, treceau la Ungaria, iar ceilalți, grosul, rămâneau în România.

Germanii erau protejați în ambele cazuri, dar fără doar și poate, situația minorităților era mai grea în Ungaria decât în România.

După cum s-au exprimat de mai multe ori conducătorii Reichului, în România nu s-a întâmplat niciodată, ca în Ungaria, ca un Muller să devină Molnár…

Ministerul de Externe al Ungariei, Istvan Csaky, semnând arbitrajul

Ministrul de Eeterne al Ungariei, Istvan Csaky, semnând arbitrajul

Există un curent de opinie care condamnă faptul că armata s-a retras fără un foc de armă… dar se trece cu vederea faptul că România nu avea nici șansă! Decizia de acceptare a arbitrajului, după părerea istoricului a fost salutară.

Altfel, dispăream de pe hartă. Noi am avut un moment în care nu trebuia să cedăm, trebuia să luptăm, și acela a fost 27 iunie, când am primit ultimatumul sovietic pentru părăsirea Basarabiei.

Acolo trebuia să luptăm, nu aveam voie să cedăm fără luptă. Cedând fără luptă, de fapt, noi am încurajat revendicările maghiare și bulgare.

Mihail Manoilescu: „Voi fi blestemat de toți țăranii din Ardeal pe care  i-am iubit așa de mult”

Foto sus: Ministrul român de Externe, Mihail Manoilescu (stânga), și Valer Pop, au în față harta cedărilor teritoriale pe care România a trebuit să le facă Ungariei : ” De acum înainte voi fi blestemat de toți țăranii din Ardeal, pe care i-am iubit aşa de mult, pe care dovedisem că-i iubesc…”.

Însă, în momentul august 1940, dacă noi încercam să rezistăm, ne aștepta soarta Poloniei

Polonezii au șarjat într-adevăr împotriva tancurilor… au luptat vitejește, dar care a fost rezultatul, până la urmă? Ei au fost marii sacrificați ai războiului: partea germană a ajuns un câmp pentru experimente rasiale, iar partea ocupată de sovietici, unul pentru experimentele sociale.

Acolo s-au ciocnit cele două ideologii, iar rezultatul a fost exterminarea evreilor, fiindcă cea mai mare populație evreiască exterminată acolo a fost, nu mai vorbim de exterminarea intelectualilor de către sovietici. Ei, în momentul august 1940, dacă nu acceptam arbitrajul, Ungaria ne ataca, pentru asta nu există dubii.

Dacă rămânea un conflict  româno-maghiar, șansele ca Ungaria să învingă nu erau mari. Nu cred că putau să ne învingă. Numai că toate indiciile conduc spre concluzia că am fi fost atacați și din Est, de sovietici.

De asemenea, Germania era pregătită cu o divize de parașutiști  și cu două divizii blindate, pentru a asigura zona petroliferă. În momentul în care nu am fi acceptat arbitrajul, acea divizie de paraşutişti ar fi fost lansată deasupra Ploieștiului, asta spun documentele germane. S-ar fi ajuns la ciopârțirea României.

Pentru că Ungaria, probabil, ar fi luat Transilvania, sovieticii ar fi luat Moldova, Delta Dunării și restul Dobrogei, pentru a face legătura cu Bulgaria, și Muntenia ar fi fost poate ocupată de Germania.

Cei care susțin că noi puteam rezista, că brava armată română… astea sunt povești de adormit copii. Nu aveam absolut nicio șansă, am fi fost pur și simplu distruși. Faptul că regele a acceptat decizia, după părerea mea, a salvat statul român.

Revenind la viața de zi cu zi a oamenilor în acei ani, s-a pus în anii 1980 accentul pe oprimarea la care au fost supuși românii.

Toată istoria din punctul de vedere al istoricilor din acei ani s-a redus la Ip și Treznea, din păcate mai sunt corifei și în ziua de azi, care susțin același lucru. Or, pentru a ști exact ce se întâmplă, trebuie să cercetezi mult mai multe surse. Viața de zi cu zi a fost la fel de grea și pentru români și pentru maghiari.

Scumpetea, foametea a lovit și pe unii, și pe alții. Au rămas școli în limba română, dar numărul lor a scăzut drastic. Există rapoarte și sinteze voluminoase din 1940 și 1942, care detaliază situația școlilor sau a bisericilor.

Au fost obligați mulți intelectuali români să plece. Cea mai lovită biserică a fost cea ortodoxă.

Au fost dărâmate unele biserici ortodoxe, în Ținutul Secuiesc. Altele, au fost transformate în magazii. Însă nu poți generaliza. Au fost cazuri și cazuri, localități și localități.

Existau încă școli în limba română, existau secții române la universități, dar cu cifre de școlarizare mult reduse. Evident, tendința a fost clară, de diminuare a ponderii și influenței bisericilor și școlilor. Dar, dacă e să spunem lucrurilor pe nume, și Guvernul Antonescu a făcut la fel cu biserica unitariană, de exemplu.

S-a ajuns până acolo încât maghiari din Transilvania de Sud și români din Transilvania de Nord să se adreseze guvernelor român, respectiv maghiar, spunându-le să nu mai ia măsuri împotriva minorităților, deoarece totul se răsfrânge asupra lor, printr-un efect de bumerang.

În vara lui 1942 situația s-a deteriorat încât nu a lipsit mult să înceapă un război între cele  două țări. Acest lucru  nu s-a întâmplat, însă, deoarece, Germania, vă dați seama, angajată într-un efort de război pe Frontul de Est, numai de un conflict militar aproape de casă nu avea nevoie, și încă între doi aliați alături de care lupta pe frontul sovietic.

Comunitatea germană a fost de asemenea ruptă în două – sașii bistrițeni, în Ungaria, iar ceilalți, grosul, în România.

Germanii erau protejați în ambele cazuri, dar fără doar și poate, situația minorităților era mai grea în Ungaria decât în România. După cum s-au exprimat de mai multe ori conducătorii Reichului, în România nu s-a întâmplat niciodată, ca în Ungaria, ca un Muller să devină Molnar.

Deşi conducerea celui de-al III-lea Reich a sperat că arbitrajul din 30 august 1940 va contribui la dezamorsarea situaţiei tensionate şi relansarea colaborării economice şi politice dintre Bucureşti şi Budapesta , evoluţia ulterioară a raporturilor româno-maghiare a infirmat categoric aceste speranţe.

În perioada 30 august 1940-23 august 1944, relaţiile dintre România şi Ungaria nu numai că nu s-au îmbunătăţit, ci, dimpotrivă, s-au deteriorat rapid şi ireversibil.

În acest interval de timp raporturile dintre cele două state vecine pot fi caracterizate prin existenţa unui război rece, care, nu de puţine ori a fost pe punctul de a se transforma într-unul cald .

În consecinţă, raporturile dintre România şi Ungaria în intervalul de timp amintit au stat sub semnul consecinţelor (politice, economice, sociale etc.) nefaste ale sentinţei arbitrale din Viena, respectiv sub semnul competiţiei acerbe declanşate între cele două state în scopul obţinerii „bunăvoinţei” Germaniei în vederea soluţionării definitive a chestiunii Transilvaniei.

Pe de altă parte, cel de-al doilea arbitraj de la Viena a avut repercusiuni majore inclusiv asupra situaţiei interne din România, respectiv în privinţa evoluţiei relaţiilor dintre Bucureşti şi Berlin.

Guvernul român care a acceptat Dictatul de la Viena a căzut imediat după aceea, iar la dată de 6 septembrie a fost instaurat un guvern condus de generalul Ion Antonescu.

Antonescu a contestat Dictatul de la Viena inclusiv în discuţiile cu Adolf Hitler şi Benito Mussolini, dar nu a obţinut decât o vagă promisiune de revizuire a acestuia în primăvară lui 1944 din partea lui Adolf Hitler.

După lovitura Regelui Mihai de la 23 august 1944 şi  întoarcerea armelor contra fostului aliat, Germania, armata română a participat la luptele pentru eliberarea nordului Transilvaniei în toamna anului 1945, apoi, prin participarea la luptele din Ungaria şi Cehoslovacia.

Cu toate acestea, Uniunea Sovietică nu a acceptat reinstaurarea administraţiei civile româneşti în Ardeal decât în martie 1945, după instaurarea guvernului prosovietic condus de dr. Petru Groza.

Pe durata Conferinţei de Pace de la Paris, guvernul Ungariei a urmărit să păstreze chiar şi o mică parte a teritoriului acordat prin Dictatul de la Viena.

Aceste demersuri au rămas fără rezultat, astfel că articolul 1, punctul 2 al Tratatului de Pace cu Ungaria şi articolul 2 al Tratatului de Pace cu România, prevedeau nulitatea deciziilor sentinţei de la Viena din 30 august 1940 şi restabilirea frontierei dintre România şi Ungaria aşa cum exista la data de 1 ianuarie 1938.

Surse:

Surse:

http://transilvaniareporter.ro/esential/dictatul-de-la-viena-dincolo-de-wikipedia-decizia-de-acceptare-a-arbitrajului-a-fost-salutara-altfel-dispaream-de-pe-harta/

http://www.clujulcultural.ro/istorie-politica-despre-arbitrajul-de-la-viena-sau-al-iii-lea-reich-si-noul-curs-politica-externa-romaniei-iulie-august-1940/

Istoricul Ottmar Trașcă/ Foto: Bogdan Stanciu

Foto: Istoricul Ottmar Trașcă/ Foto: Bogdan Stanciu

Cine este Ottmar Trașcă ?

Istoricul Ottmar Trașcă, autorul considerațiilor de mai sus, este un transilvănean get-beget. Vorbește maghiara, are un prenume nemțesc și când se referă la România spune „ai noștri”.

Cu un bunic sas, o bunică unguroaică, o mamă jumătate-jumătate și un tată român, istoricul a făcut școala alternativ, în română și maghiară și a efectuat numeroase stagii de cercetare în Germania. și-a dat doctoratul în istorie cu teza „Relațiile politico-militare româno-germane. Septembrie 1940-august 1944” și este specializat în cercetarea relațiilor româno-germane și româno-maghiare în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial și în timpul acestuia.

A fost în mai multe rânduri bursier al unor institute prestigioase din  Germania și este autorul mai multor lucrări științifice. 

A fîcut cercetări profunde de arhivă în Rusia, Moldova, România, Austria, Ungaria și alte țări.

A scris și editat mai multe cărți de istorie extrem de bine documentate, fapt ce a dus la premierea lui de către Academia Română.

30/08/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: