CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ion Antonescu a prevăzut instaurarea unui „comunism naţional”in ţara noastră, după cotropirea ei de către sovietici

 

 

 

 

 

 

Ion Antonescu l-a „programat” pe Nicolae Ceaușescu ?

 

Stenogramele şedinţelor de guvern din perioada guvernării Mareşalului Ion Antonescu consemnează o interesantă discuţie din primăvara anului 1944. Era clar că România va fi în curând ocupată de ruşi.

Unul dintre miniştri, Mircea Cancicov mi se pare, ia cuvîntul şi se lamentează pe această temă: ruşii vor ocupa ţara, vor pune la guvernare partidul comunist, alcătuit numai din minoritari, evrei şi maghiari îndeosebi, astfel că românii vor intra sub un jug străin cumplit!…

Câţiva dintre cei prezenţi i-au ţinut isonul, care mai de care căinând soarta poporului român.

 

A intervenit şi Mareşalul : 

 
„Domnilor, situaţia nu este chiar aşa de disperată. Comuniştii vor ajunge, într-adevăr, la putere. Dar câţi sunt aceşti comunişti? Abia câteva sute! Ca să se menţină la putere, vor fi nevoiţi să lărgească baza de masă, să deschidă porţile partidului şi vor intra astfel în Partidul Comunist a mulţime de români. Iar când românii vor fi majoritari în Partidul Comunist, nu mă îndoiesc că Partidul Comunist îşi va schimba politica, va înceta politica sa anti-românească!”…

 

Previziunea Mareşalului s-a dovedit perfectă. Gheorghe Gheorghiu-Dej a avut o politică discretă şi eficientă de infiltrare a românilor în structurile de conducere ale Partidului Muncitoresc Român, cum s-a numit partidul comunist pe vremea aceea.

 Nota bene: la înfiinţarea sa, în 1921, s-a numit Partidul Comunist din România, fiind astfel localizat numai geografic, lăsând să se înţeleagă că nu era un partid românesc, al românilor, al intereselor româneşti, ci al comuniștilor din România.

PC(d)R a susţinut încă de la înfiinţare că România este un stat multinaţional, imperialist, că just şi corect este ca România Mare să se dezmembreze şi să dea înapoi Basarabia ruşilor, Transilvania ungurilor şi Dobrogea bulgarilor…

Pentru această poziţie, PC(d)R a fost interzis prin lege la scurtă vreme după înfiinţare, in anul 1924, de guvernul liberal, care l-a acuzat de „acțiuni anti-românești” după evenimentele de la Tatar-Bunar și a rămas în ilegalitate până în 1944.

Şi-a continuat activitatea în ilegalitate dirijat si finantat de la Moscova,dar cu un sprijin quasi inexistent din partea etnicilor români.

Guvernarea  național-comunistă a debutat în 1957, anul în care, probabil la inițiativa lui Gheorghiu Dej, s-a constituit o „celulă” de partid a cărei sarcină a fost să gândească strategia și măsurile concrete prin care Partidul Munictoresc Român să devină propriu zis un partid al românilor, al comuniștilor români, punând capăt dictaturii exercitate în partid și în România de comuniștii alogeni, evrei și maghiari mai ales.

Maresalul-Ion-Antonescu-Foto-Ziaristi-OnlinePolitica de românizare a partidului comunist a dat roade: mai întâi a fost îndepărtată gruparea cominternistei fanatice Ana Pauker, iar în 1958 conducerea românească a partidului comunist a obţinut retragerea trupelor sovietice de ocupaţie şi retragerea armatei de consilieri sovietici.

În alte ţări socialiste aceste trupe sovietice au rămas până după 1990… 

Succesul cel mai spectaculos l-a constituit declaraţia de independenţă politică a comuniştilor români faţă de Moscova, din aprilie 1964.

În mod semnificativ şi simbolic, deloc întâmplător, în acelaşi an 1964 deţinuţii politici din România sunt eliberaţi cu toţii şi, de bine, de rău, sunt reintegraţi în societate.

Anul 1964 este socotit, pe bună dreptate, un an de cotitură în viaţa politică postbelică a României.

Este anul când Partidul Comunist Român se angajează pe o direcţie a intereselor româneşti, aşa cum aceste interese puteau fi înţelese în condiţiile de atunci.

Căci afirmarea acestor interese, subordonate teoretic respectului pentru specificul național, era posibilă numai prin angajamentul inechivoc al păstrării nealterate a doctrinei comuniste, pentru a nu oferi Moscovei pretexte de intervenţie.

Această cotitură a fost posibilă şi pe fondul apariţiei divergenţelor dintre URSS şi China, comuniştii români având inspiraţia şi diplomaţia de a stabili cu China relaţii speciale de susţinere reciprocă în cadrul comunităţii internaţionale a partidelor comuniste.

 

 

 

 

 

Imagini pentru gheorghiu dej si ceausescu photos

 

Foto: Ceausescu si Gheorgiu – Dej

 

 

 

 

Prietenia lui Ceauşescu cu China a întârziat reacţia punitivă a Moscovei până în decembrie 1989…

Prin politica de românizare a PCR a fost diminuat procentul de minoritari, in special de evrei, maghiari, bulgari sau tigani din structurile de guvernare.

Chiar şi aşa, în decembrie 1989 numărul evreilor și al maghiarilor cu funcţii de conducere în PCR era încă destul mare.

Dar era departe de ceea ce fusese după 1945, până pe la mijlocul anilor ’60. Departe și de ceea ce va însemna prezența acestora în structurile de guvernare după 1990…

Lipsa de ruşine şi de măsură arătată de comunisti in anii de obedienta maxima fata de Moscova, o ilustreaza  următoarele două exemple: la un moment dat, după îndepărtarea lui G.Călinescu din învățămînt, la catedra de literatură română de la Universitatea Bucureşti predau numai evrei, parte din ei nici măcar cu studii filologice!

Filologul  Alec Hanţă  povestea că atunci când a fost oprit asistent, pe la mijlocul anilor ’50, a constatat că era singurul român din catedră… O catedră din care fuseseră alungate somitati ca  D.Caracostea, G.Călinescu, Al. Piru…

O situaţie similară se intalnea  în diplomaţie: când s-a redeschis după război ambasada României de la Atena, din tot personalul ambasadei, evrei veniţi din Rusia sau evrei unguri, nu ştia niciunul limba ţării pe care o reprezentau…

A fost angajat ca portar un aromân, tatăl lui Nikita Vancea, ca să aibă cine le vorbi românește celor care apelau la serviciile ambasadei !…

Nu e de mirare că asemenea „reprezentanţi” ai intereselor noastre naţionale au fost de acord cu închiderea şcolilor româneşti din Grecia si din tarile balcanice, sustinute pana atunci financiar de Statul Român, şi abandonarea imobilelor repective.

La fel cum alţi diplomaţi evrei reprezentanţi ai statului român, au înstrăinat Insula Şerpilor…catre URSS, care  nici măcar nu o ceruse prin tratatul de pace!

 

Românizarea PCR ! Aceasta a fost  marea operă politică săvârșită de Gheorghiu Dej și de Nicolae Ceaușescu: românizarea partidului comunist!

Oare Ion Antonescu s-a limitat numai la previziunea exprimată în ședința guvernului sau a întreprins ceva din postura de șef al statului?  

Pentru românii care a bănuit că vor pleca în exil odată cu venirea comuniștilor la putere, maresalul  a avut prevederea să trimită în Elveția o sumă mare de bani, care să fie la dispoziția unui viitor guvern în exil !

Dar pentru românii care rămâneau în Țară să rabde ocupația cominternistă, nu s-o fi gândit cum să-i ajute?

Cum  ar fi putut să-i ajute pe românii care odată intrați în rândurile PCR, vor declanșa fireasca și naturala reacție de apărare a ființei romțnești?

 

Surse: http://www.nationalisti.ro

 

13/09/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | 2 comentarii

Conferința de pace de la Paris (1946) si problemele capitale cu care s-a confruntat România

Conferința de Pace de la Paris (29 iulie – 15 octombrie, 1946), a fost urmată de Tratatele de Pace semnate pe 10 februarie, 1947 intre Aliați și statele Axei, în urma celui de-al doilea război mondial.

O dată recunoscut de către SUA şi Marea Britanie, guvernul României s-a aflat în faţa a două probleme capitale: participarea ţarii la Conferinţa de pace de la Paris şi organizarea alegerilor parlamentare.

În capitala franceză, delegaţia română, condusă de Gheorghe Tătărescu, flancat însă de comunişti, a fost confruntată cu cererea Ungariei de a obţine — pornind de la prevederea convenţiei de armistiţiu că Transilvania sau „cea mai mare parte a ei” va fi restituită României — o suprafaţă de 22 000 km² din teritoriul transilvan.

Foto: „Tovarasii” Gheorghiu Dej, Ana Pauker, Petru Groza

Guvernul Groza, care se ştia nepopular, nu putea face nici o concesie teritorială Ungariei, căci a proceda altminteri însemna o sinucidere politică, mai ales, în perspectiva apropiatelor alegeri.

Într-un discurs rostit la Cluj, la 10 iunie 1946, Lucreţiu Pătrășcanu a condamnat în termeni viguroşi revizionismul ungar şi a subliniat că „Transilvania a aparţinut şi va aparţine statului român în întregime […]; noua ediţie a revizionismului se leagă de tendinţele bine cunoscute ale revizionismului trecut, atât de agitat în Ungaria de ieri”.

Cuvântarea lui Pătrășcanu urmărea de asemenea să câştige simpatia alegătorilor naţional-ţărănişti, atât de sensibili la problemele Transilvaniei, pentru PCR.

Lucretiu Patrascanu

Deşi Pătrăşcanu declarase că vorbeşte în numele PCR şi al guvernului, poziţia sa va fi condamnată, mai târziu, ca naţionalistă şi şovină, iar în timpul îndelungatei anchete (1948-1954), încheiată cu procesul şi execuţia sa, cuvântarea de la Cluj din iunie 1946 (care nu trebuie confundată cu cea din iunie 1945, ţinută tot la Cluj, şi tot în problema Transilvaniei) a fost unul din capetele de acuzare.

Comuniştii din Ungaria, pentru a câştiga şi ei popularitate (la alegerile din 4 noiembrie 1945 obţinuseră 17% din voturi, faţă de 57% obţinute de Partidul Micilor Agrarieni), au sprijinit revendicările guvernului ungar (din care făceau parte).

La 13 august 1946, în articolul de fond din „Szabad Nep”, organul partidului comunist, scria:

„Noi înţelegem că democraţia românească, care duce o luptă înverşunată cu forţele interne ale reacţiunii şovine, nu doreşte să poarte povara concesiunilor teritoriale. Dar acelaşi lucru se aplică şi democraţiei ungare… De aceea satisfacerea cererilor modeste, cu adevărat minime, ale Ungariei ar servi şi interesele democraţiei române”.

Noile revendicări fuseseră limitate la 4 000 km², adică o fâşie la frontieră care să dea Ungariei oraşele Arad, Oradea, Cărei şi Satu Mare. Cererile ungare au fost respinse la Conferinţa de pace, care a decis că întreaga Transilvania aparţine României.

O gravă injustiţie a fost neacordarea statutului de cobeligeranţă României, în ciuda contribuţiei ei majore la victoria asupra Germaniei.

Împotriva acordării amintitului statut au votat, între alţi, URSS, SUA şi Marea Britanie, România beneficiind de voturile Franţei (al cărei delegat a regretat votul dat, când a constatat că cei trei mari erau ostili acordării cobeligeranţei), Cehoslovaciei precum şi ale… Ucrainei şi Bielorusiei!

Absenţa statutului de cobeligeranţă (acordat însă Italiei!) priva România de o situaţie care i-ar fi permis să combată clauzele economice ale tratatului, în primul rând despăgubirile de război.

„Reparaţiile şi restituirile, cerute prin Proiectul de Tratat în plus faţă de condiţiile Convenţiei de armistiţiu — se arăta într-un document românesc — ar avea ca urmare nu numai faptul că România va ajunge repede în situaţia de a nu putea să le îndeplinească, dar şi că ea îşi va vedea distrusă întreaga economie.”

Activitatea delegaţiei române s-a desfăşurat în limitele îngăduite de sovietici (Molotov); iritat de întâlnirile membrilor delegaţiei române cu reprezentanţii occidentali, Molotov i-a convocat pe I.Gh. Maurer şi Al. Bârlădeanu şi le-a comunicat că „toate contactele (românilor — n.n.) cu delegaţiile occidentale vor trebui să înceteze, mai ales cu delegaţiile SUA şi Marii Britanii, dacă permisiunea pentru astfel de convorbiri nu a fost cerută mai dinainte şi primită”.

Oricât ar părea de surprinzător, unul din membrii delegaţiei române care a încercat să-i avertizeze pe occidentali asupra naturii adevărate a raporturilor româno-sovietice a fost economistul Herbert (Belu) Zilber:

„Sunt evreu şi comunist — spunea el americanilor şi altor «capitalişti». Nu ne lăsaţi complet în mâna ruşilor, căci nu numai că dispărem complet ca naţiune, dar va fi şi în detrimentul vostru, până în cele din urmă”.

Realist, I.Gh. Maurer le spune la un pahar de vin lui Dumitru Danielopol şi unui alt delegat, ştiuţi ca prooccidentali, că „iubeşte ţara tot aşa cum o iubim şi noi — după cum scrie cel dintâi.

Dar ce vrem să facă? Ruşii sunt în ţară şi americanii sunt departe

. «Noi trebuie să trăim cu ruşii. Ăsta e adevărul. Pentru voi este uşor să criticaţi şi să mă arătaţi pe mine. Tu (Danielopol — n.n.) nu ai fost în ţară de mult (rămăsese în Anglia în timpul războiului — n.n.) şi nu te mai întorci. Dar pentru ăi de stau acasă ce vrei să facă?»”

Ion Gheorghe Maurer

În discuţia cu Maurer, Molotov a stăruit că nici o problemă a relaţiilor sovieto-române nu trebuie discutată la Paris, ci ulterior, după încheierea Conferinţei de pace.

Respectând această cerere-indicaţie sovietică, atât P. Groza cât şi Gh. Tătărescu s-au abţinut să abordeze atunci probleme teritoriale româno-sovietice.

Şeful diplomaţiei române dorea ca România să recapete cele patru insule de pe braţul Chilia (Limba, Dalerul Mare, Dalerul Mic şi Salangic) ocupate prin forţă de către trupele sovietice în toamna anului 1940, în timp ce primul-ministru Groza cerea ca, în schimbul insulelor dunărene, României să i se restituie Herţa şi anumite teritorii prin care trecea calea ferată Siret-Halmei.

Evident, aceste dorinţe nu numai că nu aveau nici o şansă de a fi satisfăcute, dar nici nu au mai fost prezentate oficial.

Ele arată însă că nici Groza, nici Tătărescu nu erau simple paiaţe manevrate de Moscova.

Tratatul de pace semnat la 10 februarie 1947 încheia capitolul dureros al participării României la cel de-al doilea război mondial: un război început în Est şi terminat în Vest, împotriva Germaniei, alături de care România intrase în război.

Şi în Est, şi în Vest, obiectivul României fusese legitim: recuperarea teritoriilor pierdute în vara anului 1940. Dacă, după 23 august 1944, campania din Est a fost apreciată ca o gravă eroare sau chiar o crimă, raţiunile au fost de ordin politico-propagandistic.

În realitate, redobândirea Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa era la fel de îndreptăţită ca şi redobândirea nord-estului Transilvaniei, iar continuarea operaţiilor militare dincolo de Nistru a fost tot atât de necesară, sau chiar mai necesară — având în vedere primejdia reprezentată de forţa militară a URSS — decât continuarea operaţiilor militare, dincolo de frontiera de vest a României.

Pierderile armatei române de pe cele două fronturi au fost următoarele:

                                     Est           Vest           Total

Morţi                        71 585        21 035          92 620

Răniţi şi bolnavi     243 622       90 344        333 966

Dispăruţi                 309 533        58 443       367 976

Total                        624 740      169 822       794 562

Surse:  foaienationala.ro/conferinta-de-pace-de-la-paris si

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Partea a IV-a – Istoria contemporană, Cap. 3 – România în sfera sovietică de hegemonie, p. 463-466, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

08/08/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

10 februarie 1947: Semnarea de catre România a Tratatului de Pace de la Paris

 

    

 

 

Conferința de Pace de la Paris (29 iulie – 15 octombrie, 1946), a incheiat in plan diplomatic razboiul mondial, fiind  urmată de Tratatele de Pace semnate pe 10 februarie, 1947 dintre Aliați și statele Axei.

De partea aliaților erau Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Uniunea Sovietică, Polonia, Grecia, Iugoslavia și Cehoslovacia.

De partea aliaților înfrânți ai Axei se aflasera  Germania, Japonia, Italia, România, Ungaria, Bulgaria, Finlanda și Slovacia.

Pe 10 februarie  s-a  semnat Tratatul  de Pace între Puterile Aliate şi Asociate (aşa s-au numit statele şi popoarele membre ale Coaliţiei antihitleriste – URSS, Marea Britanie, SUA, RSS a Bielorusiei, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zeelandă, RSS a Ucrainei şi Uniunea Sud-Africană – aliate în război cu România), pe de o parte şi România – pe de altă parte.

    Textul Tratatului de Pace, semnat de tara noastra la 10 februarie 1947, însoţit de alte documente, elaborate în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris, a fost publicat în volumul „România în anticamera Conferinţei de Pace de la Paris. Documente”.

 După Bătălia de la Stalingrad (2 februarie 1943) pentru cercurile conducătoare ale României devenise clar că războiul lui Hitler împotriva URSS este pierdut.

Importanta era ieşirea din conflagraţie, iar soluţii erau mai multe, dar iniţiativa a preluat-o regele României Mihai I: la 23 august 1944 el a realizat o lovitură de stat, înlăturându-l de la putere pe Conducătorul Statului, mareşalul Ion Antonescu, care era şi el, la rându-i, în căutarea unei soluţii cât mai favorabile de ieşire din război.

România a întors armele împotriva Germaniei naziste, fostul aliat de ieri.

Din acel moment (23 august 1944) până la Victoria asupra Germaniei (9 mai 1945), fiind alături de ţările Coaliţiei antihitleriste, România a depus un efort colosal (militar, dar mai ales economic – produse petroliere, alimente, infrastructură, servicii etc.) pentru apropierea cât mai grabnică a Victoriei asupra Germaniei hitleriste.

În acest interval de timp scurt (23 august 1944 – 9 mai 1945), conform unor calcule facute de oameni politici şi experţi străini, România s-a situat pe locul PATRU în cadrul Coaliţiei antihitleriste, datorită sacrificiului depus.

 

Iată argumentele:

 

1) Pe data de 8 ianuarie 1945 ziarul londonez „Sunday Times” remarca: „România este a patra naţiune, ca potenţial economic şi militar angajat în războiul antihitlerist”.

 2) Pe data de 31 ianuarie 1945, deputatul laburist Ivor Thomas, a făcut o declaraţie în Camera Comunelor în care a subliniat:

„De vreme ce România este a patra ţară [sublinierea ne aparţine – A.P.] ca efective pe frontul împotriva Germaniei, ar fi cazul de a propune să i se acorde un statut de cobeligerantă”.

3) În 1956 istoricul francez J. Vidalenc a publicat un studiu, în care a enumerat câţiva indicatori ai contribuţiei militare româneşti şi a ajuns la următoarea concluzie:

„Importanţa acestei contribuţii militare, care situează România în rândul patru [evidenţierea noastră – A.P.] al aliaţilor, după Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite, cel puţin pentru ultima fază a războiului, părea să anunţe un tratat de pace avantajos”.

Mă văd nevoit să repet: în ciuda aportului colosal, adus de Neamul Românesc pe altarul Victoriei, Marile Puteri Aliate şi Asociate în anii celui de-al Doilea Război Mondial NU AU RECUNOSCUT ROMÂNIA CA ŢARĂ COBELIGERANTĂ, acest aport al României NU A FOST RECUNOSCUT!

            În cadrul Conferinţei de Pace de la Paris (1946) România a fost tratată ca ţară ÎNFRÂNTĂ în război, i s-a dictat Tratatul de pace, foarte asemănător cu textul Armistiţiului din 12-13 septembrie 1944, impus de URSS României din numele Marilor Puteri.

 

 

 

Tratatul semnat de Romania cu puterile invingatoare specifica:

    Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul Unit al Marei Britanii şi al Irlandei de Nord, Statele Unite ale Americei, Australia, Republica Sovietică Socialistă a Bielorusiei, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zelandă, Republica Sovietică Socialistă a Ucrainei şi Uniunea Sud-Africană, ca State aflate în război cu România şi care au purtat în mod activ războiul împotriva Statelor europene inamice cu forţe militare importante, desemnate în cele ce urmează cu numele de «Puterile Aliate şi Asociate», de o parte,

    şi România de altă parte;

    Avînd în vedere că România, care a încheiat o alianţă cu Germania hitleristă şi a participat, alături de ea, la războiul împotriva Uniunii Republicelor Sovietice Socialiste, a Regatului Unit, a Statelor Unite ale Americei şi a altor Naţiuni Unite, poartă partea sa de răspundere în acest război;

    Avînd în vedere însă că la 24 August 1944 România a încetat toate operaţiunile militare împotriva Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, s’a retras din războiul contra Naţiunilor Unite şi a rupt relaţiile cu Germania şi Sateliţii ei şi că, după ce a încheiat la 12 Septemvrie 1944 un Armistiţiu cu Guvernele Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americei, lucrând în interesul tuturor Naţiunilor Unite, ea a participat activ la războiul împotriva Germaniei; şi

    Avînd în vedere că Puterile Aliate şi Asociate cu România sînt doritoare să încheie un Tratat de Pace care să reglementeze, în conformitate cu principiile de justiţie, chestiunile aflate încă în suspensie de pe urma evenimentelor amintite mai sus,… şi constitue baza unor relaţiuni amicale între ele, îngăduind astfel Puterilor Aliate şi Asociate să sprijine cererea României de a deveni membră a Organizaţiunii Naţiunilor Unite, precum şi de a adera la o Convenţiune încheiată sub auspiciile Naţiunilor Unite,

    Pentru aceste motive, au căzut de acord să proclame încetarea stării de război şi să încheie în acest sens Tratatul de Pace de faţă, desemnând, în consecinţă pe Plenipotenţiarii subsemnaţi care, după ce au prezentat deplinele lor puteri, găsite în bună şi cuvenită formă, s’au înţeles asupra dispoziţiunilor ce urmează:

    PARTEA I

    FRONTIERE

     ART.1

    Frontierele României, indicate în harta anexată Tratatului de faţă (Anexa I), vor fi cele care erau în fiinţă la 1 Ianuarie 1941, cu excepţia frontierei româno-ungare, care este definită în articolul 2 al Tratatului de faţă.

    Frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 Iunie 1940 şi cu Acordul sovieto-cehoslovac din 29 Iunie 1945.

 
   ART. 2

    Hotărîrile Sentinţei dela Viena din 30 August 1940 sînt declarate nule şi neavenite. Frontiera dintre România şi Ungaria este restabilită prin articolul de faţă astfel cum exista la 1 Ianuarie 1938.

 

 

România s-a conformat acelor prevederi, a semnat Tratatul (la 10 februarie 1947) şi, ceva mai târziu, l-a ratificat. Amintesc toate acestea pentru că şi astăzi există anumite voci, deloc neglijabile, care încearcă să manipuleze opinia publică, afirmând absolut fără temei cum că România ar fi avut „multiple avantaje”.        

    Marile Puteri (Comitetul Miniştrilor Afacerilor Externe ai URSS, SUA, Marii Britanii şi Franţei) au dictat frontierele României.

Încă din vara anului 1941 poziţia URSS a fost: pentru ea, URSS, frontierele sunt cele existente la 22 iunie 1941.

Iniţial Aliaţii URSS (Marea Britanie şi SUA) nu au fost de acord cu această poziţie (mai 1942), dar pe parcursul războiului viziunea occidentalilor s-a modificat, împărtăşind şi ei poziţia Kremlinului.      

      Tratatul de Pace, la articolul I, stipula: „Articolul I. Frontierele României, indicate în harta anexată Tratatului de faţă (Anexa I) [în culegerea dată de documente harta nu a fost reprodusă, dar frontierele fixate atunci sunt cele de astăzi ale României, cu excepţia Insulei Şerpilor, făcută cadou de către Petru Groza prietenului lui de la Kremlin Iosif Stalin, în 1948] vor fi cele care erau în fiinţă la 1 ianuarie 1941, cu excepţia frontierei româno-ungare care este definită în articolul 2 al Tratatului de faţă”.           

Articolul 2 stipula: „Hotărârile şedinţei de la Viena din 30 august 1940 sunt declarate nule şi neavenite. Frontiera dintre România şi Ungaria este restabilită prin articolul de faţă astfel cum exista la 1 ianuarie 1938”. Altfel spus, Tratatul de la Paris a anulat prevederile Dictatului de la Viena, prin care Germania şi Italia au obligat România să cedeze Ungariei nordul Transilvaniei.

După încheierea războiului, României i s-a restituit ceea ce era a ei. Şi-i tot. Dar de Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, insulele de la Gurile Dunării nici nu s-a pomenit.          

   Aşadar, victorioasă în războiul împotriva Germaniei hitleriste (nu fără ajutorul României), URSS şi-a redobândit teritoriile cucerite în perioada 1939 – 1940 (am în vedere voievodatele de est ale Poloniei, parte a Finlandei, Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, insule la Gurile Dunării).

Pe parcursul anilor Occidentul a susţinut Mişcarea disidentă din ţările supuse comunizării, inclusiv – România, iar după prăbuşirea regimului comunist, România a fost admisă în Uniunea Europeană şi NATO.

Este, fără îndoială, o reparaţie a istoriei: România – ţară europeană – a reintrat în familia unită a Europei.   

   Mai prost stăm cu numita Republica Moldova: ţara cea mai săracă de pe continentul nostru, cu o conducere pe care îţi vine tot mai greu s-o priveşti.

Din: “O istorie ilustrată a diplomaţiei româneşti. 1862-1947″, Bucureşti, 2011, p.309.     

Să auzim doar de bine!

Surse:  Prof. univ. dr. hab. Anatol PETRENCU,

preşedinte INIS „ProMemoria” din R.Moldova;

lege-online.ro/;

01/08/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: