28 iunie 1940 – VINEREA PATIMILOR POPORULUI ROMÂN

28 iunie 1940 – începutul destrămării teritoriale a României

Cea de-a doua ocupare a Basarabiei de către Rusia la 28 iunie 1940, a reprezentat momentul declanşării procesului de destrămare teritorială a României Mari și a fost rezultatul unei înţelegeri politice secrete convenite între două regimuri totalitare criminale, respectiv cel naţional-socialist hitlerist şi cel comunist sovietic, concretizată în Dictatul de la Moscova, încheiat la 23 august 1939, cunoscut şi sub numele de pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov.

După reocuparea Basarabiei, România a trebuit să suporte şi poftele revizioniste ale regimurilor totalitare din Ungaria şi Bulgaria, sprijinite de Berlin şi Roma, fiind constrânsă să accepte, în următoarele două luni, condiţiile umilitoare ale Dictatului de la Viena şi Tratatului de la Craiova, pierzând astfel cea mai mare parte a Transilvaniei, precum şi Cadrilaterul.

Drept consecinţă, rapturile din vara anului 1940 au făcut ca România să revină la situaţia anterioară Primului Război Mondial din punct de vedere teritorial, demografic etc. şi să nu mai cunoască integritatea naţională deplină din 1918, nici după 82 de ani de la acea vinere a patimilor¹.

Prof. dr. în istorie Dorin CIMPOEŞU a remarcat într-un articol publicat de prestigioasa revistă Limba româna.md, faptul că la 28 iunie 1940, Rusia sovietică nu a ocupat numai Basarabia, ci şi alte teritorii româneşti, care nu făceau obiectul art.3 al Protocolului adiţional secret al Dictatului de la Moscova, cum ar fi Nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, precum şi unele insule din Delta Dunării. Acestea nu au mai revenit României nici până astăzi.

Iniţial, Rusia a intenţionat să ocupe întreaga Bucovină, lucru despre care Molotov l-a informat, la 23 iunie 1940, pe contele Von der Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova. Hitler, însă, nu a fost de acord cu revendicarea sovieticilor, considerând-o „un semn al puterii sovietice spre Vest”² şi o încălcare a Protocolului adiţional secret.

În acest context, dorind să nu deterioreze încă relaţiile cu Germania, dar nici să nu dea dovadă de slăbiciune, Stalin şi-a restrâns cererea doar la partea de Nord a Bucovinei.

Cedarea Basarabiei a avut o valoare strategică deosebită pentru Germania, deoarece i-a permis să obţină o poziţie binevoitoare din partea Rusiei şi să amâne viitoarea confruntare militară cu aceasta, în condiţiile unei angajări pe frontul de Vest, iar pe de altă parte, să determine România să adere la Axă, neavând altă alternativă.

Ocuparea Basarabiei nu a fost o surpriză pentru autorităţile române, aşa cum au acreditat unii istorici. Guvernul de la Bucureşti a conştientizat această ameninţare chiar la scurt timp după semnarea Dictatului de la Moscova.

Astfel, V.V. Tilea, ministrul român la Londra, comunica la 26 septembrie 1939 următoarele:

„Pentru mine este clar că Sovietele urmăresc cel puţin ocuparea Basarabiei, având în vedere asentimentul Germaniei şi, în ultimă raţiune, bolşevizarea întregii Europe”³.

Ambasadorul României în Letonia, Grigore Niculescu-Buzeşti, semnala, la 4 noiembrie 1939, că în contextul tratativelor vizând tratatul militar ruso-leton, vicecomisarul Isakov, şeful delegaţiei sovietice, a afirmat că, dacă negocierile cu Finlanda ar fi fost încheiate, ar fi avut loc o acţiune militară împotriva Basarabiei, importante forţe militare fiind concentrate în acest scop la Harkov şi Odesa⁴.

La rândul său, Alexandru Cretzianu, secretar general al Ministerului de Externe român, în perioada 1939-1941, arăta că Guvernul de la Bucureşti primise informaţii privind pregătirea unui atac al U.R.S.S. împotriva României⁵.

Pe de altă parte, revista „Internaţionala Comunistă” însera în paginile sale articolul Războiul imperialist şi România, semnat de Boris Stefanov, şeful Secţiei române a Kominternului, în care era prezentat planul de luptă al comuniştilor „români” privind sovietizarea României⁶.

Acest articol l-a determinat pe Gh. Davidescu, ambasadorul român la Moscova, să-i trimită o scrisoare, la 13 decembrie 1939, ministrului de externe român, Gr. Gafencu, în care să precizeze obiectivele urmărite de Soviete faţă de România şi „mijloacele la care ar putea recurge pentru realizarea scopurilor lor”⁷.

Între timp, pe plan internaţional se desfăşura o campanie intensă de „convingere” a României că, în cazul unui refuz al acesteia de a ceda Basarabia fără lupte, Kremlinul va recurge la mijloace militare.

Gh. Davidescu transmitea, în acest sens, de la Moscova, la 7 decembrie 1939 că „În ceea ce ne priveşte, opinia generală a cercurilor conducătoare germane ar fi că «România nu este decisă a se opune cu armele unei încercări de ocupare a Basarabiei»”⁸.

În aceeaşi notă, Radu Irimescu, ministrul român la Washington, arăta că mass-media din capitala americană promova ideea că „nu am lupta pentru Basarabia”, iar V. P. Potemkin, adjunctul lui Molotov, preciza că „Odesa este un port fără viaţă”, întrucât „adevăratul hinterland al acestui port este Basarabia”⁹.

Avertizări la adresa României privind pretenţiile teritoriale ale Moscovei faţă de ţara noastră au venit chiar de la unii reprezentanţi ai Germaniei hitleriste. Hans von Mackensen, ambasadorul german la Roma, afirma, la 7 martie 1940, într-o întâlnire cu omologul său român, Raoul Bossy, că „Balcanii încep la Prut” şi că „pentru Basarabia nu va lupta nimeni”¹⁰.

Mai mult, Wilhelm Fabricius, ambasadorul Germaniei la Bucureşti, a înaintat Guvernului român, la 2 iunie 1940, o notă verbală în textul căreia solicita să se precizeze poziţia României în eventualitatea unor cereri de revizuire a graniţelor venite din partea vecinilor săi, dând exemplul Rusiei în problema Basarabiei¹¹.

Dar avertismentul cel mai serios dat României a venit din partea lui V. M. Molotov, în cadrul unui raport prezentat la 29 martie 1940, în şedinţa Sovietului Suprem al U.R.S.S., când a făcut un adevărat rechizitoriu la adresa Bucureştiului, învinuindu-l că din cauza problemei litigioase a Basarabiei nu s-a semnat pactul de neagresiune dintre cele două ţări.

Mesajul Kremlinului a fost recepţionat corect şi imediat de autorităţile române, lucru confirmat de Serviciul Special de Informaţii care preciza, la o zi după discursul lui Molotov, că „Moscova găseşte că se apropie momentul să oblige România la «retrocedarea» Basarabiei”¹².

Începând cu luna mai 1940, sovieticii nu au mai făcut niciun secret din intenţiile lor de a ataca România.

Astfel, ofiţerii sovietici din zonele de dislocare din apropierea graniţei române afirmau fără reţineri că sunt pregătiţi pentru „eliberarea Basarabiei şi Bucovinei”, la fel şi comisarii bolşevici în cadrul întrunirilor de pregătire a populaţiei pentru război¹³.

Concomitent, din U.R.S.S. soseau persoane particulare, care declarau că Moscova pregătea o acţiune pentru „obţinerea Basarabiei”. Iar datele culese de poliţia de frontieră arătau că la Odesa se constata „o mare afluenţă de ofiţeri şi trupe care veneau şi plecau”, în unele zone ale Ucrainei se făcea „o intensă propagandă antiromânească de către agenţii NKVD-ului îmbrăcaţi civil”, iar „de-a lungul Nistrului se lucrează febril la fortificaţii”¹⁴.

Pe de altă parte, sovieticii au început pregătirile militare la graniţa cu România încă din toamna anului 1939, ceea ce arăta intenţia fără echivoc a Kremlinului de a folosi un context favorabil formulării unor revendicări teritoriale.

Până în primăvara anului 1940, a fost constituit Frontul de Sud, ce regrupa unităţile din regiunile militare Kiev şi Odesa, cu un efectiv impresionant, format din: 32 de divizii de trăgători; 2 divizii motorizate şi 6 divizii de cavalerie, 11 brigăzi de tancuri şi 3 brigăzi de trupe aeropurtate, la care se adăugau 30 de regimente şi 4 divizioane de artilerie¹⁵. Acesta asigura o superioritate triplă de forţe militare pe principalele direcţii ale unei eventuale ofensive împotriva României.

Marele Stat Major al Armatei române era la curent cu pregătirile militare şi lucrările strategice efectuate de sovietici la graniţele României, lucru despre care a informat Ministerul Afacerilor Străine în timp util.

În urma acestor semnalări, Ministrul român al Afacerilor Străine, Ion Gigurtu, i-a cerut lui Gh. Davidescu „a face pe lângă guvernul sovietic un demers cu caracter amical, arătându-i surprinderea noastră de a constata că se adună din ce în ce mai multe trupe sovietice la graniţele noastre şi că pregătirile ce se fac de către aceste trupe au un caracter îngrijorător”¹⁶.

Gh. Davidescu nu a mai avut timp să solicite audienţă la comisarul Afacerilor Străine sovietic, deoarece, la 26 iunie 1940, orele 22.00, V. M. Molotov l-a convocat şi i-a înmânat o notă ultimativă prin care U.R.S.S. cerea României să-i „înapoieze cu orice preţ” Basarabia şi să-i „transmită” Nordul Bucovinei.

Răspunsul părţii române era aşteptat pentru ziua de 27 iunie. Verbal, Molotov a avertizat că în cazul unui răspuns negativ „atacul va fi lansat în seara următoare”¹⁷.

Pentru a crea o presiune psihică puternică, pentru a scurta termenul de răspuns şi pentru a determina autorităţile române să ia o decizie politică foarte importantă într-o stare de panică şi presiune maximă, serviciile de securitate sovietice au blocat legăturile telefonice ale Ambasadei României cu Secţia de Cifru a Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti, împiedicând transmiterea textului ultimatumului în timp util. Acestea au fost refăcute abia a doua zi, la ora 07.00.

Ultimatumul a produs o precipitare imediată a vieţii politice de la Bucureşti. În prima fază, regale Carol al II-lea a avut o discuţie cu preşedintele Consiliului de Miniştri, Gheorghe Tătărescu, şi ministrul de externe, Ion Gigurtu, după care i-a convocat pe ambasadorii Germaniei şi Italiei la Bucureşti, pe care i-a anunţat de hotărârea sa de a rezista revendicărilor ultimative ale sovieticilor.

Din păcate, suveranul n-a putut conta pe sprijinul aliaţilor din cadrul Axei, reprezentanţii acestora având instrucţiuni clare să-l convingă că este mai bine să accepte cererile Moscovei „în numele interesului menţinerii păcii în această parte a lumii”¹⁸.

În paralel, pentru a câştiga timp şi a obţine o eventuală „ameliorare” a condiţiilor impuse de Moscova, Guvernul a elaborat un proiect de răspuns, exprimându-şi disponibilitatea pentru o discuţie „amicală şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic” şi solicitând stabilirea unui loc şi a unei date în acest scop. Răspunsul dat de guvernul român a fost apreciat de Moscova ca fiind inacceptabil.

Într-o problemă atât de gravă pentru soarta României, suveranul nu putea lua o decizie de unul singur. Ca urmare, a convocat Consiliul de Coroană în aceeaşi zi de 27 iunie, în cadrul căruia a avut loc o dezbatere foarte aprinsă privind reacţia României în noile condiţii create de ultimatumul sovietic. Votul din Consiliu nu a fost edificator, 11 participanţi pronunţându-se împotriva ultimatumului, 10 pentru acceptarea acestuia, iar 5 pentru iniţierea de negocieri.

Printre cei mai vehemenţi adversari ai cedării au fost Nicolae Iorga şi Ştefan Ciobanu, fost deputat în Sfatul Ţării.

Ministrul Apărării, general Ion Ilcuş, şi şeful Marelui Stat Major, general Florea Ţenescu, s-au poziţionat în grupul celor care au fost de acord cu acceptarea ultimatumului, motivând că armata va fi în imposibilitatea de a lupta pe trei fronturi, în condiţiile unor cereri revizioniste similare venite din partea Ungariei şi Bulgariei.

Toţi participanţii au fost de acord cu mobilizarea întregii armate române, context în care regele a semnat în aceeaşi zi un decret ce întra în vigoare la ora 24.00 a nopţii de 28 spre 29 iunie 1940¹⁹.

În condiţiile unui vot echivoc şi sub presiunea unui răspuns convingător la ultimatumul sovietic, regale Carol al II-lea a convocat un nou Consiliu de Coroană în seara zilei de 27 iunie 1940. Cu acest prilej, a fost reluată votarea pe marginea notei ultimative a Moscovei, înregistrându-se următorul rezultat: 19 voturi pentru acceptarea ultimatumului, 6 contra şi 1 abţinere.

Din grupul celor şase făceau parte Nicolae Iorga, Ştefan Ciobanu, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop şi Ernest Urdăreanu. Monarhul a fost „amărât” şi a considerat că s-a făcut „o mare greşeală de a ceda fără niciun fel de rezistenţă aproape un sfert de ţară”²⁰.

La scurt timp după încheierea şedinţei Consiliului, în noaptea de 27 spre 28 iunie, la ora 02.30, autorităţile române au primit cea de-a doua Notă ultimativă a Moscovei, care cerea ca într-un termen-limită de 4 zile, începând cu 28 iunie, ora 14.00, România să evacueze Basarabia şi Nordul Bucovinei.

În aceeaşi zi, la ora 11.00, C. Argetoianu, noul ministru al afacerilor străine, comunica Moscovei, prin intermediul ambasadorului Gh. Davidescu, că „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să accepte condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”²¹.

Foto: 28 iunie 1940- Zi de doliu național. României i-au fost răpite de imperiul sovietic Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța.

La ora 13.00, Armata roşie trecea Nistrul în Basarabia şi Bucovina de Nord, iar postul de Radio Moscova anunţa încorporarea celor două provincii istorice româneşti la U.R.S.S.

La 3 iulie 1940, ora 13.00, noua frontieră româno-sovietică de pe râul Prut a fost închisă, iar prin decizia Guvernului român s-a păstrat un moment de reculegere pentru românii rămaşi sub ocupaţia sovietică, următoarele trei zile fiind declarate zile de doliu naţional. Abandonarea acestor teritorii naţionale fără luptă a fost pragmatică, dar, în acelaşi timp, dezonorantă pentru oamenii politici ai vremii.

Umilinţa trăită avea să aibă consecinţe dintre cele mai grave şi nedorite pentru românii din cele două provincii ocupate de Rusia sovietică.

În urma ocupaţiei sovietice din 28 iunie 1940, România a pierdut un teritoriu de 55.500 km² şi o populaţie de 3,7 milioane de locuitori, care nici după 70 de ani nu au revenit la Patria-mamă.

Mai mult, populaţia din cele două provincii istorice şi ţinutul Herţa, ocupate samavolnic, a fost supusă unui proces de comunizare forţată, înfometare premeditată şi deportare în gulagurile sovietice, căruia i-au căzut victime sute de mii de români.

* * *

În întreaga perioadă de ocupaţie sovietică (1940-1991, cu o pauză între 1941 şi 1944), ziua de 28 iunie a intrat în simbolistica totalitară sovietică şi a fost aniversată anual, prin organizarea pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti a unor ample manifestări, dedicate „eliberării de sub ocupaţia românească”.

Din păcate, şi după declararea independenţei şi proclamarea Republicii Moldova (1991), această zi neagră din istoria României şi, implicit, a Basarabiei, şi-a păstrat semnificaţia impusă de ocupaţia sovietică totalitară, mai ales în mentalul colectiv al rusofonilor şi al generaţiilor rusificate şi deznaţionalizate.

Toate regimurile care s-au succedat la conducerea Republicii Moldova, până în anul 2001, indiferent de culoarea lor politică, nu au avut curajul să repună în drepturi adevărul istoric privind data de 28 iunie 1940, deşi trebuie precizat că nu i s-a mai acordat importanţa din vremurile totalitare.

Odată cu restauraţia comunistă sovietică din 2001, prin revenirea la putere a Partidului Comuniştilor, simbolurile regimului stalinist, inclusiv data de 28 iunie, au fost readuse în actualitatea politică din stânga Prutului, pentru o perioadă de 8 ani, fiindu-le redate importanţa şi semnificaţia de altă dată.

După decomunizarea pentru a doua oară a Basarabiei, survenită în urma mişcărilor sociale din luna aprilie 2009 şi preluarea conducerii Republicii Moldova de către o coaliţie politică de centru-dreapta, proeuropeană, pentru prima dată în istoria acestei vechi provincii româneşti a început să se spună lucrurilor pe nume şi să fie întreprinse unele acţiuni concrete de restabilire a adevărului istoric.

Iniţiativa şi curajul deosebit, în acest sens, au venit din partea preşedintelui în exerciţiu al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu (foto), care, spre deosebire de predecesorii săi, este primul şef de stat care a declarat public că este român şi că vorbeşte limba română.

Mai mult, acesta a înfiinţat o Comisie²² de specialişti în domeniul istoriei şi nu numai, având ca sarcină principală elaborarea unui raport obiectiv şi ştiinţific privind regimul comunist totalitar sovietic din Basarabia şi crimele comise de acesta împotriva populaţiei româneşti, pe baza documentelor desecretizate, tot prin voinţa sa, provenite din arhivele vremii, care urmează să fie prezentat în actualul Parlament al Republicii Moldova şi apoi publicat.

De asemenea, Mihai Ghimpu este primul preşedinte care a emis, la 24 iunie 2010, un decret prin care 28 iunie 1940 a fost declarată ziua ocupaţiei sovietice a Basarabiei²³.

Demersurile actualului şef al statului privind repunerea în drepturi a adevărului istoric şi ştiinţific au fost contestate şi atacate atât de adversarii săi politici din Republica Moldova,cât şi de către Rusia, care nu se împacă cu ideea pierderii Basarabiei şi face toate eforturile pentru menţinerea acesteia în sfera ei de influenţă.

Astfel, Duma de Stat a Rusiei a adoptat o hotărâre de condamnare a decretului privind ziua de 28 iunie, M.A.E. rus a calificat acţiunile președintelui Mihai Ghimpu drept „analfabetism politic”, iar autorităţile de la Moscova au introdus embargoul asupra unor produse din Republica Moldova exportate pe piaţa Federaţiei Ruse²⁴.

Indiferent de reacţiile produse şi de consecinţe, adevărul istoric şi ştiinţific trebuie afirmat şi apărat prin toate mijloacele şi cu orice preţ, fără a face niciun compromis, mai ales când acesta este de partea poporului român, deoarece numai aşa vom deveni respectaţi şi admiraţi între celelalte naţiuni civilizate ale lumii.

Note

¹ Paul Mihail, Jurnal (1940-1944), Bucureşti, 1999, p. 12.

² Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1997, p. 372-373.

³ AMAE, fond 71/1914, E 9, vol. 63, f. 59.

⁴ Jean Nouzille, Moldova, istoria tragică a unei regiuni europene, Chişinău, 2005, p. 148.

⁵ Gheorghe Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, 1991, p. 61.

⁶ Vitalie Văratec, Preliminarii la raptul Basarabiei şi Bucovinei 1938-1940, Bucureşti, 2000, p. 17.

⁷ Idem.

⁸ Ibidem, p. 16.

⁹ Vitalie Văratec, op .cit., doc. nr. 32 şi 33.

¹⁰ Ibidem, doc. nr. 58.

¹¹ Ioan Scurtu şi colaboratorii, Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998, Bucureşti, 1998, p. 205.

¹² Vitalie Văratec, op. cit., doc. nr. 68.

¹³ Ibidem, doc. nr. 94, 97, 100 şi 106.

¹⁴ Ibidem, doc. nr. 62, 63, 64 şi 65.

¹⁵ Ioan Scurtu, op. cit., p. 204. Cifrele sunt controversate, în documentele emise de Marele Stat Major al Armatei Române acestea fiind diferite (vezi AMR, fond Armata 3, dosar 37, f. 196-198 şi AMR, fond 948, dosar 531, f. 134-136).

¹⁶ Vitalie Văratec, op. cit., doc. nr. 129.

¹⁷ Ioan Scurtu, op. cit., p. 207.

¹⁸ Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. II (1939-1940), ediţie îngrijită de Marcel D. Ciucă şi Narcis Dorin Ion, Bucureşti, 1996, p.199.

¹⁹ Ioan Scurtu, op. cit., p. 209-210.

²⁰ Carol al II-lea, op. cit., p. 204.

²¹ Florin Constantiniu, op. cit., p. 375.

²² Vezi Decretul prezidenţial din 14 ianuarie 2010, publicat de Agenţia de ştiri „Moldpres”, din aceeaşi zi.

²³ Agenţia de ştiri „Publika”, 25 iunie 2010.

²⁴ Agenţia de ştiri „Unimedia”, 28 iunie 2010.

Publicitate

ISTORIA TRAGICĂ A BASARABIEI COTROPITE DE HAITELE SOVIETICE

JEAN NOUZILLE: MOLDOVA, ISTORIA TRAGICĂ A UNEI REGIUNI EUROPENE

Victoriile repurtate de Armata Roşie împotriva Armatei germane în primăvara anului 1944, vor marca revenirea Basarabiei în cadrul U.R.S.S. şi restabilirea stăpânirii sovietice.

În primăvara anului 1944, guvernul sovietic anunţa că „trecerea graniţei în România va fi dictată exclusiv de necesităţile militare şi de rezistenţa trupelor inamice”.

În regiunile ocupate de Armata Roşie, prima grijă a autorităţilor militare sovietice este reorganizarea administraţiei locale şi reluarea activităţior economice, pentru a asigura spatele frontului şi a favoriza derularea operaţiunilor militare.

Acestea au numit persoane devotate în fruntea organelor administrative (prefecturi, sub-prefecturi, primării, tribunale, jandarmerii).

Autorităţile române nu puteau lua nici o decizie înainte de a avea aprobarea autorităţilor locale. Toate organele administrative şi populaţia trebuia „să respecte dispoziţiile comandamentului local şi, îndeosebi, să îndeplinească toate obligaţiile impuse prin ordonanţă”.

Toate deciziile luate de autorităţile române erau însoţite de textul în limba rusă.
Ziaristul britanic Alexandre Werth scrie: „în iunie 1944, când mă aflam în vizită la Botoşani, oraş situat pe teritoriul român ocupat de Armata Roşie, găsesc aici o numeroasă populaţie de evrei pe care, cu toate cererile nemţilor, românii nu i-au exterminat”.

Ziarul elveţian National Zeitung, din data de 5 mai 1944, publica un articol al corespondentului său la Botoşani care relatează că „administraţia este complet în mâinile românilor, dar controlul suprem este rusesc”.

Autorităţile române înregistrează un număr mare de plângeri împotriva trupelor sovietice. Ţăranii sunt deposedaţi de animale, îndeosebi de cai şi bovine.

Soldaţii sovietici confiscă multe lucruri şi deteriorează casele pentru a face rost de lemn.

Pe 2 august 1944, comandamentul Armatei Roşii hotăreşte să „elibereze” R.S.S. Moldovenească şi să rupă frontul germano-român.

La 20 august 1944, Armata Roşie lansează ofensiva în Moldova.

La 23 august 1944, la Bucureşti, cade guvernul Antonescu şi România solicită armistiţiul. Condiţiile armistiţiului româno-sovietic nu sunt respectate şi mulţi soldaţi români sunt trimişi în lagăre în Basarabia sau în Rusia.

La sfârşitul lunii august 1944, la Bălţi, este organizat un lagăr unde se află soldaţi ai Armatei Române originari din Basarabia. Condiţiile de detenţie sunt mizerabile.

Potrivit mărturiilor, zeci de mii de prizonieri au murit în lagărul numit , Buchenwald-ul comunist al Basarabiei”.

Supravieţuitorii au fost trimişi la muncă în minele din U.R.S.S., unde au rămas câte 8-10 ani. O parte dintre prizonierii originari din Basarabia întorşi din acest calvar au fost consideraţi „trădători ai patriei sovietice”, pentru că au făcut parte din Armata Română în perioada 1941-1944.

La 10 mai 1998, la Bălţi, supravieţuitorii au ridicat o cruce pe locul fostului lagăr şi au ţinut o ceremonie în amintirea celor căzuţi.

Reanexarea Basarabiei

Pe măsura înaintării trupelor sovietice, populaţia Basarabiei resimte ocupaţia, însoţită de aplicarea unei politici lingvistice, a foametei (1946-1947) şi a altor metode violente de genul deportărilor masive.

Politica lingvistică

În vara anului 1944, cadrele politice şi culturale din R.S.S.M , evacuate în 1941, revin în urma Armatei Roşii.

Moscova ordonă ca jargonul rusificat care fusese introdus în R.A.S.S.M. să devină limba oficială a noii republici moldoveneşti.

Ivan Dimitrievici Ceban, moldovean rusificat din Ucraina, este unul dintre conducătorii comunişti.

I.D. Ceban hotărăşte să rusifice lexicul moldovenesc şi exercită represalii împotriva autorilor basarabeni care rămân ataşaţi de limba lor.

Basarabenii care primiseră educaţie superioară în regimul românesc sunt înlocuiţi de comunişti veniţi din stânga Nistrului.
Anumite condiţii favorizează introducerea „culturii moldoveneşti”.

Mai întâi, în 1940, intelectualii basarabeni se refugiază masiv în România şi numai 11 % din profesori rămân pe loc.

Apoi, se organizează lichidarea şi deportarea celor care fac parte din administraţia oraşelor şi satelor, preoţi, membri ai partidelor burgheze şi ţăranii avuţi.

Oraşele Basarabiei sunt colonizate cu populaţie de origine rusă şi ucraineană.

Intre 1940 şi 1979, numărul românilor din Basarabia nu creşte decât cu 45,5%, în timp ce acela al ucrainenilor cu 121,2%, iar al ruşilor cu 68,6%9.

Autorităţile ruse procedează la rusificarea administraţiei, a Partidului Comunist şi a statului. în 1944, din 1 355 de funcţionari din aparatul de partid şi de stat, 1116 sunt ruşi sau ucraineni.

In Comitetul Central al P.C.M., din 69 de membri, 6 sunt de naţionalitate română şi 50 de naţionalitate rusă.

În comitetele raionale ale partidului, ruşii ocupă 93 de posturi de prim-secretari, în timp ce românii doar 8.

În comitetele executive, dintr-un total de 582 de posturi cheie, românii nu deţin decât 63.

Aceeaşi situaţie se regăseşte şi injustiţie. Pentru posturile din organele sovietice sunt preferaţi moldovenii din Transnistria.

Până în 1952 nici un român din Basarabia nu este admis la Institutul de Istorie, Limbă şi Literatură (I.I.L.L.). între 1952 şi 1961, procentajul de românofoni creşte de la 7,1 % la 24,3%’

1. Pe buletinele de identitate, la rubrica naţionalitate, românii din oraşe apar ca fiind moldoveni.

Până în 1978, locuitorii de la ţară nu au buletin de identitate.

Românii din Basarabia sunt obligaţi să-şi rusifice prenumele.

In 1956, un grup de scriitori din Basarabia adresează o scrisoare conducătorilor R.S.S.M, in care remarcau faptul că „de 16 ani nu a existat nici un basarabean care să exercite funcţii de conducere în organizaţiile de partid sau de stat din Moldova, în ministere şi instituţii, în comitetele de partid şi executivele raionale, în justiţie etc.

Locuitorii de pe malul drept al Nistrului, sunt consideraţi ca fiind incapabili, persoane care nu merită nici o încredere din punct de vedere politic.

Numiţi cel puţin un ministru, un secretar de raion sau un preşedinte executiv de raion din rândul autohtonilor”.

Introducerea „limbii moldoveneşti”, bazată pe graiuri locale şi pe rusificarea anumitor termeni, este mai dificilă în partea românofonă decât în restul R.S.S.M.

Diverse personalităţi îşi manifestă opoziţia faţă de vulgarizarea limbii moldoveneşti. O parte dintre ei sunt responsabili din aparatul sovietic sau foşti combatanţi în armata sovietică.

Fără a contesta termenul „limbă moldovenească”, curentul care viza introducerea limbii şi a culturii moldoveneşti este combătut pe mai multe planuri: vocabular, ortografie, fonetică, originea limbii şi legătura cu limba română, editarea de opere ale unor autori clasici şi valorificarea moştenirii literare.
Problema cea mai controversată este aceea a originii limbii.

Alfabetul latin era folosit atunci când specialistul în limbi romanice Maksim Serghievski a publicat la Moscova, în 1936, lucrarea sa Moldavskie ătiudî (Studii moldoveneşti), în care enunţă ideea dezvoltării de sine stătătoare a limbii moldoveneşti în raport cu limba română, pornind de la teza unei deosebiri iniţiale în destinul istoric şi lingvistic al moldovenilor şi muntenilor, moldovenii fiind influenţaţi de slavii din est, iar muntenii n-au cunoscut o asemenea influenţă.

Fără a nega că pe teritoriul Moldovei, Ţării Româneşti şi Transilvaniei s-a format o limbă literară unica la care au contribuit autori moldoveni, Serghievski consideră că faptul acesta nu diminuează importanţa dezvoltării limbii moldoveneşti.
Teoria lui Serghievski avea însă meritul de a nu nega caracterul latin al limbii moldoveneşti.

În august 1945, Arkadi D. Udalţov, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., lansează ideea că poporul moldovean şi limba acestuia s-au format din încrucişarea elementelor latine şi slave.
O situaţie ciudată se crease în jurul clasicilor literaturii române.

In general, moştenirea literară din trecut nu se mai nega ca înainte în R.A.S.S.M., permiţându-se publicarea de articole şi studii pe această temă, ca de exemplu articolele despre Ion Creangă, Ion Neculce, Grigore Ureche, apărute în revista „Octombrie” pe parcursul anilor 1945-1947.
La Chişinău, sub îndrumarea lui I.D. Ceban, sunt elaborate „Crestomaţie de literatură moldovenească veche” şi „Crestomaţia de literatură moldovenească din sec. XIX”.

Cu toate acestea, editurile nu publicau lucrările clasicilor susnumiţi, motivând că nu aveau permisiunea respectivă din partea CC. al P.C.(b) M. Scriitorii Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă nu au fost incluşi nici în crestomaţii, fiind consideraţi scriitori „români şi moldoveni”, fapt care nu permitea direcţiei I.I.L.L. să-i declare „numai moldoveni”.

La începutul anului 1950, cu prilejul împlinirii a 85 de ani de la naşterea şi 15 ani de la moartea lui N.I. Marr, Stalin publică o lucrare intitulată Marxism i voprosî iazăkoznania (Marxismul şi problemele de lingvistică), în care critică „noua doctrină lingvistică” a lui Marr, fondator al lingvisticii materialiste sovietice privind originile limbilor.

Potrivit opiniei lui Nikolai Marr, o limbă este rezultatul încrucişării elementelor altor limbi, cum ar fi şi cazul „limbii” moldoveneşti.

Stalin afirmă că din încrucişarea a două limbi nu rezultă o a treia.

„Una dintre limbi iese învingătoare, păstrând şi structura gramaticală şi fondul lexical de bază, continuând să se dezvolte după legile interne, iar cealaltă îşi pierde treptat calitatea şi moare”

19. Ca urmare a acestei teze enunţată de Stalin, este desfiinţat conceptul de „încrucişare”. „Limba moldovenească nu poate fi în acelaşi timp latină şi slavă, lingvistica oficială trebuia să răspundă dacă este latină sau slavă, bazându-se nu pe indicatori secundari sau artificiali, ci studiind în plan comparativ fondul lexical de bază şi structura gramaticală”.

Implicarea lui Stalin în problemele lingvistice pune capăt carierei lui Ceban şi predominanţei originarilor de la est de Nistru.

Acest fapt marchează, în acelaşi timp, şi începutul unei faze liberale în politica lingvistică din Moldova sovietică. Ceban se cramponase de teoria sa privind „limba moldovenească”.

In perioada criticii „noii doctrine lingvistice” a lui Nikolai Marr, Leonid Brejnev era prim-secretar al PCM. (1950-1952). în decembrie 1950, la Chişinău, s-a organizat o şedinţă a consiliului ştiinţific al I.I.L.L. pe tema „Învăţăturile lui Iosif Vissarionovici Stalin cu privire la limba şi studiile de limbă moldovenească”.

La sfârşitul şedinţei, Ivan Ceban, partizan al specificităţii limbii moldoveneşti, apreciază că politica este mai presus de orice gramatică şi că atacurile împotriva limbii moldoveneşti au un caracter de clasă.

Ivan Ceban, „autor al unei gramatici de tristă amintire, redactată după modelul gramaticii limbii ruse a lui Barhudarov, declanşează un atac îndârjit împotriva limbii române şi a alfabetului latin”.

Din 1950 începe publicarea unei colecţii de opere alese ale autorilor moldoveni.
Disputa dintre „moldovenişti”, partizani ai limbii moldoveneşti şi adepţi ai teoriei lui Marr şi opozanţii lor, partizanii romanităţii limbii moldoveneşti, duce la organizarea unei conferinţe comune la Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. şi al I.I.L.L. din R.S.S.M. pe problematica „lingvisticii moldoveneşti”.

Această conferinţă a avut loc la Chişinău, la 3-7 decembrie 1951. Lingviştii Victor Vinogradov, Samuil Bernstein, Ruben Budagov, Raymond Piotrovski au demonstrat că „limba moldovenească” este o limbă romanică, caracterizată nu prin elementele sale slave, ci prin structura gramaticală şi fondul lexical de bază.

Partizanii rusificării „limbii moldoveneşti”, îndeosebi Ivan Ceban, susţin necesitatea renunţării la neologismele intrate în limba română şi înlocuirea acestora cu termeni ruseşti.

Conferinţa din decembrie 1951 nu permite conturarea unei concluzii oficiale care să afirme existenţa unei „limbi moldoveneşti”, diferită de limba română.

Ea a avut ca rezultat demisia lui Ceban din funcţia de director al I.I.L.L. în 1952, anumiţi autori, cum ar fi Vladimir Fiodorovici Şişmariov27, continuă să evoce unitatea celor două limbi, română şi moldovenească.

La 17-19 octombrie 1952, la Chişinău, are loc o nouă şedinţă a Consiliului ştiinţific al I.I.L.L., la care participă romanişti din Moscova, Kiev şi Leningrad, printre care Ruben Budagov, Dmitri Mihalci, Raymond Piotrovski.

Lingvistul Iosif Varticean afirmă că „nu există nici o diferenţă între limbile română şi moldovenească”.

Romaniştii Dmitrii Mihalci, Ruben Budagov, Rubin Udler şi Serghei Lisiţki apreciază că problema unităţii lingvistice moldo-româneşti nu poate fi rezolvată imediat.

Ideea creării unei noi limbi literare, diferită de limba română, este sortită eşecului.
Proiectul de a crea o nouă limbă literară, „limba moldovenească”, în R.S.S. Moldovenească, având la bază graiul din Basarabia sau Transnistria, n-a putut fi realizat.

Cauzele eşecului introducerii obligativităţii „limbii moldoveneşti” în R.S.S.M. au fost analizate de către academicianul Silviu Berejan, directorul Institutului de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a R.S.S.M., şi de lingvistul Eugeniu Coşeriu, profesor de lingvistică la Universitatea din Tubingen, autoritate internaţională în domeniul filologiei romanistice.

Lucrările elaborate de Silviu Berejan, „cu prioritate, în ultimii 15-20 de ani, îndeosebi cele consacrate studiului limbii române, au fost recepţionate de către specialiştii din alte ţări, inclusiv din România, fără nici o rezervă, deşi titlurile acestora conţineau sintagma „limba moldovenească”.

Eugeniu Coşeriu susţine că „este vorba de o abordare contradictorie din punct de vedere raţional, absurdă şi utopică din punct de vedere istoric şi practic”.
După Eugeniu Coşeriu, scopul separării „limbii moldoveneşti de limba română nu putea fi atins, deoarece o limbă care se bazează pe graiuri „moldoveneşti” şi care menţine structurile esenţiale ale acesteia nu poate fi altceva decât o formă a limbii române…

Toate acestea explică eşecul total al „limbii moldoveneşti” artificiale din Basarabia. Această limbă a putut fi impusă pentru o perioadă, dar nu a putut fi impusă nici poporului, nici intelectualilor…

Faptul că moldovenii din Basarabia nu s-au simţit în situaţia specială a unui popor „nou” lipsit de o limbă comună şi de literatura română a făcut ca, atunci când i-a fost oferită posibilitatea de a alege între „limba moldovenească” inventată şi impusă şi limba română, să opteze în mod spontan pentru produsul istoric natural”.
Cu ocazia Congresului limbilor romanice din 1956, lingvistul italian Carlo Tagliavini constată inexistenţa „limbii literare moldoveneşti”.

Examinând „manifestările literare” ale acestei limbi, acesta constată că „pretinsa limbă moldovenească nu este, de fapt, decât limba română literară, scrisă cu alfabet rusesc uşor modificat, cu caractere chirilice modeme, diferite de chirilica slavonă eclesiastică folosită de români timp de secole, cu câteva concesii pentru forma dialectală moldovenească, cunoscute, de altfel, în România”.

Romaniştii din afara R.S.S.M., care au susţinut anterior mitul „limbii moldoveneşti”, şi-au recunoscut greşeala.

Cu ocazia Conferinţei limbilor romanice, care a avut loc la Chişinău în 1961, lingvistul Dmitri Mihalci declara că:

„toţi oamenii de ştiinţă de până la mine, cum au fost M.V. Serghievski, V.F. Şişmariov etc, care au afirmat că limba moldovenească este autonomă au comis o greşeală… Până în prezent, am recunoscut existenţa limbii moldoveneşti aşa cum am primit indicaţii de sus… Din punct de vedere politic, limba moldovenească există, dar din punct de vedere lingvistic, este un nonsens”.

Ivan Ceban apreciază că „limba literară moldovenească” are la bază graiul din raioanele centrale din R.S.S.M. în care intră fostele judeţe Chişinău şi Orhei, o parte din judeţele Tighina (Bender) şi Bălţi, iar de pe malul stâng al Nistrului – raioanele Dubăsari şi Grigoriopol. în 1958, lingvistul R. Udler publică un studiu în care demonstrează că nici unul dintre graiurile întâlnite pe teritoriul R.S.S.M. şi în raioanele limitrofe ale Ucrainei nu sunt de sine stătătoare, formând un tot întreg cu graiurile de dincolo de Prut, fiind împreună cu alte graiuri ale limbii române, parte componentă a masivului lingvistic dacoromân”.

Prietenia dintre Partidul Comunist Român (P.C.R.) şi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice este moderată de manifestările antiromâneşti ale conducătorilor P.C.M., care luptă împotriva „naţionalismului reacţionar burghez” şi iau o poziţie fermă în privinţa problemelor lingvistive.

La 13 decembrie 1965, Biroul CC. al P C din Moldova, dezaproba tendinţele naţionaliste manifestate de anumiţi scriitori români şi adoptă măsuri destinate să intensifice campania antiromânească.

Totodată, facea aluzie la autonomia „limbii moldoveneşti” şi la sancţiunile severe împotriva manifestaţiilor naţionaliste. KGB trebuie să vegheze asupra „independenţei limbii moldoveneşti şi să supravegheze persoanele care ar putea aduce prejudiciu acestei idei”.

Lupta împotriva limbii româneşti devine o obsesie a regimului.

Secretarul CC al P.C.M., E. Postovoi, critică revista Cultura, pentru că limba utilizată de acest ziar este prea românească.

Relaţiile dintre Bucureşti şi Moscova se răcesc. La ordinul Moscovei, se limitează schimburile culturale dintre România şi R.S.S.M. Vizitele reciproce de prietenie sunt organizate sub supravegherea organelor de securitate.

Abonamentele la publicaţiile româneşti din România sunt reduse de la 66 501 de exemplare în 1966, la 4 275 în 1968, fiind permise doar persoanelor „demne de încredere”.

În 1970, primul secretar al P.C.M., Ivan Bodiul, declara că „numărul manifestărilor naţionaliste din Moldova nu a crescut, dar s-a schimbat mesajul acestora şi în prezent au un caracter antirusesc mai pronunţat, devenind filoromân. Se folosesc în special foile volante dactilografiate sau scrise de mână, care se răspândesc în întreaga republică.

În acest an, în zece luni, s-au înregistrat 42 de cazuri. Majoritatea acestor fiţuici conţin revendicări privind plecarea ruşilor din Basarabia şi dorinţa de unire cu România”.

Sub conducerea Tatianei Iliaşenko, lingviştii sovietici fac noi cercetări pentru a demonstra existenţa unei limbi moldoveneşti independente.

Ivan Bodiul se străduie să apere acest mit şi, în 1976, în timpul întrevederilor cu Nicolae Ceauşescu, este însoţit de un interpret.

Apariţia la Bucureşti a mai multor lucrări de istorie, în care problema Basarabiei nu este tratată conform dorinţelor U.R.S.S., face ca la 15 octombrie 1975 CC al P.C.U.S. să ia atitudine cu privire la „măsurile suplimentare care se impun în domeniul ideologic având în vedere intensificarea propagandei naţionaliste româneşti care pune în pericol interesele U.R.S.S.”.

România răspunde că „ţarismul a ocupat teritorii româneşti” şi că „nu putem fi de acord cu o teză care este în contradicţie strigătoare la cer cu adevărul istoric, şi anume că românii şi moldovenii sunt două naţiuni distincte, iar limbile română şi moldovenească sunt două limbi diferite”.

CC al PCM. reduce considerabil participarea R.S.S.M. la schimburile culturale dintre U.R.S.S. şi România, spre deosebire de cele cu alte ţări socialiste.

Lectura cărţilor româneşti constituie o dovadă de lipsă de loialitate şi naţionalism. KGB percheziţionează camerele studenţilor pentru a găsi destinatarii acestor cărţi.

In 1978, unele cărţi sunt retrase pentru corecturi, deoarece autorii au folosit cuvinte nemoldoveneşti şi nu au respectat ortografia limbii literare moldoveneşti contemporane.

În 1987, lingvistul german Klaus Heitmann vorbeşte încă de o „limbă moldovenească” înainte de a publica un studiu privitor la problemele „limbii moldoveneşti” în timpul erei Gorbaciov.
Formal, limba moldovenească literară a existat până la 31 octombrie 1988, ziua când la Chişinău este convocată, o consfătuire de lucru a romaniştior din U.R.S.S.

Rezoluţia adoptată cu acest prilej conţinea recomandări în articolele 2 şi 3:

„Recunoaşterea unităţii limbilor care funcţionează în R.S.S.M. şi în România” şi „Revenirea la sistemul grafic latin”. Un singur lingvist, Ivan Ceban, votează împotrivă. Rezoluţia evită expresia „limbă moldovenească”. Noile versiuni ale teoriilor comuniste cu privire la limba moldovenească s-au dovedit neadecvate şi depăşite.

Faza finală a dezbaterilor dovedeşte vitalitatea mitului naţiunii şi limbii moldoveneşti pentru regimul comunist a R.S.S.M..
La 31 octombrie 1994, cu ocazia colocviului privind „Unitatea limbii române, şi variantele locale”, E. Coşeriu afirma că „limba moldovenească” nu există decât la nivelul graiurilor populare şi subliniază unitatea limbii române aşa cum există o limbă comună franceză în Franţa, Canada şi în ţările francofone şi o limbă portugheză comună în Portugalia şi Brazilia.

II.CONCEPŢIA SOVIETICĂ PRIVIND CREAREA POPORULUI MOLDOVEAN – O TEORIE FALSĂ, DE OCUPAŢIE

În august 1947, CC. al P.C.M. îi însărcinează pe istoricii din R.S.S.M. să redacteze un manual de istorie a Moldovei de inspiraţie marxistă pentru a demonstra legitimitatea eliberării Basarabiei, apărându-se astfel rolul jucat de U.R.S.S. Artiom Markovici Lazarev este numit şef al comisiei care trebuie să elaboreze acest manual.

Din 1947 până în 1963, acesta deţine succesiv funcţiile de ministru al învăţământului, secretar al P.C.M. şi ministru al Culturii.

El redactează, într-o perioadă scurtă o lucrare în care susţine că prin formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti se realizează unirea poporului moldovean.

Califică în termeni extrem de duri unirea din 1918 a Basarabiei cu România, prezentând-o ca o invazie a statului român pe un teritoriu care nu-i aparţine.

El publică o broşură consacrată creării la 2 august 1940 a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti.

Lazarev se prezintă ca apărător al intereselor moldoveneşti împotriva pretenţiilor teritoriale ale Ucrainei.

Aceste pretenţii constituie, probabil, raţiunea pentru care comisia privind originea moldovenilor nu pleacă de la concepţia savanţilor ucraineni, care consideră că „slavii sunt elementul autohton iniţial al poporului moldovean”.

Comisia acceptă originea comună a moldovenilor, muntenilor şi transilvănenilor, populaţie romanizată din nordul Dunării, apărută după cucerirea Daciei de către romani în secolul II e.n.
În istoriografia românească şi cea străină există două teorii contradictorii cu privire la formarea poporului român:

– „teoria migraţionistă”, formulată de istoricul german Robert Rosler, conform căreia populaţia romanizată stabilită la nord de Dunăre ar fi emigrat în secolul al IlI-lea, o dată cu retragerea administraţiei şi legiunilor romane la sud de Dunăre.

Această populaţie, care ar fi fost în contact cu slavii de sud, ar fi revenit, la începutul secolului al XII-lea, în Transilvania şi de aici s-ar fi răspândit în întreg cuprinsul spaţiului carpato-dunărean;

– „teoria continuităţii” susţine că, după plecarea legiunilor romane, populaţia romanizată ar fi rămas în mare parte pe loc, retrăgându-se în munţi şi păduri, unde, trăind din creşterea vitelor, a supravieţuit migraţiilor.

La nord de Dunăre, slavii ar fi fost asimilaţi de populaţia autohtonă, cunoscută din cronici sub numele de vlahi, blahi, volohi.
Inconvenientul teoriei migraţioniste constă în faptul că nu există nici o sursă pentru a dovedi întoarcerea populaţiei daco-romane după retragerea aureliană în anii 270-275.

Teza continuităţii nu este evidentă, deoarece contrazice trei surse, chiar dacă ea este logică. „Două teze opun istoricii între ei, una face apel la logică istorică împotriva surselor istorice, cea de-a doua, respingând logica, se bazează pe texte, chiar dacă acestea sunt contradictorii”.

În varianta de probă a Cursului de istorie a Moldovei, partea I, publicată în 1949, s-a luat ca bază teoria continuităţii, care afirmă că populaţia romanizată reprezintă autohtonii regiunii carpato-dunărene.

Ramura de est a acestei populaţii romanizate împreună cu slavii locali sunt strămoşii nemijlociţi ai poporului moldovenesc, care s-a format „în procesul unei încrucişări reciproce a volohilor romanizaţi şi a slavilor de est”.

Conform opiniei autorilor „elementul slav nu este perceput ca influenţă externă, ci ca parte creativă în formarea noilor formaţiuni socio-istorice”, cultura poporului moldovean dezvoltându-se pe baza patrimoniului cultural al Statului Kievean şi principatului Halici.

Autorii Cursului de istorie a Moldovei afirmă că statul moldovean s-a format în sânul statelor slave ale Rusiei Kievene şi Galiţiei.

Partea privind geneza poporului moldovean a fost criticată vehement de istoricii ucraineni. Iată, de exemplu, ce a spus istoricul Ermolenko:

„Autorii nu s-au debarasat întru totul de influenţa istoriografiei burgheze româneşti în problema provenienţei poporului moldovenesc… Noi nu pretindem că slavii au fost elementul autohton iniţial al strămoşilor poporului moldovean, dar volohii au venit mai târziu din Carpaţi, de unde au fost goniţi de intensa colonizare a ungurilor.

O parte dintre volohi s-au stabilit în Valahia, ceilalţi s-au deplasat către teritoriul actualei Moldove. Din încrucişarea moldovenilor şi volohilor s-a format un produs complicat, care este cunoscut de istorie după formarea statului moldovenesc în zona râului Moldova”.

În 1951, apare în limba rusă volumul I al Istoriei Moldovei, tradus în „limba moldovenească” abia în 1954, cu titlul Istoria R.S.S. Moldoveneşti, în care era prezentată o teorie esenţialmenete modificată a etnogenezei moldovenilor:

„Către sfârşitul secolului al XlV-lea, pe teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru, numit Ţara Moldovei se forma o populaţie de sine stătătoare, numită „moldovlahi” (de la „volohi”), apoi denumirea a evoluat până la „moldoveni”.

Formarea poporului moldovenesc constituie un proces îndelungat şi complicat.

Populaţia romanizată, care ocupa povârnişurile de răsărit ale Carpaţilor şi teritoriul de-a lungul Şiretului, Prutului şi Nistrului, simte asupra sa înrâurirea culturală puternică a populaţiei slave de răsărit”.

Autorii ţin cont de rezultatele conferinţei ştiinţifice din 1951, de la Chişinău, în cadrul căreia s-a renunţat la teoria interferenţei româno-slave asupra „limbii moldoveneşti”. Istoriografia moldovenească exagerează rolul slavilor în formarea poporului moldovean şi oferă justificări suplimentare politicii de rusificare.

După editarea primului volum al se semnalează divergenţe cu privire la momentul apariţiei populaţiei romanizate în spaţiul carpato-nistrean, şi, în special, pruto-nistrean: unii consideră că ea (populaţia romanizată) a venit aici după plecarea tătaro-mongolilor, care ocupaseră aceste teritorii până la mijlocul secolului al XlII-lea, alţii afirmă că volohii au continuat să se menţină tot timpul în acest spaţiu, rezistând năvălirilor străine şi organizându-se în secolul al XlV-lea în cadrul unui stat moldovenesc.

Divergenţa de opinie în această problemă se manifestă în 1951 între Nikolai Andreevici Mohov, partizan al teoriei migraţioniste, care afirmă că volohii au apărut pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, de dincolo de Carpaţi, după plecarea slavilor, în secolul al XlV-lea, şi V. M. Senkevici, directorul I.I.L.L. din Chişinău, care apără punctul de vedere al continuităţii sau „autohtonist”.

Intre ediţia din 1951 şi cea din 1967 există divergenţe de ordin ştiinţific, care au, de asemenea, o interpretare politică, deoarece cei ce susţin teoria „autohtonistă” sunt calificaţi drept antislavişti şi revizionişti.

În 1970 a luat fiinţă, în cadrul Academiei de Ştiinţe a R.S.S.M. Consiliul ştiinţific pentru problemele privind relaţiile dintre slavi şi volohi şi geneza poporului moldovean.

Acest consiliu, prezidat de Nikolai Mohov, adept al teoriei migraţioniste, afirmă că teritoriul Moldovei sovietice a aparţinut Rusiei Kievene, după plecarea slavilor în secolul al XlV-lea. într-o lucrare publicată în 1983 acesta menţiona următoarele:

„În secolul al XVIII-lea, poporul moldovean aspiră la prietenia cu popoarele rus şi ucrainian, ceea ce devine o trăsătură a caracterului naţional al poporului moldovean” şi „în cadrul Rusiei, poporul moldovean a fost aservit opresiunii politice şi naţionale ale ţarismului”, ceea ce se compensează, după Nikolai Mohov, prin posibilitatea de a fi în contact cu „mişcarea revoluţionară mondială”.

Istoriografia sovietică moldovenească recunoaşte faptul că volohii sunt strămoşii comuni ai locuitorilor Moldovei şi Ţării Româneşti.

Potrivit conceptului oficial, populaţia romanizată s-a transformat, în secolele XIl-XIV, în moldoveni şi munteni.

Autorii lucrării Moldavane (1977), editată de Academia de Ştiinţe a R.S.S.M., afirmă că „trăsăturile caracteristice ale substratelor slave – cel de sud în Ţara Românească şi cel de est în Moldova – au determinat, într-o mare măsură, diferenţele etnice dintre populaţia moldovenească şi cea munteană”.

Cercetătorii sovietici sunt de părere că formarea statelor Moldova şi Ţara Românească s-ar datora unui proces de constituire a două popoare diferite.
Autorii sovietici nu neagă fenomenul de rusificare şi denaţionalizare a Basarabiei, dar nu explică cum moldovenii din Basarabia au reuşit să se dezvolte la fel ca moldovenii de dincolo de Prut.

Teoria oficială a genezei poporului moldovean este violent criticată, începând din 1989, de autorii moldoveni Vladimir Beşleagă, Pavel Parasca, Ion Hâncu, Gheorghe Postică. într-un articol apărut în 1990 şi intitulat Formarea poporului român şi continuitatea lui pe teritoriul Moldovei în sec. V-XIII, Gheorghe Postica afirmă că numele propriu al populaţiei autohtone din nordul Dunării, la sfârşitul perioadei antice târzii şi la începutul Evului Mediu, era romanus, cuvânt moştenit din latină şi care s-a transformat în român.

Autorul consideră că există suficiente dovezi pentru a confirma continuitatea românilor pe teritoriul Moldovei.

III. FOAMETEA DIN 1946 ŞI 1947

Perioada foametei din Basarabia din anii 1946-1947 a fost studiată de istoricul moldovean Ion Ţurcanu. Acesta a consultat arhivele de stat şi ale partidului comunist, care nu au fost distruse de autorităţile sovietice și a ajuns la concluzia că foametea din Basarabia în perioada respectivă a avut un caracter „organizat”.

Pentru a înţelege mecanismul „pregătirii şi realizării” foametei, el studiază rechiziţiile efectuate de autorităţile sovietice şi evoluţia foametei reflectată în presa timpului, evocând raporturile dintre ţăranii din Basarabia şi aparatul administrativ sovietic.

În politica agricolă a lui Stalin, exploatarea terenurilor este prioritară pentru asigurarea livrării obligatorii de produse către stat.

Or, cheltuielile bugetare vizează în primul rând industrializarea şi creşterea potenţialului militar al U.R.S.S. în detrimentul agriculturii. Pentru a asigura aceste cheltuieli, veniturile statului provenite din agricultură sunt transferate în sectoarele prioritare.
Colecta obligatorie de produse agricole este organizată pe baza unei repartiţii proporţionale pe ansamblul celor şase judeţe ale Basarabiei, intrate în R.S.S.M.

Repartiţia este reglată în 1945 printr-o decizie specială a Consiliului Comisarilor Poporului a R.S.S.M. şi a CC. al P.C.M., aprobată prin hotărârea aceluiaşi consiliu din data de 9 iunie 1945.

Repartizarea cotelor se face de fiecare dată raportat la aceeaşi unitate de pământ lucrată, pe care se cultivă simultan cereale, floarea soarelui, cartofi, fân, produse de origine animală, fructe, legume etc.
În presa timpului, se scrie prea puţin despre seceta anilor 1945-1946 şi 1947, remarcându-se o atitudine ostilă faţă de proprietatea individuală, care este sistematic discreditată atunci când rentabilitatea gospodăriilor individuale este mai mare decât cea a kolhozurilor şi a sovhozurilor, unde lucrările sunt cu greu efectuate la timp fără ajutorul soldaţilor.

Planificarea producţiei agricole şi controlul permanent al statului asupra activităţilor din mediul rural vizează lichidarea progresivă a independenţei economice a ţăranilor.

Cei care nu-şi cultivă la timp pământul din cauza lipsei uneltelor sunt acuzaţi de sabotaj. în 1946, seceta se generalizează în Basarabia. Dar, chiar şi în aceste condiţii excepţionale, livrarea de produse agricole către stat trebuie făcută la timp, conform planurilor stabilite.

In pofida vitregiei condiţiilor climaterice, rechiziţiile continuă până când toate restanţele sunt acoperite de rezervele încă existente la sate.

Ţăranii care păstrează un surplus de produse din anii precedenţi trebuie să plătească datoriile celor care nu mai au nimic.

Chiar dacă indicii planului de livrare sunt mai mici decât în 1945, ideea de a face maximum de livrări înainte de data limită fixată de către autorităţi vizează lipsirea celor de la ţară de rezervele de hrană cât mai repede posibil. Această metodă este practicată cu succes de către agenţii de stat.

Colecta de produse agricole continuă pe toată perioada anului, până la viitoarea recoltă.
Legile şi deciziile privind rechiziţiile sunt deseori contradictorii.

Astfel, printr-o decizie din 31 martie 1948, Guvernul R.S.S.M. reduce cotele de cereale cu aproape o treime, dar o altă decizie, din septembrie 1948, stabileşte, pentru majoritatea populaţiei, o creştere a cotei cu 50% pentru toate produsele.

Guvernul anunţă că vor fi scutite doar familiile numeroase, invalizii de război, soldaţii care au luptat în Armata sovietică.

Aceste măsuri nu au fost respectate ca atare în planul general de livrări obligatorii al fiecărei regiuni.
Consecinţele imediate ale rechiziţiilor se manifestă printr-o foarte mare presiune fiscală asupra mediului rural şi prin obligaţia, pentru ţărani, de a intra în kolhozuri.

Foametea este un element catalizator de extremă importanţă pentru crearea kolhozurilor, îndeosebi în 1947.

Ţăranii care intră în kolhozuri scapă astfel de rechiziţii, ceea ce, în 1946 şi în 1947, este vital pentru familiile lor. în 1946, în R.S.S.M. se număra aproximativ 90 de kolhozuri, 260 în 1947 şi 346 în ianuarie 1948.
Conducătorii sovietici încercau să explice foametea prin calamităţi naturale. între 1945 şi 1947, ţăranii nu reuşesc să livreze cantităţile de produse solicitate, deoarece, ca urmare a secetei, recolta este modestă.

Pentru a satisface exigenţele statului, ţăranii trebuiau să înlocuiască anumite produse, îndeosebi grâul, deficitar, cu alte produse, după un barem de echivalenţă.

Obligaţiile impuse pentru livrarea de produse de substituţie sunt şi mai grele, deoarece cantităţile cerute depăşesc, în general, media fixată pentru cotele obligatorii.

De exemplu, în 1948, pentru 10 kg de varză trebuie date 6,250 kg de grâu, 7,5 kg de mei, 7,5 kg de secară, 5 kg de hrişcă, 8 kg de porumb sau 20 kg de cartofi.
În 1946, considerat an groaznic în Basarabia, planul colectei este realizat integral.

Ţăranii livrează toate produsele şi rambursează aceeaşi cantitate de grâu care le-a fost împrumutată de stat pentru însămânţare.

Atunci când autorităţile realizează că indicii de plan, raportaţi la condiţiile proaste ale acestui an, sunt excesivi, iau în cele din urmă decizia de a împărţi în trei cantitatea produselor de rechiziţionat. Dar este deja prea târziu.
Arhivele consultate conţin informaţii privind organizarea livrărilor obligatorii.

Un document semnat de către M. Smirnov, delegat al Ministerului Colectelor al U.R.S.S. în Moldova, şi aprobat de CC. al P.C.M. şi de Consiliul de Miniştri al R.S.S.M. la 5 iulie 1944, prevede crearea unei comisii însărcinate cu contabilizarea pământurilor şi animalelor pe lângă fiecare soviet sătesc.

Aceasta putea verifica numărul de bovine şi calcula sau recalcula suprafeţele cultivate de fiecare familie de ţărani.

Declaraţiile false din partea ţăranilor şi indisciplina agenţilor statului sunt sancţionate. CC al RC.M. trimite în regiuni şi în sate brigăzi speciale pentru a stimula participarea ţăranilor la livrările obligatorii de produse către stat.

Reuniunile generale ale contribuabililor, organizate la sate, aveau un caracter ideologic; reprezentanţii organelor de partid şi ai aparatului administrativ trebuiau să convingă ţăranii de necesitatea de a executa ordinele fără a ţine cont de realităţile economice şi sociale, printre care ar fi capacitatea de producţie, mijloacele materiale folosite, necesarul de hrană al populaţiei. Anumiţi funcţionari însărcinaţi cu rechiziţionarea produselor agricole, abuzează de statutul lor.

Ţăranii cu resurse modeste şi cei care nu se pot achita de obligaţiile către stat sunt arestaţi şi maltrataţi.

Aceste excese sunt sancţionate de Biroul CC al RC.M., după cum se arată în anchetele judiciare din anii 1945-1947 din raioanele Orhei, Chişinău, Cahul şi Soroca.

Ţăranii depun numeroase plângeri către organele judiciare împotriva deciziilor arbitrare şi a măsurilor excesive luate de micii funcţionari ai regimului sovietic, dar puţine dintre acestea sunt luate în considerare.

Rechiziţiile sunt un mijloc eficace pentru a demonstra existenţa luptei de clasă în mediul rural. în acest sens, regimul sovietic face o propagandă acerbă împotriva culacului, duşmanul bieţilor muncitori ai pământului.

Şi totuşi, ţinând cont de realităţile socio-economice din Moldova, este greu de vorbit despre existenţa unei „burghezii ţărăneşti” care ar fi putut complota împotriva puterii sovietice.

Pentru a discredita proprietatea individuală în mediul rural, aparatul sovietic îi critică pe toţi cei care refuză să intre în kolhozuri.

In viziunea sovietică, existenţa proprietăţii individuale subminează planul care prevede crearea imediată a kolhozurilor.

În consecinţă, pentru regimul de la sfârşitul războiului apare necesitatea de a reduce la maxim şi a neutraliza puterea reprezentată de chiaburi.

O mare presiune se exercită asupra kolhozurilor pentru a înlătura orice îndoială privind posibilităţile reale ale acestora.

Chiar dacă nu au proprietăţi mai mari de 2 hectare, anumiţi ţărani sunt consideraţi ca făcând parte din „burghezia ţărănească”.

Aceste măsuri erau îndreptate împotriva independenţei economice a mediului rural, independenţă de care se temea aparatul sovietic în perioada ce a urmat imediat după război.

La început, propaganda era un mijloc eficace pentru a convinge ţăranii din Basarabia să intre în kolhozuri.

Confruntaţi cu spiritul conservator al ţăranilor afişat din ce în ce mai mult, autorităţile dispun să aplice forţa.

Aşa cum arată procesul-verbal al şedinţei Biroului CC al P.C.M. din 30 august 1947, aceasta este evidentă prin deportările a sute de familii de ţărani.
La 3 septembrie 1948, Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. hotărăşte ca pentru ţăranii îmbogăţiţi (chiaburi) livrările obligatorii de produse agricole să crească cu 50%, iar livrările de lână cu 100%.

Se introduce livrarea obligatorie de cartofi. Operaţiunile se derulează sub autoritatea delegaţilor regionali ai Ministerului Colectelor, care supraveghează aplicarea riguroasă a sancţiunilor pentru cei datornici.
Rechiziţiile, precum şi totalitatea impozitelor impuse ţăranilor, au drept obiectiv intrarea tuturor ţăranilor în kolhozuri.

Cotele erau variabile în funcţie de tipul de proprietate existentă în mediul rural, ferme colective şi mici proprietăţi individuale.

Pentru acestea din urmă, cotele şi constrângerile fiscale erau enorme.

Presiunea responsabililor din aparatul administrativ devine aprigă prin prezenţa împuterniciţilor ruşi în Moldova.

Moldovenii românofoni, care reprezintă 66% din populaţie ocupau doar 9% din funcţiile administrative. După 1945, condiţiile de viaţă ale ţăranilor din Basarabia degradează.

Statisticile epocii arată că impozitele cresc în doi ani cu aproape 23%.

Foametea apare ca rezultat al acţiunii concertate a mai multor factori negativi: distrugerile provocate de război; etatizarea economiei agricole; instaurarea unui regim politic totalitar care se opune oricărei forme de independenţă economică, seceta din 1945-1946 şi povara rechiziţiilor.

Starea de sănătate a populaţiei se deteriorează din cauza penuriei alimentare. In această perioadă sunt înregistrate peste 2 928 de cazuri de distrofie şi edemuri datorate lipsei albuminei.

Ajutorul alimentar acordat de către autorităţile din R.S.S.M se prezintă sub forma unui împrumut, care trebuia rambursat statului în anul următor.

În 1947 recolta este modestă, dar ţăranii reuşesc totuşi să restituie cantitatea de produse care le-a fost împrumutată, îndeosebi cereale.

Pentru 100 kg de produse rambursate se adaugă, de fiecare dată, o taxă de 10%.
Foametea din 1946-1947 nu apare numai ca rezultat al condiţiilor naturale defavorabile.

Ea nu poate fi explicată numai prin dificultăţile economice cu care se confruntă statul sovietic, deoarece din arhive reiese că, deşi situaţia populaţiei Basarabiei este catastrofală, guvernul U.R.S.S. a hotărât să exporte, în 1946, 1,7 mii. tone de grâu.

Din septembrie până în decembrie 1946, indicele de mortalitate al populaţiei se dublează în zonele rurale ale Basarabiei.

Ajutorul alimentar este foarte prost repartizat şi, în majoritatea cazurilor, ajunge prea târziu în centrele alimentare deschise în kolhozuri şi sovhozuri.
Bilanţul foametei este teribil. în timpul epidemiei de tifos, procentul de mortalitate este extrem de ridicat în raport cu anul 1945. Principala cauză a mortalităţii este distrofia.

In patruzeci de sate din Basarabia s-au semnalat în jur de o sută de cazuri de canibalism.

Apogeul foametei este atins în luna martie 1947, când s-au înregistrat 25 953 de decese, de 5 ori mai mult decât în aceeaşi lună a anului 1946. Numărul victimelor foametei variază între 200000 şi 3 5 0 0 0071. în unele sate, jumătate din populaţie a murit de foame.

De exemplu, în Cazaclia au decedat 1600 de locuitori din 3000. în aprilie 1997, Catedra de Istoria Românilor de la Universitatea de Stat din Moldova s-a hotărât să scrie Cartea albă a foametei din perioada 1946-1947 şi să ridice un monument în memoria victimelor foametei din Basarabia.

S-a alcătuit un chestionar de 20 de puncte şi s-au luat declaraţii de la martori oculari care au supravieţuit foametei, dar şi de la rude ale victimelor care dispun de informaţii cu privire la acest subiect .

Acest episod tragic a fost ascuns de conducătorii sovietici timp de mai multe decenii, atât pe plan administrativ, cât şi de presa epocii.

Moldova Occidentală, dintre Prut şi Carpaţi, a fost, de asemenea, victima foametei, condiţiile climaterice adăugându-se rechiziţiilor.

Potrivit unui raport secret al mareşalului Timoşenko privind „operaţiunile de pe Frontul de Sud în momentul eliberării Basarabiei şi a Bucovinei de Nord”, în primele zile ale „eliberării”, reprezentanţii organelor politice ale Armatei Roşii au organizat în satele şi oraşele Basarabiei numeroase mitinguri, discursuri şi reuniuni.

„Eliberatorii” au adus sute de mii de exemplare de cărţi, ziare şi reviste comuniste şi le-au distribuit populaţiei.

Istoriografia sovietică califică reocuparea Basarabiei în 1944 ca fiind „eliberarea de invadatorii fascişti ger-mano-români”.

Încorporarea forţată a basarabenilor în trupele sovietice este prezentată drept „dorinţa fierbinte” a populaţiei de a se înrola în rândurile Armatei Roşii „pentru a lupta împotriva inamicului până la distrugerea definitivă a acestuia”.

Rechiziţiile forţate de produse alimentare sunt considerate ca act benevol în semn de recunoştinţă pentru „solicitudinea manifestată de partidul comunist şi guvernul sovietic”.

Până în 1989, majoritatea lucrărilor istorice consacrate transformărilor socialiste ale satelor basarabene în primii ani de după război descriu „aspiraţiile crescânde ale ţăranilor către socialism”, acţiunile „chiaburilor şi ale altor duşmani”, care se opun kolhozurilor şi discreditează ideea de colectivizare.

Refuzul de a face parte din kolhozuri este prezentat drept rezultat al agitaţiei antikolhoznice sau act terorist al duşmanilor Moldovei care au contact cu chiaburii, cu naţionaliştii burghezi şi cu un centru antisovietic din afara graniţelor U.R.S.S.

Istoria R.S.S.Moldovenesti precizează că „în momentul dezvoltării mişcării kolhoznice, o parte a chiaburilor a trecut la o formă sălbatică şi nedemnă de luptă, apelând la teroare, asasinate şi banditism”.

Autorii acestei lucrări oferă exemple concrete de activităţi ale „grupărilor teroriste ilegale”, afirmând că în raioanele Drochia, Cimişlia, Chişcăreni, Cotovsc, Orhei şi Străşeni, bande de chiaburi au atacat kolhozurile şi sovhozurile, au incendiat clădirile administrative, au jefuit ţăranii, i-au asasinat pe preşedinţii sovietelor săteşti, pe activiştii de partid şi sovietici. Istoriografia sovietică nu a identificat existenţa unei mişcări de rezistenţă antisovietică în Basarabia şi nu a arătat cauzele care ar fi provocat această rezistenţă, adică teroarea politică, nenumăratele rechiziţii de produse alimentare, foametea din anii 1946-1947, acţiunile vizând alterarea conştiinţei naţionale sub pretextul luptei împotriva naţionalismului, arestările şi deportările în masă.

Cu toată absenţa documentelor, dar având la bază mărturii, istoricii, în frunte cu Ioan Scurtu, au încercat să pună în lumină aspectele rezistenţei antisovietice din Basarabia în lucrarea Istoria Basarabiei de la origini până în 1994.

În ianuarie 1995 a fost publicat un prim studiu în baza documentelor inedite din arhivele KGB.

DEPORTĂRILE

Una dintre caracteristicile regimurilor comuniste din sud-estul Europei a fost trimiterea forţată a unor categorii sociale în alte regiuni decât cele de baştină şi confiscarea bunurilor acestora. Deportarea organizată la 6 iulie 1949 în R.S.S.Moldovenească. a fost unul dintre evenimentele cele mai tragice de după război.

Ea a format obiectul unui plan denumit Operaţiunea Sud. Toate documentele privind această perioadă au fost clasificate Secret sau Strict Secret.
La 6 aprilie 1949, Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. adoptă o hotărâre privind deportarea din R.S.S.M. a familiilor de chiaburi, a foştilor proprietari de terenuri şi marilor comercianţi, a persoanelor care au colaborat cu organele de poliţie româneşti şi germane, ai membrilor organizaţiilor fasciste, cât şi a familiilor categoriilor enumerate.

În aceeaşi zi este adoptată hotărârea Biroului Politic al Comitetului Central al P.C.(b) al U.R.S.S., care aprobă hotărârea Consiliului de Miniştri.

Documentul defineşte toate acţiunile privind această operaţiune: stabilirea categoriilor celor deportaţi, numărul (11280 de familii cu un total de 40850 de persoane), zona de deportare (regiunile Djambul şi Aktiubinsk din Republica Kazahstan, Kurgan, Tiumen şi Tomsk din Republica Socialistă Federativă Rusă, în Siberia Occidentală şi în regiunea autonomă Altai), răspunderea penală pentru evadări definite printr-o rezoluţie a Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 26 noiembrie 1948.

La 11 aprilie 1949, G. Rudi, preşedintele Consiliului de Miniştri, semnează o decizie privind dificultăţile în perceperea impozitelor şi cotei-părţi obligatorii care trebuie livrată la stat din exploatarea chiaburilor.

Acesta constată că la data de 1 aprilie proprietarii chiaburi datorează statului aproximativ un milion de ruble, din care cota-parte în produse este de 2 120 de tone de griş, iar judecătorii populari nu au examinat 400 de dosare ale proprietarilor care sabotează livrările obligatorii de pâine. în acest context, cere să se verifice dacă impozitele stabilite de stat corespund cu situaţia reală a populaţiei impozitate.

Organele financiare responsabile cu colectarea impozitelor trebuie să efectueze un control riguros, iar dosarele privind proprietăţile chiaburilor cu inventarul bunurilor şi veniturilor, cât şi cu achitarea datoriilor, vor fi transmise înainte de 25 aprilie procurorului. Raportul privind executarea acestor măsuri trebuie prezentat cel târziu la 5 mai.

Pregătirile în vederea desfăşurării Operaţiunii Sud sunt însoţite de o întreagă serie de documente; decizia Consiliului de Miniştrii al R.S.S.M. din 28 iunie 1949 „privind deportarea din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a familiilor de chiaburi, foşti proprietari de terenuri şi mari comercianţi” şi cea din 30 iunie 1949 „privind confiscarea şi comercializarea de bunuri ale deportaţilor de pe teritoriul R.S.S.M.” hotărâri care au ca rezultat declanşarea Operaţiunii Sud.
Numeroşi locuitori ai Moldovei sovietice sunt deportaţi în Siberia în perioada 5-7 iulie 1949 (35 786 de deportaţi din care 9 864 de bărbaţi, 14033 de femei şi 11 899 de copii).

Autorităţile au acordat celor mai mulţi un termen de 24 ore pentru a-şi strânge lucrurile înainte de a fi deportaţi, în timp ce alţii au fost îmbarcaţi fără a-şi putea lua nimic cu ei. Casele şi locuinţele rămase sunt distribuite activiştilor sovietici.

Declanşând această acţiune de mare amploare împotriva populaţiei românofone din R.S.S.M., autorităţile sovietice au luat măsuri de evaluare şi comercializare a bunurilor, dar şi de evitare a cazurilor de delapidare.

La 14 iulie 1949, Ministerul Agriculturii al R.S.S.M. a publicat „Dispoziţia privind reglementarea legalizării bunurilor chiaburilor predate gratuit kolhozurilor”.

Estimarea acestor bunuri era făcută de o comisie specială, dar actul evaluărilor era aprobat de adunarea generală a kolhoznicilor. Cu toate directivele Comitetului Central al P.C.(b) al Moldovei şi Consiliului de Miniştrii privind urgenţa acţiunilor programate, comitetele executive raionale au amânat evaluarea şi comercializarea bunurilor până în august, creând astfel condiţii favorabile pentru furtul şi delapidarea acestor bunuri.

Infracţiunile comise au fost discutate în şedinţa biroului Comitetului Central al P.C.M. din 18 octonrbrie 1949. Punctul 14 de pe ordinea de zi se referă la problema „cazurilor de delapidare a bunurilor confiscate de la chiaburi”.

La 9 ianuarie 1950, procurorul R.S.S.M., Osipov, prezintă Comitetului Central al P.C.M. rezultatele controlului efectuat.

La 18 martie 1950, procurorul confirmă aproximativ 80 de cazuri de infracţiuni înregistrate în anul 1949 şi ianuarie 1950 de încălcare a drepturilor omului în ceea ce priveşte libertatea, inviolabilitatea cetăţenilor şi a bunurilor acestora. Aceste infracţiuni au fost comise de 126 de persoane.
Raportul din 10 iulie 1950 prezentat lui Leonid Brejnev, secretar al Comitetului Central al PC.M., de către N. Korneev, supleant al preşedintelui Consiliului de Miniştri al R.S.S.M., la un an după derularea Operaţiunii Sud, precizează că „în virtutea hotărârii Consiliului de Miniştrii al R.S.S.Moldovenești din 30 iunie 1949 N-883-ss (ss: strict secret), comitetele executive orăşeneşti şi cele raionale ale sovietelor de deputaţi ai poporului au confiscat bunuri ale deportaţilor în valoare de 50537502 de ruble”.

Potrivit Dicţionarului de istorie al Republicii Moldova, din 415 371 de moldoveni, locuitori ai Ucrainei, mai mult de 100 000, au fost deportaţi în Siberia şi peste 33 000 în Asia Centrală.

La 1 aprilie 1951 a urmat un nou val de deportări în Siberia (Operaţiunea Nord) a 2617 de persoane (808 bărbaţi, 967 femei şi 842 copii), aparţinând sectei Martorii lui Iehova.
Deşi cei deportaţi au fost reabilitaţi şi repuşi în drepturi, bunurile nu le-au fost nici restituite şi nici nu au fost despăgubiţi.

Suferinţa datorată acestei tragedii şi prejudiciile morale suportate în timpul regimului comunist nu pot fi compensate.

UN ISTORIC BRITANIC ANALIZEAZĂ CAUZELE DESTRĂMĂRII ROMÂNIEI MARI

Cauzele sfârșitului României Mari, sunt indicate cu precizie chirurgicală de către istoricul britanic Dennis Deletant, profesor de studii românești la Universitatea Georgetown și profesor emerit de studii românești la Școala UCL de studii slave și est-europene.

Pe 26 iunie 1940, Guvernul Regatului României primea prima notă ultimativă din partea reprezentanților URSS, în ceea ce privește cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord.

Iată textul trimis de ministrul de externe sovietic, Molotov:

„În anul 1918, România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica sovietică ucraineană.

Uniunea sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi.

Acum când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la Uniunea sovietică.

Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către URSS a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată în marea sa majoritate de Ucraina sovietică prin comunitatea sorții istorice cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională.

Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.

Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:

1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii sovietice Basarabia;

2. Să transmită Uniunii sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România.

Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.”

Este de remarcat că nota ultimativă a sovieticilor nu are niciun fel de susținere în realitate, din mai multe motive. În primul rând, în Basarabia nu a existat niciodată o majoritate ucraineană și nici nu a avut vreo „unitate seculară” cu Ucraina.

Dimpotrivă, încă de la anexarea din 1812 de către Imperiul Rus, majoritatea etnică a fost mereu românească. Aceeași situație este valabilă și în cazul Bucovinei.

În al doilea rând, Basarabia și-a declarat independența în 1918 față de Republica Federativă Rusia. URSS a fost creată în 1922. Așadar, România nu putea să „desfacă” de la URSS Basarabia pentru simplul motiv că Rusia și/sau Uniunea Sovietică nu existau.

Dacă cineva trebuia să primească o compensație, acela era Regatul României, pentru cei 107 ani de ocupație rusească, nicidecum URSS.

Din păcate, Regatul României era prăbușit în interior, de facto, așa că nu a avut cine să răspundă cum se cuvine acestei note ultimative batjocoritoare din partea URSS.

Răspunsul părții române a fost după cum urmează:

„Guvernul U.R.S.S. a adresat guvernului român o notă care a fost remisă la 26 iunie 1940, la ora 10 seara, de către excelența sa d-l Molotov, președintele Comisarilor Poporului și Uniunii Sovietice, comisar al poporului pentru afacerile străine, excelenței sale d-l Davidescu, ministrul României la Moscova.

Fiind însuflețit de aceeași dorință ca și guvernul sovietic de a vedea rezolvate prin mijloace pacifice toate chestiunile care ar putea să producă o neînțelegere între U.R.S.S. și România, guvernul regal declară că este gata să procedeze imediat și în spiritul cel mai larg la discuțiunea amicală și de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic.

În consecință, guvernul român cere guvernului sovietic să binevoiască a indica locul și data ce dorește să fixeze în acest scop.De îndată ce va fi primit un răspuns din partea guvernului sovietic, guvernul român își va desemna delegații și nădăjduiește că conversațiunile cu reprezentanții guvernului sovietic vor avea ca rezultat să creeze relațiuni trainice de bună înțelegere și prietenie între U.R.S.S. și România”.
Ce a urmat este deja istorie.

Cauzele acestei prăbușiri – în doar trei luni -, trebuie însă căutate în interior, nu în exterior. Cu alte cuvinte, ultimatumurile sovietice și dictatul german din august reprezintă efectele unei crize interne masive, care s-a manifestat prin distrugerea instituției Parlamentului, a credibilității partidelor și a oamenilor politici, aleși și plasarea puterii în mâinile unei singure persoane, sprijinită de instituțiile de forță.

Iată ce scria la 1 martie 1942, corespondentul lui „The Times” în România, Archie Gibson (sublinierile ne aparțin):

„Această situație în care se găsește România astăzi derivă dintr-o succesiune de evenimente care își au originea în decăderea sistemului parlamentar. Obosiți de convulsiile politice și confuzionati de succesul regimurilor totalitare în Germania și Italia, românii au renunțat de bună voie la libertățile lor, acordînd puteri nelimitate regelui Carol al II-lea prin plebiscitul din februarie 1938.

În ora fatală care a lovit România în iunie 1940, regele și-a aplecat capul în fața presiunii rusești, în timp ce un regim parlamentar, responsabil în fața electoratului, n-ar fi făcut probabil același lucru. Cedarea Basarabiei și Bucovinei a fost primul dintr-o serie de dezastre care a rupt coloana vertebrală a României și a tîrît-o în alianță cu Germania,o țară cu care ea nu avea nimic în comun.

Politicienii și presa de partid sînt primii de blamat pentru compromiterea sistemului parlamentar și pentru tîrîrea populației românești spre totalitarism, în Camera Deputaților și chiar în Senat reprezentanții națiunii n-au făcut altceva decît să se injurieze unul pe altul, iar uneori au ajuns la bătaie.

Principala preocupare a presei a fost să proclame cu glas tare bănuiala de corupție a miniștrilor, senatorilor și deputaților. Parlamentul și presa au reușit să creeze o falsă imagine a administrațiilor succesive prin exagerarea defectelor unor persoane care,deși departe de a fi ireproșabile, reușiseră totuși să facă ceva pentru țară”. (Conform Dennis Deletant, Studies in Romanian History, București, Editura Enciclopedică, 1991, p.243, recenzat de http://www.Timpul md.).