CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Diferențierea dintre români și vlahi este un efect al propagandei ruse

Imagini pentru vlahi romani photos

Vlahii timoceni sunt români autentici

 

 

Acad. Ioan Aurel Pop: „Diferența dintre români și vlahi, efect al propagandei ruse”

 

S-a spus și s-a scris adesea că numele de România a fost „inventat” sau folosit pentru prima oară de către un autor grec, Dimitrie Philippide, pe la 1816, când el publica la Leipzig lucrările Istoria României și Geografia României, referindu-se în linii mari la spațiul vechii Dacii traiane.

Unii au crezut sincer și mai cred că toponimul de România a apărut realmente ex nihilo la începutul secolului al XIX-lea, din rațiuni politice artificiale și în spirit naționalist modern.

În legătură cu această convingere se află și o alta, curentă și acum în anumite zone ale spiritualității europene: valahii au fost o populație difuză, disparată și neprecizată în Evul Mediu, cu mai multe ramuri și componente; dintre anumiți valahi, s-ar fi format în epoca modernă, odată cu națiunile de tip modern, românii. Cu alte cuvinte, valahii și românii ar fi două popoare (etnii) predominant romanice, aflate în succesiune: întâi ar fi fost vlahii și apoi românii.

Impunerea unor asemenea idei tendențioase, cu substrat politic, legate de diferențele dintre vlahi/valahi și volohi sau dintre moldoveni și români, fără nicio bază științifică, s-a făcut, în mare măsură, datorită propagandei rusești și apoi sovietice, însușite și perpetuate până astăzi în anumite cercuri și de anumite state.

Text este extras din articolul „Serbia. Catastrofa lingvistică, numită „limba vlahă”, demontată de academician Alexandrina Cernov: Valea Timocului nu va avea o „limbă vlahă” funcțională” și reprezintă Discursul de recepție la Academia Română al istoricului Ioan Aurel Pop.

romaniabreakingnews.ro

19/03/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Istoria vie a Basarabiei si deznationalizarea de la est de Prut.VIDEO

Au trecut 200 de ani de când, prin semnarea Păcii de la Bucureşti, încălcând toate normele de drept ale vremii, Turcia ceda Rusiei o parte a Moldovei, situată între Prut şi Nistru.

Numit de atunci „Basarabia”, acest teritoriu, locuit în majoritate de români, a fost supus unei politici intense de rusificare şi de colonizare, mai întâi prin politica expansionistă ţaristă, care a fost continuată mai târziu cu atrocităţile comise de puterea bolşevică.

Împreună cu invitaţii acestei ediţii speciale , vor fi evaluate consecinţele acestor politici asupra populaţiei româneşti din acest spaţiu.

 

 

 

 

 

 

 

15/11/2016 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

TRANSILVANIA INTERBELICĂ SI REROMÂNIZAREA CA REACȚIE LA POLITICA DE MAGHIARIZARE FORȚATĂ

REROMÂNIZAREA  ÎN TRANSILVANIA INTERBELICĂ

Conceptul de reromânizare este cunoscut mai ales pentru perioada de după 1930, în regiunea locuită majoritar de secui.

Reromânizarea a fost acuzată, de către reprezentanţii revizionismului maghiar, ca fiind o acţiune inventată şi condusă de Statul Român pentru a lovi în maghiarimea transilvăneană. Documentele de arhivă demonstrează, însă, că reromânizarea – în domeniul onomasticii şi toponimiei – a început în 1919; a fost o acţiune spontană a românilor; nu a fost dirijată de Stat; s-a manifestat începând cu zona de Vest a Transilvaniei.
Reromânizarea a fost o reacţie la violenta politică de maghiarizare dusă mai ales după 1867, din momentul constituirii Austro-Ungariei.

A fost o politică de stat a Ungariei. O serie întreagă de legi o indică – din 1868 până în 1917, vârful de lance reprezentându-l Legile Apponyi din 1907. În anumite domenii, procesul de maghiarizare a fost desfăşurat conform unor planuri alcătuite de instituţii particulare, sub coordonarea Statului.

Cea mai cunoscută este societatea condusă de Telkes Simon, care a publicat, la Budapesta, în 1898, volumul „Cum să maghiarizăm numele de familie”.

 

 

 

https://i0.wp.com/www.dantanasa.ro/wp-content/uploads/2013/02/Simon-Telkes-Hogy-magyarositsuk-a-vezet%C3%A9kneveket.jpg

 

 

 

 

 

Aparent era doar o iniţiativă privată. În realitate, Societatea respectivă se constituise sub patronajul Statului – politica de maghiarizare fiind o acţiune de Stat.

Faptul e dovedit de numeroasele acte guvernamentale în susţinerea Societăţii pentru schimbarea numelui: 7 decembrie 1895 – ordin al ministrului Finanţelor, Lukacs Laszlo, repetat pe 24 septembrie 1896; 16 februarie 1896 – ordin al baronului Daniel Erno, ministrul Industriei şi Comerţului; 3 iulie 1896 – ordin al ministrului Agriculturii, Darany Ignacz; 28 august 1896 – ordin al ministrului Instrucţiei şi Cultelor, Iulius Wlassics; tot în 1896, un ordin al ministerului Justiţiei.

Telkes Simon scria:

 

„Aşa cum prin botez, creştinul devine membru al comunităţii creştine, tot aşa, prin maghiarizarea numelui de familie, prin botez naţional, cel cu nume străin este primit în societatea maghiară, în rândurile adevăraţilor fii ai Naţiunii. (…) Maghiarizarea numelui de familie îl face maghiar (…), maghiarizarea are un mare rol în consolidarea şi unificarea Naţiunii noastre”.
Timpul a dovedit că Telkes Simon s-a înşelat.

Ca orice lucru impus unei Naţiuni conştiente de sine, şi maghiarizarea forţată a numelui a fost dezavuată de majoritatea românilor, imediat după Unirea din 1918.

Telkes Simon scrisese cu fermitate: „Cei ce poartă nume maghiare nu-şi repudiază niciodată sentimentele maghiare şi nici nu-şi minimalizează obligaţiile faţă de Naţiune şi de Patrie. (…) Maghiarizarea numelui este un jurământ de credinţă, o angajare patriotică”. Numai că, „angajarea” fusese impusă.

De aceea, după 1918, românii cu nume maghiarizat şi-au arătat sentimente româneşti, şi-au recunoscut obligaţii faţă de Naţiunea Română, de Patria românilor, nu de aceea a ungurilor.
Reromânizarea, ca acţiune spontană şi individuală, a început în 1919 în Vestul Transilvaniei.

Se păstrează câteva mii de cereri de reluare a vechilor nume româneşti în Arhiva Consiliului Dirigent; printre ele: Fond. I. Administraţie Generală, dosarele 9, 17, 18, 19, 20, 21 – toate din 1920; Fond. A Secţia Prezidială, dosarele 28, 33, 35, 38, 40, 41, 42, 43, 45 – toate din 1921 ş.a..

De multe ori, cei care cereau revenirea la vechile nume româneşti, indicau şi condiţiile şi anul în care li se impusese maghiarizarea.
O mare rezistenţă s-a înregistrat din partea funcţionarilor unguri – care, în cele mai multe cazuri şi-au păstrat posturile şi în cadrul României Mari – la reluarea vechilor toponime româneşti.

Rezistenţa aceasta, începută în 1919, s-a menţinut întreaga perioada interbelică; este prezentată în multe documente ale unor instituţii ale Statului Român, dar şi în presă sau de către Liga Antirevizionistă Română.

Un document al acesteia din urmă, datând din 1934, consemna păstrarea, în foarte multe cazuri, a denumirilor maghiare impuse după formarea Austro-Ungariei în 1867.

Situaţia era generală în statele succesorale -România, Cehoslovacia, Iugoslavia: „Nu se respectă numirile oficiale ale comunelor din teritoriile atribuite prin tratate acestor state – ele fiind trecute cu numele maghiare ce s-au fixat în urma aplicării Legii ungare a numelor comunelor”, votată de Parlamentul de la Budapesta la 8 noiembrie 1896 şi promulgată la 15 februarie 1897.

(Arhiva LAR, dosar 436, f.5.)
Reromânizarea a avut loc şi în domeniul culturii: s-a revitalizat viaţa culturală românească din Transilvania; au apărut sau reapărut publicaţii româneşti; s-au înfiinţat instituţii culturale româneşti sau au fost reînfiinţate cele dizolvate de statul maghiar.

Şi în acest plan, al culturii, procesul a început din 1919 şi a fost spontan, neimpus de Statul Român, ca o reacţie a păstrării conştiinţei de neam a românilor.
De exemplificat procesul reromânizării în domeniul culturii prin reînfiinţarea Despărţământului ASTRA din zona secuiască, în toamna lui 1919.

Preşedinte al acestuia a fost ales protopopul Aurel Nistor, care considera că „românii din Secuime sunt doritori de muncă pentru răspândirea scrisului românesc până în cea mai ascunsă colibă”.

Înştiinţat de reînfiinţarea Despărţământului, Nicolae Iorga scria: „ Mai mare bucurie nu pot avea decât văzând cum cultura noastră pretutindeni creşte puterile Neamului în ţara mărită”. („Neamul Românesc” din 4 octombrie 1919)
Există şi un al treilea plan al reromânizării: cel bisericesc.

În 1912 fusese înfiinţată Episcopia de Hajdudorogh – greco-catolică, cu oficierea slujbei în limba maghiară; scopul era maghiarizarea românilor greco-catolici. Iniţial, Episcopia cuprindea 83 parohii româneşti din Vestul Transilvaniei (cu 73.255 suflete); episcopul era rutean.

În acelaşi an vor fi subordonate Episcopiei şi parohiile greco-catolice din zona secuiască; cu toate că greco-catolicii de aici protestaseră în cadrul Congresului de la Blaj (17 februarie 1912) şi în Adunarea Bisericească Naţională de la Alba-Iulia (28 mai 1912).

Imediat după Marea Unire, la 28 februarie 1919, va avea loc la Târgu-Mureş Congresul mixt preoţi-învăţători-credincioşi greco-catolici români din Secuime, condus de protopopul Ilie Câmpeanu, care se reîntorsese cu Armata Română după un refugiu de peste doi ani.

S-a hotărât ruperea de Episcopia de Hajdudorogh şi reînfiinţarea Vicariatului greco-catolic din Secuime, de care să aparţină „toţi credincioşii greco-catolici, chiar şi aceia cari şi-au uitat limba maternă română”.

În punctul III al Rezoluţiei adoptate se scria:

„Pe baza Hotărârii de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918, cerem crearea tuturor acelor instituţii bisericeşti, culturale, cari vor fi chemate să asigure dezvoltarea naţional-culturală a Poporului Român din Secuime”.

Reromânizarea – privită în sensul reafirmării românismului populaţiei majoritare a Transilvaniei – a fost un proces dorit şi generat de această populaţie; spontan; început imediat după Unirea din 1918; neimpus de autoritatea de Stat românească; era, aşadar, o afirmare a conştiinţei naţionale româneşti şi o dovadă a eşecului politicii violente de maghiarizare condusă de statul maghiar din 1867.

 

 http://www.condeiulardelean.ro/ prof. univ. dr. Petre Ţurlea (Ploieşti).

 

 

12/08/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, LUMEA ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: