CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Televiziunea naționala sârbă şi jocurile propagandei antiromâneşti. VIDEO

 

 

 

 

 Timocul  este o regiune situată în nordul peninsulei Balcanice (în estul Serbiei și nord-vestul Bulgariei), de-a lungul văii râului Timoc și în zonele montane adiacente acesteia. Este formată din județele sârbești Branicevo, Morava de Est, Bor și Zaječar, precum și regiunea bulgară Vidin. Uneori, regiunea este numită şi Tribalia (după tribali, o ramură a dacilor din antichitate care a trăit în nord-vestul Bulgariei de azi).

În această regiune trăiește o importantă populație românească, numită de către slavi „rumuni” sau „vlasi” (vlahi). Conform recensamântului sarbesc din 2011, aceasta comunitate numără 35.330 de persoane în documente, dar prin prisma unor numărători paralele recensămintelor oficiale, extrapolate cu numărul gospodăriilor și a numărului de copii care încep școala și sunt nevoiți să urmeze un an pregătitor de limba sârbă, se estimează a fi acolo în jur de 300.000 de români.

Sârbii au pus mâna pe prada Timoc, cu românii de acolo cu tot, în urmă cu 200 de ani.

În urma Păcii de la Adrianopole din 1829 și prin Hatișeriful de la 1830, Serbia a obținut autonomia în cadrul Imperiului Otoman și solicită anexarea județelor majoritar românești, Timoc și Craina având protecția Rusiei, care avea trupe în Țara Românească (perioada regulamentului organic).

Printr-o intervenție militară trei ani mai târziu, acestea sunt ocupate, iar granița cu Bulgaria este stabilită pe râul Timoc. În acest mod, se realizează pentru prima oară despărțirea românilor din Timocul sârbesc de cei din Timocul bulgar.

De asemenea, pentru prima dată în istoria sa, Serbia ajunge să se învecineze cu Țara Românească şi inițiază imediat un program agresiv de asimilare forțată a românilor din Timoc.

Dascălii români au fost înlocuiți de alții sârbi, care nu vorbeau româna. Toți locuitorii au fost forțați să-și modifice numele adăugând terminația „ici, ovici sau evici” şi să dea noilor născuţi prenume sârbeşti.

Procesul de asimilare forțată a românilor din Timoc a durat pe tot parcursul timpului și a crescut în intensitate și complexitate. Biserica Ortodoxă Sârbă a distrus sau “colonizat” peste 80 de biserici şi mănăstiri româneşti din Timoc, dupa 1830, atunci când acest teritoriu a intrat sub jurisdictia sârbă şi a interzis în bisericile ortodoxe slujbele în limba română. Şcolile româneşti au fost de asemenea desfiinţate şi înlocuite cu şcoli în limba sârbă.

Ultima reconfigurare teritorială  în spațiul timocean a avut loc în 1919, când în urma tratatului de la Neuilly sur Seine sunt anexate Bulgariei mai multe teritorii, printre care și o mică regiune situată între râul Timoc și Munții Balcani, pe care bulgarii o denumeau Timoško și care era alcătuită din 8 localități (dintre care 7 erau curat românești și una bulgărească).

Acest ţinut a intrat pentru o scurtă perioadă în componența Bulgariei între 1941 și 1947.

Vlahilor/românilor din Valea Timocului (Serbia), vorbitori de limbă română, nu le sunt acordate drepturi, deși sunt mult mai numeroşi comparativ cu  românii din Voivodina. Statisticile și politica guvernului sârb comit voit o segregare între românii din Voivodina și cei din Valea Timocului.

În unele declarații ale guvernului sârb se recunoaște că: „membri ai acestei populații, fără îndoială, au caracteristici asemănătoare cu cele românești, iar limba și folclorul conduc spre varianta originii lor românești.Reprezentanții minorității vlahe susțin originea lor română”, însă încă se face o diferență majoră între cele două grupuri etnice.

Biserica ortodoxa sârbă se manifestă constant ca un mare duşman al românilor, iar prin ea au fost sârbizaţi sute de mii de români.

Vlahii/românii constituie o minoritate reprezentativă în plasele Kucevo, Boljevac, Zagubica, Bor, Majdanpek, Petrovac, Golubac, Negotin, Zajecear.

România încearcă de un timp încoace să deschidă un consulat la Bor, însă autoritățile sârbe nu au permis acest lucru.

În unele zone locuite de români, au fost instalați refugiați sârbi din fostele teritorii iugoslave, fapt care a dezechilibrat proporțiile etnice, în defavoarea românilor.

Timocul sârbesc are o populație de 712.050 de locuitori. Majoritatea populației este oficial de etnie sârbă, însă anumiți lingviști și oameni de știință, precum și organizațiile românești din Estul Serbiei ridică numărul românilor la 300.000 de locuitori.

Aceste estimări se bazează pe faptul că recensămintele sârbești din secolul 19 consemnau peste 150.000 de români, reprezentând 10% din populația Serbiei și majoritatea absolută a estului Serbiei. La acestea se adaugă sporul natural demografic, precum și considerentul că nu a existat niciodată un exod al populației românești din zonă.

Românii din Timoc au în prezent două opţiuni: să se declare sarbi, sau să se declare  într-o primă fază”vlahi”, pentru  ca apoi tot sârbi să devină prin deznaţionalizare.

Politica duşmanoasă a sârbilor faţă de români şi România trebuie să dea de gândit conducerii ţării noastre !

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/valea-timocului/

 

 

 

 

Anunțuri

14/01/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

Tiraspol, 17-18 decembrie 1917- Primul Congres al Moldovenilor din stânga Nistrului hotărăşte Unirea cu Basarabia și implicit cu România

Tiraspol (17-18 decembrie 1917) Primul Congres al Moldovenilor din stânga Nistrului care hotărăsc Unirea cu Basarabia și pe cale de consecință cu România

La Tiraspol s-a desfășurat în zilele de 17-18 decembrie 1917 Primul Congres al Moldovenilor din stînga Nistrului, o consecință directă a Congresului Ostașilor Moldoveni din 20-27 octombrie 1917 de la Chișinău, la care a fost proclamată autonomia fostei Basarabii țariste.

La Congesul de la Tiraspol au participat delegați reprezentanți a circa 20 de localități din județele Tiraspol și Balta, 47 ostași din garnizoana locală și alte orașe din regiune și o delegație oficială a Sfatului Țării din care făceau parte și Pantelimon Halippa, Anton Crihan, Gheorghe Mare și Vasile Gafencu. De asemenea prezent la reuniune, în calitate de ziarist, a fost și Onisifor Ghibu, pe atunci redactor al gazetei Ardealul.
Dezbaterea principală s-a axat în jurul deciziei privind viitorul moldovenilor din stînga Nistrului și anume rămînerea în componența Ucrainei sau unirea cu Moldova. Decizia a fost amânată, convenindu-se la convocarea unei Adunări Naționale la care să participe toți împuterniciții satelor moldovenești din stînga Nistrului din guberniile Hersonului și Podoliei.

Congresul din 17-18 decembrie de la Tiraspol s-a rezumat la ideea unirii regiunilor românești din stînga Nistrului cu Basarabia.

Congresul Moldovenilor din stînga Nistrului a pus în discuție mai multe probleme de larg interes pentru populație, la fiecare capitol fiind adoptată cîte o rezoluție. Privind chestiunea școlară (Voprosul despre școli) se stipula introducerea generalizată a limbii moldovenești și a alfabetului latin;

În chestiunea bisericească (Voprosul despre biserici) s-a decis ca slujbele din satele moldovenești să se facă în limba moldovenească;

În chestiunea militară (Voprosul militar) s-a hotărît înființarea de polcuri moldovenești comandate de ofițeri moldoveni; în chestiunea spitalelor și judecătorilor s-a stabilit ca în toate activitățile să fie utilizată limba norodului moldovenesc, iar actele și legile să fie traduse în limba moldovenească.

Venind în ajutorul moldovenilor de peste Nistru, pentru a-i susține, Congresul Militarilor Moldoveni din toamna anului 1917 de la Chișinău, care a proclamat autonomia Basarabiei, prin renumita rezoluție privind crearea Sfatului Țării, le-a oferit zece locuri în viitorul parlament al Basarabiei. Au dat curs acestei invitații moldoveni născuți în stânga Nistrului precum Ștefan Bulat, Toma Jalbă, care au devenit deputați în Sfatul Țării.

Activismul moldovenilor din Transnistria a culminat la 17 decembrie același an, când la Tiraspol a avut loc primul congres al românilor transnistreni.

În virtutea conjucturii politice, după unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918, teritoriul de peste Nistru a rămas în zona de influență a Ucrainei, iar în 1924 aici a fost formată Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, cu capitala la Balta.

 

 

Casa-Eparhiala_Congresul_Militarilor_Moldoveni

TRANSNISTRIA DE-A LUNGUL ISTORIEI

Denumirea de Transnistria este regiunea care se întinde pe o suprafaţă de aproape 40.000 de kilometri între râurile Nistru şi Bug, fiind mărginită la sud de Marea Neagră, iar la nord de râul Liadova, frontiera nordică ajungând până la aşezarea Jmerinca de pe Bug.

În 1924, o parte a acestei regiuni, aparţinând Republicii Sovietice Ucraina, a fost transformată în ”Republică Autonomă Moldova” cu capitala la Balta, o diversiune menită să ţină în şah statul român şi a reaminti permanent pretenţiile sovietice asupra Basarabiei.

Constituirea Transnistriei, al cărei nume însemna „dincolo de Nistru”, ca o entitate geografică separată a fost un act deliberat. O provincie cu acest nume nu existase niciodată, înainte de eliberarea  regiunii de către armatele româno-germane.

Bogdan Petriceicu Hasdeu arãta cã pe la 1230 exista o populatie româneascâ compactã în Podolia Volnîi, numitã si Ţara Bolohovenilor. Aceastã populatie se mai regãsea încã si in 1849 compact, in numãr de aproximativ 500.000. Acestã ramurã nord esticã a fost in cea mai mare parte asimilatã, dar mai la sud altul a fost destinul bãstinasilor.

Pânã în secolul al XVI-lea, Lituania stãpânea regiunea din estul Nistrului la nord de Dubãsari, iar la sud stãpîneau tãtarii nohai, populatia era însã româneascã… De altfel, o serie de cãlãtori, geografi si prelati care au strãbãtut zona, ca Gian Lorenzo D’Anania, Giovani Botero, Nicolo Barsi au depus mãrturii asupra caracterului etnic românesc al aestui teritoriu, in cãrti publicate cu mult înainte ca împãrãtia rusilor sã treacã Bugul, in 1792.

In aceea vreme, ucrainienii locuiau la coturile Niprului, dar unul din coturile cele mai importante ale Niprului se numeste „Voloschi ” care înseamnã „moldovenesc”. In 1455 cetatea Lerici, de la gura Niprului, arbora capul de zimbru, iar negustorii plãteau vama domnitorilor Moldovei. Nu este deci surprinzãtor ca in 1679 Duca Vodã sã fie Domn al Moldovei si Hatman al cazacilor. O serie de acte medievale atestã daniile pe care le fãceau domnitorii Moldovei supusilor lor pentru serviciile aduse, in acastã parte a Tãrii Moldovei de dincolo de Nistru.

Dupã rãzboiul ruso-turc din 1735-1739, tratatul de pace dintre cele douã puteri se intitula: „Statutul pentru stabilirea de cãtre Rusia si Turcia, a granitei Moldovei pe Bug” tratat incheiat la 12 septembrie 1740. In 1766, guvernul rus trimite pe cazacul Andrei Constantinov dincolo de Bug în recunoastere. Acesta arãta cã nu a gãsit nici un supus rus si nu a uzit decît vorbã moldoveneascã si tãtãrascã… Cînd Imperiul Tarist trece Bugul in 1792, tîrgurile din Transnistria erau Balta, Nani, Ocna, Bîrzu, Movilãu, Moldovca, Dubãsari, Suclea, Rîmnita, Moldovanca, Oceac etc.

Protoereul rus Lebentiev in lucrarea sa „Ucraina Hanului”, apãrutã la Cherson in 1860, recunoaste si el cã moldovenii sunt cei mai vechi pe acele locuri. Acelasi lucru este recunoscut si in Marea Enciclopedie Rusã din secolul trecut. Lingvistul sovietic Serghieski recunostea, în 1936, cã românii şi ucrainienii au ocupat deodatã acele locuri,”dacã nu mai repede românii”.

TRANSNISTRIA 1917

 

„Fraţii noştri şi neamurile noastre cari suntem moldoveni dintr-un sânge, cui ne lãsaţi pe noi moldovenii cei ce suntem rupţi din coasta Basarabiei şi trãim pe celãlalt mal al Nistrului? Fraţilor nu ne lãsati, nu ne uitati! Iar dacã ne veti uita, noi vom sãpa malul Nistrului si vom Îndrepta apa pe dincolo de pamântul nostru. cãci mai bine sã-si schimbe râul mersul, decât sã rãmânem noi moldovenii despãrtiti unii de altii.”
(Din cuvântarea soldatului TOMA JALBA din Transnistria la adunarea ostasilor moldoveni tinutã la 21 octombrie 1917 la Chisinãu).

CHEMARE FRAȚILOR MOLDOVENI

Au ajuns o vremi, in cari toate natiunili sau scos drepturili sale, iar noi moldovenii am rãmas mai pe urmã al toatelor neamuri- ca cum ar fi rãtãcit un cârdisor de oi de la toatã turma. Noi, fratilor, am dormit si nu a avut cine ne trezi, pân ci nu o mers alte neamuri pe lângã noi, bucurându-se sub steagurile sale. Iatã noi, ceia ci ne-am trezit si, înfierbântându-se sângele cel frãtesc in noi ne-am pornit ca sa trezim pãrintii, fratii si surorile, ca împreunã cu totîi sã tie arãtãm- ca se stii toate natiunile cã si noi suntem un neam bogat, delicat si foarte cult.

Pentru aceea noi fierbinte vã poftim pãrintilor, fratilor si surorilor moldoveni ca sã ne adunãm cu totii astãzi si împreunã sã ne ridicãm steagul natiunii (nãrodului) nostru. Foarte fierbinte vã poftim ca sa va adunti alesi frati câti doi oameni din tot satu moldovenesc cari trãim pi malul stâng al Nistrului, la întâiul congres moldovenesc unde au sã si deslege toate dreptetele cinstitului Neam Moldovenesc in orasul Tiraspol la 17 Decabre 1917 an în Ispoln. Comiteta Soveta R., S.i Cr. Dep.

Lumenarea (programul congresului)

CI NE TRBUI NOU.
„Cap.l. Ni trebui nou scola sã fii în limba narodului moldovenesc. Ca fii ste care moldovan sã stii cel învatî pi dînsu.
Cap.2. Invãtãtura afarî de scoli (adicã) biblioteca sã fie pi limba moldoveneascã ca sã putem noi Moldoveni a ne lumena mai bine in lume de cum am fost pãn amu.
Cap.3. Rugãciunea in sfînta Bisericã sã fii pi limba Narodului Moldovenesc, ca fiisticare Bãtrîn sau Tînãr sãn-taleag, cu ci fel di rugãciune merge preutul pentru dînsii în – naintea lui Dumnezeu.
Cap.4. Trebui ca sã fii judecãtori curat moldoveni, ca judecata sã fii întaleaptã pintru Moldovanu nostru, si ca sã puatã fiistecare cu gura lui a spune tuatã durerea sa la judecatã.
Cap.5. Doftorii trebui sã fii cu stirea limbii moldovenesc. Ca sã puat el, întaleje ceea ci ia spune bolnavul moldovan. 
Cap.6. Deci noi moldovanii nam fost învatatî pîn amu, pentru cã ni au fost opritî disteptarea sî lumenarea Neamului Nostru in limba Nuastrî Moldoveneasc.”

Odatã cu miscãrile revolutionare din 1917, moldovenii transnistreni încep sã se organizeze: la congresul lor in 17/18 dec.1917, tinut la Odesa, cer „lichirea Transnistriei de Basarabia”. Ce s-a mai cerut la acel congres s-a mai cerut in 1989 (!) la Chisinãu: scoala, liturghia si judecãtile sã se facã in limba românã, sã se foloseascã alfabetul latin… Dovada cea mai de netãgãduit a caracterului românesc al tinutului dintre Nistru si Bug este crearea de cãtre soviete la 12 octombrie 1924 a Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldovenesti, cu capitala la Balta. Aceastã republicã cuprindea in granitele sale jumãtate din cei peste un milion de români dintre Nistru si Bug.

Suprafata acestei republici era de 7516 kmp si era organizatã in 11 raioane. Este foarte interesant ca in acea perioadã acestor români li se accepta grafia latina. La un congres al Sovietelor din republicã s-a cerut ocuparea Moldovei si formarea unui stat moldovenesc cu capitala la Balta, ceea ce atestã , de fapt, o datã in plus caracterul etnic românesc al acestei provincii. Dupã 1940, Stalin dezmembreazã atât Basarabia care pierde judetele Bolgrad, Izmail, Cetatea Albã, Hotin cât si RASS Moldoveneascã care pierde raioanele Cruti, Balta, Bîrzu, Ocna si Nani in favoarea RSS Ucraina.

GENOCIDUL DIN 1931-1933 DIN TRANSNITRIA

In Republica Sovieticã Socialistã Autonomã Moldovenescã populatia a refuzat colectivizarea. Drept care in iarna 1932/1933 Stalin a trimis in republicã bandele criminale ale G.P.U.-ului care au asasinat si batjocorit dincolo de orice chipuire pe tãrani. Acestia, nesupunându-se colectivizãrii, parte an fost împuscati, parte au fost deportati in Siberia. Multi au încercat sã se salveze in România trecând Nistrul. Iatã câteva cazuri care întregesc imaginea genocidului:
• In data de 23 Februarie, pe la miezul noptii, pe malul sovietic din fata comunei Olãnesti – Romãnia s-au auzit impuscãturi puternice care au durat 20 de minute. Tipetele de groazã, rãcnetele celor muribunzi sau rãniti se îtretãiau cu tãcãnitul armelor rusesti. Dupã un timp pe malul românesc au început sã aparã grupuri de refugiati. Privelilistea lor era înspãimântãtoare: groaza li se citea pe fatã, erau plini de sânge, aveau hainele sfâsiate. Din peste 60 câti s-au pornit au mai ajuns 20. 8 fiind grav rãniti, erau sustinuti de ceilalti. Printre victime fiind femei, copii, femei însãrcinate. O altã subunitate a armatei rosii urmãrea, un alt grup de tãrani care fugeau spre malul românesc. Un grup s-a rupt de grupul mare care a fost prins de focul mitralierelor si a scãpat ca prin minune. Cei mai multi au murit in ceea ce a fost denumit Masacrul de la Olãnesti.

• Prin punctul Poiana, judetul Orhei, în data de 25 Februarie, au trecut 6 familii de moldoveni din satele Ecaterinovca si Molovata, din tinutul Dubãsarului. Cinci familii, 22 de suflete, au fost împuscate de grãnicerii sovietici.

• La 4 Martie la ora 3 dupã amiaza pe malul Nistrului, in fata Tighinei, Teodor Crãianov din satul Caragaci cu sotia si 2 fiice, au trecut cu sania pe malul românesc. Peste 2 ore din acelasi sat Nichita Bucovanu cu sotia, fiul sãu Mihail si cu un copil mic de 5 luni s-a hotãrât sã facã la fel. O ploaie de gloante s-a abãtut asupra saniei. Calul a fost omorât si sania a rãmas in mijlocul fluviului. Bãrbatul a luat copilul cel mare in brate si a început sã fugã înspre malul românesc. Aici l-a nimerit un glonte. Sotia lui cu copilul cel mic au întepenit in sania rãmasã in mijlocul Nistrului. A doua zi sania a fost luatã de soldatii sovietici iar trupurile inghetate an fost aruncate pe gheatã.

• In ziua de 5 Martie, la ora 10 dimineata, in apropriere de punctul Rezina, judetu1 Orhei, incercand sã fugã peste Nistru din Republica Moldova in Romania a o familie compusa din sot, sotie, un fiu de 7 ani si fetita de 8 luni a avut un deznodãmânt tragic. Grãnicerii sovietici au deschis focul imediat ce familia s-a îndepãrtat de mal. Bãrbatul a fost omorât pe loc; mama cu fetita in brate a fost rãnitã, iar bãietasul de 7 ani a început sã fugã spre malul românesc, strigând „ajutor!”. A cãzut rãpus de gloantele sovietice la 10 pasi de malul sperantei. Mama rãnitã cu copilita in brate de abia s-a putut târî pânã la malul românesc unde a fost internatã in spitalul din satul Ciorna.

• La punctul de frontierã Ciucat (Romania) s-au prezentat 2 copii, care au comunicat cã familia Zenhan: mama – Dominica cu 5 fiice (Maria de 19 ani, Daria de 17 ani, Natalia de 14 ani, Tatiana de 12 ani si Serafina de 10 ani ) s-a pornit sã treacã Nistrul pe gheatã. Maria care mergea in fatã a nimerit într-o spãrturã in gheatã. La strigãtele ei a alergat Daria, pe care Maria a tras-o dupã ea sub gheatã. Mama cu fiica ei Natalia au avut aceiasi soartã. Din întrega familie au scãpat numai cele mici: Tatiana si Serafina, pe care le-au luat grãnicerii români.

• La orele 1 noaptea, in 22 Martie, populatia din comuna Sucleia a fost trezitã din somn si îndreptatã spre Tiraspol spre a fi deportatã in Siberia. 60 de tineri au fugit de sub escortã spre Nistru. In Romania au ajuns doar 45, multi dintre ei rãniti grav.
A fost un carnagiu caracteristic pentru puterea comunist asiaticã de la Moscova.

  În iunie 1941, trupele germane și române au atacat Uniunea Sovietică şi în înțelegere cu Germania (v. Tratatul de la Tighina), România a preluat administrarea teritoriului dintre Nistru și Bug („Pivdennîi Buh” în ucraineană), de la Bar (Ucraina), în nord, până la Marea Neagră, în sud, pe care l-a administrat sub numele de „Transnistria”  (1941-1944)).

Această situație a rămas în vigoare până în august 1944, când trupele sovietice au revenit în Transnistria și în Basarabia (Moldova de Est).

Tratatul de pace de la Paris din 1947 a dat Basarabia, nordul Bucovinei și Transnistria Uniunii Sovietice, iar limba rusă şi diviziunile administrative sovietice și denumirile rusești ale teritoriilor au fost din nou oficializate.

 

 

 

 

Transnistria_Governorate

 

 

DREPTUL VALAH

„O comisiune strãinã a fost însãrcinatã sã facã in Transnistria o anchetã, originalã pe timp de rãzboi. Surprinsi cã din toate provinciile din EUROPA, aflate sub arme, singurã Tara de dincolo de Nistru, administratã in regim românesc, nu se prezintã cu anumite stãri si incidente si cã tui temperament într-adevãr pacific o caracterizeazã, în contrast ca de la alb la negru, fatã de toate celelalte tãri, admnistratia statului, care conduce rãzboiul continental, a trimis încoa o seamã de specialisti, alesi dintre cei inai documentati, ca sã se informeze.

Tara de peste Nistru cuprinde si fosta republicã Moldoveneascã, masa românilor e compactã si amestecul de douã educatii si de mai multe neamuri de oameni, era cât se poste de propice pentru tot felul de conflicte, care , in timpul luptelor pe front, puteau sã stinghereascã si operatiile militare. Dacã se tine seama si de ciocnirea intereselor particulare ale fiecãruia cu ale celorlalti, urzeala obisnuitã a fondului pe care se înfiripeazã evenimentele de ordin colectiv, linistea valahã din teritoriile examinate era si mai greu de explicat. Intr-o tarã cu viatã normalã se analizeazã cauzele de conflict; cu atât era mai interesant ca in timpul unei vieti de conflict permanent sã fie cunoscutã cauza de liniste dovedita pretutindeni si egalã.

Ofiterul de stat major, care mi-a povestit amanuntele împrejurarii, un distins ingininer, obiectiv si observator subtil, in confuzii, al punctului psihologic, a urmãrit la fata locului ancheta, întreprinsã de comisiunea stãinã cu scopul sã aplice, dacã era ceva de aplicat, metodele românesti in restul Europei, unde agitatia si harababura dau de gândit. Orientarea care a dus la stabilirea cauzei de pace in rãzboi, a venit de la un înalt magistrat, consilier sau prezident al unei curti de apel din Bucuresti, in contact cu numita comisiune. Rãspunsul dat din partea unui magistrat superior a uimit. …Consilierul sau prezidentul a spus in uimirea tuturor color de fatã, ca linistea Transnistriei se datoreste lipsei de Justitie… Mai multe pricini, din care una fortuitã si celelalte temperamentale, concureazã, de fapt, la calmul tãrii dintre fluvii. Statul românesc n-a avut o magistaturã pregãtitã pentru a fi dislocatã si însãrcinatã sã împartã dreptatea între populatiile eterogene ale Provinciei noi si poate cã a voit sã si experimenteze firea româneascã, cea mai lipsitã de sovinism din câte se cunosc…

Moldovenii sunt, ca si muntenii, blajini milostivi si înainte de a vedea un strãin ei vãd in el un om si se împacã bucuros cu particularitãtile lui. Intoleranta nu intrã in compozitia naturii românesti, cãci n-a fãcut parte din ea niciodatã. Românii din Transnistria îsi încheie socotelile singuri. Ei improvizeazã judecãtori dintre ei, pentru nentelegerile fie dintre romani, fie ale românilor cu oamenii de alte natii, cad la pace si îsi strâng mâinile cu omenie. Românii se gãsesc solidari aci cu traditia lor veche si se întorc la legile nescrise, ale inimii si ale constiintei. Fãrã sã ne lãudãm, asta se cheamã civilizatie româneascã.

In vreo 45 de ani, de când ne referim la ea, din timp in timp, si la o sensibilitate proprie si unicã a poporului nostru, am înregistrat uneori ironia facilã a celor care iau peste picior sfintele si prea curatele naivitãti, generatoare de atitudine si inocentã.

Comisiunea, consternatã, a pãrãsit tara cu un oftat, afirmând cã metodele românesti sunt inaplicabile într-alte pãrti – ceea ce ştiam de mult si noi… Se poate traduce un fel de lege si un fel de limbã; nu se poate traduce un fel de om.” 

TUDOR ARGHEZI, 1943

 

 

 

 

 

Harta Transnistriei in 1942, in timpul administraţiei româneşti

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/11/02/istorie-transnistreana-2/

 

 

 

 

Surse:

http://www.istoria.md/articol/668/18_decembrie,_istoricul_zilei#1917

Adevarul.ro

https://romaniabreakingnews.ro/tiraspol-17-18-decembrie-1917-primul-congres-al-moldovenilor-din-stanga-nistrului-care-hotarasc-unirea-cu-basarabia-si-pe-cale-de-consecinta-cu-romania/

 

 

 

18/12/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

„Norodul maldavan”, „limba moldoveniascî” şi ciudăţenia statală de peste Nistru, botezată de bolşevici RASS Moldovenească

a

 

Pe hartă, RSSA Moldovenească transnistreană de la 1924

Cum a fost creată „limba moldoveniascî”

În anul 1924 a luat naștere ciudățenia  statală numită Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, care era formată din actuala Transnistrie, plus raioanele  Ananiev, Pesceana, Balta, Codâma, Ocna Roșie, Bârzula și Cruteni.

Noul stat, încropit de către sovietici în scop diversionist, pentru a fi opus Basarabiei recent unite în 1918, avea nevoie de un popor nou… Așa a fost inventat, un „norod moldovenesc”, care la rândul său, avea nevoie (nu-i aşa!), de un grai propriu.

Aşa că românilor moldoveni de peste Nistru li sa dat cu forța, „limba moldoveniascî”, acţiunile respective având menirea diversionistă de a  creea o opoziţie faţă de poporul și limba română.

Comisarul poporului al învățământului din RASS Moldovenească, Pavel Chior, susținea  că limba română vorbită la București are influențe franceze și nu poate fi înțeleasă pe deplin de către locuitorii Basarabiei.

Astfel, începe un adevărat proces de creare a „limbii moldovenești”. În anul 1926, un grup de intelectuali în frunte cu „cel mai cunoscut lingvist al epocii” Leonid Madan s-a  străduit să colecteze cuvinte specifice graiului moldovenesc care să stea la baza acestei limbi.

Activistul cultural şi politic sovietic Leonid Madan

(n.1894 – data decesului necunoscută), care primise sarcina de a alcătui „limba moldovenească” şi-a expus năzdrăvăniile lingvistice în cartea sa Gramatika Moldoveniaskî, publicată la Tiraspol  în 1929, care era bazată pe graiurile locale din Transnistria (unde se constituise Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească) şi Basarabia şi care conţinea de asemenea, numeroşi termeni ruseşti şi invenţiile lui proprii.

El recomanda , spre exemplu, să se scrie acrariu şi apariu (pentru cuvintele ruseşti кислород şi водород, oxigen şi hidrogen)

Madan avea să decreteze:

„Limba moldoveniascî, în care grăiește amu norodul moldovnesc, este limbî sînistătătoari, diosăghitî di limba româneascî, șî sî diosăghești șî di limba tuturor cărțâlor moldovnești, tipăriti păn la organizarea RASSM”.

Tot „tovarăşul” Leonid Madan spunea că „nu oaminii grăiesc după vr-o gramaticî anumitî, dar gramatica s alcătuiești după vorba oamenilor…Gramatica pentru om, dar nu omul pentru gramaticî”.

Exemplu de limbă moldoveniascî 

„De-amu v-o două luni di zăli, dicînd «Plugaru Roşu» îşi lunjeşte discusîia dispri orfografia moldovineascî, mai întîi trebui di spus cî sfada merji nu dispri limba moldovineascî, dar dispri orfografii, adicî dispri sămnuirera sunitilor cari sînt în limba jii moldovineascî” (Petru Chior, comisar al poporului pentru învăţămînt în RASS Moldovenească, în broşura „Despre ortografia moldovenească” din 1929).

Pornind de la aceste principii, adepții „limbii moldovenești” și-au îmbogățit vocabularul cu tot felul de invenții incluse în „Cuvântelnicul academicesc al limbii moldovenești” din 1930:

Dicționar – cuvântelnic
Ghilimele – lăbiuțî
Oxigen – aeronăscător
Barometru – aeromăsurător
Aeroplan – sângurzburător
Sufragerie – mâncătorie

Toboșarul în „limba moldovenească” se chema „tărăbănitoriu”…

„Tărăbănitoruiu, tărăbănitoriu roș dormea și înciudat el s-o sculat îndată și tăți dusmanii o tăiet”.

În „Cuvântelnicul academicesc al limbii moldovenești”, se găseau o mulțime de încropeli ridicole cu pretenții de cuvinte.

Astfel, autoadministrarea se traducea prin „singurcîrmuire”, oxigenul era numit „aeronăscător”, aeroplanul se numea „sângurzburător”, barometrul era „aeromăsurător”, ghilimelele erau numite „lăbiuțî”, în vreme ce sufrageria era pur şi simplu… „mâncătorie”.

Sunt cuvinte pe care românii nu le-au folosit niciodată, dar pe care câțiva „academicieni” roșii voiau să le introducă cu de-a sila, prin învățământul de stat, pentru a putea pretinde, ulterior, că româna este o limbă neinteligibilă pentru moldoveanul obișnuit.

Și viceversa !

 

Imagini pentru filolog leonid madan photos

 

 

Foto – Ziarul sovietic ”Plugarul Roș”, din 15 noiembrie 1927  (scris “moldovineşti”cu chirilice), titra:

 ”Dişteptarea culturii moldovineşti o chicat în mânili unor comunişti moldoveni”

La conferenţia noastrî politicii naţionalî este închinat un doclad diosăghit. Din pricina aiasta eu vreu sî ating întrebarea moldovenizării numa înscurt.

Moldovenizarea esti pornitî di noi serios şî pi drumu drept. Tov. Holostenko în docladu lui s’a opri di toati făcuti deamărunţişu.

Eu vreu numa sî spun, cî dacî în Ucraina înaintea Revoliuţiei lucru naţional să găsă în mânili grupirovcilor naţionalisti din burjuazia mărunţâkî, şî după Revoliuţii urmirile lor tot o mai rămas, chiar răspândindu-să şî’n rândurili partiei KP(b)U, – apui la noi drept diodatî lucru dişteptării culturii moldovineşti o chicat în mânili unor comunişti moldoveni, cari grămădind împrejiuru lor pi comsomolişti, învăţători, corsaţi ş.a.m.d. duc politica naţionalî drept şî nădejnic.”

Comentariile literare erau numite „pricuvântări” cum a fost spre exemplu aceasta:

 

„Astăzi el îi trage din povestire, mâine o schimbă pe poezie. Cum e în proză tovarăsul Marcov, așa e și-n poezie. Fierbinte și cu mare îndrăzneală el zugrăvește gheroii. Dar are sărituri care ne arată că el trebuie adânc și cu mare răbdare să lucreze asupra materialului literar. În mai multe locuri tovarășul Marcov scapă hățul din mână și prinde a schiopăta. Cum în forma poeziei așa și-n legătura siujetului”.

Dintr-un fragment de critică literară în care se vorbește despre poeziile lui Toader Mălai, aflăm că:

„Asupra scrierilor tovarășului Mălai ne este îngăduit să scrim vo câteva cuvinte. El s-adâncește astfel mai la rădăcina inimii norodului moldovenesc. Poezia tovarășului Malai este o poezie vie. Ce-i drept, pentru așa poezie trebu un talent care se găsește de prisos la poetul nostru. El nu vrea să se gândească la monumentul poeziei lui, da-n schimb, se îngrijorează mult de feliu ei viu. Poezia tovarășului Mălai nu este o fantezie oarecare, este viața asa după cum o vede poetul nostru”.

După câțiva ani s-a ajuns la constatarea că „limba moldoveneascî” nu este inteligibilă și în anul 1932 Biroul Comitetului Regional Moldovenesc al Partidului Comunist aprobă „trecerea RASSM la alfabetul latin” și formele limbii române literare, invențiile grupului Madan fiind respinse.

Modificările nu aveau să țină mult pentru că în 1938, în RASSM, s-a revenit brusc, „cu pușca”, la curentul moldovenizator și la limba moldovenească.

Numeroși scriitori transnistreni, printre care Nicolae Smochină, Toader Mălai, Mitrea Marcu, Nistor Cabac, au fost condamnați sau executați.

După interzicerea scrisului latin, au urmat numeroase arestări, procese și condamnări. Într-o noapte a anului 1937, întregul colectiv redacțional al ziarului Moldova Socialistă, a fost arestat, în libertate fiind lăsate doar femeile de serviciu și portarii.

Aceștia erau considerați dușmani ai poporului pentru că înlocuiau „limba moldoveniascî” cu cea română.

După al Doilea Război Mondial, autorităţile sovietice au introdus alfabetul chirilic şi noţiunea de „limbă moldovenească” şi în Basarabia cotropită, fără însă să se revină la formele extreme de diferenţiere faţă de română propăvăduite în anii ’20.

Limba literară „moldovenească” de după al Doilea Război Mondial a fost practic identică cu limba literară română, cu excepţia folosirii alfabetului chirilic şi a câtorva cuvinte diferite.

În 1989, limba moldovenească a fost declarată limbă oficială a Moldovei (pe atunci încă RSS Moldovenească), iar folosirea alfabetului latin a fost restaurată.

După declararea independenţei Moldovei în 1991, constituţia a continuat promovarea existenţei limbii moldoveneşti. O încercare din 1996 a preşedintelui moldovean Mircea Snegur de a schimba numele limbii în română a fost anulată de către parlamentul moldovean.

Pentru a evita chestiunea politică, autorităţile Republicii Moldova au folosit de-a lungul timpului, în unele documente oficiale, termenul de „limbă de stat” însă cu multe ocazii sintagma „limba română” nu a putut fi evitată, cum este cazul în sistemul  de învăţământ.

Curtea Constituţională a Republicii Moldova a tranşat chestiunea denumirii oficiale a limbii prin Hotărârea nr. 36 din 5 decembrie 2013 când, în urma unei sesizări cu privire la caracterul primar al Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova, a decis că prevederea conţinută în Declaraţia de Independenţă referitoare la limba română ca limbă de stat a Republicii Moldova prevalează asupra prevederii referitoare la limba moldovenească, conţinute în articolul 13 al Constituţiei.

Scriitorul român basarabean Vitalie Ciobanu a declarat cu acest prilej:

„Curtea Constituţională tocmai a consfinţit un adevăr. Limba moldovenească este o relicvă stalinistă”.

 Cu toate acestea, lipitorile „moldoveniste” în frunte cu actualul preşedinte – slugă rusească, Ior Dodon, continuă să se opună acceptării denumirii fireşti a limbii vorbite în stânga Nistrului – LIMBA ROMÂNĂ.

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonid_Madan

http://moldnova.eu/ro/in-transnistria-nu-exista-iarna-decretau-poeziile-proletcultiste-sovietice

15/08/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: