CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ANTIROMÂNISMUL

Image result for sfasierea romaniei photos

Antiromânismul este o reacțiune politică sau intelectuală ostilă faţă de creșterea, în decursul timpului, a identității naționale românești, care se manifestă sub diverse forme  de denigrare a poporului român, constituit din  totalitatea românilor, indiferent de ţara în care s-au născut sau trăiesc.

Patrimoniul românesc cuprinde ansamblul identitar-biologic-material construit timp de milenii de poporul nostru prin muncă, geniu, luptă, credinţă, suferinţă şi noroc istoric.

Antiromânismul  sau  Romofobia se manifestă prin ostilitatea şi discriminarea îndreptată în mod specific împotriva etniei române.

Evoluţia istoriei din ultimele trei secole arată că este naiv să se nege existenţa unor acţiuni organizate şi bine finanţate pentru distrugerea patrimoniului românesc şi implicit, a poporului român.

Se poate pune şi întrebarea dacă aceste acţiuni sunt componente ale unei strategii cu un termen foarte lung de realizare, ceea ce ar însemna că asupra poporului român se desfăşoară un atac continuu, nedeclarat şi greu de identificat, de către un agresor sau mai mulţi agresori.

Discriminări şi sentimente antiromâneşti au fost prezente în imperiile şi statele care au stăpânit ţările române sau care înconjurau România, precum şi în state mai îndepărtate, unde trăiau sau circulau minorităţi româneşti.

Acestea au fost şi sînt îndreptate atât împotriva României ca stat, cât şi împotriva românofonilor care trăiesc în afara ţării, mai ales acolo unde graniţele politice nu coincid cu limitele ariilor de răspândire a grupurilor etno-lingvistice române.

Antiromânismul se poate manifesta adesea şi prin tendința de a minimaliza sau de a descrie în termeni negativi identitatea românească.

În plan practic, antiromânismul poate îmbrăca diferite forme, de la cele mai ușoare la cele mai grave.

A jigni neamul românesc se justifică adesea prin invocarea unei aşa zise  ”libere exprimări”.

  În Republica Moldova, stat apărut pe teritoriul fostei provincii Basarabia, aflată timp de două secole sub stăpânire rusă, antiromânismul s-a manifestat şi se mai manifestă şi acum ca o reacţie împotriva mişcării unioniste, care militează pentru reunirea cu patria mamă- România.

Atitudinea antiunionistă, apărută în laboratoarele propagandei ruse şi mai apoi sovietice, a fost şi este specifică şi astăzi unei părţi însemnate din clasa politică locală, susţinută preponderent de minorităţile conlocuitoare, dar şi de moldovenii românofoni care cred că ar avea de pierdut în cazul reunificării.

Principala doctrină a antiromânismului în Republica Moldova este „moldovenismul”, o concepţie elaborată în URSS încă înainte de 1940, în timpul Republicii Socialiste Sovietice Autonome Moldoveneşti din Ucraina, prin care se încearcă şi în prezent să se demonstreze că în conştiinţa naţională şi în limba localnicilor, identitatea românească ar fi artificială şi marginală, prin reinterpretarea a posteriori a identităţii locale medievale şi tradiţionale a voievodatului Moldovei, care, în realitate, nu a fost niciodată potrivnică identităţii româneşti, ci parte a acesteia.

După destrămarea Uniunii Sovietice, mai multe reforme legislative au consolidat poziţia băştinaşilor basarabeni din Republica Moldova prin stabilirea limbii române ca limbă oficială. Relaţiile dintre guvernele Republicii Moldova şi României au fost la început foarte cordiale, România fiind primul stat din lume care a recunoscut independenţa Republicii Moldova.

Când parlamentarii moldoveni au ales calea independenţei mai degrabă decât cea a unirii cu România, preşedintele Mircea Snegur a elaborat doctrina numită un popor, două state.

Această doctrină susţine ipocrit că Republica Moldova este o „patrie a moldovenilor români, ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari ş. a., toţi cetăţeni egali în drepturi şi toţi deopotrivă moldoveni, fie că aparţin limbii, istoriei şi culturii poporului român, rus, ucrainean, găgăuz sau bulgar”.

 

După alegerile din 1996, identitatea românească a populaţiei majoritare şi băştinaşe a început să fie negată din nou, articolul 13 din noua Constituţie a R.Moldova  susţinând ca în epoca sovietică, că ar exista chipurile „diferenţe între limba română şi limba moldovenească.

După alegerile din 2001, câştigate de Partidul Comuniştilor din Republica Moldova, s-a încercat  să se acorde limbii ruse statutul de limbă de stat, dar iniţiativa a eşuat datorită opoziţiei; în schimb, limba rusă a recăpătat de facto statutul de limbă de comunicare interetnică (pierdut în septembrie 1989), ceea ce în practică îi obligă pe toţi locuitorii republicii Moldova să cunoască limba federaţiei Ruse, nu şi limba de stat a ţării.

Rezultatul acestor evoluţii este că în prezent  singura etnie conlocuitoare din Republica Moldova care nu îşi poate afirma nestingherit indentitatea şi istoria în relaţie cu semenii săi de peste hotarele statului, este cea băştinaşă şi majoritară, devreme ce Bulgarii, Găgăuzii, Ruşii sau Ucrainenii se pot în mod liber afirma ca membri ai naţiunilor respective, în timp ce basarabenii care îndrăznesc să se afirme Români sunt socotiţi ca o minoritate în propria lor ţară, iar dacă afirmă că Moldovenii sunt Români, pot fi urmăriţi şi condamnaţi inclusiv penal.

Antiromânismul s-a mai manifestat în Republica Moldova prin refuzul guvernului de a reveni la denumirile moldoveneşti iniţiale ale mai multor localităţi rusificate fie în perioada imperială rusă (1812-1917) fie în perioada sovietică (1940-41 şi 1955-91).

Astfel, de exemplu, s-a renunţat la Ediniţa (rămasă Edineţ, de la Единець), la Sturzeni (rămasă Ucrainca, de la Украйнка), la Ciubărciu (rămas Ciobruci, de la Чобручь) sau la Frumoasa (rămasă Cahul, de la Кагул).

În Transnistria, situaţia este şi mai rea. După războiul din 1992 dintre separatişti şi Republica Moldova, populaţia românofonă a fost persecutată în mod repetat, ducând la emigrarea a unui număr de 5.000-10.000 de românofoni din regiune.

Deşi în Transnistria trăieşte un număr semnificativ de românofoni, limba română nu este folosită în public aproape niciodată.

Şcolile româneşti reprezintă circa 11% din numărul total de şcoli din Transnistria, deşi conform recensământului din Transnistria în 2004, românii sunt 31,9% din populaţie.

Majoritatea acestor şcoli sunt forţate să folosească alfabetul chirilic rusesc şi manualele comuniste publicate cu circa patru decenii în urmă.

Numai şase şcoli sunt autorizate să predea în limba română şi să utilizeze şi alfabetul latin. Sunt însă semne că şi asupra acestora se fac presiuni pentru a fi închise.

Criza şcolară din 2004 este un exemplu în acest sens, guvernarea prorusă dinTiraspol încercând să închidă cu forţa două dintre aceste şcoli.

La orfelinatul din Tighina, copiii români întorşi din vacanţă au găsit orfelinatul închis de poliţie.

După ce au stat o noapte afară, au intrat cu forţa în clădire şi au stat acolo, fără apă şi electricitate timp de câteva luni, până când, datorită intervenţiilor Republicii Moldova, a României dar şi a OSCE, situaţia a fost rezolvată.

Mulţi părinţi români au fost arestaţi sau concediaţi din cauza simpatiilor politice sau determinării lor de a îşi ţine copii în şcoli cu limba de predare româna.

Cetăţenii care exprimă vederi proromâneşti sau chiar promoldoveneşti, sunt supuşi unei politici de persecuţie şi intimidare în Transnistria. Grupul Ilie Ilaşcu este cel mai cunoscut şi bine documentat dintre aceste cazuri.

Nu poate fi omisă nici  lupta culturală dusă, prin tastaturi şi ecrane, de „moldovenişti” în cadrul enciclopediei interactive Wikipedia, pentru a instaura o versiune în „limba moldovenească” deosebită de cea în limba română.

Tentativa a eşuat, nu pentru că administratorii Wikipediei au luat poziţie pentru „românişti” împotriva „moldoveniştilor”, ci din motive tehnice şi practice : acceptând o versiune „moldovenească”, s-ar fi ajuns, pentru orice subiect, la existenţa a două serii de articole diferite în aceiaşi limbă (din aceleaşi motive nu s-a acceptat nici instaurarea unor versiuni americane, australiene sau neozelandeze în limba engleză, diferite de versiunea britanică, sau a unei versiuni austriece diferită de cea germană).

În ciuda acesei înfrângeri iniţiale, „moldoveniştii” au obţinut ulterior succese însemnate în Wikipedia anglofonă, cel mai de seamă fiind folosirea termenilor „moldovan” şi „moldovans” în infoboxurile respective, în sensul absolut şi excluziv conform punctului de vedere sovietic, rus, ucrainean şi „moldovenist”, pentru care aceşti termeni nu înseamnă o apartenenţă istorico-geografică la Moldova istorică (cuprinzând şi Moldova românească cu locuitorii săi) ci desemnează o „etnie„, trăind excluziv în fosta URSS şi „diferită de Români”.

Toate tentativele de a expune în infoboxuri şi celălalt sens al cuvintelor „moldovan” şi „moldovans”, anume că şi Românii dintre Carpaţi şi Nistru tot Moldoveni sunt, au fost şterse sub pretextul că „nu sunt surse”.

Antiromânismul se prezintă adesea în ţările în care trăiesc grupuri compacte de români, sub forma unei persecuții instituționalizate care îmbracă forma negării identității lingvistice româneşti, mergând până la pedepsirea celor care o revendică.

 Discriminări şi sentimente antiromâneşti au fost prezente în imperiile şi statele care au stăpânit ţările române sau care înconjoară România, precum şi în state  unde trăiesc sau circulă minorităţi româneşti. 

Incidența considerațiilor politice în procesul de  constituire a  identității naționale româneşti asupra cercetării și predării istoriei și geografiei, a produs și mai produce în unele ţări, reacţii de  minimalizare sau ocultare a existenței populațiilor vorbitoare de limbi romanice orientale (zise „Vlahi”),  în ciuda evidenței că limbile romanice orientale dovedesc persistența acestor populații în bazinul Dunării de jos,
Formațiunile statale din trecut, românești sau multietnice cu componentă românească,  sunt adesea descrise ca simple provincii ale regatelor sau imperiilor vecine din trecut (cazurile principatelor Ardealului, Țării Românești și Moldovei) sau a căror componentă românească este ocultată (regatul Asăneștilor și Dobrogea).

Spre exemplu, cărţile de istorie bulgăreşti prezintă perioada românească în Cadrilater ca fiind o „cruntă ocupaţie militară”, şi redau prezenţa românească în zonă (îndeosebi la Balcic) ca fiind o colonizare. Istoricii bulgari nu mai recunosc caracterul multinaţional al Ţaratului Vlaho-Bulgar din sec. XIII, afirmând că acesta era exclusiv bulgar în sensul de astăzi, etnic, al cuvântului, şi extind acest punct de vedere şi asupra despotatului Dobrogea din sec. XIV.

  În Iugoslavia (din 2006, Serbia), Românii din Voivodina (Banatul apusean) în număr de 34.175, erau recunoscuţi ca atare în cadrul acordurilor bilaterale care recunosc simultan minoritatea sârbă din Banatul românesc.

Românii Timoceni, în schimb, în număr de 712.050, nu erau recunoscuţi, fiind socotiţi ba „Sârbi de limbă romanică”, ba „Vlahi”, şi prin urmare nu beneficiau de niciun drept cultural sau şcolar. Orice revendicare pentru recunoaştere era pedepsită ca „mişcare separatistă. 

În  Ucraina, în Bucovina de Nord şi raioanele Teceu şi Rahău din Transcarpatia, trăieşte, conform recensămintelor ucrainene, cel mai mare număr de etnici români.

Numărul de studenţi români la Universitatea din Cernăuţi a scăzut rapid în perioada sovietică. În 1991-1992, ultimul an de conducere sovietică, numărul acestora era de doar 4,44% (434 din 9.769 studenţi în total) [23]. În personalul facultăţilor este evidentă slaba reprezentare a românilor.

În acelaşi an, universitatea avea 465 profesori ucraineni (77,1%), 102 ruşi (16,9%), 9 moldoveni (1,4%), 7 români (1,1%), 6 belaruşi (0,9%), etc. Chiar şi după declaraţia de independenţă a Ucrainei, numărul studenţilor români la universitate a continuat să scadă la numai 3,9% în 1992-1993, mult mai puţin decât procentajul populaţiei române din regiune.

Din 1997, s-au oferit burse unor studenţi pentru a studia la universităţi din România . În 2001 Alianţa Creştin-Democratică a Românilor din Ucraina a raportat lipsa de posibilităţi a românilor de a studia laCernăuţiîn limba lor maternă.

În situaţii similare se află şi celelalte minorităţi etnice din Ucraina, iar învăţământul superior se face în limba ucraineană, majoritatea universităţilor neoferind cursuri nici în limba rusă, deşi limba rusă este limba maternă pentru mare parte a populaţiei din Ucraina.

Totodată există şcoli cu predare în limba română, de asemenea ziare, canale TV şi radio. Organizaţiile româneşti au reclamat şi faptul că 19 sate româneşti nu mai beneficiază de şcoli în limba maternă, situaţia fiindu-le mai rea decât în timpul regimului sovietic .

Cetăţile moldoveneşti din Ucraina (Hotin, Cetatea Albă) sunt prezentate ca fiind succesiv slave (ale principatului Halici,Polono-lituaniene) apoi turceşti, fără vreo referinţă la trecutul lor românesc. Satele româneşti din Bugeac au rămas cu numele schimbate în ciuda cererilor exprimate de localnici (1991: Adămeşti=Primorske, Păpuşoi=Rascoşne, Gălileşti=Desantne, Jibrieni=tot Primorske, Frumuşica-Veche=Alexandrivka, Frumuşica-Nouă=Mykolaivka, Zoreni=Staroselie).

În Ucraina, prezenţa românească în dreapta Nistrului este caracterizată exclusiv ca ocupaţie străină, nicidecum ca parte din rădăcinile istorice ale acestor regiuni.

În situaţii similare se află şi celelalte minorităţi etnice din Ucraina, iar învăţământul superior se face în limba ucraineană, majoritatea universităţilor neoferind cursuri nici în limba rusă, deşi limba rusă este limba maternă pentru mare parte a populaţiei din Ucraina.

Antiromânismul nu începe cu greșelile cartografice, care pot proveni din simpla necunoaștere a istoriei Românilor. El începe cu refuzul cartografilor de a- și corecta greșelile, atunci când necesitate corecturilor le este adusă la cunoștință și argumentată prin surse.

Această minimalizare sau ocultare este o reacțiune la afirmarea identității naționale românești în decursul secolelor trecute.

 Mai grav este faptul că în rândurile poporului român se dezvoltă , resentimente față de propriul neam și, în fond, față de propria persoană, sub efectul unei propagande antiromâneşti insidioase, desfăşurate pe parcursul unei perioade îndelungate de timp, de către centre de propagandă străine sau româneşti aservite unor interese străine.

 Antiromânismul  a devenit o atitudine nesancționată și răspândită ca o modă…

Efectele acţiunilor anti-româneşti se  manifestă prin scăderea stimei de sine a românilor, apariţia unor confuzii şi incertitudini identitare, crearea de percepţii negative faţă de români şi România la nivel internaţional, dorinţa de părăsire a ţării, de ascundere şi de schimbare a identităţii naţionale, discreditarea Bisericii Ortodoxe, neaprecierea şi lipsa de reacţie faţă de distrugerea patrimoniului cultural, atrofierea instinctelor care asigură coeziunea şi continuitatea societăţii prin respectul faţă de familie, identitatea de neam, datoria patriotică, credinţa neamului.

Resentimentele antiromânești sunt aruncate în mass-media, pe blog-uri și în alte medii, ca un cancer.

E o modă să scrii pe net, în batjocură, ”românica” cu r mic, sau ”rromânia” jignind printr-un singur cuvânt două etnii.

A critica un întreg neam, pentru greșeli comise de unele grupuri sociale sau indivizi izolaţi, a devenit de asemenea o modă.

A promova anti-modelele a devenit o modă… A aplauda criticile aduse nouă de francezi, englezi sau alții a devenit o modă… A înjura și blestema ţara a devenit o modă…

În haosul vieţii cotidiene, putem observa că există unii care repetă obsesiv nişte idei fixe despre noi, românii, şabloane  pe care din ce în ce mai mulţi români au ajuns să înceapă să le ia de bune şi să le introducă ei înşişi în vorbirea curentă, ca pe nişte stereotipuri îndelung verificate:

”românii nu-s uniţi”, ”ca la noi, la nimeni”, ”românii sunt hoţi”, ”la ce să te aştepţi de la un român”,”suntem ţara lui merge şi aşa”, ”nu ştim să ne alegem conducătorii”, ”nu suntem harnici ca nemţii”, ”ne dorim să moară capra vecinului”, ”nu suntem în stare să ne conducem singuri”, ”ne trădăm conducătorii”, ”ne trădăm aliaţii”, ”suntem curvele istoriei, numai cine n-a vrut nu ne-a călărit”, ”n-am câştigat nicio victorie în toată istoria”, ”la Călugăreni a fost o retragere”, ”Eminescu a murit de sifilis”, ”nu există român să n-aibă şi sânge de ţigan”, ”ţiganii sunt mai buni lăutari decât românii”, ”niciun român important nu a fost român 100%”, ”gastronomia românească e luată de la alte popoare”, ”noroc că ne-au civilizat austriecii”, ”asuprirea maghiară a fost benefică”, ”evreii ne-au dezvoltat comerţul”, ”fără un rege neamţ nu ne câştigam independenţa”, ”suntem ultimii în Europa”, ”ne merităm soarta”…

Deja nu mai există domeniu de activitate în România în care nu asistăm la un asalt asupra a tot ce este românesc, pentru a fi distrus, preluat sau ridiculizat.

Cum este şi firesc, niciun popor nu are o asemenea pornire etno-masochistă şi auto-distructivă, şi nici noi nu putem fi altfel.

Antiromânismul ste o ”boală” nouă în societatea românească, o otravă introdusă continuu şi pe nesimţite de un număr mic de indivizi, dar care au în spate bani şi canale media care să îi apere.

A face bășcălie de simbolurile și lucrurile sfinte ale neamului se numește ”libertate de exprimare și umor”…
Orice acţiune anti-românească trebuie să fie identificată şi contracarată de fiecare dintre noi, indiferent dacă este făcută cu intenţie malefică sau e aparent doar o eroare inocentă.

Pe cei malefici trebuie să-i oprim iar pe ceilalţi să-i educăm, iar în acest fel să ne dovedim prin fapte mândria de a fi român.

Dacă am fi ”evrei”, astfel de atitudini ostile s-ar numi ”antisemitism”. Așadar, să înrădăcinăm și noi în mentalul colectiv cuvântul ”antiromânism”, să îi deconspirăm pe toți antiromânii care apar şi să nu ne sfiim a-i cataloga drept ”antiromâni”.

Este o modalitate de autoapărare.

 

 

 

 

 

Surse:

http://geografilia.blogspot.ro/2015/03/antiromanismul-o-atitudine.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Antirom%C3%A2nism

http://antiromanism.info/index.php/definitie-ce-este-anti-romanismul

Anunțuri

30/03/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Lupta pentru crearea unui Israel european

 

Proiectul Israelului european şi “Republica Sovietică Socialistă Evreiască” de la Botoşani
 
 
 
“Israelul european a fost un proiect al comunităţii evreieşti de a crea un stat al evreilor în Europa.Ideea creării unui Israel european pe teritoriul românesc data din timpul ministrului de interne francez Isaac Adolphe Cremieux (1796 – 1880) care a fost un mare susținător al acesteia! 

Despre acelaşi lucru vorbea şi Paul Goma, care arăta că la Conferința de Pace de la Paris (1919 – 1920), preşedintele american Woodrow Wilson a susținut un plan de formare a unui Israel european alcătuit din: „Galiția, Slovacia, Maramureş, Bucovina, Moldova, Basarabia şi o parte a Ucrainei cu capitala la Lemberg (Liov)”.

Când, la 23 martie 1924 începea la Curtea cu Juraţi din Bucureşti judecarea aşa-zisului complot al studenţimii împotriva propriului guvern, a avut loc celebra depoziţie de martori din partea Istoriei şi din partea Divinităţii a prof. dr. Nicolae Paulescu, din care cităm:
„Cauza ajunsă înaintea domniilor d-voastră este conspiraţia Forţelor Oculte mondiale de a ni se lua dreptul la suveranitate şi de a fonda aici în spaţiul carpato-ponto-dunărean Israelul european. Israelul european: stat bi-naţional cu evreii clasă conducătoare şi exploatatoare în calitate de naţiune învingătoare şi cu noi, românii, clasă subordonată şi exploatată în calitate de naţiune învinsă”.

În momentul în care a apărut la evrei ideea creării unui stat evreiesc european, protocroniştii evrei au inventat o teorie care să le dea dreptul să solicite un astfel de lucru. Aşa se face că a apărut teoria protocronistă evreiască despre evreii care ar fi colonizat Dacia cu câteva secole înaintea colonizării romane ! Alţii susțineau şi susțin, că evreii erau în Dacia în număr mare încă înaintea formării poporului român !

Dintre inventatorii şi susținătorii unor astfel de teorii imbecile trebuie amintiți: Schwartzfeld Elias, Johan Kaspar Bluntschli sau Bernard Stambler care în prezent sunt contrazişi de lucrarea Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, 1986, XXI-XXII – Gyémánt, 2004.Ideea creării unui Israel european pe teritoriul românesc şi-a făcut simțită prezența atât la Conferința internaţională de la Berlin din 1878, cât şi la cea de la Paris de după primul război mondial, prin presiunile făcute asupra României ca să „accepte încetățenirea necondiţionată a oricărui evreu” care voia să se stabilească în România.
Istoria din ultimii 170 de ani a României nu poate fi analizată şi înţeleasă fără acunoaşte tot cortegiul de evenimente pe care l-a produs apariţia evreilor în număr mare pe meleagurile noastre.
O singură problemă i-a preocupat pe evrei dintotdeauna şi cu intensitatea cea mai mare: problema unei patrii, a unui Israel în care să-şi făurească râvnitul cămin naţional, evreiesc.

Vechimea acestei aspiraţii, a acestui vis, se pierde în negura secolelor care s-au scurs de la risipirea evreilor în lume.
Cert este că după Pacea de la Adrianopol, din 1829, se constată un interes tot mai mare al evreilor rătăcitori pentru ţinuturile româneşti, îndeosebi pentru Moldova şi Maramureş, unde au şi venit să se aciueze într-un număr tot mai mare. Iar când spunem Moldova, în termeni mai expliciţi avem în vedere şi Basarabia, cu Bucovina toată. Identificăm, din această perspectivă, trei secvenţe, trei „momente”, trei etape istorice:

Prima etapă avea loc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, majoritatea oraşelor şi târgurilor moldoveneşti se transformă în localităţi cu populaţie mixtă, jumătate evreiască. Evreii se instalează şi în sate, ca arendaşi sau cârciumari. 
Prin tehnici comerciale oneroase şi acţionând în mod evident „în haită”, după un program insidios, bazat pe tehnici de înşelăciune ingenioase, nemaicunoscute pe meleagurile patriarhale ale Moldovei, evreii ajung curând să acapareze şi să monopolizeze importante ramuri economice, comerciale şi financiare. 
Destul de repede a devenit limpede pentru liderii politici şi spirituali din România care era ţinta acestei invazii.
 Nu era vorba de o întâmplare, de simpla goană după câştig nemuncit, ci totul avea o explicaţie, din păcate extrem de gravă: se derula astfel proiectul de a instaura un stat evreiesc în Europa, la marginea imperiului rus, pe un teritoriu ce ar fi cuprins Galiţia, Maramureş şi Moldova.
Reacţia noastră de apărare, de legitimă apărare, nu a întârziat să apară, producând atitudini, idei, texte care vor deveni o bază teoretică a românismului.

Puţini sunt intelectualii români de marcă şi politicienii cu suprafaţă care să nu fi luat atitudine critică faţă de invazia evreiască.
 Îi pomenim pe câţiva: Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Vasile Conta, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Nicolae Păulescu etc. Această reacţie ne-a atras însă ostilitatea presei internaţionale, atât de bine controlată de evrei. O ostilitate împinsă până la minciună, calomnie, denigrare, mistificare etc.
Un detaliu edificator: când s-au stabilit primele relaţii diplomatice dintre România şi Statele Unite, de peste ocean ne-a venit ca reprezentant al intereselor americane, ca şi consul, însuşi şeful comunităţii mondiale a evreilor, Franklin Benjamin Peixoto, promotorul cel mai asiduu al proiectului Israel în Estul României.  Ce căuta un personaj politic atât de important într-o funcţie diplomatică atât de măruntă, de consul?!

Nu funcţia era vizată, ci spaţiul unde avea să se exercite acea funcţie: România, programată să devină, în partea ei de Est, noul Israel!  Prezenţa lui Peixoto în România, funcţie mult sub pretenţiile unui lider mondial al vremii, este o dovadă în plus şi indubitabilă, imposibil de interpretat altfel, a insistenţei evreieşti, a unor lideri evrei bezmetici, pentru realizarea acestui proiect paranoic: Israel în România!  Se impune o întrebare: în ce măsură evreii de rând din România cunoşteau acest proiect? Proiect care, ca să rămână secret şi neştiut de români, trebuia să rămână secret şi pentru majoritatea evreilor…

De menționat este faptul că venirea evreilor în România după 1830 a facut ca în Moldova, în principalele oraşe, majoritatea populației să fie evreiască: Orhei – 57,8%; Soroca – 56,9%; Bălți – 55,9%; Hotin – 50%; Chişinău – 45,9% şi Fălticeni – 57%; Dorohoi – 53,6%; Iaşi – 50,8%. Mai mult, în 1933 premierul I.G. Duca a semnat un acord internațional prin care accepta intrarea în țară a încă 300.000 de evrei.Unul dintre instrumentele folosite pentru îndeplinire a acestui plan a fost partidul comunist. De aceea, la izbucnirea revoluției comuniste din Rusia din 1917, când statutul Basarabiei începea să se schimbe, evreii au încercat să se împotrivească. Ei militau pentru „caracterul unitar al Rusiei libere” şi au fost împotriva chemării armatei române de a opri haosul „revoluționar” care domnea. Mai trebuie evidențiat faptul că în perioada 1917 – 27 martie 1918, evreii au cerut ca în comitetele revoluționare să se vorbească doar în limba rusă.

Poziția minorităților etnice în ceea ce priveşte statutul Basarabiei în perioada 1917-1918 ne este prezentată de istoricul Rodica Svetlicinâi, care afirmă că germanii, polonezii şi evreii susțineau autonomia Basarabiei, iar bulgarii şi ucrainenii voiau unirea cu Ucraina. 

Același istoric ne spune că: „pe parcursul anilor 1918-1924, estimarea pe naţionalități arăta că germanii şi polonezii acceptau guvernarea românească, pe când ruşii, ucrainenii, găgăuzii, evreii şi bulgarii doreau să se unească cu Uniunea Sovietică”. Astfel că unii dintre membrii Sfatului Țării, în prima lui configurație, doreau rămânerea Basarabiei în componența Rusiei şi s-au opus chemării armatei române pentru a restabili ordinea. 

Aceştia erau membrii Bundului: Grindfeld Nadejda, Grinfeld Veniamin, G. Grinberg, Grinstein, Lando Gutman, dar şi N. S. Rabei (Rabbei), A. Z. Rabinovici, Seinberg, dar mai ales Iakir Iona şi Levenzon Filip.Organizaţia politică naţională evreiască Bund propaga două idei de bază: autonomia naţional culturală evreiască şi menţinerea Basarabiei în componenţa Imperiului Rus. După unirea Basarabiei cu România de la 27 martie 1918, evreii au continuat să lupte şi să spere, şi datorită lobby-ului făcut au reuşit, ca la Conferința de Pace de la Paris (1919 – 1920), preşedintele american Woodrow Wilson să susţină, așa cum am amintit , un plan de formare a unui Israel european alcătuit din: „Galiția, Slovacia, Maramureş, Bucovina, Moldova, Basarabia şi o parte a Ucrainei – capitala la Lemberg (Liov)”.

Cum planul lui W. Wilson nu a putut fi îndeplinit, toate energiile s-au canalizat spre varianta unei republici sovietice, astfel încât „începând cu 23 august 1939 – pactul Stalin-Hitler! – printre evrei a început să circule promisiunea fermă că în curând tovarăşul lor Stalin va preface Basarabia românească în Republica Socialistă Sovietică Evreiască.”

 De aceea, atunci când prin dictatul din 26 iunie 1940, Rusia sovietică (U.R.S.S.) a reocupat Basarabia, dar a furat şi Bucovina de Nord, „evreii din Chişinău i-au întâmpinat pe sovietici cu lozinci ca: «Bine aţi venit! V-am aşteptat 22 ani!».

 Mai mult, „după 28 iunie 1940, evreii cereau şi Transnistria (Ucraina dintre Nistru şi Bug)”…O variantă a acestui proiect a constituit-o intenţia de a declara Basarabia  republică socialistă sovietică evreiască…

Încercarea s-a produs în anul primei ocupaţii sovietice: iulie 1940-iunie 1941. Se convocase congresul „reprezentanţilor” poporului din Basarabia, s-a şi întrunit acesta, sub preşedinţia evreului Lazăr Kaganovici, dar în ultima clipă acordul lui Stalin a fost retras… Păcat. Ar fi încheiat definitiv orice discuţie în contradictoriu, vădind pentru toată lumea esenţa tembelă şi criminală deopotrivă a proiectului (de tip) sionist! 

Alexandru Şafran (fost rabin şef în România), a recunoscut cu jumătate de gură cele întâmplate declarând în 1946: „Ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940 şi anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Uniunea Sovietică a fost întâmpinată cu bucurie de unii evrei din aripa stângă şi comunişti”.

La 7 aprilie 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în momentul intrării armatei sovietice în Botoşani, evreii care controlau în acel moment oraşul şi care-şi formaseră o administraţie proprie, au declarat Republica Autonomă Sovietică Evreiască. 

Mare parte din populaţie precum şi administraţia românească fuseseră evacuate în sudul ţării înainte de intrarea armatei sovietice în Botoşani, astfel că evreii au preluat conducerea oraşului şi şi-au declarat propria republică sovietică evreiască. Ulterior sovieticii au instaurat o altă administraţie comunistă conform cu politica pe care o aveau în vedere în acel moment.

Totuşi, Stalin s-a ţinut de cuvânt şi conform cu spiritul propriei politici a naţionalităţilor pe care o promova, a fondat în 1928, în URSS, la graniţa cu China, Regiunea Autonomă Evreiască având capitala la Birobidjan, gândită să fie un cămin naţional evreiesc. 

Anterior, „a existat proiectul creării pe teritoriul Crimeii a unei republici autonome pentru evreimea sovietică, însă cum evreii nu au dorit să-şi transforme ţara într-un portavion ne-imersionabil al URSS”, s-a ajuns la varianta enunţată mai sus, a unei regiuni autonome.” 

Se cuvine de asemenea pomenit contingentul  mare de evrei care în mod deliberat şi deschis au sabotat în fapt proiectul sionist şi şi-au afirmat loialitatea faţă de români şi disponibilitatea de a duce o viaţă normală, statornicită în acest spaţiu, evrei sincer deschişi ideii de normalitate în relaţiile dintre oameni şi popoare. 

Aceşti evrei şi-au luat şi numele de evrei pământeni, au avut şi un partid care a trimis reprezentanţi în Parlament. Au dispărut din păcate chiar şi din… manualele de istorie, sub presiunea sionistă din secolul următor, al 20-lea. 

Nimeni nu-i mai pomeneşte… cu toate că dintre aceşti evrei s-au ridicat majoritatea evreilor care îşi merită recunoştinţa noastră şi numele de români. Un Tudor Vianu, un Nicolae Steinhardt, un Edgar Papu, un Alexandru Graur… Din păcate, printre aceşti evrei de treabă, oneşti şi loiali poporului român care le era gazdă, nu-i putem număra şi pe Lazăr Şăineanu şi Moses Gaster, pe care autorităţile româneşti i-au obligat să părăsească teritoriul Ţării.

Fuseseră identificaţi ca agenţi ai proiectului Israel în România… Agenţi cu misiuni discrete şi subtile, pe măsura înzestrării lor intelectuale deosebite… Mare păcat! Ce a rezultat din proiectul ISRAEL ÎN ROMÂNIA? A rezultat multă suferinţă pentru români, sub diverse forme.

Multă energie consumată în van, de-o parte şi de alta! Multe resentimente adunate într-un secol şi ceva de confruntare între naţionalismul românesc şi paranoia sionistă!  Istoricii români, prea grijulii să nu-şi compromită relaţiile sociale şi interesele personale, întârzie să facă un inventar riguros al suferinţelor noastre.

Nu este timpul pierdut, dar deja s-a pierdut multă informaţie orală, deseori mai importantă decât toate arhivele.

Au suferit şi evreii din pricina acestui proiect nesăbuit, ca şi din cauza terorii impuse de Cahal, de exclusivismul religios talmudic, atent să reprime orice tentativă de a se asimila a evreilor.

În mod semnificativ, povestea junei Haia Sanis nu a scris-o un evreu, la fel cum nici piesa Take, Ianke şi Kadîr… Ca români, nu avem ce ne reproşa faţă de evrei.  Dimpotrivă, avem a le cere socoteală pentru netrebnicul proiect.

Cu atât mai mult cu cât, sub o formă nouă, vor unii să-l reia!!…  Cărei instanţe evreieşti îi putem cere socoteală azi pentru proiectul ISRAEL ÎN ROMÂNIA?

Căci avem tot dreptul s-o facem, nu neapărat pentru a pretinde reparaţii materiale, cât mai ales pentru a cere ridicarea embargoului mediatic asupra acestui subiect, recunoaşterea publică a vinovăţiei, retragerea acuzaţiilor iresponsabile la adresa românilor, deschiderea arhivelor şi tot ce se mai cuvine a dobândi în numele Adevărului !

 

 

Citiţi şi:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/01/18/ce-stiti-despre-republica-sovietica-evreiasca-botosani/

 

 

Surse:

http://ioncoja.ro/24082-2/

 

 

03/03/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Televiziunea naționala sârbă şi jocurile propagandei antiromâneşti. VIDEO

 

 

 

 

 Timocul  este o regiune situată în nordul peninsulei Balcanice (în estul Serbiei și nord-vestul Bulgariei), de-a lungul văii râului Timoc și în zonele montane adiacente acesteia. Este formată din județele sârbești Branicevo, Morava de Est, Bor și Zaječar, precum și regiunea bulgară Vidin. Uneori, regiunea este numită şi Tribalia (după tribali, o ramură a dacilor din antichitate care a trăit în nord-vestul Bulgariei de azi).

În această regiune trăiește o importantă populație românească, numită de către slavi „rumuni” sau „vlasi” (vlahi). Conform recensamântului sarbesc din 2011, aceasta comunitate numără 35.330 de persoane în documente, dar prin prisma unor numărători paralele recensămintelor oficiale, extrapolate cu numărul gospodăriilor și a numărului de copii care încep școala și sunt nevoiți să urmeze un an pregătitor de limba sârbă, se estimează a fi acolo în jur de 300.000 de români.

Sârbii au pus mâna pe prada Timoc, cu românii de acolo cu tot, în urmă cu 200 de ani.

În urma Păcii de la Adrianopole din 1829 și prin Hatișeriful de la 1830, Serbia a obținut autonomia în cadrul Imperiului Otoman și solicită anexarea județelor majoritar românești, Timoc și Craina având protecția Rusiei, care avea trupe în Țara Românească (perioada regulamentului organic).

Printr-o intervenție militară trei ani mai târziu, acestea sunt ocupate, iar granița cu Bulgaria este stabilită pe râul Timoc. În acest mod, se realizează pentru prima oară despărțirea românilor din Timocul sârbesc de cei din Timocul bulgar.

De asemenea, pentru prima dată în istoria sa, Serbia ajunge să se învecineze cu Țara Românească şi inițiază imediat un program agresiv de asimilare forțată a românilor din Timoc.

Dascălii români au fost înlocuiți de alții sârbi, care nu vorbeau româna. Toți locuitorii au fost forțați să-și modifice numele adăugând terminația „ici, ovici sau evici” şi să dea noilor născuţi prenume sârbeşti.

Procesul de asimilare forțată a românilor din Timoc a durat pe tot parcursul timpului și a crescut în intensitate și complexitate. Biserica Ortodoxă Sârbă a distrus sau “colonizat” peste 80 de biserici şi mănăstiri româneşti din Timoc, dupa 1830, atunci când acest teritoriu a intrat sub jurisdictia sârbă şi a interzis în bisericile ortodoxe slujbele în limba română. Şcolile româneşti au fost de asemenea desfiinţate şi înlocuite cu şcoli în limba sârbă.

Ultima reconfigurare teritorială  în spațiul timocean a avut loc în 1919, când în urma tratatului de la Neuilly sur Seine sunt anexate Bulgariei mai multe teritorii, printre care și o mică regiune situată între râul Timoc și Munții Balcani, pe care bulgarii o denumeau Timoško și care era alcătuită din 8 localități (dintre care 7 erau curat românești și una bulgărească).

Acest ţinut a intrat pentru o scurtă perioadă în componența Bulgariei între 1941 și 1947.

Vlahilor/românilor din Valea Timocului (Serbia), vorbitori de limbă română, nu le sunt acordate drepturi, deși sunt mult mai numeroşi comparativ cu  românii din Voivodina. Statisticile și politica guvernului sârb comit voit o segregare între românii din Voivodina și cei din Valea Timocului.

În unele declarații ale guvernului sârb se recunoaște că: „membri ai acestei populații, fără îndoială, au caracteristici asemănătoare cu cele românești, iar limba și folclorul conduc spre varianta originii lor românești.Reprezentanții minorității vlahe susțin originea lor română”, însă încă se face o diferență majoră între cele două grupuri etnice.

Biserica ortodoxa sârbă se manifestă constant ca un mare duşman al românilor, iar prin ea au fost sârbizaţi sute de mii de români.

Vlahii/românii constituie o minoritate reprezentativă în plasele Kucevo, Boljevac, Zagubica, Bor, Majdanpek, Petrovac, Golubac, Negotin, Zajecear.

România încearcă de un timp încoace să deschidă un consulat la Bor, însă autoritățile sârbe nu au permis acest lucru.

În unele zone locuite de români, au fost instalați refugiați sârbi din fostele teritorii iugoslave, fapt care a dezechilibrat proporțiile etnice, în defavoarea românilor.

Timocul sârbesc are o populație de 712.050 de locuitori. Majoritatea populației este oficial de etnie sârbă, însă anumiți lingviști și oameni de știință, precum și organizațiile românești din Estul Serbiei ridică numărul românilor la 300.000 de locuitori.

Aceste estimări se bazează pe faptul că recensămintele sârbești din secolul 19 consemnau peste 150.000 de români, reprezentând 10% din populația Serbiei și majoritatea absolută a estului Serbiei. La acestea se adaugă sporul natural demografic, precum și considerentul că nu a existat niciodată un exod al populației românești din zonă.

Românii din Timoc au în prezent două opţiuni: să se declare sarbi, sau să se declare  într-o primă fază”vlahi”, pentru  ca apoi tot sârbi să devină prin deznaţionalizare.

Politica duşmanoasă a sârbilor faţă de români şi România trebuie să dea de gândit conducerii ţării noastre !

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/valea-timocului/

 

 

 

 

14/01/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: