CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Românii din Bulgaria. VIDEO

 

 

Imagini pentru romanii din bulgaria cersipamantromanesc

 

Harta ţinuturilor româneşti din jurul României 

 

 

„Nu există un stat în Europa Orientală, nu există o ţară de la Adriatică până la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia, până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi de Kiev”.

Mihai Eminescu

 

 

 

Teritoriile din nordul şi sudul Dunării au fost populate încă din neolitic, aici dezvoltându-se cultura Starcevo-Criş, locuirea fiind continuată în epoca bronzului tracic şi hallstattiană.

Tracii au introdus lucrarea metalelor în regiunile Dunării de Jos.

În secolele al II-lea şi al III-lea d.Hr., este semnalată o masă compactă de populaţie tracoromană pe ambele maluri ale Dunării, cuprinzând Dacia, cele două Moesii, adică Dobrogea, Bulgaria până la Balcani şi Serbia cu văile Timocului şi Moravei.

La sud de Dunăre, pe un teritoriu ce cuprindea mare parte din Bulgaria şi Serbia de astăzi în Tribalia, locuiau tracii tribali, ai căror continuatori sunt românii din Timocul bulgăresc şi sârbesc şi din aproape toată Bulgaria.

 

 

 

Stema Tribaliei cu deviza : Sacra Sapientia Fortitudo Tribalia - foto - cersipamantromanesc.com

Stema Tribaliei

 

 

Românii, continuatori ai traco-ilirilor, au reprezentat, pentru popoarele nou venite în Peninsula Balcanică, elementul local, stăpânii regiunilor invadate de acestea.

Dovezi în acest sens se regăsesc în toponimia conservata în denumirile oraşelor şi localităţilor menţionate în scrierile cronicarului Procopius din Cezareea, din perioada justiniană.

În teritoriile care au făcut sau fac parte din Bulgaria actuală, astfel de denumiri sunt foarte frecvente.

Astfel, în zona muntoasă din jurul Sofiei puteau fi regăsite denumiri cum ar fi Gurguliat, Bănişor, Carnul, Cercilat, Cercel, Bucoviţi, Vărcărel, Murgaş, Petarlaş, Purceviţa, Moşina, Petruş, care sunt, în mod evident, româneşti.

După un anumit timp şi în măsura în care amestecul de populaţii s-a cristalizat, iar antagonismele dintre ele s-au accentuat, cronicarii bizantini au început să se edifice cu privire la specificul fiecărei entităţi etnice din Peninsula Balcanică.

Astfel, românii au fost identificaţi drept element separat, fiind numiţi „vlahi”.

 

Aşezarea geografică

 

În funcţie de aşezarea geografică pe care o ocupă în cadrul comunităţii, localităţile din nord-vestul Bulgariei locuite compact de români sunt împărţite de Monica Budiş astfel:

satele de Văleni, situate pe Valea Dunării, areal numit şi Cornul de Aur: Cumbair (cartier al oraşului Vidin), Căpitănuţ, Pocraina (fost Kirimbeg), Antimovo (fost Şeu sau Şef), Cutova, Slanotârn, Coşava, Gumătarţi, Iasen, Florentin şi Negovaniţ;

satele de Pădureni, situate în zona pădurilor, înspre graniţa cu Iugoslavia: Drujba (fost Molălâia), Calinic, Topolovăţul din Deal (fost Boşneacu din Deal), Topolovăţul din Vale (fost Boşneacu din Vale), Perilovăţ, Borilovăţ (fost Boroivăţ), Graţcovski Colibi, Rabrova, Fundeni (fost Caniţ), Deleina, Cosovo;

satele de Câmpeni, aflate între satele de Văleni şi cele de Pădureni, sunt: Maior Uzunovo (fost Halvagii),  Ciocârlina, Tianuţ, Gâmzova, Vârfu, Cudelin (fost Racoviţa), Bălei, Bregova şi Răchitniţa. Această împărţire este foarte bine întipărită în mentalitatea locuitorilor din acest areal.

Cei mai mulţi săteni ştiu cărei zone îi aparţin. În ciuda acestei clasificări, deosebirile dintre zone sunt minore din punct de vedere etnografic.

Aşezate îndeosebi pe văile fertile ale apelor care le străbat şi ulterior de-a lungul drumurilor, cele mai multe sate din zona Vidin şi Lom fac parte din categoria celor adunate-alungite, cu o uliţă principală şi cu mai multe secundare, care cad, mai mult sau mai puţin regulat, pe şoseaua principală.

Primele specificări cu privire la români

Primele specificări cu privire la români au fost făcute în legătură cu evenimentele din viaţa poporului bulgar, constatându-se o conexiune a vieţii etnicilor de origine româna cu istoria Bulgariei.

Statul bulgar a fost fondat în anul 679, prin invazia Moesiei Inferioare – unde, alături de români s-au stabilit un anumit număr de triburi slave – de Hanul Asparuh, şeful unei hoarde turcomane denumite „bulgari”.

Răspândiţi în întreaga Peninsulă Balcanică şi transbalcanică, începând din imediata vecinătate a Dunării, din zonele: Timoc (bulgăresc şi sârbesc), Lom, Oreahovo, Nicopole, Plevna, Vraţa, ajungând până spre Cadrilater, la Tolbuhin şi Sofia, în Munţii Rodopi, în Voivodina, în Serbia şi Croaţia, în Muntenegru, în Macedonia, Albania, de-a lungul coastei Adriaticii până în nordul Dalmaţiei, în Munţii Pind, în Insulele Ionice, în nordul Greciei, în Epir, Thesalia, în Peninsula Istria şi chiar în Turcia europeană, românii de la sud de Dunăre, reprezentanţii romanităţii balcanice sau orientale, cum au fost numiţi de diverşi specialişti, au trăit şi trăiesc în comunităţi mai mult sau mai puţin numeroase.

Intervenţia lui Mircea cel Bătrân în războaiele din Bulgaria

Despre intervenţia lui Mircea cel Bătrân în sprijinul bulgarilor şi a sârbilor în lupta împotriva turcilor, istoriografia bulgară apreciază eronat că „el a profitat de situaţia creată pentru a-şi lărgi posesiunile sale în sudul Dunării.

Principele Mircea I cel Mare a invadat, la începutul anului 1390, teritoriul din sudul Dunării şi a ocupat, fără mari eforturi, fortăreţele regiunii, în care era cuprinsă şi aceea a Darstorului (Durostorum în limba getodacilor), cât şi o parte din teritoriul care făcuse parte din posesiunile lui Ivanco în această epocă”.

După cum se ştie, în realitate, oastea condusă de Mircea cel Bătrân i-a bătut pe turci la Rovine în octombrie 1394.

Abia în 1415, Mircea a plătit primul haraciu unui sultan al turcilor, ceea ce însă nu însemna supunere sau vasalitate faţă de turci.

Armistiţiul din 1415 a consacrat independenţa politică a Ţării Româneşti, pe care însuşi sultanul a recunoscut-o.

După moartea lui Ivanco – despotul Dobrogei – în luptele cu turcii, Mircea cel Bătrân a fost chemat de forţele locale pentru a le elibera de sub jugul otoman. Astfel, Dobrogea s-a unit cu Ţara Românească şi Mircea a devenit şi domn al Dobrogei, care a căzut sub stăpânire turcească abia în anul 1420.

 

Revirimentul poporului bulgar

 

Începând din secolul XVII şi până la războiul ruso-turc din 1828-1829, încheiat cu pacea de la Adrianopol, perioada în care s-a constituit burghezia bulgară, iar principatele române s-au consolidat, s-au creat premisele favorabile unui reviriment al poporului bulgar.

Episcopul Sofronie din Vraţa, care a trăit în „epoca tulbure a lui Pazvantoglu din Vidin”, a scris o autobiografie în care descrie, într-o manieră impresionantă, acele vremuri teribile.

De asemenea, el a mai scris în limba bulgară numeroase cărţi religioase, care au permis introducerea acestei limbi în biserici.

Sofronie şi-a putut desfăşura această activitate pe perioada şederii sale la Bucureşti, unde a beneficiat de un cadru ospitalier care compensa suferinţele îndurate pe celălalt mal al Dunării.

În România, el a scris operele care l-au consacrat drept una din figurile erudite ale începutului renaşterii bulgare. Istoricii bulgari de la începutul acestui secol recunoşteau ca locul în care principalele cărţi bulgăreşti ale epocii amintite au fost elaborate şi tipărite a fost România, unde trăiau câteva mii de bulgari, bancheri, negustori, artizani, în principalele oraşe: Bucureşti, Giurgiu, Craiova, Galaţi, Brăila şi Braşov.

 

Prevederile Tratatului de la Neuilly

 

Încercând să beneficieze de prevederile Tratatului de la Neuilly, semnat de bulgari, românii s-au izbit de suspiciunile autorităţilor care i-au acuzat pe români că acţionează „în direcţia instaurării dominaţiei române pe malul drept al Dunării” şi mai mult, a întregului curs al Dunării.

Atmosfera creată minorităţii române pe baza unor asemenea aberaţii apărute în presă a dus la o serie de „drastice măsuri punitive” îndreptate împotriva românilor, în special în comunele din zona Vidinului.

Încercările făcute în perioada interbelică, prin canale diplomatice, chiar la niveluri mai înalte, nici atunci când au pornit de la principiul de reciprocitate, n-au avut calitatea de a ameliora prea mult situaţia nici în zona Vidinului şi nici a minorităţii române din alte regiuni ale Bulgariei.

În toamna anului 1934, arhivele bisericii din Gavren, sat cu 2.698 locuitori din care 2.610 români, au fost aruncate în Dunăre pentru că erau redactate în limba română.

Şi exemplele ar putea continua, mărturii ale acţiunilor care au urmărit distrugerea sistematică a identităţii culturale şi naţionale a românilor din Bulgaria.

 

 

 

 

 

Vlahi, rumâni sau români?

În zona de nord-vest a Bulgariei şi pe toată Valea Dunării, trăieşte o mare masă de etnici români, deseori compactă (Timocul bulgăresc) denumiţi impropriu de bulgari „vlahi”, deşi între ei se numesc „rumâni” sau  „români.

Aceştia vorbesc o limbă română specifică zonei de sud a Olteniei, asemănătoare cu cea vorbită de oltenii foarte în vârstă, într-o formă arhaică.

Analizând dialectal graiul „vlasilor” (vlahilor) sau al valahoromânilor, al vorbitorilor de limbă română din nord-vestul Bulgariei, lingvistul craiovean Radu Popescu a ajuns la concluzia că amprenta dialectală este identică celei din sud-vestul Munteniei şi sud-estul Olteniei, cu puternice accente arhaice, dublate de termeni bulgăreşti deformaţi.

De asemenea, în zona de sud a Bulgariei, îndeosebi în regiunea Munţilor Rodopi, în localităţile Velingrad, Dupniţa, Peştera, Darkovo trăiesc aromânii, pe cale de dispariţie din cauza asimilării forţate la care au fost supuşi de-a lungul timpului.

Termenul generic de vlahi sau valahi este apreciat ca fiind o noţiune controversată, fiind folosit de slavi pentru a-i denumi pe aşa-zişii „slavi romanizaţi”, aspect de natură a crea o diversiune legată de o pretinsă existenţă a unui popor vlah, independent de cel român.

Obiceiurilor „rumânilor”

Obiceiurile acestora (de construcţie, de naştere şi înmormântare, cele religioase) sunt similare, aproape identice, cu cele de la nordul Dunării.

Ramura verde se pune de românii din Bulgaria, peste an, la diverse sărbători: Sf. Gheorghe, Florii, Paşte, la poarta gospodăriei, dar şi la grajdurile animalelor (coşare), în speranţa că, în acest fel, întreaga gospodărie va fi apărată de forţele rele văzute şi nevăzute.

Focurile rituale, legate de străvechea credinţă traco-geto-dacă a purificării, se fac la sărbătorile de Mucenici şi de Joia Mare. Mărţişorul, după ce este purtat o perioadă de timp, este pus pe un pom, înflorit sau nu, pe trandafir, stabilindu-se în acest fel relaţia om-natură.

Ursitoarele, mersul cu copilul la moşică şi datul la grindă, ieşitul cu crucea la Dunăre de Bobotează, claca şi multe altele sunt aproape identice cu cele din ţara noastră.

Legendele privind întemeierea satelor nu sunt numeroase. Predomină cele ale eroului eponim, român sau turc, de la care şi-au luat numele localităţile. Eroul eponim, întemeietor de sat este bărbat sau femeie.

De exemplu: baba Vida pentru oraşul Vidin, sora ei Cula pentru Cula, Stan pentru Slanotârn, Floarea pentru Florentin, Balea pentru Bălei, fraţii Ciuc şi Ian pentru Ciuciani, Kirik + beg pentru Kirimbeg ş.a. În ciuda acestor realităţi indubitabile, a existat şi continuă să fie prezentă, mai ales în mentalitatea unor intelectuali bulgari ai satelor, teoria aberantă că masive grupuri de bulgari au trecut, cândva, în România, din cauza opresiunilor turceşti.

Acolo ar fi stat un timp, ar fi învăţat limba şi obiceiurile, apoi s-ar fi întors în Bulgaria. Această teorie este încă răspândită prin şcolile şi bisericile bulgare şi are ca scop topirea identităţii etnice a românilor din Bulgaria.

Aceeaşi teorie aberantă, în contradicţie cu realitatea istorică, a fost promovată şi de istoricii sârbi cu referire la românii din Timocul sârbesc. Să fie oare doar o coincidenţă?!

Împărţirea românilor din Bulgaria

 

Românii din Bulgaria se pot împărţi într-un sector timocean, un sector dunărean (care se întinde de la râul Timoc şi până la litoralul Mării Negre) şi un sector în interiorul ţării şi al Munţilor Balcani. Sub raportul numărului lor, cu toată „grija” bulgarilor de a-i scoate în statistici cât mai puţini, există numeroase statistici credibile, citate mai recent, după care numărul românilor din Bulgaria s-ar ridica la 250.000, iar al aromânilor la 150.000.

După alte statistici, numărul real al acestora ar fi, cel puţin, dublu. Cei mai mulţi români sunt în zona Vidinului unde întâlnim 50 de comune, din care 30 sunt curat româneşti.

Alţi români trăiesc pe malul drept al bazinului dunărean, până la Ruse şi apoi în sate din sudul Dobrogei, care au ajuns sub stăpânirea bulgarilor, după Tratatul de la Craiova, încheiat în 1940.

Cu toate acestea, numărul vorbitorilor de limba română din ţara vecină este astăzi, după datele oficiale, foarte mic, scăzând de la 96.000 înregistrat la începutul secolului, la 16.000 în 1934 şi la 2.700, dintr-o statistică mai recentă.

Explicaţiile acestui mod, cel puţin „misterios”, de scădere a numărului românilor din Bulgaria ni-l dă un reprezentant al „Asociaţiei Vlahilor” din Vidin care, printre altele, semnalează faptul că în multe zone s-au înregistrat cazuri de presiuni din partea autorităţilor bulgare, care-i obligau pe vlahi să-şi ascundă adevărata identitate.

Acest lucru este cu atât mai important cu căt, după cele mai multe statistici, în Bulgaria „trăiesc astăzi între 1 milion şi 2 milioane de români, reprezentând ca importanţă a doua minoritate, după cea turcă”.

Din păcate, constituţia bulgarilor nu recunoaşte nicio minoritate, ceea ce şi explică tendinţa autorităţilor de a le ignora pe cele existente şi de a le nesocoti interesele.

La sfârşitul deceniului trei, sursele istorice identificau trei grupe geografice de concentrare a populaţiei de origine română.

Prima grupă era constituită pe Valea Timocului, reţinând asemănarea izbitoare a costumelor, tradiţiilor şi limbii vorbite în zonă, cu cele din Oltenia.

Din punct de vedere geografic, regiunea Timocului este o prelungire a masivelor muntoase şi a văilor şi podişurilor Olteniei. Românii „pădureni” şi cei „dunăreni” din regiunea Vidin constituie o unitate cu cei din Oltenia.

 

Românii – minoritatea cea mai importantă 

 

În raioanele Vidin, Vraţa şi Plevna, românii formau minoritatea cea mai importantă. În 1939, această grupă naţională locuia în peste 70 de localităţi, din care 33 din regiunea Vidin, iar restul în zonele Lom Palanca, Rahova şi Nicopole.

Numărul românilor depăşea cifra de 120.000. A treia grupă este constituita de zona Eminska Planina, la nordul regiunii muntoase care limitează platoul Deliorman. În această regiune, ocupată până în 1877 numai de turci, tătari şi români, bulgarii au venit ulterior.

Elementul român a persistat cu dificultate în localităţile Ciflic, Celebichioi, Arnautlar, Sipka, Novoselo, Sidir, Vlahlar etc. Aceşti români sunt total izolaţi de cei dunăreni, numărul lor fiind estimat la aproximativ 10.000 de persoane.

În contextul schimbărilor profunde în plan politic intervenite în fostul bloc socialist din Europa Centrală şi de Est, minorităţile etnice au căutat căi de autodefinire şi emancipare în ţările pe teritoriul cărora locuiesc.

Drumul spre recunoaşterea entităţii şi identităţii naţionale a minorităţilor din Bulgaria este mai anevoios.

„Asociaţia Vlahilor din Bulgaria”

Minoritatea de naţionalitatea română, a doua ca importanţă şi număr, după cea turcă, a început activitatea de organizare prin crearea la Vidin, în luna octombrie 1991, a Comitetului de iniţiativa pentru înfiinţarea „Asociaţiei Vlahilor din Bulgaria”, cu sediul în strada Gradinska nr.7.

Prin statut, A.V.B., se defineşte ca „organizaţie apolitică cu scopuri neeconomice a etnicilor vlahi-cetăţeni bulgari”, desfăşurându-şi activitatea „în conformitate cu legile Bulgariei”.

Scopul acesteia este de a obţine „recunoaşterea identităţii etnice a vlahilor din Bulgaria, prin cunoaşterea şi sporirea moştenirii culturale şi istorice” (art.4). Direcţiile de acţiune sunt specificate în art.6 al Statutului, în care se arată că „se vor organiza lecţii, discuţii, întâlniri, cinstirea sărbătorilor oficiale, spectacole, expoziţii şi alte manifestări sociale”.

Se va urmări regăsirea, păstrarea, dezvoltarea şi îmbogăţirea tradiţiilor şi obiceiurilor moştenite” (art.7) şi se va solicita organelor de stat asigurarea condiţiilor „pentru învăţarea limbii materne” (art.9).

În hotărârea Judecătoriei Vidin se arată, că, din studiul art.4 si 9 din statutul organizaţiei, rezultă că „Asociaţia urmăreşte propagarea în cadrul populaţiei bulgare a ideilor acestei grupe etnice, în scopul deznaţionalizării acestei populaţii”, ceea ce ar conduce la „vrajba etnică, îndreptată împotriva unităţii naţiunii”.

Organizaţii româneşti pe teritoriul Bulgariei

Comitetul de iniţiativă a denunţat hotărârea Judecătoriei Vidin drept netemeinică şi nelegală. S-a folosit calea recursului şi s-a declarat fiecare zi de marţi, zi de post, grupuri de 100-200 de vlahi urmând să se adune în Piaţa Gării din localitate, „pentru a dezbate soarta asociaţiei” s-a apreciat ca „autorităţile bulgare doresc în mod evident să evite formarea şi înregistrarea A.V.B., fapt demonstrat atât de permisiunea acordată uniunii turce de a se organiza, cât şi de crearea Asociaţiei de prietenie Bulgaria-S.U.A.”, al cărei statut este identic cu cel preconizat de asociaţie. Ca urmare a cererii de recurs, formulată la 10.02.1992, către tribunalul Suprem al Republicii Bulgaria, acesta, la 30.04.1992, a admis cererea de înregistrare a A.V.B.

La 4 octombrie 1992 s-a constituit „Sutata Armâna” din Sofia, al cărei preşedinte este Toma Kiucef.

Această organizaţie este o filială a A.V.B., cu sediul într-unul din apartamentele imobilului din strada „Ţar Boris” nr.152. La începutul anului 1994, au luat fiinţă filialele aromânilor din localităţile Peştera, Duhniţa, Velingrad, Ianovtrini.

Apariţia la Vidin, la începutul anului 1993, a ziarului „Timpul”, tipărit în limbile română şi bulgară, urmăreşte dezvoltarea spirtului românesc în Bulgaria şi realizarea, în perspectivă, a altor obiective, cum ar fi: învăţământul în limba maternă, slujbele religioase în limba română etc.

Directorul ziarului este Zahari Cotârliţă, iar redactor-şef, Milan Anghelov Coşoveanu. În perioada următoare, „Asociaţia Vlahilor” şi-a propus să desfăşoare o intensă activitate organizatorică şi să creeze filiale la Sofia, Silistra şi alte centre cu populaţie de origine română.

De asemenea, s-a urmărit obţinerea de burse pentru învăţământul superior şi participarea la manifestări organizate pe plan internaţional, care urmăresc promovarea drepturilor minorităţilor naţionale.

Mai amintim că, începând din 2002, activează o nouă asociaţie a românilor din Bulgaria, denumită „Comunitatea românilor din Bulgaria”, prezidată de dr. Serafim Hristov, asociaţie care a decis renunţarea la apelativul de „vlah”.

Iritarea autorităţilor bulgare

Încercările etnicilor români de a constitui filiale ale asociaţiei în alte localităţi sau de a pune bazele unor structuri organizatorice locale au generat „iritarea şi adversitatea” autorităţilor bulgare care, în mod constant şi consecvent, au tergiversat formalităţile legale în scopul finalizării lor.

Represiunile şi discriminările la care au fost supuşi după intrarea în vigoare a prevederilor tratatului de la Craiova, prin care România a fost silită să cedeze Cadrilaterul, precum şi perspectiva de a fi primele victime ale proceselor de restructurare şi organizare, impuse drept aplicarea reformelor pe plan economic, reprezintă principalele cauze ale neimplicarii plenare a membrilor comunităţilor vlahilor în desfăşurarea unor activităţi colective într-un cadru organizat, vizând promovarea şi apărarea propriilor interese.

 

Cadrilaterul şi contribuţia României la această regiune

Cadrilaterul reprezintă partea de sud a Dobrogei, mărginită de Dunăre, respectiv râurile Beli Lom şi Kamchiya, şi Marea Neagră. Numele înseamnă „patrulater” şi provine de la cele patru cetăţi turceşti care alcătuiau un sistem defensiv în nord-estul Bulgariei: Silistra, Ruse, Shumen şi Varna.

Deşi devine parte a României abia în 1913, ţara noastră s-a implicat încă din sec. al XIX-lea în patronajul cultural şi educaţional al românilor de aici.

Autorităţile otomane din Dobrogea au însărcinat pe cărturarul Nifon Bălăşescu să organizeze şcolile româneşti şi să creeze altele acolo unde nu existau. În secolul al XIX-lea a continuat să funcţioneze vechea şcoală românească din Turtucaia unde documentele au păstrat numele unei întregi pleiade de învăţători, începând cu dascălul Rusu Şaru, în 1774.

În Silistra, încă înainte de 1850 funcţiona o şcoală românească din care ieşiseră serii întregi de absolvenţi. Dascălul Petru Mihail nota ,,anul 1847, martie întâiul: m-am tocmit la şcoală ca să învăţ pe copii carte românească”. C. Petrescu, ce crease în 1866 o Eforie, un comitet şcolar, va tipări, cu ajutorul mitropolitului de Silistra, în 1874, un abecedar turco-român.

La dotarea acestei unităţi de învăţământ a participat, începând cu 1877, Guvernul României.

La iniţiativa conducerii şcolii normale din Silistra a fost înfiinţată ,,Societatea română pentru cultură şi limbă” care deţinea regulament, statute, registre şi sigiliu propriu, iar scopul ei era ,,de a propaga, prin toate mijloacele putincioase între românii din aceste părţi, învăţătura limbii materne” şi de ,,a conlucra la dezvoltarea educaţiei naţionale şi a apăra privilegiile ei”.

 

România în cel de-Al Doilea Război Mondial

 

Cea mai mare parte din sudul Dobrogei, situată la nord de linia Turtucaia-Balcic, a fost obţinută de România ca urmare a participării sale la cel de-Al Doilea Război Balcanic, în 1913. Pentru a denumi acest teritoriu, se foloseşte, în mod eronat, tot numele Cadrilater, probabil din comoditate şi din cauză că nu s-a găsit un alt nume.

Rămâne în componenţa României până în 1940 când prin Tratatul de la Craiova, semnat la 7 septembrie, reintră în componenţa Bulgariei.

În momentul anexării, potrivit statisticilor bulgare, nu de puţine ori părtinitoare, dintr-o populaţie de 286.000 de locuitori, doar 6.348 ar fi fost români, ei înşişi, în majoritate, urmaşi a mocanilor mărgineni staţionaţi şi sedentarizaţi aici ca urmare a transhumanţei lor pastorale (locuind îndeosebi în Turtucaia şi Silistra sau în comunele suburbane ale acestora), restul fiind mai ales turci şi bulgari.

Ca urmare a încurajării stabilirii aromânilor din Balcani şi a românilor din alte provincii, ponderea elementului românesc a crescut semnificativ până în 1940. Deja începând cu 1930, bulgarii nu constituiau decât o minoritate. Aici s-au stabilit şi români din Timocul bulgăresc.

Cadrilaterul în perioada interbelică

În decursul perioade interbelice atât jandarmii, cât şi coloniştii sau românii autohtoni s-au confruntat în permanenţă cu comitagii bulgari care au comis acte de terorism şi devastări.

În anul 1940, după discuţiile care au avut loc la Craiova, guvernanţii români cedează presiunilor Germaniei naziste şi a aliaţilor ei bulgari şi decide abandonarea Cadrilaterului.

Unii ofiţeri ai armatei Române , cum a fost Generalul Argeşanu, s-au opus acestei retrageri şi au organizat, pe cont propriu, o rezistenţă armată.

El însă a fost, în cele din urmă, arestat din ordinele lui Ion Antonescu, aşa încât bulgarii au reintrat în posesia acestei regiuni relativ fără probleme. Una din primele măsuri instituite de noii ocupanţi bulgari a fost să bulgarizeze cu forţa toate numele româneşti.

În final, populaţia română din acest teritoriu a fost mutată în Dobrogea de nord printr-un schimb obligatoriu de populaţie cu bulgarii. Astfel, din Bulgaria s-au stabilit atunci în România circa 110.000 de români (din Cadrilater şi sudul Dunării), iar din România au plecat 77.000 de bulgari.

Colaborarea românilor din Bulgaria cu România

Un exemplu concludent pe linia modului în care autorităţile bulgare abordează problematica legată de colaborarea cu România în domeniul sprijinirii minorităţilor existente pe teritoriul fiecărei ţări îl reprezintă oprirea în P.C.t.F.- Vidin, la 27 iunie 1996, a unei donaţii a statului român „Asociaţiei Vlahilor” pe motivaţii nefondate şi returnarea acestora în ţară, în pofida eforturilor delegaţiei Consiliului pentru Problemele Românilor de Pretutindeni şi ale demersurilor Ambasadei României de la Sofia.

Donaţia era constituită din hârtie tipografică necesară editării ziarului „Timpul”, materiale tipografice, mobilier pentru sediul A.V.B, cărţi de literatură, discuri şi CD-uri cu muzica românească.

Reprezentanţi ai „Asociaţiei Vlahilor” apreciază că dificultăţile create reprezintă o formă de avertizare adresată autorităţilor de la Bucureşti, să renunţe la cultivarea relaţiilor cu structurile organizatorice ale comunităţii de origine română din Bulgaria.

Identitatea etnică a românilor din Bulgaria

Asupra identităţii lor etnice, pentru oameni de bună credinţă, nu mai există îndoieli, dacă ţinem seama de rezultatele observaţiilor mai vechi ale cunoscutului Emanoil Bucuta (1923) făcute în lucrarea „Videnenii”, sau de cele mai recente, făcute de etnologul român Virgil Nestorescu (1993).

Despre fraţii noştri români din Bulgaria, unele date le întâlnim şi în lucrarea „Românii din Bulgaria”, de Vlad Bejan şi Ion Căpreanu (1998) şi în „Note de călătorie şi însemnări”, de dr. Anatolie Macris (2001).

Merită să menţionăm că despre identitatea de neam şi de limbă a fraţilor noştri din zona Vidinului vorbesc şi sociologii, şi lingviştii bulgari, ca să nu mai amintim pe cunoscutul lingvist german Gustav Weigand (1892) care, la începutul secolului trecut, a fost impresionat de calităţile acestei comunităţi româneşti.

Românii din ţară, în general, preocupaţi de soarta fraţilor lor de peste Dunăre, obţinuseră de la otomani dreptul de a întreţine pentru aceştia biserici şi şcoli româneşti.

Aşa se face că în Bulgaria, la Sofia, a fost înfiinţat un liceu românesc, în care, în perioada interbelică şi-au făcut studiile secundare un mare număr de români din Timocul bulgăresc sau din alte zone ale ţării vecine.

Acest liceu, după 1944, ca şi alte şcoli cu limbă de predare română, au fost desfiinţate. Cu toate acestea românii şi-au păstrat conştiinţa identităţii de neam.

Aromânii din Bulgaria

Aromânii erau concentraţi până de curând în regiunea Pirin sau Macedonia Pirinului, la sud-vest de Sofia, în jurul localităţii Giumaia sau Dzumaia de munte, astăzi parte a oraşului redenumit Blagoevgrad, care, până în 1913, s-a aflat sub administraţie otomană directă.

După această dată Giumaia a intrat în componenţa statului bulgar, iar aromânii grămuşteni de aici (supranumiţi „cipani”) au fost supuşi unei campanii dure de bulgarizare.

Din acest motiv, o mare parte a acestora s-a stabilit ulterior în Regatul României, în Cadrilater, de unde au fost împroprietăriţi ulterior în Dobrogea propriu-zisă.

Un alt segment al aromânilor grămuşteni din zonă, care aveau simpatii pro-greceşti, s-au mutat în nordul Greciei, unde pot fi intâlniţi şi astăzi în orăşelul Prosotsani.

În Bulgaria propriu-zisă, aromânii se află astăzi doar izolat, în aria muntoasă din sud-vest. În număr mai mare locuiesc în aşezarea Peştera.

Recensămantul bulgar din 1926 dădea următoarele cifre: 69.080 de români, 5.324 aromâni, 3.777 „cuţovlahi”, 1.551 „ţânţari” (în total 79.728 de persoane).

Divizându-i în diferite subramuri, sub diferite nume, care desemneazuă de fapt una şi aceeaşi etnie, bulgarii au încercat să dilueze ca număr şi mai mult elementul româno-vlah din această ţară.

Pe teritoriul Bulgariei se află şi o populaţie sedentarizată de saracaciani, concentrată în jurul oraşului Sliven. Unii istorici i-au considerat pe saracaciani drept aromâni fărşeroţi grecizaţi.

 

Alin Roateș

 

Bibliografie selectivă:

1. Cândroveanu, Hristu, „Cadrilaterul pământ românesc”, în „Formula as”, nr. 110, martie 1994

2. Ciachir, N., „ România în sud-estul Europei”, Bucureşti 1968
3. Dolha, Viorel –„Totul despre românii din Cadrilater”

4. Iorga, Nicolae, „Istoria românilor pentru poporul românesc”

5. Muşi, V.T.,  „Alipirea Dobrogei noi şi acţiunea de restaurare etnică românească”, în „Cuvântul românesc”, iunie 1990
6. Pană, Z., „50 de ani de la cedarea Cadrilaterului”, în „Cuvântul românesc”, sept. 1990
7. Pană, Z., „Colonizarea din Cadrilater”, în „Cuvântul românesc”, iunie 1990,
8. XXX, „Poporul român şi lupta de eliberare a popoarelor din Balcani”, Bucureşti 1986
9. XXX, „1918 Desăvârşirea unităţii naţional statale a poporului român”, vol. V, Bucureşti 1986

 

 

Surse:

http://www.romaniuitati.eu

https://strabunii.wordpress.com/articole/

 

 

 

 

 

30/06/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Românii din partea de vest a Banatului istoric

 

„Nu există un stat în Europa Orientală, nu există o ţară de la Adriatică până la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia, până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi de Kiev”.

 

Mihai Eminescu

 

 

 

 

 

Românii din vestul Banatului istoric (Voievodiana sau „Banatul sârbesc”)

Regiunea istorică Banat, din punct de vedere geografic este mărginită la nord de râul Mureş, la vest de râul Tisa, la sud de fluviul Dunărea şi la est de munţii Carpaţi.

În partea de vest a Banatului istoric, cunoscut după Primul Război Mondial şi ca „Banatul sârbesc” trăieşte al doilea grup românesc ca mărime din Serbia.

În Voievodina trăiesc, conform statisticilor oficiale, 34.576 de români, concentraţi în 42 de localităţi.

Odată cu garantarea autonomiei în Voievodina, limba română a primit statut oficial împreună cu grafia latină, după cum se precizează în Statutul Provinciei Autonome Voievodina, Dispoziţiile de Bază, articolul 6.

 

 

 

 

 

 

Date istorice despre regiunea Banatului

Teritoriul Voievodinei de astăzi a fost locuit încă din paleolitic şi a făcut parte, mai târziu, din regatul lui Burebista. La sfârşitul secolului I î.Hr. romanii ocupă şi încorporează Voievodina în provincia Panonia. Sirmium, oraş roman situat în apropiere Sremska Mitrovica de astăzi, devine centrul administrativ al Panoniei Inferioare. Provincia este abandonată de romani în 395 d.Hr.

Populaţia românească este atestată încă din primul mileniu creştin de diverse surse din epocă. Ungurii, care au început cucerirea teritoriilor de la est de Tisa după anul 1000, au dat lupte grele în Banat cu ducele Ahtum, descendent al ducelui Glad, menţionat aici cu un secol înainte, reuşind să îl învingă doar din cauza trădării unui înalt dregător al său pe nume Cenadius, după cum consemnează notarul al cărui nume a rămas anonim – Anonimus, al regelui ungar Bela II, care a trăit în secolul al XII-lea.

Totodată, se consemnează existenţa în cetatea de scaun a lui Ahtum, Morisena, aflată pe râul Mureş, aproape de vărsarea acestuia în Tisa, şi important punct de vămuire a sării aduse din minele din Transilvania şi transportată pe Mureş, Tisa şi apoi pe Dunăre în aval şi în amonte cu corăbiile, a unei mănăstiri de rit bizantin cu hramul „Sfântul Gheorghe”.

După ce ungurii au cucerit cetatea, aceasta, împreună cu ducatul cucerit a fost dat lui Cenadius, care a schimbat numele cetăţii în Cenad, a mutat pe călugării din mănăstirea „Sfântul Gheorghe” într-o mănăstire cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul” şi a adus în vechea mănăstire un grup de călugări latini din Apus, conduşi de Sfântul Gerard, care a şi fost numit, de papă, episcop de Cenad pe la anul 1018.

Timp de cinci secole, de la începutul secolului al XI-lea până la începutul secolului al XVI-lea, Banatul a făcut parte din regatul ungar.

În acest timp pe teritoriul său fiind organizate comitatele Timişoarei şi Cenadului precum şi Banatul de Severin.

În toată această perioadă aici sunt menţionaţi ca locuitori doar românii, puţinii unguri care trăiau aici locuiau în oraşe şi făceau parte mai cu seamă din categoria nobililor.

Abia în secolul al XV-lea sunt menţionaţi sârbii, şi anume câteva familii nobiliare care, refugiindu-se din Serbia ocupată de turci, au primit donaţii în Banat şi s-au stabilit aici.

După cucerirea Ungariei de către turci în anul 1526, Banatul a căpătat o largă autonomie sub suzeranitatea otomană.

Ulterior, turcii aveau să ocupe în două etape întreg teritoriul bănăţean, în anul 1552 partea de vest şi în anul 1660 partea de est.

Turcii au organizat la Timişoara sediul unui paşalâc, a cărui existenţă a încetat în anul 1718.

Situaţia demografică a Banatului între secolele XVIII-XX

Din anul 1718, Banatul a intrat în componenţa Imperiului austriac. Austriecii au găsit aici un teritoriu aproape depopulat din cauza războaielor şi a molimelor, locuit doar de aproximativ 200.000 de locuitori, marea majoritate români şi foarte puţini sârbi.

Politica de colonizare demarată acum a condus la aşezarea aici a numeroşi străini, în principal germani (şvabi) şi sârbi, care au început să se aşeze aici după anul 1739, întemeind 140 de sate.

În aceeaşi vreme românii locuiau în peste 400 de sate şi în toate oraşele provinciei.

În anul 1769, austriecii au numărat 300.000 de români, aceştia alcătuiau atunci 2/3 din populaţia provinciei, un sfert din ei locuind pe teritoriul regimentului XIII Grăniceri de la Caransebeş. În anul 1797, statisticile bisericeşti indicau 400.000 de români, în anul 1822 erau recenzaţi aproximativ 530.000 de români din care circa 15.000 de credincioşi greco-catolici.

La 1865 se găseau în Banat 600.000 de români. În secolul al XIX-lea, mai cu seamă după anul 1867, au început să fie colonizaţi în Banat şi unguri. În general, toţi aceşti colonişti au primit pământ în zona de câmpie, din teritoriile rezervate pentru aceştia au fost alungaţi în prealabil românii, siliţi să se retragă spre zona montană din est.

În decursul celor două secole de stăpânire habsburgică a Banatului, elementul românesc a fost permanent defavorizat în relaţie cu coloniştii, căci toate aceste neamuri străine aduse aici au primit pământ şi proprietăţi care au fost luate românilor, aşa încât ei nu s-au putut bucura de bogăţiile ţării lor, din acestea beneficiind stăpânii austrieci şi unguri, precum şi coloniştii.

Surse româneşti socoteau numărul românilor din Banat în preajma primului război mondial între 700.000 şi 800.000.

Recensământul oficial maghiar din 1900 oferea următoarele cifre: 584.000 de români (adică mai puţini decât în anul 1860!), 395.000 de germani, 270.000 de sârbi, 170.000 de unguri (?), 110.000 – alţii.

 

Românii – singurii autohtoni

 

Dintre toate neamurile care se găseau la începutul secolului XX în Banat, singuri românii erau autohtoni, toţi ceilalţi stabilindu-se aici în diferite etape, după anul 1000.

După încheierea primului război mondial, şi destrămarea imperiului dualist Austro-Ungar, din care făcuse parte între 1867-1918, Banatul a fost împărţit între România (partea de est),

Serbia (partea de vest) şi Ungaria (partea de nord-vest), neţinându-se cont de faptul că forma o unitate geografică şi nici de voinţa liber exprimată a majorităţii locuitorilor săi de a rămâne împreună.

La 1 decembrie 1918, la Marea Adunare de la Alba Iulia, românii din toate localităţile bănăţene, prin delegaţii lor aleşi democratic, şi-au exprimat dorinţa de a se uni cu Regatul României.

La Conferinţa de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, Marile Puteri au impus României împărţirea Banatului. Înainte de intrarea României în război de partea aliaţilor, aceştia se angajaseră ca la încheierea războiului, României să i se acorde întreaga provincie Banat, care constituia o unitate istorică, administrativă, economică şi etnică cu o majoritate românească.

Angajamentele luate de Antantă când se afla în plin război au fost uitate şi înlocuite după război cu o politică ce viza umilirea şi desconsiderarea intereselor româneşti.

S-a dorit iniţial la această Conferinţă ca întregul Banat să fie dat Serbiei, care, cu sprijinul Franţei, ocupase cu forţe armate întreaga provincie, se comporta ca viitoare stăpână aici.

Sunt multe mărturii care arată modul barbar şi samavolnic al comportării sârbilor cu populaţia românească, sutele de crime cărora le-au căzut victime preoţi, învăţători, profesori şi alţi intelectuali români, miile de atacuri armate, jafuri, devastări rechiziţii forţate la care s-au dedat trupele de ocupaţie sârbeşti în Banat.

 

 

 

 

Harta etnică a Banatului istoric la 1919

 

Atitudinea demnă şi în acelaşi timp fermă a primului-ministru român Ionel Brătianu, care prin memoriile prezentate Conferinţei a arătat adevărata situaţie din Banat, unde, sârbii reprezintă 17% din populaţie, iar românii sunt de două ori şi jumătate mai numeroşi, nu poate aparţine Serbiei.

Cu toate acestea şi nesocotindu-se faptul că teritoriul Banatului reprezintă o unitate din toate punctele de vedere, s-a procedat la o împărţire a sa.

Având sprijinul nemijlocit al Franţei, Serbia declara în 20 februarie 1919 întregul Banat ca parte componentă a noului stat iugoslav şi numeşte în toate funcţiile publice ale administraţiei regiunii cetăţeni sârbi.

La începutul lunii iunie autorităţile sârbe au convocat la Timişoara pe reprezentanţii germanilor, maghiarilor şi evreilor cărora le-au cerut să dea o declaraţie de adeziune la statul iugoslav.

Reprezentantul evreu Samuel Kasztriener, susţinut de toţi cei prezenţi, a arătat că armata sârbă se comportă ca o armată de ocupaţie şi prin jaf, corupţie şi şantaj încearcă intimidarea locuitorilor provinciei.

Din discuţii a rezultat clar că sârbii nu se bucură de simpatia populaţiei Banatului şi că un eventual referendum pentru alipirea la Serbia s-ar solda cu un rezultat catastrofal pentru sârbi.

În consecinţă, sârbii, susţinuţi de Marile Puteri, măresc presiunile asupra României pentru a încheia un acord privind viitoarea împărţire a Banatului.

 

Acesta se va încheia la 13 iunie 1919.

 

Începând cu luna iulie sârbii încep evacuarea părţii ce va reveni României. Dar nu pleacă cu mâna goală, din Timişoara evacuează toate bunurile mobile ce au putut fi transportate, iar ţăranilor li se iau vitele, furajele şi utilajele agricole.

1000 de delegaţi ai tuturor germanilor (şvabii) bănăţeni s-au întrunit într-un congres la Timişoara în 10 august 1919, unde au adoptat în unanimitate o declaraţie în care cereau ca „întregul Banat, unitar şi nedespărţit să se alipească României”, căci românii, prin declaraţia de la Alba Iulia ofereau pentru toate naţionalităţile, inclusiv pentru ei, garanţiile unei vieţi libere.

În 19 august 1919, această declaraţie a fost prezentată reprezentanţilor Antantei, reuniţi la Paris, însă memoriul şvabilor nu a fost luat în seamă, mai mult, Franţa, Anglia, Italia şi SUA au adresat un ultimatum României pentru a semna tratatul cu Serbia şi implicit cedarea vestului Banatului.

 

 

 

 

Fișier:Impartirea Banatului.png

Harta teritoriului istoric al Banatului după impărţirea sa între România şi Serbia.

 

 

În anul următor, la 10 august 1920 se semna la Sevres tratatul ce reglementa şi împărţirea Banatului şi delimitarea graniţei româno-sârbe în Banat.

Teritoriul cedat Serbiei includea două districte cu majoritate românească, Alibunar şi Vârşeţ, două cu majoritate germană şi cu populaţie românească superioară numeric celei sârbeşti, Banloc şi Jimbolia, restul districtelor având majoritate sârbă şi respectiv maghiară.

Partea care a revenit Serbiei număra jumătate din locuitori români şi germani, în proporţie egală, o treime sârbi, restul unguri, slovaci, croaţi şi alţii.

Românii se găseau în 42 de sate compact româneşti şi în câteva oraşe şi sate laolaltă cu germanii, sârbii şi ungurii.

Trecerea sub administraţia sârbească a românilor din partea de est aBanatului a însemnat o tragedie naţională

Dacă până în 1918 românii aveau aici 42 de şcoli primare confesionale cu 210 învăţători şi învăţătoare, după 1920 mai rămân 23 de şcoli cu 32 de învăţători, căci sârbii au desfiinţat 19 şcoli româneşti şi au arestat, deportat, ucis sau alungat în România 178 de învăţători şi învăţătoare.

O situaţie asemănătoare au cunoscut şi preoţii români. După cel de-al doilea război mondial situaţia avea să cunoască o nouă înrăutăţire, sârbii trecând la represalii împotriva tuturor locuitorilor din estul Banatului care nu erau sârbi.

Germanii au avut de suferit în mod special, ei fiind alungaţi în totalitate de aici, de asemenea românii şi ungurii, dintre care câteva mii s-au refugiat în România şi în Ungaria.

În anul 1948, statisticile sârbeşti mai înregistrează 57.900 de români, în 1971 doar 53.000, iar recensământul din 1991 a indicat 38.800. La recensământul din 2002 în Voivodina erau înregistraţi oficial 30.413 români, aproximativ 90% dintre ei în vestul Banatului.

Această situaţie este cel puţin curioasă, căci potrivit statisticilor bisericeşti, în perioada 194-1991 românii au avut o natalitate superioară celorlalte grupuri etnice din Banat.

Surse româneşti din Serbia consideră că peste 50.000 de români vest-bănăţeni sunt emigraţi definitiv în America şi vestul Europei, la care se adaugă cei plecaţi să muncească acolo, cu toate acestea în evidenţele bisericilor româneşti din vestul Banatului indică că se mai găseau la sfârşitul anilor 1990 cel puţin 86.000 de români în vestul Banatului.

Reprezentanţii românilor de aici deplâng faptul că populaţia satelor româneşti a cunoscut un declin accentuat, în unele localităţi numărul locuitorilor scăzând mult sub jumătate faţă de anul 1920, şi asta în situaţia în care, aşa cum am amintit, a existat permanent un spor natural al populaţiei române.

Soarta românilor după Primul Război Mondial

Din cauza conjuncturii create după Primul Război Mondial, mulţi preoţi, învăţători, avocaţi, medici şi funcţionari (intelectualitatea), au părăsit Banatul sârbesc, împreună cu multe familii de ţărani, pentru a se stabili în România.

Consecinţă imediată a acestei emigrări a fost degradarea învăţământului, în special cel primar: din cei 105 învăţători care au funcţionat înainte de Primul Război Mondial, 72 au plecat în România.

Totodată, şcolile confesionale au devenit şcoli de stat, iar autorităţile centrale au trimis în satele româneşti învăţători sârbi, bulgari şi ruşi, care nu cunoşteau limba română.

Această situaţie a fost rezolvată abia în 1935, când în baza unei convenţii, Ministerul Învăţământului de la Belgrad a numit în şcolile din satele cu populaţie majoritară românească învăţători „contractuali”, chemaţi din România, urmând ca la sfârşitul anului să activeze în acest regim în total 47 de învăţători.

Protopopul Traian Oprea din Vârşeţ a întocmit cele „24 de plângeri”, expuse public, în care arăta nedreptăţile săvârşite faţă de membrii minorităţii române: aceştia nu beneficiau de efectele reformei agrare, nefiind împroprietăriţi; studenţii şi elevii care studiau în România nu puteau obţine paşapoarte; autorităţile nu aprobau statutele „Asociaţiei Culturale Române” şi ale „Asociaţiei Studenţilor”, organizate în scopul dezvoltării intelectuale şi spirituale; interdicţia de a folosi manualele şcolare primite din România.

Pe 10 februarie 1923, a fost constituit „Partidul Român” la Alibunar, pentru apărarea drepturilor naţionale, sociale şi culturale ale minorităţii române.

Dr. Aurel Novac fost deputat în Parlamentul de la Pesta înainte de război, a fost primul preşedinte al acestui partid.

În martie 1923, Ioan Jianu a fost ales primul deputat în Parlamentul de la Belgrad. În aceeaşi lună, a apărut la Panciova, ziarul „Graiul românesc”, organul de presă al Partidului Român.

În noiembrie 1923, a fost constituită „Asociatia Culturală Româna” din Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, cu având ca obiective propăşirea naţională şi spirituală precum şi păstrarea tradiţiilor româneşti.

În perioada interbelică, au apărut în Voivodina publicaţiile de limbă română „Nădejdea” (până în 1944) şi „Foaia poporului român” (până în 1938) care era publicaţia Asociaţiei Culturale „Astra”, înfiinţată în 1899, închisă în 1914 şi reînfiinţată la 19 martie 1936.

Asociaţia denumită după asociaţia similară din Transilvania a avut un rol semnificativ în dezvoltarea culturală a românilor din Voivodina. Practic, „Astra“ şi-a sfârşit activitatea la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Ocupanţii germani au încercat reluarea acestei publicaţii, care a dispărut în anii postbelici.

După Al Doilea Război Mondial, Voievodina a avut de un nivel scăzut de autonomie în cadrul Serbiei.

Constituţia iugoslavă din 1974 a acordat provinciei dreptul de veto în parlamentele sârb şi iugoslav în deciziile legate de afacerile sale interne.

Constituţia sârbă adoptată în acelaşi an reitera faptul că „Republica Socialistă Serbia cuprinde Provincia Socialistă Autonomă Voievodina şi Provincia Socialistă Autonomă Kosovo, care s-au format prin efortul comun al naţiunilor şi naţionalităţilor din Iugoslavia în Războiul pentru Eliberare Naţională (Al Doilea Război Mondial) şi revoluţia socialistă”.

Constituţiile Federaţiei Iugoslave, a Republicii Sârbe şi, respectiv, a Provinciei Voivodina din 1974, recunoşteau românii ca o minoritate naţională constituentă a statului, garantându-le ca atare drepturi colective, fapt care se manifesta şi prin extinderea dreptului privind uzul oficial al limbii române.

 

Cultura

 

Segmentul cultural este bine reprezentat în Voievodina. La 15 noiembrie 2003 s-a redeschis după aproape 50 de ani Teatrul Profesionist Românesc, care dă reprezentaţii în principalele localităţi cu comunităţi româneşti, cum ar fi Vârşeţ, pe scena Teatrului Naţional „Sterija”.

Activitatea culturală este bine reprezentată prin casele de editură finanţate de stat, precum Libertatea.

Casa de Presă şi Editura Libertatea scoate anual aproximativ 20 de titluri.

La ediţia a 45-a a târgului de carte de la Belgrad, editura a realizat un CD cu nouă titluri de excepţie sub sloganul „3.000 de pagini pentru mileniul trei”.

În plus, există şi alte edituri, care au primit în timp renume, precum este Editura Fundaţiei. În anul 2006 au fost publicat 52 de titluri în limba română constitutind peste cinci procente din totalul titlurilor publicate în întreaga Serbie în limbi minoritare sau de circulaţie internaţională, altele decât limba sârbă.

Pe 3 martie 1995, din iniţiativa unor oameni de cultură din Banatul sârbesc s-a fondat la Begheiţi / Torac Societatea (Fundaţia) Română de Etnografie şi Folclor din Voievodina, menită să protejeze dreptul la cultură al minorităţii române în această regiune.

Activitatea sa se bazează pe organizarea mai multor manifestări culturale, simpozioane şi chiar a unui Muzeu al Spritualităţii Româneşti la Begheiţi.

Organizaţia mai deţine o editură şi revista „Tradiţia”, revistă cu scop informativ asupra fundaţiei. Din 2004, fundaţia organizează anual o ceremonie de premiere a realizărilor deosebite din anul precedent, în cadrul căreia decernează înalta distincţie Cavalerul de Aur.

Uniunea de muzică şi cultură românească „Victoria” din Vârşet organizează evenimente culturale pentru minoritatea românească din Voievodina.

După aproape trei decenii, maestrul Gheorghe Zamfir a susţinut un concert sub auspiciile acestei organizaţii în oraşul Alibunar.

Printe oaspeţii care au participat la acest eveniment cultural au fost Ion Macovei, ambasadorul României la Belgrad, consulul general al României din Vârşeţ, Gabriel Nicola, preşedintele Consiliului Executiv al provinciei Voivodina Boian Paitici şi secretarul pentru informaţii al provinciei Voivodina Milorad Djuric.

În ceea ce priveşte învăţământul, există un liceu cu predare completă în limba română la Vârşeţ, Liceul „Borislav Petrov Braca” unde învăţau în anul şcolar 2006/2007 93 de elevi grupaţi în patru clase.

În acelaşi an, participau la cursuri de limbă română cu elemente de cultură naţională 27 de elevi voivodineni de la liceele din Vârşeţ şi Kovăciţa.

La Alibunar există o şcoală vocaţională cu limba de predare română, Şcoala de economie şi comerţ „Dositej Obradović” unde sunt înscrişi 107 de elevi.

Dinamica elevilor înscrişi în clasele cu predare completă în limba română şi celor care învaţă limba română cu elemente ale culturii naţionale este pozitivă potrivit raportului întocmit de Consiliul Europei cu privire la situaţia minorităţilor din Serbia.

La nivel superior, româna poate fi studiată la Facultatea de Filozofie din Novi Sad, în cadrul Departamentului de studii române, Grupul de studiu pentru limba şi literatura română şi la Facultatea de Filologie din Belgrad, Departamentul pentru limba şi literatura română. 23 de studenţi s-au înscris la aceste specializări în anul şcolar 2006/2007.

Statistica Consiliului Europei arată că în română apar 6 ziare şi 5 reviste, printre care şi publicaţiile „Tinereţea” (care ţine de Libertatea) şi „Cuvântul Românesc” (Vârşeţ).

La nivel audiovizual, mass media românească este prezentă prin emisiuni româneşti la Radio Novi Sad, şi TV Novi Sad 2. În prezent se difuzează 6 ore de program radio şi între o oră şi o oră jumătate de program tv în română zilnic.

Programele BBC în română sunt retransmise în comuna Alibunar de Radio FAR pe FM.

În anul 2006, a fost înfiinţat postul de radio Victoria, care emite 24 ore în limba română pe frecvenţa 96,1 FM program infomativ, muzical, cultural, fiind unicul radio minoritar în limba română cu program de 24 ore pe zi.

Acest post  de radio poate fi ascultat şi în direct pe Internet.

În Voievodina funcţionează 40 de parohii româneşti istorice în care activează 42 de preoţi, aflate sub jurisdicţia Episcopiei ortodoxe române „Dacia Felix” cu sediul la Vârşeţ, condusă de Prea Sfinţia Sa, Daniil Partoşanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei.

Drept reacţie la faptul că statul sârb şi Patriarhia Ortodoxă Sârbă nu au recunoscut fosta Episcopie Română cu sediul la Vârşeţ, la care Prea Sfinţia Sa Episcopul Daniil a fost, mai întâi, administrator pentru românii din Iugoslavia, apoi pentru românii din Serbia şi, la urmă, doar pentru românii din Banatul sârbesc, episcopia a fost mutată la Deta în România unde a fost înfiinţată ca Episcopia Ortodoxă Română Dacia Felix cu acelaşi Episcop-administrator pentru românii din Banatul sârbesc. Episcopia a fost în final restabilită la Vârşeţ sub noul nume.

Începând cu anul 2006, religia în limba română a fost introdusă în şcolile de stat din Voivodina, cu cinci ani mai târziu decât în cazul tuturor celorlalte confesiuni tradiţionale din Serbia.

Potrivit lui Moise Ianeş, Părintele Vicar al Vicariatului Ortodox Român, vinovată pentru această întârziere a fost Biserica Ortodoxă Română, care a respins din anul 2001 (anul introducerii religiei în şcoli) să intre în învăţământul Serbiei (de altfel, patriarhia Bisericii Ortodoxe Române s-a remarcat în ultimii ani prin neglijarea comunităţilor româneşti din Serbia, această atitudine fiind prezentă şi astăzi la sud de Dunăre).

Sunt publicate totodată două manuale noi pentru elevii care învaţă religia în limba română, menite claselor I şi a II-a elementare, care au fost aprobate de Comisia Guvernului Republicii Serbia pentru Educaţia Religioasă în Şcolile Elementare şi Medii.

Politica minoritară

Consiliul Naţional al Minorităţii Naţionale Române din Serbia, o formă de realizare a autonomiei minoritare în domeniul culturii, învăţământului, informării şi a uzului oficial al limbii române, îi reprezintă pe toţi românii din Serbia, indiferent de denumirile care li se atribuie (români, rumâni sau vlahi).

Reprezentanţii principalelor partide, asociaţii şi organizaţii ale românilor din Serbia (Comunitatea Românilor din Serbia din Voivodina, Partidul Democrat al Românilor din Serbia din Timoc, Alianţa Românilor din Voievodina, Mişcarea Democratică a Românilor din Serbia din Timoc şi Asociaţia pentru cultura vlahilor-românilor „Ariadnae Filum”) au semnat şi emis la 10 mai 2004  Declaraţia de la Belgrad, prin care şi-au exprimat dorinţa de a înfiinţa un Consiliu naţional comun pentru minoritatea română de la nord şi sud de Dunăre.

Acesta şi-a început activitatea ca reprezentant al românilor din Voievodina şi Valea Timocului în septembrie 2005 (înlocuind vechiul consiliu care era format doar din reprezentanţi ai românilor din Voievodina), şi lucrează prin patru departamente (Departamentul pentru Informaţii, Departamentul pentru Învăţământ, Departamentul pentru cultură şi Departamentul pentru uzul oficial al limbii). Partidul politic al minorităţii româneşti din Voievodina este Alianţa Românilor din Voievodina.

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/09/21/un-document-despre-disputa-intre-romania-si-serbia-privitoare-la-impartirea-banatului-din-1919/

 

Bibliografie selectivă:

 

1. Dobrescu, Ion Florentin, Dobrescu, Nicoleta-Laura, Revista „Geopolitica”, nr.1(5)/2005, an IV, Românii de pretutindeni, Românii din Serbia, I. Românii timoceni

2. Eminescu, Mihai, „Românii din afara graniţelor ţării”, Editura Saeculum, Bucureşti, 2000.

 

 

 

Sursa: http://strabunii.wordpress.com/articole/

29/06/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Remember: Calvarul bisericii basarabene în infernul sovietic

 

 

 

rapirea basarabiei 1940

 

 

 

“Nu ştiu dacã pe faţa acestui pământ s-au mai produs crime într-o măsură aşa de mare ca pe pãmântul Basarabiei. De aceea pe drept cuvânt poporul basarabean a fost declarat MARTIR, iar Basarabia o provincie MARTIRÔ. 

Vasile ȚEPORDEI

 

 

Calvarul bisericii basarabene în infernul sovietic.Consideraţii generale.

Anii 1944-1950

Din clipa în care bolşevicii au pus piciorul pe pământul sfânt al Basarabiei, istoria provinciei noastre s-a scris cu sânge.

     Nu există pană atât de măiastră care să poată descrie toată grozăvia şi grelele suferinţe îndurate de populaţia românească în timpul tiranicei stăpâniri sovietice, instaurate de această dată, pentru o jumătate de veac.

     Ura, forţa şi minciuna au fost principalele mijloace ale arsenalului comunist în lupta lor pentru extirparea din spiritul basarabean a conştiinţei de neam şi de Dumnezeu.

     Finalul celui de al II-lea război mondial, prin neabilitatea politicii româneşti la noile condiţii, a dus la pierderea Basarabiei şi reocuparea acesteia de către regimul sovietic.

     Ofensiva din martie 1944 a Armatei Roşii a apropiat fulgerător trupele ei de frontierele României.

     Până în ultimul moment, în teritoriul neocupat încă, s-a căutat să se întreţină o viaţă românească şi creştinească neîntreruptă, în ciuda condiţiilor vitrege ale unei zone, devenite practic teatru de operaţii militare.

     În toiul evacuării, când frontul se afla la numai 40 km de Chişinău, Mitropolitul Efrem Enăchescu slujea în fiecare duminică şi sărbătoare, spre mângăierea duhovnicească şi îmbărbătarea credincioşilor. Numai în cursul lunii mai 1944 Chiriarhul a efectuat 42 de vizite în biserici şi parohii.

     Astfel, Mitropolia Basarabiei româneşti şi-a afirmat neîntrerupt prezenţa pe teritoriul său canonic, până în cea din ultimă clipă, dinaintea sorbirii celui de-al doilea pahar al robiei roşii.

     Îndată după reanexarea teritoriilor Basarabiei, Bucovinei de Nord şi ţinutului Herţa la Uniunea Sovietică, act pe care România a trebuit să-l recunoască prin Convenţia de armistiţiu de la Moscova din 12 septembrie 1944, s-a revenit la starea de lucruri din 1940-1941

 

 

 

 

 

basarabia_1940

 

 

 

 

 

     Reîntoarcerea cotropitorilor sovietici a constituit o reluare a prigoanei împotriva credinţei creştine a populaţiei româneşti de la est de Prut.

     Majoritatea covârşitoare a intelectualilor, inclusiv clerul, ca şi oamenii din alte categorii sociale, s-au refugiat în interiorul ţării, căutând adăpost şi sprijin la românii de acolo.

     În pofida lacrimilor, a sângelui şi sudorilor aduse de vrednicii noştri înaintaşi la zidirea unităţii naţionale, Basarabia iarăşi a fost răzleţită de Patria mamă.

     Mitropolitul Efrem Enăchescu s-a refugiat în 1944, fugind de armatele bolşevice atee, distrugătoare de biserici şi ucigătoare de clerici. Refugierea a fost atunci temporară şi firească, toţi plecând cu speranţa întoarcerii. Dar n-a fost să fie aşa.

     S-a repetat, a câta oară?, un vechi şi perfid scenariu. Basarabia a fost reocupată de soviete iar Biserica rusă a reocupat Biserica basarabeană.

     Astfel, Patriarhia Moscovei a profitat, din nou, de o situaţie politică, operând o ocupaţie bisericească              fără nici un consimţământ din partea Bisericii Ortodoxe Române, care n-a încetat a se considera Mama canonică a Bisericii din Basarabia. În ciuda graniţelor politice autorităţile ecleziastice româneşti ar fi putut să-şi menţină jurisdicţia asupra Basarabiei, aşa cum şi-o menţine în fosta Iugoslavie, în Banatul sârbesc şi în Ungaria. Aşadar, partea răsăriteană a Patriarhiei Române a fost cotropită, exact după tipicul ocupaţiei politice. La 28 decembrie 1944, Biserica rusă numeşte chiriarh al Basarabiei pe episcopul Ieronim Zaharov, degradând Mitropolia basarabeană la rangul de Episcopie.

     Zilele de groză din primii 6-7 ani de după război, în condiţiile “transformării socialiste radicale”, se demarau sub lozincile comuniste ale noilor autorităţi, care mai sunt încă vii în amintirea multora. Întâmplările şi suferinţele acelor ani rămân a fi strigătul de durere a mii de suflete nevinovate, victime ale satanicului regim bolşevic.

     Odată cu renaşterea, în august 1944, a odioasei guvernări sovietice, de ocupaţie, pe teritoriul românesc al Basarabiei, devenită Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, a fost readus în scaun şi funcţionarul responsabil pentru problemele cultelor, care se numea “Împuternicitul Consiliului pentru treburile bisericii ortodoxe ruse de pe lângă Sovietul Miniştrilor al U.R.S.S., în R.S.S. Moldovenească”.

     Acesta avea datoria de:

     1. “a efectua controlul asupra corectei aplicări şi respectări a legislaţiei cu privire la culte, de către organizaţiile locale şi de către slujitorii cultelor şi totodată de către organele locale, persoanele oficiale şi de către toţi cetăţenii”;

     2. “a controla activitatea organizaţiilor religioase locale în chestiunea respectării de către acestea a legislaţiei sovietice cu privire la culte”.

     De fapt misiunea acestui funcţionar consta în supravegherea minuţioasă şi îndeaproape a activităţii bisericilor şi mănăstirilor, viaţa credincioşilor şi cea a clericului, cu scopul ascuns de a submina instituţiile ecleziastice şi de a exercita multiple presiuni şi diversiuni, corelate cu activitatea instanţelor de stat – conducerea superioară de partid şi K.G.B. (iniţial N.K.V.D.) – asupra credincioşilor, preoţilor şi călugărilor. Nesupunerea şi demascarea monstruozităţilor săvârşite de autorităţile comuniste erau deseori pedepsite cu moartea. Şi pentru că toţi românii basarabeni puteau fi ucişi, prea întinse ar fi fost cimitirele şi prea multe gloanţe ar fi risipit bolşevicii, ei au căutat să omoare măcar sufletele lor şi anume credinţa, ce susţine acest suflet, care dă putere de rezistenţă creştinului, speranţa pentru viitor şi puteri de luptă. Această credinţă trebuia mai întâi înjosită.

     Felurite şi meşteşugite au fost mijloacele prin care au pângărit bolşevicii credinţa.

     La 3 decembrie 1945 în satul Medveja, Bălţi, orele 15, în timp ce săvârşea taina cununiei, s-au întâmplat următoarele lucruri “creştineşti”: nişte militari ruşi au aruncat în biserică o grenadă, iar pentru siguranţă au intrat şi a doua oară împuşcând în lumea adunată.

     În timp ce oamenii implorau zadarnic pe militarul Ivan Carp să intervină pentru a face ordine, 8 militari au revenit beţi şi înarmaţi cu cuţite pentru a-l omorî pe preot. Negăsindu-l, îl “pedepsiră” pe un om, care făcea de gardă şi pe nişte copii, care cântau în şcoală.

     Preotul Dubinschi va trimite o scrisoare împuternicitului pentru culte, Romenski. Răspunsul s-a primit abia peste un an, comunicându-i-se faptul că s-a făcut un demers la procuratură. Nu se cunoaşte nici astăzi ce a hotărât procuratura în acest caz, dar cert este faptul, că abuzurile şi crimele au continuat.

     Nelegiuirile săvârşite de autorităţile de stat rămâneau neobservate. Nimănui şi cu nimic nu putea ajuta împuternicitul Romenski, nici ţăranului Mocanu din Sîngera, care ruga să nu fie mânat la lucru măcar duminica pentru a-şi face datoria la biserică, nici stareţei Platonida Caialnic, în legătură cu faptul că, într-o noapte, soldaţii din Armata Roţie au distrus tot gardul din jurul mănăstirii Vărzăreşti.

     Referitor la organizarea bisericească în primii ani ai regimului comunist în Basarabia, episcopul instaurat de ruşi, Ieronim Zaharov, a stăruit să rezolve, în limita posibilităţilor, problema lipsei preoţilor în parohii, majoritatea refugiindu-se peste Prut, hirotonindu-i pe mulţi din foştii absolvenţi ai şcolilor de cântăreţi. În 1947 episcopul Ieronim a fost transferat în Riazan.

     Din februarie 1947 până în martie 1948, Eparhia Chişinăului îl are în frunte pe episcopul Venedict Poleacov.

     E relevant un caz, care exprimă atitudinea acestui ierarh faţă de creştinii autohtoni.

     Prin sate şi mănăstirile transformate în “artel” (cooperative de mici meseriaşi) intra foametea şi moartea. Chemat la faţa locului să vadă cum mor ca muştele călugării din mănăstirea Curchi, episcopul Benedict Poleacov găseşte cauza în pretinsele aventuri amoroase ale stareţului şi nu în cele 200 gr. de pâine pe zi, făcute din crupe de orz şi amestec cu ghindă.

     Puterea sovietică, călăuzită de principii obscure şi duşmănoase a declanşat un adevărat genocid împotriva basarabenilor, împotriva oricăror manifestări româneşti, împotriva conştiinţei creştine.

     Foametea organizată de conducerea sovietică, din 1946-1947, a “cosit” peste 200 de mii de vieţi omeneşti.

     Cu toată prigonirea credincioşilor şi a bisericii, spiritul religios în mijlocul populaţiei autohtone era foarte activ. În ianuarie 1948 într-un raport către guvernul republicii, Romenski, împuternicitul pentru afacerile bisericii ortodoxe de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS pentru RSSM, scria “în urma supravegherii personale şi studierii permanente a activităţii bisericii şi preoţimii, precum şi a stării de religiozitate se vede că ultima în mijlocul populaţiei băştinaşe e înaltă”. Bunăoară, de la 1 ianuarie până la octombrie 1947, în timp ce în republică bântuia foametea – adevărata tragedie a acelor vremi – în 86 de biserici din protopopiatul Chişinău au avut loc 2932 de botezuri şi 464 de cununii, iar în 22 de biserici din blagocinia Bender – 1163 de botezuri şi 180 de cununii. De o autoritate deosebită în rândul populaţiei se bucura preoţimea, oamenii apelau la sfaturile feţei bisericeşti, achitau impozitele pentru parohii.

     Reprezentanţii regimului aveau însă o atitudine diametral opusă faţă de cler. În condiţiile represaliilor staliniste s-au intensificat arestările şi deportările aşa ziselor “elemente naţionaliste”.

     Detaşamente de soldaţi, miliţieni săvârşeau câteva razii pe săptămână prin satele şi oraşele Basarabiei, venind pe neaşteptate la ore diferite de noapte sau zi, căutând “naţionalişti”, “colaboraţionişti”, “cuzişti”, persoane, care în timpul guvernării româneşti au activat şi colaborat cu organele de stat sau cu partidele ţării. Printre acestea se aflau mulţi preoţi, care deseori erau arestaţi doar pentru faptul că erau slujitori ai altarelor, umplând ei înşişi temniţele totalitarismului. Aceste acţiuni au culminat în 1949, când la data de 6 iulie, mai mult de 11342 de familii de ţărani basarabeni nevinovaţi au fost deportate. Zeci de mii de oameni au fost arestaţi, judecaţi, exilaţi în Siberia, Kazahstan şi în alte părţi ale imperiului sovietic.

     Printre preoţii şi călugării represaţi au fost şi iermonahul Serafim Dabija, preoţii Gheorghe Armaşu, Ioan Sochirca, Antonie Vusean şi mulţi, mulţi alţii.

     Represarea feţelor bisericeşti şi a credincioşilor se motiva în fel şi chip. Că sunt rămăşiţe ale regimului vechi, deaceea trebuie lichidate; că promovează idei antisovietice în societate; că fac agitaţie în rândul populaţiei să nu achite impozite şi colectările; că instigă oamenii la sabotarea transformărilor socialiste în ţinut etc.

     Dacă nu erau deportaţi, clericii erau în permanenţă supraveghiaţi de K.G.B., înjosiţi de către organele şi reprezentanţii statului comunist. De exemplu, în satul Caracui, raionul Cotovschi (Hânceşti), preşedintele sovietului sătesc l-a evacuat din casă, pe preotul A.D. Buruianov, casă parohială pe care o ocupa împreună cu familia. În satul Batâr, raionul Căinari, preotul Profirile Gondiu a fost lăsat fără acoperiş, casa dumnealui fiind transformată în sediu al cârmuirii colhozului.

     În perioada de început a existenţei R.S.S. Moldoveneşti au fost făcute relativ puţine încercări de închidere a sfintelor lăcaşuri, dar după 1948 acestea încep să fie “lichidate” cu zecile, lăsând mii de credincioşi fără lăcaş spiritual şi îndrumare duhovnicească.

     Aşadar, chiar după primii ani ai existenţei R.S.S.M. (1949-1950), republica creată pe teritoriul sfâşiat al Basarabiei, organele centrale ale regimului comunist au acordat o aşa numită “reformă spirituală” de orientare marxist-leninistă. În acest scop s-a recurs la mijloace specifice dictaturii roşii: deportări, privaţiuni de libertate, urmăriri, percheziţii şi persecuţii.

     Teroarea bolşevică nu a reuşit să-i forţeze pe credincioşi să se lepede de credinţă. Mai mult, în atmosfera de jaf total a populaţiei locale, de represalii în masă, de foamete organizată, de morbiditate şi mortalitate excesive, credincioşii se convingeau tot mai mult de tirania fiarei bolşevice şi credeau că mântuirea poate veni numai de la Dumnezeu, în care credeau cu tot mai multă încredere. 

 

 

Constantin MUŞAT

http://www.dacoromania-alba.ro/nr07/calvarul.htm

12/06/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: