CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Au trecut 80 de ani de la invazia hoardelor bolșevice sovietice în Basarabia și Bucovina de Nord

 

 

 

Noţiuni: 

Ocupaţie – luare în stăpânire de către forţele armate ale unui stat a unei părţi sau a totalităţii teritoriului unui alt stat;
Teritoriu ocupat – teritoriul cucerit şi stăpânit de o armată străină;
Stat ocupant – stat care, prin forţele sale armate ia în stăpânire un teritoriu un oraş străin etc., şi care impune, în spaţiul ocupat, un anumit regim.
Anexiune – încorporare prin violenţă de către un stat a unui teritoriu aparţinând altui stat. 

În Convenţia cu privire la legile şi cutumele războiului terestru, semnată la 18 octombrie 1907 la Haga, ocupaţia este definită în felul următor (art. 42): „Teritoriul este recunoscut ca ocupat dacă acesta se află efectiv sub autoritatea statului inamic. Ocupaţia se extinde numai asupra acelor regiuni, unde această autoritate este instalată şi are capacitatea de a-şi manifesta activitatea”. 

Pe de altă parte, Convenţia pentru definirea agresiunii, adoptată la 4 iulie 1933 la Londra, în Art. II, definea foarte clar că „va fi recunoscut ca agresor într-un conflict internaţional, sub rezerva acordurilor în vigoare între părţile în conflict, statul care cel dintâi va fi comis una din acţiunile următoare:

1) declaraţie de război unui alt stat;

2) invazie prin forţele sale armate, chiar fără declaraţie de război, a teritoriului unui alt stat;

3) atac prin forţele sale terestre, navale sau aeriene, chiar fără declaraţie de război, a teritoriului, navelor sau aeronavelor unui alt stat;

4) blocus naval (blocarea navală-n.ns.) al coastelor sau al porturilor unui alt stat;

5) sprijin dat bandelor armate care, formate pe teritoriul său, vor fi invadat teritoriul unui alt stat sau refuzul, cu toată cererea statului invadat, de a lua pe propriul său teritoriu toate măsurile în puterea lui pentru a lipsi zisele bande de orice ajutor sau protecţie”. 

 

Art. III. Nici o consideraţie de ordin politic, militar, economic sau alta nu va putea servi drept scuză sau justificare a agresiunii prevăzute la articolul II”.

Dreptul internaţional evidenţiază trei forme de ocupaţie:

1. Ocupaţie imperială – în cadrul căreia teritoriul ocupat este încorporat în teritoriul statului ocupant, fiind lipsit, în totalitate, de suveranitate. În cazul ocupaţiei imperiale, pe teritoriul ocupat, sau, altfel spus, pe teritoriul coloniei, este transferată legislaţia ţării ocupante (a metropolei), însă populaţia coloniei nu beneficiază de drepturile cetăţenilor metropolei.

2. Ocupaţie militară – în cadrul căreia teritoriul ocupat nu este încorporat teritoriului ţării ocupante, dar pe teritoriul ocupat este interzisă legislaţia locală şi activitatea instituţiilor puterii locale, acestea fiind înlocuite de regimul de ocupaţie, în care populaţia teritoriului ocupat nu obţine drepturile cetăţenilor ţării ocupante. 

3. Ocupaţie de garanţie – care se produce în rezultatul intrării trupelor unui stat pe teritoriul altui stat în scopul asigurării garanţiilor de securitate pentru statul ocupat, în conformitate cu acordul anticipat, încheiat între cele două state. În cadrul ocupaţiei de garanţie statul ocupat nu-şi pierde suveranitatea, însă este limitată sub unele aspecte.

Teritoriul ocupat nu este încorporat teritoriului statului ocupant şi, respectiv, legislaţia statului ocupant nu se extinde asupra teritoriului ocupat. 

Pentru a răspunde la întrebarea din titlu, generată de respingerea Decretului preşedintelui Mihai Ghimpu, din 24 iunie 2010, şi, mai ales, pentru a aprecia evenimentele desfăşurate între 28 iunie şi 3 iulie 1940 pe teritoriile româneşti – în Basarabia şi Bucovina – voi încerca să pun la dispoziţia celor interesaţi de evenimentele anului 1940, dar mai ales a celor care nu doresc, din diverse motive, să accepte istoria, aşa cum a fost, următoarele fapte, expuse în ordine cronologică.

 

 

 

 

 

 

rapirea basarabiei 1940

 

 

1.1. Împărţirea „sferelor de interese”.

 



Colaborarea Uniunii Sovietice cu Germania hitleristă în anii 1938-1939 a avut drept rezultat acordul mutual prin care cele două părţi delimitau „sferele de interese” în zona Europei de Est. La 23 august 1939, la Moscova, miniştrii de externe ale celor două ţări au semnat Pactul de neagresiune între Germania şi URSS şi protocolul adiţional secret. 

Prin semnarea pactului de neagresiune cu Germania hitleristă, au fost lipsite de valoare alte acorduri internaţionale, semnate de Uniunea Sovietică. Conţinutul pactului era în contradicţie şi cu procedura URSS de elaborare şi semnare a tratatelor internaţionale.

Majoritatea pactelor de neagresiune, semnate de URSS, prevedeau denunţarea acestora în momentul declanşării agresiunii din partea celeilalte părţi semnatare împotriva unei terţe ţări. Pactul sovieto-polonez de neagresiune, semnat la 25 iulie 1932, prevedea că „dacă una din părţile semnatare va iniţia o agresiune împotriva unei terţe ţări, cealaltă parte va fi în drept, fără avertizare, să denunţe acest pact” .

Pe de altă parte, pactul sovieto-francez de neagresiune, semnat la 29 noiembrie 1932, stipula că „dacă una din Înaltele Părţi Semnatare va utiliza agresiunea împotriva unei terţe ţări, cealaltă Înaltă Parte Semnatară va fi în posibilitatea să denunţe, fără avertizare, prezentul pact” .

Prin urmare, obligaţiile stipulate de tratate erau corelate cu acţiunile paşnice ale partenerului. O atare prevedere a fost inclusă şi în tratatul de prietenie, neagresiune şi neutralitate, încheiat între Uniunea Sovietică şi Italia la 2 septembrie 1933 . 

În textul pactului sovieto-german de neagresiune, din 23 august 1939, o atare clauză lipsea. 

Mult mai important, decât cele şapte articole ale pactului, publicate imediat după semnare, era protocolul adiţional. Semnând acest document, Uniunea Sovietică şi Germania hitleristă, prin consens, au pus baza împărţirii Europei de Est, hotărând destinele Finlandei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Poloniei şi României.

Punctul 3 al Protocolului adiţional secret menţiona interesul URSS pentru Basarabia: „În privinţa Europei sud-estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-1 manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres faţă de aceste teritorii” .

Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor în Europa de est şi cea de sud-est s-a înscris în contextul aranjamen¬tului sovieto-german din 23 august 1939.

La 1 septembrie 1939 Germania hitleristă începe cel de-Al II-lea Război Mondial, atacând Polonia.

La 17 sep¬tembrie URSS, manifestându-şi fidelitatea faţă de an-gajamentele convenite cu Germania, declanşează opera¬ţiuni militare împotriva Poloniei, participând, la lichidarea statului polonez. Au urmat apoi acţiunile so¬vietice de anexare a celor trei state baltice şi războiul împotriva Finlandei.

Ulterior, în scopul realizării punctului 3 al Protocolului adiţional secret la Pactul sovieto-german de neagresiune, Uniunea Sovietică acţiona în scopul intimidării României prin mijloace politice şi diplomatice, pregătirii unui război împotriva acestei ţări şi finalizării negocierilor cu partenerul său, Germania nazistă, privind interesul pe care prima îl manifesta pentru Basarabia.

După semnarea pactul sovieto-german de neagresiune şi a protocolului adiţional secret, atitudinea URSS faţă de România s-a transformat într-o ostilitate calculată şi mereu crescândă. 

In primele luni ale anului 1940 presa sovietică începea o campanie antiromână intensă pe tema Basarabiei şi a retrocedării ei. Se insinua că schimbările fundamentale ce avuseră loc în Europa impuneau şi României să „lichideze problemele teritoriale pe care le are în suspensie cu URSS” .

Semnalul cel mai ameninţător l-a constituit raportul lui V. Molotov, prezentat la 29 martie 1940 în şedinţa sesiunii a VI-a a Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice, când preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului, comisarul afacerilor externe spunea: „… Printre ţările vecine din sud amintite mai înainte este una cu care nu avem un pact de neagresiune, România.

Aceasta se explică prin existenţa unei chestiuni litigioase nerezolvate, acea a Basarabiei, a cărei anexiune de către România nu a fost niciodată recunoscută de URSS, deşi aceasta nu a pus niciodată chestiunea înapoierii Basarabiei pe cale militară. În felul acesta, nu este niciun motiv de agravare a relaţiilor sovieto-române…” . 

La 2 aprilie, fiind primit în audienţă de V. Molotov, ministrul român, Gheorghe Davidescu a transmis comisarului sovietic întreaga surprindere a Guvernului român cauzată de versiunea în expunerea sa în faţa Sovietului Suprem, precum şi de cuvintele utilizate .

La 9 aprilie 1940, V. Molotov 1-a invitat pe ministrul plenipotenţiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, şi i-a remis un memoriu privind „15 cazuri de bombardare a malului stâng al Nistrului dinspre partea română” şi i-a vorbit despre incidente la frontieră (care, după cum s-a constatat mai târziu, erau imaginare) .

Molotov spunea că „atitudinea unităţilor române este inadmisibilă şi se pune întrebarea dacă trupele româneşti amplasate în apropierea teritoriului sovietic nu sunt, cumva, dirijate de cineva” . A fost lansată chiar şi presupunerea că „trupele româneşti sunt prost conduse sau în interiorul lor au pătruns adânc elemente duşmănoase URSS, cum ar fi polonezii” .

Atrăgând atenţia ministrului plenipotenţiar asupra acestor fapte, V. Molotov insista ca ele să nu se mai repete, deoarece „incidentele depăşesc orice limită” şi „guvernul sovietic nu va mai tolera repetarea unor astfel de cazuri” .

1.2. Pregătirea militară şi ideologică a ocupării Basarabiei

Schimbarea situaţiei internaţionale în Europa a determinat Moscova să accelereze pregătirile pentru realizarea prevederilor articolului 3 din protocolul adiţional secret la Pactul sovieto-german de neagresiune.

Între 11 şi 14 mai, secţia operativă a statului major al regiunii militare Kiev a ordonat secţiei topografie militară să pregătească seturi de hărţi topografice ale zonei de frontieră a României .

La 3 iunie, N. Vatutin, şeful statului major al regiunii militare Kiev, a elaborat şi a transmis mareşalului S. Timoşenco, comisarul apărării al Uniunii Sovietice, un memoriu strict confidenţial în care erau expuse consideraţiile privind organizarea şi desfăşurarea operaţiei frontului (de sud) împotriva României.

Ţinta strategică imediată a frontului o constituia încercuirea şi lichidarea forţelor armate române pe teritoriul de la est de linia: Munţii Carpaţi, Focşani, Galaţi, râul Dunărea, barând total retragerea românilor la vest de linia indicată.

În rezultatul operaţiei, trupele sovietice trebuiau să ocupe crestele Munţilor Carpaţi porţile Focşani şi cursul inferior al Dunării, şi să ajună la linia Focşani – Brăila. Adâncimea operaţiei frontului urma să constituie 220-250 km. Ritmul mediu al operaţiei trebuia să fie de 10 km pe zi.

Operaţia urma să fie organizată în colaborare strânsă cu Flota Mării Nege” . În opinia lui Vatutin, în cadrul operaţiei, forţele aeriene, cu un efectiv de 15 brigăzi de aviaţie, trebuiau să lichideze avioanele inamicului în aer şi pe aerodromuri, în special în zona Bucureşti, şi să lichideze bazele militare ale adversarului din Constanţa şi Galaţi.

În cooperare cu Flota Mării Negre, aviaţia militară avea sarcina să asigure supremaţia pe mare până la strâmtoarea Bosfor. Flota Mării negre avea misiunea să lichideze flota şi bazale militare ale inamicului şi să asigure supremaţia pe Marea Neagră; să cucerească strâmtorile Bosfor şi Dardanelle li să blocheze ieşirile din acestea; să blocheze coastele româneşti de la Marea Neagră; să pregătească şi să asigure debarcarea trupelor de desant pe cursul inferior al Dunării. 

În convingerea generalului Vatutin, în cazul în care prima operaţie a frontului va fi realizată cu succes, trupele vor fi dislocate în faţa porţilor Focşani pentru aplicarea loviturii principale asupra oraşului Bucureşti, lichidarea totală a României, cucerirea Dobrogei şi, în continuare pentru a pune stăpânire pe Turcia europeană şi Dardanelle .

Acestea erau viziunile unuia din cei mai de vază comandanţi ai Armatei Roşii, viziuni altoite în baza doctrinei bolşevice cu privire la politica externă a URSS şi a rolului forţelor armate sovietice în realizarea acestei politici. 

Însă planul războiului împotriva României era elaborat în cadrul Direcţiei operative a Marelui Stat Major al Armatei Roşii. Până la 7 iunie 1940, în activităţile de planificare a participat şi generalul de armată Gh. Jucov. În această zi, prin ordinul nr. 02469 al comisarului apărării, el este numit comandant al regiunii militare cu destinaţie specială Kiev, iar la 8 iunie pleacâ în capitala Ucrainei Sovietice pentru a prelua comanda . 

La 9 iunie 1940, prin directivele comisarului poporului pentru apărare nr. OY/583 şi nr. OY/584, Consiliilor militare al regiunii militare speciale Kiev şi al regiunii militare Odesa li s-a ordonat de a se pune în stare de luptă conform statelor de pace . Prin joncţiunea celor două regiuni, a fost creat Frontul de Sud, condus de generalul Gh. Jukov.

Acest front avea în componenţă armatele 5, 9 şi 12 . La 10 iunie 1940 trupele celor trei armate au primit directive privind concentrarea de-a lungul graniţei cu România, care urma să înceapă la 11 iunie, sub pretextul unui exerciţiu şi să se finalizeze la 24 iunie 1940. 

La 13 iunie 1940, la Kremlin a avut loc consfătuirea conducerii militare şi politice superioare, la care au participat I.V. Stalin; V.M. Molotov; Comisarul apărării, mareşalul S.C. Timoşenco; şeful Marelui Stat Major, mareşalul B.M. Şapoşnicov; şeful direcţiei politice a Armatei Roşii, L.Z. Mehlis; comandantul regiunii militare Kiev, generalul Gh. C. Jucov comandantul regiunii militare Odesa, generalul I.V. Boldin, comisarul poporului cu problemele Flotei militare-maritime, amiralul N.G. Cuzneţov şi alţii . 

Pentru acţiunile trupelor au fost aprobate două variante. Varianta principală consta dintr-un plan, elaborat pentru cazul în care trupele române vor opune rezistenţă. Conform acestuia, Frontul de Sud urma să execute o lovitură concentrată cu forţele unităţilor armatei a 12-a de-a lungul râului Prut spre Iaşi, iar cu forţele armatei a 9-a la sud de Chişinău spre Huşi .

A doua variantă prevedea acţiuni pentru cazul în care trupele române aveau să se retragă la vest de Prut fără a opune rezistenţă. Misiunea trupelor sovietice în aceste condiţii consta în ieşirea, cât mai rapidă, a eşaloanelor mobile la Prut, pentru a controla retragerea trupelor române. Unităţile de infanterie trebuiau să se deplaseze în eşalonul al doilea, având misiunea de a sprijini la timp primul eşalon.

In conformitate cu informaţia depusă în Arhiva Centrală a Armatei Sovietice, către 26 iunie 1940 pe Frontul de Sud au fost concentrate 32 divizii infanterie, 2 divizii infanterie moto, 6 divizii cavalerie, 11 brigăzi tancuri, 3 brigăzi desant aerian, 16 regimente artilerie din rezerva comandantului-şef, 14 regimente artilerie de corp şi 4 divizioane artilerie .

Numărul total al trupelor şi al armamentului aflat în dotarea frontului, după date incomplete, era nu mai puţin de 637 149 de oameni, 9 415 tunuri şi aruncătoare de mine, 2 461 tancuri, 359 de maşini blindate 28 056 de automobile . 

Pregătirea operaţiunii militare de ocupare a Basarabiei şi Bucovinei impunea comandamentului sovietic şi o minuţioasă pregătire ideologică, atât a trupelor ce urmau să invadeze Basarabia şi Bucovina, cât şi a viitorilor cetăţeni sovietici.

În acest scop au fost antrenate presa sovietică, radioul, Kominternul şi partidele comuniste din diferite ţări, corpul politic şi al activiştilor comunişti din armată. Astfel, în presă, la radio, în discursuri politice, în literatură şi publicaţii periodice se susţinea că Basarabia ar fi un ţinut rusesc, ocupat vremelnic de „gărzile albe” române .

Despre Bucovina se insinua că ar fi o veche provincie autonomă austriacă, locuită în majoritate de ucraineni, cedată României în mod injust prin tratatul de la St. Germain .

Metodele folosite de propaganda sovietică pentru a susţine absurdele pretenţii asupra vechilor teritorii româneşti de la est de Prut au fost: falsificarea realităţilor istorice; prezentarea tendenţioasă a situaţiei din România şi în special din Basarabia în comparaţie cu starea de lucruri din URSS, discreditarea activităţii pozitive româneşti; condamnarea politicii externe a României; întreţinerea unei campanii de neadevăruri şi insulte împotriva României .

La întrunirile politice din Ucraina, Galiţia Occidentală şi RASS Moldovenească, agitatorii partidului comunist şi instructorii politici ai Armatei Roşii insistau asupra următoarelor teme:

„România va fi obligată să retrocedeze atât Basarabia, cât şi Bucovina, care e locuită de ucraineni”; „România pregăteşte o agresiune armată contra Uniunii Sovietice pe care Armata Roşie trebuie să o prevină cât mai curând”.

De pregătirea ideologică a trupelor sovietice se ocupa direcţia politică a Armatei Roşii, avându-1 în calitate de şef pe comisarul de armată de rangul întâi, L. Mehlis. În acest scop, la 21 iunie, consiliile militare şi şefii de direcţii politice ale regiunilor militare Kiev şi Odesa primesc directiva nr. 5285/cc a lui L. Mehlis, în care acţiunile URSS erau explicate astfel:

„În 1918, folosind situaţia provocată de războiul civil din URSS şi de intervenţia imperialiştilor anglo-francezi, România a ne-a ocupat hoţeşte Basarabia. Fraţii noştri trăiesc în Basarabia într-o sărăcie groaznică, de azi pe mâine. Guvernul dictaturii regale suplimentează asuprirea economică a maselor din Basarabia cu asuprirea politică şi naţională.

Din optica etnografică, Basarabia nu are nici o legătură cu România” . „A sosit momentul să smulgem din mâinile hoţeşti ale României moşiereşti pământul nostru, să eliberăm din prizonieratul român pe fraţii şi cetăţenii noştri. Basarabia furată trebuie să fie reîntoarsă la sânul Patriei-mame — Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste” . 

Direcţia politică a Armatei Roşii obliga ofiţerii politici „să organizeze cu ostaşii roşii şi comandanţii inferiori informări politice şi discuţii pe temele: „Oricând şi pretutindeni să ne facem datoria faţă de Patrie”, „Să ţinem onoarea de ostaş al Armatei Roşii”, „Relaţiile dintre URSS şi România”, „Acţiunile provocatoare ale cercurilor guvernante ale României faţă de Uniunea Sovietică”, „Războaiele drepte şi nedrepte”, „Orice război purtat de statul muncitorilor şi ţăranilor este un război drept, un război de eliberare” etc. 

Ostaşilor sovietici trebuia să li se implanteze încrederea că „pe drapelul său Armata Roşie duce poporului muncitor eliberare de sub exploatare şi de sub jugul naţional. Muncitorii vor fi eliberaţi din robia capitalistă, şomerii vor fi plasaţi în câmpul muncii, argaţii, ţăranii fără pământ şi cei cu pământ puţin vor primi pământul moşierilor români; impozitele vor fi reduse şi temporar anulate. Se va pune capăt sistemului barbar de „românizare” a ruşilor, ucrainenilor şi moldovenilor” .

Aşadar, dacă în articolul 3 al Protocolului adiţional secret, semnat la 23 august 1939 la Moscova, URSS, susţinută de Germania nazistă, „subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia”, transpunerea în practică a acestui „interes” urma să fie realizată cu forţa masivă a Armatei Roşii, bine echipată şi moral pregătită pentru cotropirea de pământuri străine.

1.3. Actualizarea tranzacţiei sovieto-hitleriste.

Pregătirea războiului împotriva României a fost urmată de o campanie diplomatică a Moscovei. In condiţiile în care ostilităţile de pe frontul de vest intraseră în faza lor finală, prin capitularea la 22 iunie 1940 a Franţei şi imobilizarea trupelor engleze de pe continent, Guvernul Uniunii Sovietice, profitând de totala izolare internaţională a României anunţă, la 23 iunie 1940, pe partenerul său, Germania nazistă, că URSS intenţionează să-şi satisfacă pretenţiile teritoriale faţă de România şi să obţină teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei.

V. Molotov l-a invitat pe ambasadorul german Ioachim von Schulenburg şi i-a relatat că „Uniunea Sovietică ar dori să soluţioneze chestiunea pe cale paşnică, dar România nu a răspuns” la declaraţia sovietică din 29 martie 1940. Acum guvernul sovietic „doreşte să înainteze României această chestiune foarte curând.

Bucovina, ca regiune populată de ucraineni, se include, de asemenea, în soluţionarea problemei Basarabiei… Dacă România nu va merge la soluţionarea paşnică a problemei Basarabiei, Uniunea Sovietică o va soluţiona cu forţa militară. Uniunea Sovietică a aşteptat mult şi cu răbdare soluţionarea acestei probleme, acum însă nu se mai poate aştepta”. 

Contele von Schulenburg a răspuns că o asemenea hotărâre a guvernului sovietic constituie pentru el o surpriză. Deşi nu contesta pretenţiile guvernului sovietic asupra Basarabiei, ambasadorul german 1-a rugat pe Molotov să nu se întreprindă nici un fel de acţiuni atâta timp cât Guvernul german nu va elabora o poziţie definitivă în raport cu intenţiile guvernului sovietic. 

În ceea ce priveşte pretenţiile sovietice asupra Bucovinei, care niciodată nu a fost în imperiul rus şi nici în Ucraina, acestea au trezit chiar şi nemulţumirea Germaniei, partenerul de atunci al URSS. 

Ca urmare a poziţiei Berlinului faţă de problema Bucovinei, V. Molotov 1-a convocat la 26 iunie pe ambasadorul german la Moscova şi i-a declarat că Guvernul sovietic „a hotărât să-şi limiteze pretenţiile sale la partea de nord a Bucovinei, cu oraşul Cernăuţi”, subliniind că, după opinia sovietică „hotarul trebuie să treacă din cel mai de sud punct al Ucrainei apusene sovietice, de lângă muntele Kniatiasa spre est, de-a ungul râului Suceava, şi apoi mai spre nord-est de Herţa de Prut” . Hotarul era trasat astfel, încât Uniunea Sovietică să obţină legătura feroviară directă din Basarabia, prin Cernăuţi, spre Lemberg (Lvov) .

Aşadar, către sfârşitul zilei de 26 iunie 1940, înţelegerea dintre URSS şi Germania nazistă privitoare la răpirea Basarabiei şi Bucovinei erau încheiate. Urmau să intre în acţiune forţele şi mijloacele de realizare a planului de cotropire.

 

I.4. Ultimatumul sovietic şi acceptarea lui de către guvernul României

Încheind pregătirile militare şi consultând Berlinul, guvernul sovietic a prezentat guvernului Românie două note ultimative, la 26 iunie şi 27 iunie 1940.

La 26 iunie, ora 10 seara, V. M. Molotov l-a invitat la Kremlin pe ministrul român la Moscova Gh. Davidescu şi i-a remis nota ultimativă, prin care cerea României să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei, afirmând că România pro¬fitase de slăbiciunea militară a Rusiei în 1918, acaparând o parte din teritoriul ei, Basarabia, „câlcând astfel unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal de ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană”.

In continu¬are în notă se menţiona că „acum, când slăbiciunea mili¬tară a URSS e de domeniul trecutului… Uniunea Sovi¬etică consideră necesar şi oportun ca, în interesul resta¬bilirii dreptăţii, să păşească, împreună cu România, la rezolvarea imediată a chestiunii retrocedării Basarabiei Uniunii Sovietice…

Guvernul sovietic consideră că problema retrocedării Basarabiei este legată în mod organic de problema transmiterii către URSS a acelei părţi a Bucovinei a cărei populaţie este legată, în marea sa majoritate, de Ucraina sovietică atât prin comunitatea sorţii istorice, cât şi prin comunitate de limbă şi componenţă naţională.

Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părţii de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, de fapt numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi, pricinuite URSS şi populaţiei Basarabiei prin dominaţia de 22 de ani a României în Basarabia.

… Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României: Să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia; Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei, cu frontiera potrivit hărţii anexate.

…Guvernul sovietic aşteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent” .

Gh. Davidescu, ministrul român la Moscova, a încercat să contracareze declaraţiile din ultimatum, aducând argu¬mente întemeiate, care însă au fost respinse de Molotov. Tactica Guvernului URSS era de a lansa un atac pu¬ternic fără a oferi României decât alternativa cedării sau războiului.

Ultimatumul sovietic a luat prin surprindere Guvernul român. In condiţiile totalei izolări internaţionale şi în faţa pericolului declanşării unui război pe mai multe fron¬turi, guvernul României s-a văzut silit să cedeze presiu¬nilor sovietice.

În urma celor două şedinţe ale Consiliului de Coroană şi a sfaturilor aliaţilor din înţelegerea Balcanică, România a decis, sub presiunea forţei, evacuarea Basarabiei şi nordului Bucovinei. A fost refuzat războiul pentru a nu pune în pericol existenţa Statului Român. 

La 28 iunie unităţile Frontul de Sud au primit instrucţiunea Direcţiei Politice a Armatei Roşii care cerea să se explice trupelor că „datorită politicii externe staliniste înţelepte, promovată de partid li de Guvernul sovietic, noi am scutit oamenii muncii din Basarabia şi nordul Bucovinei de un război sângeros şi am soluţionat problema întoarcerii Basarabiei în familia puternică a Uniunii Sovietice pe cale paşnică” .

În conformitate cu ultimatumul sovietic, evacuarea Basarabiei şi nordului Bucovinei de către trupele române şi invadarea acestor teritorii de trupele sovietice urma să aibă loc într-un termen de 4 zile, cu începere din ziua de 28 iunie, ora 14.00 .

În ziua de 28 iunie, la ora 14.00, trupele Frontului de Sud al U.R.S.S. au trecut frontiera, conform variantei nr. 2.

Investigaţiile făcute în diferite arhive permit să constatăm că trupele sovietice, văzându-se pe pământurile româneşti, s-au dedat la acte de ostilitate, încălcând orice prevedere a acordului de la Odesa. Înaintând spre Prut mult mai repede decât era convenit, trupele sovietice, folosind instigatori ai minorităţilor şi basarabenilor, răsculau populaţia minoritară, încurajând şi protejând bandele formate .

Carele de luptă sovietice blocau ieşirile din localităţi şi în poziţie de tragere, somau trupele române să părăsească întreg armamentul, materialele, animalele etc. 

În ziua de 3 iulie, la ora 14.00, la termenul indicat de Guvernul sovietic, noua graniţă sovieto-română a fost închisă. În aceeaşi zi şeful statului major al Frontului de Sud a emis ordinul nr. 024/ss cu următorul conţinut: 

„În legătură cu expirarea termenului de evacuare a trupelor române, comandantul Frontului de Sud a ordonat: 

1. Trupele să-şi consolideze poziţiile la noua graniţă; graniţa să fie închisă imediat şi să se interzică trecerea graniţei de stat.

2. Unităţile mici şi grupurile de ostaşi români, care au mai rămas să fie dezarmate, şi concentrate în lagăre până la o dispoziţie specială. Locul unde vor fi concentrate acestea va fi stabilit de către comandanţii de armate.

3. Fiecare armată să identifice imediat unităţi şi subunităţi, cu un număr general nu mai mic de o divizie de infanterie, înzestrată cu mijloace de transport, pentru colectarea materialului de război românesc abandonat, pentru a scotoci teritoriul şi a prinde grupurile de soldaţi români şi, posibil, şi grupuri de bandiţi, care se ascund. .. În aceste activităţi să fie atrasă populaţia locală. 

Armamentul şi echipamentul colectat să fie luat la evidenţă şi predat fără întârziere la punctele bine păzite, stabilite de comandanţii de armate. 

4. În termen de cinci zile să fie înregistraţi ofiţerii şi subofiţerii armatei române, rămaşi pe teritoriul Basarabiei şi Bucovinei, indicându-se numele, prenumele şi patronimicul, gradul militar şi funcţia, locul domiciliului, unitatea şi garnizoana în care a făcut serviciul militar, naţionalitatea, locul naşterii, anul naşterii, localitatea în care se află familia şi genul de ocupaţie a acesteia…” 

La 4 iulie Şapoşnicov a transmiş comandamentului Frontului de Sud ordinul comisarului apărării al URSS, având următorul conţinut: „1) Graniţa cu România, în nordul Bucovinei şi în Basarabia, inclusiv până la delta Dunării, să fie bine închisă şi să nu se admită nicio trecere; 2) Toate unităţile şi subunităţile româneşti rămase să fie dezarmate urgent; 3) A se trimite, prin telegramă specială, informaţia privind numărul de soldaţi, ofiţeri şi subofiţeri dezarmaţi de la începutul operaţiei până la 3 iulie inclusiv” . Conform informaţiei trimise la Moscova, pe teritoriul ocupat au rămas şi au fost dezarmaţi 7 446 de militari ai Armatei Române (106 ofiţeri, 243 de subofiţeri şi 7 097 de soldaţi). 

În cursul zilelor de 3 şi 4 iulie, în marile garnizoane ale Basarabiei şi Bucovinei ocupate, au avut loc parade de triumf ale Armatei Roşii .
Aşadar, ocuparea pământurilor româneşti a fost posibilă datorită mai multor factori, determinanţi fiind: prevederile punctului 3 al Protocolului adiţional secret la pactul Molotov-Ribbentrop; potenţialul militar sovietic ca mijloc de realizare a politicii expansioniste a Statului Sovietic; situaţia internaţională nefavorabilă României.

In conformitate cu ultimatumul sovietic, evacuarea Basarabiei şi nordului Bucovinei de către trupele române şi ocuparea acestor teritorii de către trupele sovietice urma să se desfăşoare în timp de 4 zile, cu începere din ziua de 28 iunie, ora 14.00.

Fără a ţine seama, însă, de textul notei ultimative, trupele sovietice au început trecerea frontierei în dimineaţa zilei de 28 iunie şi în 29 iunie pun stăpânire pe principalele treceri peste Prut. În numai cinci zile, România a cedat Uniunii Sovietice 50 762 kmp (Basarabia – 44 500 kmp şi Nordul Bucovinei – cu 6 262 kmp), cu 4 021 086 ha teren agricol (20,59% din suprafaţa agricolă a ţării); 3 776 309 locuitori, dintre care 53,49% – români, 10,34% – ruşi, 15,30% – ruteni şi ucraineni, 7,27% – evrei, 4,9% – bulgari, 3,31% – germani, 5,12% – alţii .

 

 

 

 

 

basarabia_1940

 

 

 

Anexarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herta a constituit primul act al sfârtecării României în anul 1940. Trecerea acestor teritorii în componenţa URSS va genera consecinţe dramatice pentru întreg poporul român, în deosebi pentru populaţia din teritoriile menţionate.

Între 28 iunie -3 iulie 1940, Uniunea Sovietică şi-a satisfăcut doar o parte din pretenţiile sale.

După impunerea hotarului pe Prut şi pe Dunăre, URSS prezintă, în raporturile sale cu România, revendicări a căror realizare avea să cauzeze Statului român enorme pierderi materiale, financiare şi morale.

Trupele Armatei Roşii au ocupat la 28 iunie – 3 iulie teritorii ce depăşeau prevederile „notei Molotov”, generând, astfel, probleme suplimentare în relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi România.

Delegaţia Uniunii Sovietice insista ca, trasând frontiera în acest sector, să treacă la URSS.

Delegaţia română a adus argumente de ordin juridic şi tehnic care demonstrau inconsistenţa pretenţiilor sovietice şi a cerut să fie redactat protocolul final de descriere, pentru sectoarele asupra cărora se căzuse de acord, rămânând ca pe celelalte să se expună punctele de vedere respective.

La 26 octombrie 1940, trupele sovietice au ocupat insulele insulele Salagnic, Dalerul Mare, Dalerul Mic, Maican şi insula fără nume dintre braţul Vechiul Stanbul şi gârliţa Musura din delta Dunării. 

Raptul Basarabiei este urmat de modificări radicale în toate sferele provinciei. Are loc instaurarea puterii absolute a partidului bolşevic, organizaţie suprastatală, „cadrele” căreia au venit în 1940, exclusiv, din afara hotarelor Basarabiei. După proclamarea RSS Moldoveneşti, au fost declanşate transformări, menite să instaleze regimul bolşevic între Prut şi Nistru.

Au fost naţionalizate băncile, întreprinderile industriale şi comerciale, transportul feroviar şi naval, mijloacele de construcţie şi alte ramuri ale economiei, toate fiind declarate proprietate a Statului Sovietic.

La începutul anului 1941, demarează colectivizarea agriculturii. Necesitatea lichidării gospodăriilor individuale ţărăneşti rezulta din politica partidului bolşevic, care avea să extragă enorme cantităţi de produse agricole din satul basarabean. Impozitul agricol şi cotele de predare obligatorie a cerealelor la stat au constituit pârghia principală de pauperizare a ţăranilor şi împingerii lor în colhoz.

Prin intermediul SMT-urilor, Statul Sovietic, de asemenea, extrăgea din gospodăriile ţărăneşti mari cantităţi de produse agricole şi le punea la dispoziţia castei sovieto-bolşevice.

Tot ce s-a promovat în perioada iunie 1940 – iunie 1941 în sfera vieţii culturale din RSS Moldovenească, a urmărit scopul deznaţionalizării şi rusificării Basarabiei. Prin decizia Moscovei a fost efectuată trecerea de la grafia latină a limbii române la cea rusă, a fost reorganizat sistemul naţional de învăţământ şi conformat celui sovietic.

Esenţa regimului totalitar, ce se instaura între Prut şi Nistru, se manifesta, mai întâi de toate, prin arestări, împuşcări, deportări a multor mii de persoane, apreciate abuziv drept „elemente ostile Statului Sovietic, criminali, trădători de patrie” etc. Apogeul terorii, promovate în primul an de putere sovietică în Basarabia, a fost deportarea masivă din 13/14iunie 1941.

După anexarea la U.R.S.S., Moscova trata Basarabia ca o sursă de braţe de muncă ieftină pentru şantierele de construcţii, întreprinderile industriale şi minele de cărbune din diferite regiuni ale ţării sovietice. Prin mobilizări forţate, din familiile ţăranilor basarabeni au fost smulse circa 100 mii de tineri.

În locul lor veniseră, „să construiască socialismul”, mii de „specialişti” şi „cadre calificate”, muncitori de rând, familii de ţărani din Rusia, Ucraina şi alte părţi ale Uniunii Sovietice. Aşa începea sovietizarea Basarabiei.

Una dintre consecinţele principale, generate de ocuparea teritoriului dintre Prut şi Nistru, 1-a constituit dezmembrarea Basarabiei prin legea din 2 august 1940 a Sovietului Suprem al URSS, efectuată de Moscova odată cu dezmembrarea Republicii Autonome Moldoveneşti, creată anterior tot de Moscova, la 12 octombrie 1924, în cadrul Ucrainei sovietice.

La 2 august 1940, Sovietul Suprem al URSS, neglijând seculara unitate teritorială, social-economică şi culturală a Basarabiei, a adoptat legea „Cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti” prin care noua republică unională a fost formată din şase judeţe ale Basarabiei şi şase raioane ale RASSM. În componenţa RSS Ucrainene au fost incluse judeţele Hotin, Cetatea Albă şi Ismail.

Documentele de arhivă probează, fără putinţă de tăgadă, că iniţiativa creării republicii unionale moldoveneşti nu a fost a populaţiei RASSM şi cu atât mai puţin a populaţiei Basarabiei, deoarece populaţia, nu numai de fapt, dar nici formal nu s-a adresat Consiliului Comisarilor Poporului al URSS şi CC al PC (b) din Uniunea Sovietică în această privinţă.

Această operaţie, în întregime, a fost pregătită în mare taină, fără ştirea chiar a „organizaţiilor” care au primit dispoziţia să se pronunţe în sensul „rugăminţii” referitor la reunirea poporului moldovenesc, adică fără ştirea CCP al RASSM şi al comitetului regional din Moldova al PC(b) din Ucraina, şi, bineînţeles, fără ştirea populaţiei.

Orice argument în favoarea păstrării integrităţii Basarabiei şi a RASSM a fost respins. Mai mult, evoluţia evenimentelor ulterioare demonstrează că amputarea nordului şi sudului Basarabiei a fost efectuată ignorându-se argumentele Atât dezmembrarea RASS Moldoveneşti cât şi a Basarabiei, la 2 august 1940, a fost un act ilegal; a fost, de fapt, un dictat al Moscovei în baza propunerilor făcute de Kiev.

Însăşi formarea RSS Moldoveneşti a constituit un act ilegal deoarece decizia a fost adoptată fără a se lua în considerare dorinţa populaţiei locale. În perioada de la 3 iulie până la 2 august 1940 în teritoriile ocupate nu au fost organizate alegeri pentru organizarea unor instituţii reprezentative, îndreptăţite să examineze problema creării unei formaţiuni statale.

Sovietul Suprem al URSS a adoptat hotărârea din 2 august 1940, depăşindu-şi prerogativele constituţionale. Conform articolului al 13 al Constituţiei URSS în vigoare la acea vreme, Sovietul Suprem al URSS era în drept doar să admită noi republici în componenţa Uniunii Sovietice şi nicidecum a le proclama sau a le înfiinţa. Acelaşi articol prevedea că legislativul Uniunii Sovietice doar aproba modificările frontierelor între republicile unionale si în niciun caz nu le stabilea.

Prin urmare, RSS Moldovenească îşi datora existenţa actului creator al Kremlinului. Din însuşi faptul formării RSS Moldoveneşti, conform hotărârii Sovietului Suprem al URSS, se trage concluzia despre caracterul non-statal al acestei republici unionale în clipa apariţiei sale, în măsura în care existenţa unui stat, din punct de vedere juridic, poate avea drept bază numai exprimarea propriei voinţe.
Aşadar, formarea RSS Moldoveneşti, prin dezmembrarea teritorială a RASSM şi, mai ales, a Basarabiei a fost dictată la Moscova în mod ilegal şi luându-se în calcul consecinţele strategice. 

La 31 mai 1941 S.A. Goglidze, împuternicitul CC al PC (b) al URSS pentru RSS Moldovenească, „roagă CC al PC b al URSS să efectueze deportarea, în alte regiuni ale Uniunii Sovietice, a 5 000 de persoane, împreună cu membrii familiilor acestora”.

La 13 iunie 1941 din RSS Moldovenească au fost deportate în Gulagurile din regiunile Altai, Kirov, Krasnoiarsc, Novosibirsc, Omsc şi republicile Kazahă şi Komi 22 648 de persoane.

În lagărele din regiunea Novosibirsc au ajuns 1 950 de familii, numărând 5 797 de persoane, între care 1 958 erau copii. Arestările şi deportarea au fost efectuate în baza „Regulamentului cu privire la aplicarea deportării faţă de unele categorii de criminali”.

În felul acesta regimul totalitar comunist, ca un prim pas, a transformat mai mult de 22 de mii de oameni, foşti cetăţeni ai statului român, în criminali şi îmbarcându-i în 1 315 vagoane i-a aruncat în hăul Asiei. 

Colectările forţate a produselor alimentare din anul 1945 au constituit cauza principală a declanşării foametei din iarna 1945/1946.

Seceta care se abătuse asupra RSSMoldovenești  a compromis recolta de cereale şi, în consecinţă, gospodăriile ţărăneşti nu mai dispuneau de cantităţile de produse agricole şi furaje, necesare supravieţuirii în condiţiile anilor precedenţi.

Dimensiunile contribuţiei obligatorii, impusă ţăranilor de către statul sovietic, au stors din gospodăriile ţărăneşti ultimele rezerve necesare reproducţiei simple şi întreţinerii familiilor de la sate. 

În Uniunea Sovietică, în RSS Moldovenească, în mod deosebit, foametea a fost rezultatul activităţii Partidului Comunist (bolşevic) şi a structurilor statului sovietic. Statul sovietic avea resursele pentru asigurarea populaţiei cu strictul necesar şi stoparea mortalităţii de foame.

Dovadă în acest sens servesc cifrele. Conform investigaţiilor istoricilor ruşi, la 1 februarie 1947 „rezerva de stat” a URSS dispunea de 10 mln de tone de cereale.

Nu era mult, dar mai mult decât la începutul anului 1946. Pentru „necesităţile” interne, pentru întreţinerea armatei şi a funcţionarilor de toate nivelele, pentru raţiile oferite muncitorilor, oamenilor de ştiinţă, colaboratorilor instituţiilor de represalii au fost utilizate 5,7 mln tone de cereale. Din cantitatea rămasă era posibilă şi salvarea înfometaţilor din zonele calamitate, inclusiv din RSSM. Aceasta pe de o parte. 

Pe de altă parte, în 1946 Uniunea RSS a exportat cereale. În Uniunea Sovietică exportul de cereale constituia o sursă importantă de obţinere a valutei străine, dar era utilizat şi, mai ales, ca pârghie a marii politici. După război, politica devine principalul mobil al comerţului extern cu cereale.

În 1946 URSS a exportat mai mult de 1 mln de tone de cereale, inclusiv în Franaţa – 500 de mii de tone.

În comunicatul privind exportul cerealelor în Franţa, se menţiona că, „având în vedere dificultăţile aprovizionării cu produse alimentare în Franţa şi rugămintea guvernului francez, guvernul sovietic a decis să vină în ajutorul aliatului său Franţa”.

Aspectul politic al acestui ajutor era susţinerea comuniştilor francezi şi consolidarea imaginii acestora în alegeri.

Numai că această generozitate era etalată în timp ce în URSS, şi mai ale în RSSM, cetăţenii sovietici mureau de foame cu sutele şi, respectiv, cu zecile de mii.

Cerealele erau, de asemenea, exportate, în calitate de „ajutor”, în Bulgaria, România, Polonia, Cehoslovacia, Berlin şi în alte ţări. Acest „zel umanist” al conducerii de la Kremlin poate fi explicat numai plecând de la raţiuni politice: din URSS primeau cereale ţările în care comuniştii se aflau în „culoarele puterii”. 

Prin urmare, mortalitatea în masă de foame nu a fost rezultatul secetei, ci al politicii economice şi a sistemului sovietic de acces la produsele alimentare.

La 6 aprilie 1949, Biroul politic al C.C. al P.C. (b) din toată Uniunea adoptă hotărârea “Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldoveneşti a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, persoanelor care au colaborat cu organele de poliţie germane şi româneşti, a membrilor partidelor şi organizaţiilor profasciste, a gardiştilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât şi familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”.
Hotărârea prevedea deportarea pe veci a 11 280 de familii, însumând cifra de 40 850 de persoane, în Kazahstan, în ţinutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumeni şi Tomsk,. 

Baza „legală” a ridicării şi deportării din vara anului 1949 s-a pretins a fi decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 8 martie 1941 „Despre obţinerea cetăţeniei sovietice de către locuitorii din Bucovina şi redobândirea cetăţeniei sovietice de către locuitorii din Basarabia”, conform căruia românii de la est de Prut, fiind declaraţi cetăţenii sovietici, ar fi colaborat în anii războiului cu administraţia românească şi astfel „trădaseră patria sovietică”.
Românii din Bucovina nicicând nu au solicitat cetăţenia sovietică pentru a fi obţinută în 1941, iar românii basarabeni nu o dobândise vreodată, ca să o „redobândească”.

Pe de altă parte, la 4 septembrie 1941, după eliberarea teritoriilor româneşti, a fost promulgat şi decretul-lege privind reglementarea cetăţeniei locuitorilor din Basarabia şi nordul Bucovinei.

În virtutea acestei legi, românii basarabeni erau numiţi primari, ajutoare de primari, notari, cât şi în alte funcţii ale administraţiei locale.

Pentru toate acestea însă, după reocuparea Basarabiei de către URSS, românii basarabeni aveau să fie arestaţi şi exilaţi în conformitate cu articolul 58 (1-18) al Codului penal, capitolul „Crime contrarevoluţionare”, adică „trădare de patrie, spionaj, acte teroriste, diversiuni…” 

La 15 februarie 1951, V. Abakumaov, într-un memoriu adresat lui I.V. Stalin, consideră necesară deportarea din R.S.S. Moldovenească a 1 675 de persoane (670 de familii), membri ai sectei „martorii lui Iehova” . De aceeaşi părere era şi noul secretar al C.C. al P.C. (b) din Moldova, L.I. Brejnev .

La 3 martie, Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. adoptă hotărârea privind deportarea din R.S.S. Moldovenească a 700 de familii, calificate dmembri ai sectei „Martorii lui Iehova”, cu un număr total de 2 480 de persoane .

În conformitate cu decizia „troicăi” (osoboe soveşceanie), operaţiunea de arestare şi deportare urma să fie efectuată de către trupele Ministerului Securităţii Statului al U.R.S.S. Familiile arestate urmau a fi strămutate, pe veci, în regiunile Tomsk şi Irkutsk, .
La 1 aprilie 1951, ora 4 dimineaţa, începe operaţiunea cu denumirea cifrată „Sever” („Nord”), care se încheie în aceeaşi zi .
Rezultatul operaţiunii „Sever” a fost arestarea şi deportarea în Siberia a 723 de familii cu un număr total de 2 617 persoane, dintre care 808 bărbaţi, 967 femei şi 842 copii . 

În loc de concluzii: mai citiţi o dată compartimentul noţiuni şi încercaţi să răspundeţi la întrebarea din titlu.

16/06/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Dizolvarea Sfatului Ţării din Republica Democrată Moldovenească după Unirea sa necondiţionată cu România şi renunţarea la autonomia Basarabiei

Foto:  1918 – Deputaţii Sfatului Ţării din Basarabia

Basarabia în anii 1917-1918: Renunțarea Sfatului Țării la autonomia Basarabiei și dizolvarea acestuia

La jumătate de an de la decizia Sfatului Ţării de a uni Basarabia la România,  n-au fost obţinute din mai multe cauze, nici un fel de progrese în recunoaşterea acestui act pe plan internaţional.

 Într-un interviu acordat presei române, ministrul din partea Basarabiei Daniel Ciugureanu se plîngea că “în Basarabia nu există spiritul naţional. Acest popor vorbeşte în limba moldovenescă cu greşeli. Spiritul naţional trebuie cultivat, el trebuie înrădăcinat, mai ales intelectualilor”.

 Pe 22 mai 1918, primul ministru român, A. Marghiloman a prezentat regelui un raport, în care, omagiind după merit Sfatul Ţării, ce “chemase în ajutor Armata Română” şi realizase unirea Basarabiei cu România, remarcase că acestui organ i-a rămas să soluţioneze numai problema agrară.

Deoarece pentru aceasta era necesară munca prealabilă a unei comisiei, premierul credea că Sfatul Ţării trebuia convocat pentru o nouă sesiune. Dar fiindcă activitatea sa fusese, de fapt, întreruptă, respectiva sesiune, considera el, “probabil va fi şi ultima”, înainte de convocarea Adunării Constituante a României.

A doua zi, apare decretul regelui, în care se spunea: “declar închisă sesiunea extraordinară a Sfatului Ţării”, iar convocarea pentru o sesiune ulterioară se va face printr-un decret special .

 Pe 2 iulie 1918, prin ordinul directorului afacerilor interne Costin şi a directorului agriculturii Catelli au fost desfiinţate comitetele ţinutale, judeţene şi ale volostelor, funcţiile lor fiind transmise respectiv directoratului agrar, zemstvelor din judeţe şi din voloste .

Atrage atenţia faptul că pe ordin era pusă şi a treia semnătură – a “consultantului tehnic” Filipescu, trimis de România.

Autorităţile româneşti au avut grijă să schimbe şi componenţa zemstvelor, a dumelor orăşeneşti şi consiliilor, să-i înlocuiască pe membrii nedoriţi cu persoane convenabile lor.

Românizarea organelor administrative, a aşezămintelor, a instituţiilor de învăţămînt, întreprinsă de Guvernul lui Marghiloman, a lezat fără îndoială interesele cinovnicilor (funcţionarilor) fostei administraţii ruseşti, mulţi dintre care deţineau funcţii înalte şi bine plătite pe timpul ţarismului şi Guvernului Provizoriu.

Cât timp trupele regale române  se ocupau de reprimarea “anarhiei” în ţinut, foştii funcţionari ţarişti se acomodaseră întru totul cu acestea, acordându-le şi ajutor, însă ulterior interesele lor au ajuns a fi opuse.

Românizarea a şi devenit una din cauzele neînţelegerilor dintre funcţionarii din  fosta administraţie rusească, care nu doreau să-şi ia rămas bun de la funcţiile şi privilegiile lor şi administraţia română.

Mulţi dintre acesti funcţionari, sperau că vor fi restabilite  în Rusia şi respectiv în Basarabia, vechile orânduieli,au refuzat să depună jurământul de credinţă regelui român.

La ordinul guvernului român, urmau să fie expulzaţi în Ucraina ofiţerii ruşi ca şi “ofiţerii moldoveni, care n-au depus jurămîntul” regelui român .

În unele cazuri, organele administraţiei locale chiar şi după actul de pe 27 martie (9 aprilie) 1918, continuau să protesteze împotriva hotărârii Sfatului Ţării de alipire a Basarabiei la România.

 Duma orăşenească din Chişinău a adoptat o rezoluţie care propunea să fie soluţionată prin plebiscit problema unirii.

Unii dintre activiştii zemstvelor şi dumelor considerau că aceste organe ale autoadministrării reprezintă “legal”puterea şi cereau “convocarea Adunării guberniale a zemstvelor, unicul organ legal de conducere a ţinutului”.

Şi primarul oraşului Chişinău A. C. Şmidt se pronunţa activ împotriva hotărârii Sfatului Ţării din 27 martie (9 aprilie) 1918.

La congresul ordinar al uniunii ţinutale a oraşelor, care avuse loc pe 10 iulie 1918, reprezentanţii dumelor orăşeneşti au exprimat comisarului general al Basarabiei, generalul A.Văitoianu, atitudinea lor negativă faţă de acţiunile autorităţilor româneşti şi au protestat împotriva intenţiei de a lichida organele zemstvelor şi pe cele ale administraţiei orăşeneşti.

Stăruindu-se să liniştească spiritele, Văitoianu încerca să-i convingă că aceste zvonuri sînt lipsite de temei.

Încercând să se desolidarizeze de programul lui A. Marghiloman, I. Inculeţ a luat cuvântul, la sfîrşitul lui iunie, în parlamentul român, adunat de germanofili, spunând că Basarabia nu renunţă la dreptul de vot universal şi la expropriere, iar“consolidarea unirii” poate avea loc doar pe bazele democratice ale organizării administrative .

Ca şi mai înainte, când apărea o situaţie complicată, miniştrii basarabeni mergeau la Brătianu, “după sfat”.

I. Duca scria că I. Brătianu înţelegea perfect că la rezolvarea problemei agrare nu se putea trece cu vederea faptul că Basarabia păşise prin focul revoluţiei ruseşti .

El i-a vorbit lui I. Inculeţ şi D. Ciugureanu că, după încheierea păcii generale, partidul liberal va aproba varianta lor de reformă agrară”.

Anticipînd evenimentele, vom spune că atunci cînd I. Brătianu va veni  din nou la putere, va uita de această promisiune.

Comisia nouă (a doua) formată după 27 martie (9 aprilie)1918, pentru pregătirea proiectului legii reformei agrare muncea în sudoarea frunţii.

Din ea făceau parte preşedintele Fracţiunii Ţărăneşti V. Ţîganco, P. Erhan, A. Crihan, I. Buzdugan ş. a. Comisia era grăbită. 

S-a decis să fie lăsate viile şi livezile tuturor proprietarilor, care le procuraseră până la 1917.

La sfîrşitul şedinţei, observatorul român, Murgoci, a anunţat că, “la propunerea multor deputaţi, el, consultîndu-se cu reprezentantul Ministerului agriculturii domnul Filipescu, a făcut un contraproiect al reformei agrare, după modelul reformei care se pregăteşte în România de peste Prut, dar în corespundere cu necesităţile Basarabiei.

EI a rugat să fie luat în consideraţie şi faptul că acesta e proiectul unei legi aparte, care prevede tot ce ţine de expropriere şi de compensarea pagubelor, nu doar principiile”.  

Sub influenţa evenimentelor primului război mondial, care s-au desfăşurat furtunos, cârmitorii României se grăbeau, din nou, să lichideze tot ce ţinea de aflarea Basarabiei în componenţa Rusiei, încă înainte de convocarea Adunării Constituante din întreaga Românie.

Spre toamna anului 1918, balanţa în lupta dintre Antanta şi Alianţa Cvadripartită continua să încline de partea Antantei.

După ce ultima ofensivă disperată a armatelor kaizerului din Franţa a fost înfrântă, a devenit evident că Puterile Centrale pierduseră războiul.

În septembrie, Bulgaria a semnat armistiţiul, iar după ea a capitulat şi Turcia.

La rândul ei, Austro-Ungaria, cuprinsă de mişcarea revoluţionară, era în pragul destrămării.

Sub impresia victoriilor aliaţilor din Occident, obţinute pe câmpurile de bătălie din Franţa, în Orientul Apropiat şi mai ales, în Balcani, s-a intensificat în România agitaţia antigermană, se lansau apeluri de întoarcere la sânul Antantei şi cereri de introducere a armatei române în Dobrogea .

Presa scria că “cercurile politice şi societatea României se bucură de evenimentele din Bulgaria” şi  că “sunt “convinse că viitorul le va fi prielnic şi timpul lucrează în favoarea lor” .

În situaţia creată, conducătorii ţării,  s-au pomenit din nou, la o răspântie.

Fără a renunţa la politica atitudinii loiale faţă de Germania, Guvernul lui Marghiloman şi-a activizat contactele cu trimişii Antantei de la Iaşi.

Răspunzând la interpelarea din parlament despre politica Guvernului faţă de Antanta, ministrul de externe C. Arion afirma că:

“Nu vom permite să comitem vreun act de duşmănie sau de agresivitate, sau unul nerespectuos faţă de statele Antantei”.

Alte convingeri avea regele şi consilierii săi apropiaţi: folosind tot felul de pretexte Ferdinand tergiversa ratificarea tratatului de pace de la Bucureşti.

Poziţia curţii regale provoca nelinişte cercurilor guvernante germane şi austriece.

Viena considera “că România, indiscutabil, va intra din nou în război” împotriva Puterilor Centrale.

S-a recunoscut că “a comis o mare greşeală contele Czernin, care conducându-se de interesele dinastiei, şi, posibil, din frică faţă de bolşevici… a promis românilor Basarabia”.

Răsunau voci în folosul recurgerii la măsuri urgente înainte de a se forma, împotriva oştirilor austro-germane, “un front nou din partea României” .

Cârmuitorii Germaniei şi Austro-Ungariei i-au cerut lui Marghiloman ratificarea păcii de la Bucureşti, demobilizarea diviziilor româneşti şi transmiterea materialelor militare, în corespundere cu tratatul.

 La adresa acestuia au început să curgă învinuirile că duce o politică de duplicitate .

La indicaţia Berlinului, cei mai înverşunaţi germanofili din rândul deputaţilor parlamentului român, insistau asupra arestării lui I. Brătianu, care începuse “o propagandă criminală împotriva păcii” cu Puterile Centrale.

Chemînd deputaţii “să se liniştească”, Marghiloman a asigurat că Guvernul “va păstra pacea cu orice preţ”.

Ministrul de externe, C. Arion, declarase în parlament că “se duc tratative cu Puterile Centrale în privinţa Dobrogei”, pentru ca nemţii “să dea dovadă de mai multă atenţie faţă de aspiraţiile româneşti”.

Guvernul României, desigur, se străduia să profite de situaţia grea a Germaniei şi Austro-Ungariei, ca să obţină de la ei acordul de revizuire a unor articole ale tratatului de la Bucureşti, în special, în ceea ce priveşte Dobrogea.

C. Arion abordase de nenumărate ori, această problemă cu reprezentanţii Puterilor Centrale din Bucureşti.

A. Marghiloman credea că excluderea articolelor, prin care era răpită Dobrogea şi trecătorile din Carpați, va consolida poziţiile Guvernului său, care nu se bucura de popularitate în ţară.

Dacă e să-l credem pe Marghiloman, Berlinul şi Viena erau de acord să satisfacă revendicările părţii româneşti, sperînd, în felul acesta, să o reţină de la reluarea acţiunilor de partea Antantei .

Totodată, Puterile Centrale înaintau condiţii: ratificarea păcii de la Bucureşti şi o declaraţie de neutralitate din partea României, avertizînd că, în caz contrar, ea va fi tratată ca un duşman .

Dar regele Ferdinand, în pofida presiunilor din partea lui Marghiloman şi C. Arion, refuza să semneze decretul de ratificare a tratatului de la Bucureşti.

După o audienţă ordinară, premierul român caracterizase astfel poziţia regelui: “să facem aşa încît să rămînem prieteni cu Germania, fără să provocăm întru nimic nemulţumirea aliaţilor”, să nu se grăbească cu ratificarea.

Regele le-a ordonat lui Marghiloman şi Arion să nu încerce să schimbe articolele tratatului.

Barbu Ştirbei, membru cu influenţă al camarilei regale, care era în relaţii de rudenie cu I. Brătianu, îi declarase lui N. Ghica, unul dintre miniştrii cabinetului lui Marghiloman:

“Dacă Germanii ne silesc să ratificăm, vom ratifica, dar nu trebuie nimic primit de la ei” .

Nu fără temeiuri, A. Marghiloman şi C. Arion considerau că regele îl asculta pe Brătianu, îl admira şi acţiona la indicaţiile acestuia .

Într-adevăr, în legătură cu înfrângerea suferită pe front de către Puterile Centrale, vîrfurile conducătoare ale partidului naţional-liberal, în frunte cu Brătianu, din nou au ieşit pe linia întîi a vieţii politice a României Regale.

I. Brătianu, care milita, pe timpuri, cînd era premier, pentru semnarea armistiţiului cu Alianţa Cvadripartită, cum şi-a părăsit postul, a şi trecut de partea “opoziţiei” faţă de cursul Guvernului lui Marghiloman.

El o făcea pe adversarul, jucînd cu succes rolul de mucenic, care fusese supus “persecutării” din partea germanofililor, îndeplinind cerinţele Puterilor Centrale, Guvernul lui Marghiloman a intentat un proces împotriva lui I. Brătianu şi a colegilor săi de guvern  .

I. Duca scria: “Nouă (partidului liberal – I. L.) ne convenea această dare în judecată, într-adevăr, ea înconjura acţiunea noastră politică pentru întregirea neamului cu un nimb de martiri” .

Naţional-liberalii aşteptau un moment favorabil pentru ca România să păşească de partea Antantei. Avînd legături cu corpul generalilor, politicienii liberali îi îndrumau să prelungească, folosind orice pretext, demobilizarea armatei, pînă la efectivul prevăzut în tratatul de la Bucureşti [32].

La sfîrşitul lui septembrie, au fost reluate contactele lui Brătianu cu trimişii Antantei de la Iaşi.

Simţindu-se din nou, de fapt, conducătorul Guvernului Român, Brătianu căuta să obţină de la trimişii aliaţilor uitarea păcatelor României şi recunoaşterea clauzelor tratatului cu Antanta din 4(17) august 1916.

Impiedicîndu-l pe rege să ratificare tratatul cu Puterile Centrale şi să introducă unele schimbări, chiar şi în folosul României, Brătianu, Ştirbei şi alţi lideri ai “opoziţiei” credeau că aceasta, mai tîrziu, le va permite să declare Antantei că pacea de jaf de la Bucureşti i-a fost impusă României cu forța şi, prin urmare, n-a avut loc nici un fel de încălcare benevolă a tratatului cu Antanta din 4(17) august 1916.

Se temeau, mai ales, să nu fie interpretată alipirea Basarabiei ca un dar din partea Germaniei, chiar şi Guvernul lui Marghiloman încerca să evite acest lucru. Luînd cuvînlul în parlament, C. Arion declarase:

“Puterile Centrale au dat dovadă de bunăvoinţă, dar nu ele ne-au dat Basarabia, ci Sfatul Ţării” [34]. Între timp, Blocul Austro-German îşi trăia ultimele zile şi oligarhia românească

de la laşi înţelesese că a venit timpul să pună capăt politicii făţarnice din culise şi să treacă de partea Antantei. În situaţia creată, Guvernul germanofil al lui Marghiloman, care asigurase un zăgaz temporar şi menţinerea lui Ferdinand la tron, devine un anacronism.

Marghiloman îşi dădea seama de aceasta. Pe 6 (19) octombrie 1918, el nota în jurnalul său: “O schimbarea de guvern pare foarte probabilă” .

În ajunul căderii guvernului, cîrmuitorii germanofili erau îngrijoraţi de reputaţia lor şi nu doreau să fie puse pe seama adversarilor politici meritele pentru alipirea Basarabiei şi pentru “recucerirea” teritoriilor ocupate de către Puterile Centrale.

La şedinţa Guvernului, convocată special pe 18  octombrie, pentru a fi discutată revendicarea Germaniei de a ratifica pacea de la Bucureşti, C. Arion i-a propus regelui “să aleagă” şi să ratifice tratatul. “Noi nu putem fi Guvernul ocupaţiei, iar alţii Guvernul eliberării”, a spus el.

A. Marghiloman vorbise tot aşa: “Ştim ce ne dau Austriecii şi Germanii.

Cine poate afirma că Antanta va da mai mult? Dacă nu ratificăm (tratatul – I. L.), este sigur că:

1) Se va închide graniţa.

2) Ne vor mai ameninţa în Basarabia de nord, unde conduc pe Ucraineni.

3) Ne pot supăra (se aveau în vedere nemţii – I. L.) în josul Basarabiei şi pe Dunăre. Dacă ratificăm (tratatul – I. L.), punînd în cunoştinţă pe aliaţi de forţa majoră, ne vom prezenta la revizuire avînd cel puţin amiciţia Germaniei” .

Membrii Guvernului, în principiu, susţineau linia politică a premierului.

Dacă tratatul nu va fi ratificat, declarase Cantacuzino, “să plecăm acum, nu mai tîrziu, cînd se va căuta să fim concediaţi”.

Alt ministru, Mehedinţi, arătînd că ratificarea păcii de la Bucureşti, în noile condiţii, va fi, după luarea Basarabiei, “cel mai mare succes” al Guvernului, se pronunţase pentru demisie, dacă regele va refuza să ratifice.

Cu deosebită râvnă, oligarhia românească a început a se pregăti pentru revenirea de partea Antantei, după ce la Iaşi, în taină, sub un nume străin, cu un avion francez soseşte fostul trimis român în Franţa V. Antonescu, cu o însărcinare de la Clemenceau. Premierul francez a rugat să i se transmită lui Brătianu şi regelui să pregătească Armata Română pentru a merge împotriva armatei lui Mackensen, în momentul cînd oştirile Antantei, care au rupt frontul în regiunea Salonic, vor înainta spre Dunăre .

Antanta n-a făcut nici un fel de promisiuni oficiale de recompensare a României, dar Iaşii sperau că vechile merite, inclusiv, în lupta împotriva bolşevismului, vor fi luate în consideraţie.

Ataşatului militar francez de la Iaşi i s-a comunicat confidenţial că România va porni “imediat ce pericolul nu va fi prea mare” . I. Brătianu stabilise şi menţinea în taină legături cu fostul şef al Statului Major al Armatei Române, generalul Prezan, care, pentru o perioadă de timp, s-a retras la moşia sa din judeţul Vaslui.

Printr-o dispoziţie specială, dată de rege, a fost chemat la Iaşi locotenent-colonelul I. Antonescu (în viitor dictator fascist), care, fiind şeful secţiei operaţii a marelui Statului Major de pe lîngă Prezan, se bucură de multă susţinere din partea acestuia, iar odată cu venirea lui Marghiloman la putere, fusese trimis într-o garnizoană îndepărtată de capitală  .

În acest timp, Take Ionescu, liderul partidului conservator-democratic, fostul vice-premier în Guvernul de coaliţie al lui I. Brătianu desfăşura o activitate furtunoasă în Occident.

Conform înţelegerii dintre A. Marghiloman şi administraţia germană, în vara anului 1918 Take Ionescu, împreună cu o grupă de antantofili, a părăsit Iaşii şi a plecat în Franţa.

În drum spre Paris, el s-a oprit în capitala Elveţiei, Berna, unde s-a grăbit să dea un interviu pentru presă, în care declara că “poporul României, unde guvernează nemţii, nici într-un fel nu poartă răspundere” pentru evenimentele ce aveau loc, dînd de înţeles că tratatul de la Bucureşti i-a fost impus ţării.

El a spus că “în victoria aliaţilor crede nemărginit ”, în formarea “României mari”, care, ca şi viitoarea Polonie, Slovacie, Serbie, va deveni “unul dintre cei mai importanţi factori”.

Comentînd comunicatul despre capitularea Bulgariei, Take lonescu îşi exprima încrederea că, “pînă la sfîrşitul războiului, Armata Română încă va avea posibilitatea să intre din nou în luptă cu duşmanul comun”, adică cu Puterile Centrale [40].

La Paris, Take Ionescu a venit la conducerea unei colonii de emigranţi români destul de impunătoare, constituită după modelul organizaţiilor cehe, poloneze şi al altor organizaţii de emigranţi din Franţa, “Consiliul naţional al unităţii române”. Pe 3 Octombrie, Take Ionescu este ales preşedintele “Consiliului naţional”, în al cărui componenţă intraseră transilvănenii V. Lucaci şi O. Goga, foştii miniştri şi parlamentari români C. Angelescu, I. Florescu, N. Titulescu, jurnaliştii C. Mille, fostul trimis român în Rusia C. Diamandy ş. a. În consiliu, Basarabia era reprezentată de unul dintre marii proprietari ai ţinutului V. Stroescu  .

“Consiliul naţional” devine un fel de guvern de rezervă al României. Pe 12 octombrie, ministrul afacerilor externe al Franţei St. Pichon a comunicat că “consiliul” poate conta pe ajutorul Franţei. Peste o lună, Anglia recunoaşte “consiliul”, iar pe 22 noiembrie – Italia .

Prin intermediul ziarului “La Roumanie”, care, din ianuarie 1918, era editat de emigranţii români din Paris, se propaga foarte mult ideea “României mari, de la Tisa pînă la Nistru”. Sistematic erau publicate şi articole, consacrate Basarabiei. Laitmotivul lor: Basarabia – pămînt românesc, răpită de Rusia în 1812; prin hotărîrea Sfatului Ţării, “organul legal” al Basarabiei, ea s-a “realipit la patria-mamă”.

Înţelegînd că realizarea ideii “României mari”, în cele din urmă, va depinde de Antanta şi de SUA, iar emigranţii români din Paris le preziceau acestora victorie definitivă, ei prin intermediul ziarului, în fel şi chip, lăudau programul paşnic al preşedintelui Wilson , asigurau că România, deşi semnase tratatul de pace cu Alianţa Cvadripartită, este fidelă Antantei  , proslăveau prietenia României cu Franţa, cu Italia şi cu Anglia .

Ziarul descria în nuanţe luminoase avantajele pe care le vor putea obţine întreprinzători francezi şi englezi, investind în economia “României care le era prietenă”.

În august, septembrie şi noiembrie 1918, Take Ionescu a făcut cîteva călătorii Ia Londra, ca să asigure susţinerea Guvernului englez.

El avuse întîlnire cu Lloyd George, W. Churchill, A. Balfour, E. Bonar-Law, D. Curzon  .

C. Xeni, tovarăşul de luptă al lui Take Ionescu, mai tîrziu, ministru în Guvernul condus de acesta, şi-a făcut impresia că la Londra demersurile României de a i se transmite Transilvania au obţinut susţinere nu în baza tratatului din 4 (17 august) 1916, ci din alte considerente.

El scria: “Aliaţii speră că putem reintra încă o dată în acţiune. Pacificarea anarhiei ruseşti va fi poate unul din obiective, crede Londra” .

Taке lonescu înţelegea perfect ce aşteptau de la România cîrmuitorii ţărilor Antantei. El crede că doar prin participarea activă la lupta împotriva puterii bolşevice din Rusia şi la reprimarea “anarhiei” în alte ţări ale Europei va fi posibil să-şi compenseze vina pentru “trădarea” cauzei aliaţilor şi pentru încheierea păcii separate cu inamicul, să se întoarcă în coaliţia Antantei şi să beneficieze de roadele victoriei.

La întoarcerea lui Take lonescu de Ia Londra, “Consiliul naţional” s-a adresat Guvernului lui Clemenceau cu propunerea de a forma, din prizonierii români de război, care se aflau în Siberia, foşti soldaţi ai armatei austro-ungare, o legiune asemănătoare celei cehoslovace.

La Paris, a fost aprobată această iniţiativă şi s-a dat unui general însărcinare să o aplice în viaţă .

Aliaţii nu se zgîrceau la efuziuni de amiciţie la adresa României.

Consulul francez de la Chişinău, luînd cuvîntul pe 21 octombrie (3 noiembrie) 1918, vorbise chiar despre realizarea “idealului măreţ – România de la Tisa pînă la Nistru”.

Dar guvernele Antantei se reţineau să facă promisiuni ce vizau viitoarele sale hotare. În mesajul preşedintelui SUA Wilson din 23 octombrie (5 noiembrie), transmis prin intermediul secretarului de stat R. Lansing reprezentantului român de la Washington se spunea:

“Guvernului Statelor Unite nu-i sînt indiferente doleanţele poporului român atît în regat, cît şi în afara hotarelor sale… Guvernul Statelor unite are o atitudine profund binevoitoare faţă de unificarea naţională şi năzuinţele românilor şi, la timpul corespunzător, va ţine seama de ele…”.

Conform comunicatului din ziarul “Sfatul Ţării”, nu cu mult înainte de aceasta, trimisul american Vopicka, luînd cuvîntul la Chişinău, la adunarea consacrată aniversării proclamării de către Congresul Militar Moldovenesc a autonomiei Basarabiei, declarase:

“America prin toate căile va susţine unirea tuturor românilor într-un singur stat” .

Materialele ziarului “Steagul”, publicate cu titlul “Dreptul României asupra Basarabiei a fost recunoscut de Antanta” aduceau la cunoştinţă că trimisul a spus că “Basarabia aparţine românilor şi le va rămîne lor”.

Deşi peste un timp oarecare a apărut “dezminţirea oficială a sensului şi redacţiei cuvîntării reprezentantului SUA”, iar Marghiloman, participînd la şedinţa ambelor palate ale parlamentului, recunoscuse că “nu cunoaşte textul exact”, deşi “pentru oricine sensul este clar”, deputaţii au salutat furtunos comunicatul despre declaraţia lui Vopicka.

Premierul român n-a ratat posibilitatea de a lăuda politica externă a Guvernului său.

El declarase că în tratatul de la Bucureşti, deşi nu fusese ratificat, ca şi alte documente, care vor deveni cunoscute la momentul oportun, Germania, Austro-Ungaria, Turcia şi Bulgaria recunosc, de fapt, că Basarabia este a României.

Dacă e să luăm în consideraţie şi declaraţia lui Vopicka, continua Marghiloman, şi dorinţa Guvernului hatmanului Skoropadski de a “avea relaţii diplomatice şi de prietenie cu România”, atunci se poate presupune că “toate statele europene vor recunoaşte unirea” şi, la viitoarea conferinţă de pace, nu vor exista “nici un fel de dificultăţi în recunoaşterea alipirii Basarabiei la România” .

Senatul şi camera deputaţilor îi expediase lui Vopicka o telegramă de recunoştinţa pentru “sentimentele de bunăvoinţă faţă de cauza naţională a românilor, exprimate la Chişinău…” .

Iar la sfîrşitul lui octombrie 1918, situaţia Germaniei şi Austro-Ungarici devenise catastrofală. În Ungaria a început revoluţia. Imperiul Austro-Ungar peticit s-a destrămat, pe ruinele acestuia s-au format state noi.

Pe 22 octombrie (4 noiembrie), Austro-Ungaria capitulează. În pragul crahului inevitabil, Guvernul german începe tratativele de armistiţiu cu Antanta.

România nu era invitată să participe la tratative şi la elaborarea condiţiilor armistiţiului de pace cu Germania, care încep pe 13 (31) octombrie, ceea ce însemna că ea fusese exclusă din rîndul ţărilor aliate, păcatele ei nefiind deocamdată iertate, urmînd să fie ispăşite.

Într-un interviu pentru presă, lui Take Ionescu nu-i rămînea nimic altceva de făcut decît să-şi exprime speranţa că “situaţia României nu va fi lăsată fără atenţie” .

Pe 22 octombrie (4 noiembrie), devine cunoscut că Mackensen a renunţat la planul său de a organiza apărarea pe Dunăre şi a început să-şi retragă oştirile din Brăila şi din Focşani.

A. Marghiloman s-a înţeles cu comandamentul german că Armata Română va ocupa teritoriul Transilvaniei, cu excepţia zonelor prin care treceau trupele germane în retragere. Conveniseră din timp că, pe măsură ce oştirile respective se vor retrage de pe teritoriile româneşti ocupate, locul acestora va fi luat de unităţile româneşti.

Fără a intra în acţiuni militare cu Germania, acţionând în înţelegere cu ea, Marghiloman dorea, înainte de a trece oştirile Antantei Dunărea, să pună stăpînire nu numai pe teritoriile vechiului regat ocupate mai înainte de nemţi, dar şi pe Transilvania, şi Bucovina, care intrau în componenţa Austro-Ungariei [60].

Situaţia favoriza evident realizarea acestor planuri. În toamna anului 1918, în Bucovina, ca şi în alte ţinuturi ale Austro-Ungariei, mişcarea revoluţionară şi de eliberare naţională a atins tensiunea maximă.

Populaţia românească, care predomina în Bucovina de Sud, se trăgea spre România, iar cea ucraineană, care forma majoritatea în Bucovina de Nord năzuia să se unească cu Ucraina. Pe 30 septembrie (13 octombrie) 1918, la o adunare numeroasă a ucrainenilor din Cernăuţi, a fost înaintată propunerea să fie împărţită Bucovina în două părţi -ucraineană şi românească.

Pe 12 (25) octombrie, organizaţiile ucrainene din Bucovina, burgheze şi mic-burgheze, au format un comitet ţinutal, în a cărui componenţă intraseră şi delegaţi din partea Radei Naţionale Ucrainene burgheze din Lvov, care cu cîteva zile mai înainte de aceasta, proclamase “Republica Populară ucraineană de Vest”(RPUV), ce includea Galiţia de Vest, Ucraina Transcarpatică şi Bucovina de Nord.

Comitetul ţinutal îşi formează forţele armate proprii – detaşamente de aşa-numiţi trăgători de luptă.

În mişcarea naţională a românilor bucovineni, cuvîntul decisiv aparţinea moşierilor. Moşierii români, care posedau aproximativ 80% din suprafaţa marilor proprietăţi funciare din Bucovina de Nord, desigur, erau împotriva oricărei împărţiri a regiunii în părţi: românească şi ucraineană.

Două partide burgheze din Bucovina, cel naţional şi democratic, optau de mult timp pentru soluţionarea problemei naţionale prin unirea Bucovinei cu Transilvania într-o regiune autonomă unificată, în componenţa monarhiei federative austriece .

Din spusele lui I. Duca, unul dintre liderii mişcării naţionale româneşti opina pentru instaurarea unui condominiu româno-rus .

În mediul mişcării naţionale româneşti, în regiunea dată exista şi un curent în favoarea alipirii regiunii la România. Munca în această direcţie o efectuau, mai ales, activiştii români burghezi din Bucovina, care, în anii războiului, emigraseră la Iaşi.

În rezoluţia adoptată la “Adunarea Constituantă”, convocată pe 14 (27) octombrie, activiştii mişcării naţionale române, cu permisiunea autorităţilor austriece, cereau să fie unite Bucovina de Nord şi de Sud cu “alte pămînturi româneşti”.

A fost format “Consiliul naţional român”, în a cărui componenţă intraseră reprezentanţii moşierilor, funcţionarilor, clericilor şi ai intelectualităţii, în fruntea comitetului era unul dintre cei mai mari proprietari de pămînt ai Bucovinei, Ia. Flondor.

La sfîrşitul lui octombrie 1918, tensiunea mişcării revoluţionare în Bucovina atinge apogeul.

Cuprinse de fierbere, oştirile austro-ungare au început a părăsi Basarabia şi Bucovina. Într-un şir de localităţi, ţăranii răsculaţi, lichidând organele administraţiei de ocupaţie, formau Soviete, alegeau comitete agrare pentru împărţirea pământurilor moşiereşti.

Pe 21 octombrie (3 noiembrie) 1918, în Cernăuţi, Vecea Populară din Bucovina de Nord, la care participaseră reprezentanţii diferitor regiuni ale ţinutului, a adoptat hotărîrea de alipire “la Ucraina a părţii austriece a pămînturilor ucrainene”. La vece au luat cuvîntul şi reprezentanţii organizaţiei comuniste regionale din Bucovina, creată în aceeaşi zi. Ei făceau apel de unire cu “bolşevicii moscoviţi”, propuneau “să meargă pe acelaşi drum cu revoluţia rusă socialistă proletară” .

Impresionat de amploarea mişcării revoluţionare a maselor, care creştea şi devenise periculoasă, Iancu Flondor expediază o telegramă la Iaşi, cu rugămintea de a trimite “neîntîziat” trupe româneşti, altfel avertiza el, “mişcarea bolşevică dezlănţuită” putea avea “cele mai grave consecinţe”. Ca să urgenteze trimiterea trupelor române , la Iaşi merge trimisul special al “Consiliului naţional român”, Bodnarescu.

Nu era cazul să fie convinşi nici Guvernul Român, nici regele. Ei singuri tremurau la gîndul că valul revoluţionar poate mătura monarhia şi regimul existent în România. Pe 21 octombrie (3 noiembrie), după audienţa ordinară la rege, Marghiloman şi-a notat în jurnal: “Regele se teme mai ales de bolşevism…”.

Ferdinand a propus să fie transferate unităţile militare din Basarabia (unde atunci se aflau diviziile româneşti cele mai de nădejde, pentru paza “ordinii” şi a familiei regale.

Folosindu-se de lozinca “luptei cu bolşevismul”, oligarhia românească îşi deschide cale liberă pentru realizarea scopurilor sale care ţineau de politica externă.

În această problemă, între Guvernul germanofil al lui Marghiloman, antantofllii români de la laşi şi Guvernul “de rezervă” a lui Take lonescu de la Paris nu existau divergenţe.

Pe 22 octombrie 1918, în ziua cînd aliaţii semnaseră armistiţiul cu Austro-Ungaria, “Consiliul naţional român” de la Paris, folosind ca pretext dorinţa Antantei de “a pune capăt tuturor agitaţiilor şi tulburărilor” şi exprimîndu-şi teama că mişcarea revoluţionară din Austria vecină poate trece în România, cerea conducătorilor Blocului permisiunea de a trimite oştiri regale, pentru “menţinerea ordinii” în “teritoriile româneşti din Austro-Ungaria”.

Pe 3 octombrie (5 noiembrie), Guvernul lui Marghiloman, folosindu-se de “invitaţia” “Consiliului naţional român” al Bucovinei, cu acordul autorităţilor austro-germane, a dat ordin “trupelor de grăniceri şi jandarmilor, în număr suficient, să treacă hotarul Bucovinei pentru restabilirea ordinii în Bucovina de Sud”.

Ministrul apărării al României, în ordinul dat armatei sublinia, că oştirile sînt trimise pentru lupta cu “mişcarea bolşevică”.

Realizarea acestei acţiuni îi revine însă altui guvern al României. Deşi A. Marghiloman, încercînd să se menţină la putere, începuse tratativele pentru formarea unui cabinet de coaliţie, pe care să-l accepte Antanta, cu participarea Ligii Populare (partid creat de generalul Averescu – I. L.), conservator-naţionaliştilor şi a unor liberali, el a fost totuşi silit să-şi părăsească postul.

La 24 octombrie (6 noiembrie), la insistenţa lui I. Brătianu şi a trimişilor Antantei, Ferdinand l-a invitat pe premier, declarîndu-i deschis că Antanta nu are încredere în Guvernul pe care-l conduce el, propunîndu-i salvatorului şi binefăcătorului său de ieri şi-şi dea demisia.

În aceeaşi zi, Marghiloman îndeplineşte indicaţia regelui. Aliaţii îi incriminaseră lui Marghiloman şi faptul că, fără acordul lor, a dat oştirilor româneşti ordin să se îndrepte spre Bucovina [69].

Tot în aceeaşi zi, ziarul “Steagul” l-a criticat vehement pe I. Brătianu şi partidul acestuia, pentru care, scria ziarul, “puterea este pur şi simplu un mijloc de îmbogăţire”, chemând “toţi românii să creeze un front unic împotriva pericolului brătianian” .

Prezentîndu-l pe Marghiloman ca pe un “mucenic dezinteresat”, unicul scop al căruia era “să menţină dinastia, să întoarcă ţării pacea şi să asigure unirea Basarabiei”, “Steagul” înfăţişa plecarea sa ca rezultatul “loviturilor din invidie, de neîndurat” şi exprima speranţa că istoria îl va înscrie pe acest premier ca pe un pacificator şi ca pe un cuceritor .

Şef al noului guvern este numit fostul aghiotant al regelui, persoana sa de încredere, generalul Coandă, care pe timpul aflării în Rusia şi Ucraina, în calitate de reprezentant al comandamentului român, avea contacte strânse cu fosta conducere rusă.

Luînd în consideraţie sarcinile care stăteau în faţa Guvernului nou, Ministerul afacerilor interne şi ministerul de război, de asemenea, erau conduse de doi generali – A. Vătoianu şi E. Grigorescu.

În noul cabinet, miniştri fără portofolii, ca şi mai înainte, rămâneau I. Inculeţ şi D. Ciugureanu. Organele legislative formate de Marghiloman fuseseră dizolvate.

Tuturor le era clar că şi Guvernul Coandă era provizoriu. I. Duca scria:

“S-a stabilit ca pentru cîteva luni să se formeze un guvern de tranziţie, care urma bineînţeles să fie la discreţia absolută a lui Brătianu”.

Duca mărturisea că Coandă rămăsese devotat lui Brătianu, la întoarcerea în laşi deseori îl vizita, se bucura de încrederea aliaţilor, pentru că “lucrase cu ei în strînsă colaborare în Rusia”, plus la aceasta soţia sa era franţuzoaică.

Una din cauzele formării Guvernului de tranziţie fusese faptul că Brătianu şi membrii cabinetului său aveau deschis un dosar, ei fuseseră acuzaţi că au împins ţara pînă la catastrofa militară.

Liberalilor le era incomod să înceteze urmărirea judiciară începută. Aceasta trebuiau s-o facă liderii “străini” şi “nepărtinitori”.

Nepotul lui I. Brătianu, istoricul român şi omul politic G. Brătianu scria că unchiul său cu prietenii lui politici erau adevăraţii cîrmuitori. Ei alcătuiau toate documentele guvernamentale, recomandau la funcţii administrative oamenii lor.

Însuşi Coandă, vizitînd apartamentul lui I. Brătianu, întreba în glumă: “dacă D-l Prim Ministru e acasă?”.

De fapt, guverna I. Brătianu, care aştepta momentul prielnic ca să fie din nou în fruntea cabinetului de miniştri.

Generalul Coandă, care îl înlocuise pe Marghiloman, n-a anulat ordinul predecesorului său de ofensivă asupra Bucovinei.

Dimpotrivă, asigurîndu-şi consimţămîntul reprezentanţilor de la Iaşi ai Antantei şi SUA, pe 26 octombrie (8 noiembrie), el a îndreptat oştirile, mai întîi, în Bucovina de Sud, iar apoi în cea de Nord şi în partea de nord a Basarabiei.

În apelul publicat, adresat populaţiei Bucovinei, comandantul oştirilor regale româneşti, generalul Zadic anunţa că scopul oştirilor româneşti era să “păzească de bandele criminale viaţa, bunurile şi libertăţile naţiunii şi (oamenii -I. L.) de toate confesiunile”.

El dădea asigurări că “fiecărui locuitor i se garantează libertatea de a se folosi de drepturile sale cetăţeneşti”, dar totodată avertiza că “va pune capăt cu toată asprimea cuvenită, tuturor încercărilor de tulburări, actelor de violenţă şi de nesupunere la ordinele sale”.

În Bucovina, evenimentele se desfăşurau ca şi în Basarabia la sfârşitul lui decembrie 1917 – începutul lui ianuarie 1918.

Comitetul ţinutal ucrainean a exprimat protest comandamentului român, rămas, apropo, fără răspuns. Chiar membrii Comitetului ţinutal încă pe 29 octombrie (10 noiembrie), fugiseră în Galiţia. Populaţia Bucovinei de Nord şi cea din raioanele de nord ale Basarabiei, consideîrnd că trupele regale le sugrumă libertatea, opuneau rezistenţă în unele localităţi, acţiunile acesteia însă aveau un caracter stihiinic şi erau reprimate de forţele regale.

La laşi, se mîngîiau cu gîndul că deoarece pacea de la Bucureşti n-a fost ratificată de rege, ea poate fi considerată nulă şi, prin urmare, România n-a încălcat tratatul cu Antanta din 1916, deci ea are toate motivele legale să fie considerată membră a Blocului şi poate conta pe îndeplinirea tuturor punctelor tratatului respectiv.

Cercurile româneşti de la conducere sperau că aliaţii vor sancţiona oficial şi unirea Basarabiei cu România. În opinia lor, era esenţial să “intre în acţiune” înainte de a se termina, în mod formal, războiul mondial. La dispoziţie le rămîneau zile numărate.

Pe 27 octombrie (9 noiembrie), chiar în ziua cînd oştirile Antantei, sub comandamentul fostului conducător al misiunii militare a aliaţilor de la laşi, generalul Berthelot au început să treacă Dunărea pe malul românesc, Coandă a trimis comandamentului german o notă, în care, pe un ton hotărît, cere scoaterea trupelor germane din România, în decurs de 24 ore.

Din spusele lui G. Brătianu, textul ultimatumului fusese alcătuit în apartamentul lui I. Brătianu şi adus la cunoştinţa trimişilor aliaţilor, înainte să-l citească Coandă. Abia după aceasta, primul ministru semnează documentul şi apoi îl expediază lui Mackensen.

A doua zi, apare ordinul regelui despre mobilizarea armatei şi trecerea la starea de război. În apelul regelui, adus la cunoştinţa publică odată cu ordinul, poporul şi armata erau chemate, cu arma în mînă, împreună cu aliaţii, să alunge duşmanul de pe teritoriul României, “să realizeze visul multisecular de unire a tuturor românilor”.

Poporului i s-a promis “viaţă paşnică şi fericită”, ţăranilor -împroprietărire . Însă deocamdată, recunoştea G. Brătianu, ţăranii mobilizaţi nu aveau în ce se îmbrăca şi încălţa: “noroc de căciuli şi cojoace şi de cizmele de pâslă rămase de la Ruşi” . Însă armata regală n-a fost nevoită să participe la lupte, feldmareşalul Mackensen şi aşa se grăbea să-şi scoată rămăşiţele oştirilor din România, iar pe 30 octombrie (11 noiembrie) intră în vigoare armistiţiul de la Compiegne, încheiat între Antanta şi Germania.

Deşi s-a pus capăt acţiunilor militare, ordinul de mobilizare a noilor contingente de militari n-a fost anulat. Oligarhia românească îşi dădea deplin seama că, în viitor, incendiul revoluţionar din Europa va necesita forţe pentru stingerea sa.

Şi în vechiul regat, pe teritoriul Basarabiei, în Transilvania vecină, în Bucovina, nu era nici pe departe linişte.

 Desigur, restabilirea şi mărirea armatei se efectua având în vedere intenţia de a atinge scopurile ce ţineau de politica externă, dar şi pentru lupta “cu pericolul bolşevic”.

Pe 15 (28) noiembrie 1918, în situaţia stării de război, anunţată în Bucovina odată cu venirea trupelor regale, la iniţiativa conducătorilor mişcării naţionale româneşti, este convocat “Congresul general”.

Declarându-se organ “constituant”, el anunţă “unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare pînă la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.

“Constituanta, scria ziarul “Steagul”, a respins orice încercare de a scinda Bucovina”.

Între timp, în Occident era în toi pregătirea pentru Conferinţa de Pace de la Paris. La laşi au decis că, în aceste condiţii, în fruntea ţării, trebuie să aibă un guvern cu mai multă autoritate.

Pe 16 (29) noiembrie 1918, este schimbat Guvernul. Regele aduce la putere partidul naţional-liberalilor, în frunte cu Ionel Brătianu, care şi-a păstrat şi postul de ministru al afacerilor externe. I. Inculeţ şi D. Ciugureanu şi-au menţinut posturile şi în noul guvern.

Comunicînd despre numirea lui I. Brătianu, în presa franceză se sublinia că fuseseră înlăturate învinuirile “odioase” aduse de Marghiloman la adresa fostului guvern Brătianu – Take lonescu.

Pe 1 decembrie 1918, în oraşul Alba-Iulia, Marea Adunare Naţională a Transilvaniei a adoptat Declaraţia de unire cu România.  

Pe 3 (17) decembrie 1918, Brătianu include în componenţa Guvernului său şi trei reprezentanţi ai Transilvaniei (A. Vaida-Voievod, V. Goldiş, Şt. Popa), iar a doua zi – doi din partea Bucovinei (Ia. Flondor, I. Nistor), toţi – miniştri fără portofolii.

Cercurile guvernante româneşti hotărâseră de mai demult că e timpul să pună capăt autonomiei Basarabiei, decizie dictată de cauze ce ţineau atît de politica externă, cît şi de cea internă.

Se desfăşura pregătirea pentru Conferinţa de Pace de la Paris. Luînd ulterior cuvîntul în parlamentul român, I. Pelivan recunoştea:

“Noi n-am uitat că Rusia a fost aliata Antantei şi, prin urmare, soluţionarea chestiunii basarabene se va confrunta cu mari dificultăţi la Conferinţa de Pace.

De aceea, ca să zădărnicim planurile duşmanilor noştri la Conferinţa de Pace, am hotărît să renunţăm la condiţiile din 27 martie 1918” .

Asupra acestor motive ale politicienilor români au atras atenţia şi autorii notei despre situaţia politică din România, pregătită pentru prestigiosul ziar german “Kölnische Zeitung”.

Păstrarea autonomiei Basarabiei, se spunea în acest document, “pune în primejdie planul României Mari şi îngreuează poziţia delegaţilor români la Conferinţa de Pace.

Din aceste motive, Basarabia (de fapt, conducerea Sfatului Ţării – I. L.) s-a decis să renunţe la toate condiţiile sale de mai înainte” .

Păstrarea autonomiei Basarabiei, chiar şi formală, putea servi ca exemplu pentru alte regiuni, care intraseră în componenţa României în 1918.

În realitate, condiţiile alipirii Basarabiei, prevăzute de Declaraţia din 27 martie (9 aprilie) erau demult uitate.

Toată viaţa din ţinut era reglementată de decretele regelui şi ordinele locţiitorului său.

Deşi acţiunile militare pe Frontul Român încetaseră cu mult timp în urmă, pe 1 iulie 1918, prin decretul regelui, pe teritoriul Basarabiei, a fost prelungită starea de asediu, care serveşte ca pretext pentru introducerea cenzurii presei şi corespondenţei şi pentru interzicerea adunărilor.

Poşta, telegraful, telefonul au trecut în competenţa administraţiei româneşti, care a început să dea dispoziţii camerei de stat, vistieriei, administraţiei de acciză, deşi aceste instituţii de ochii lumii continuau să se subordoneze Consiliului Directorilor.

A fost desfiinţată miliţia orăşenească şi judeţeană, în oraşe fiind înlocuită cu poliţia românească, iar în judeţe – cu jandarmeria.

În octombrie 1918, regele, prin decret, dizolvă zemstva gubernială, uniunea ţinutală a oraşelor, organele administraţiei locale (dumele, consiliile etc.). În locul lor, la recomandarea generalului Văitoianu, care dispunea de împuterniciri dictatoriale, fuseseră numite comisii provizorii pentru a conduce oraşele .

La sfârşitul lui octombrie, legislaţia în vigoare în România, a fost introdusă şi în Basarabia. În legătură cu aceasta, la Chişinău soseşte ministrul justiţiei I. Mitilineu.

Deoarece Sfatul Ţării urma să adopte legea reformei agrare, a fost accelerat lucrul pentru redacţia definitivă a proiectului. Comisia agrară planifica să finiseze lucrul pînă la 1 octombrie 1918 .

Acţiunile ţăranilor împotriva samavolniciei moşierilor şi rechiziţiei înfăptuită de autorităţile militare serveau ca motive pentru a urgenta reforma.

În proiectul legii reformei agrare, adoptat de comisie pe 26 iulie, se spunea că “toată suprafaţa prelucrată, care aparţinea moşierilor, trece în fondul funciar al statului şi este împărţită fără răscumpărare populaţiei muncitoare”, împreună cu pămîntul, i se transmite şi inventarul agricol.

O parte din pământurile arabile (în corespundere cu norma stabilită), şi livezile, şi viile rămâneau proprietarilor acestora .

Căutînd să obţină cît mai multe terenuri agricole, moşierii basarabeni, nemulţumiţi de Regulamentul comitetelor agrare de pe 21 februarie 1918 şi de proiectul reformei, elaborat de comisia agrară, în august, îi prezentaseră lui Marghiloman încă un memorandum, în care expuneau pretenţiile. 

Conducătorii Sfatului Ţării şi reprezentanţii săi în Guvernul regal, membrii comisiei agrare fuseseră nevoiţi să manevreze.

Astfel, remarcînd în interviul dat pentru ziarul “Bessarabskaia jizni” că moldovenii, de fapt, deja sînt în posesia pământului, D. Ciugureanu întreba: “în ce fel le putem lua pământul dat de revoluţie, ca să-l întoarcem marilor proprietari?”.

I. Inculeţ, Iuînd cuvîntul în parlament, îi liniştea pe moşieri:

“Nimeni nu le doreşte boierilor rău şi nu urmăreşte scopul de a-i distruge pe ei sau moşiile lor”.

Totodată, la şedinţa din 26 august, el, împreună cu Ciugureanu, îl “atacă” pe premier pentru încălcarea promisiunilor de a oferi Sfatului Ţării dreptul să soluţionezea problema agrară.

Marghiloman, în opinia ziarului “Renaşterea”, reuşise să iasă “din situaţia grea” cu ajutorul declaraţiei că, atunci cînd a primit delegaţia latifundiarilor basarabeni, “s-a condus nu de motivele luptei de clasă, ci de necesitatea armoniei între toate clasele, în numele progresului naţional pentru toţi”.

 

Când s-a discutat legea reformei agrare, cârmuitorul Basarabiei, generalul Văitoianu, prin ordinul din 2 septembrie 1918 i-a obligat pe toţi proprietarii de pămînt, în termen de zece zile, să dea informaţii autorităţilor “despre cantitatea de cereale şi alte produse agricole, obţinute din roada nouă sau cea veche, sau procurate pe altă cale; despre produsele agricole nerecoltate….”.

Ordinul permitea să fie lăsate pentru întreţinerea unei familii nu mai mult de 30 de puduri de produse agricole.

În ordin erau indicate că măsurile de pedepsire pentru informaţii false sau pentru ascunderea cerealelor: amendă de la 500 pînă la 20 000 mii lei sau întemniţarea de la 6 luni pînă la un an, cu confiscarea cerealelor.

În scopul încurajării controlorilor, ordinul prevedea că “agenţii controlului şi funcţionarii, care vor descoperi încălcări… vor primi un premiu bănesc în mărime de 25% din suma supusă amenzii”.

Şi pentru agenţi fusese introdus “controlul şi supravegherea pentru îndeplinirea decretelor promulgate”; celor care vor descoperi “abateri sau încălcări de la ordin” li se cuvenea un premiu “de la 300 pînă la 1000 de lei” .

Generalul Vătoianu se pregătea serios pentru rechiziţiile de toamnă.

Pe 7 noiembrie, veteranul şi unul dintre organizatorii mişcării naţionale moldoveneşti, fondatorul ziarului “Cuvînt Moldovenesc”, N. Alexandri, care la 21 noiembrie, ca preşedinte de vîrstă, deschisese adunarea Sfatului Ţării, a luat cuvîntul în Chişinău, la adunarea secţiei locale a “Ligii popular-democratice”, partid condus de A. Averescu.

În ajun, el vizitase Iaşii, fusese prezent la două şedinţe ale oamenilor politici de vază ai României (M. Cantacuzino, Averescu, Zamfirescu, Crăiniceanu, Argetoianu, Filipescu, Cuza ş. a.) şi era sub impresia “adevărului amar auzit acolo în legătură cu politica de care se conduc la noi în ţinut, în legătură cu românizarea continuă”.

Între timp, era în desfăşurare pregătirea febrilă pentru Conferinţa de Pace de la Paris şi cârmuitorii României doreau să apară la masa tratativelor fără nici un fel de rezerve în problema “exprimării voinţei Basarabiei”.

Pe 12 (25) noiembrie 1918, pe numele secretarului Sfatului Ţării , B. Epure, din Bucureşti, a fost expediată o telegramă, cu semnăturile lui I. Inculeț şi D. Ciugureanu, în care se spunea:

’’Luaţi toate măsurile pentru ca deputaţii Sfatului Ţării să fie convocaţi la Chişinău pînă la 23 noiembrie, când se plănuieşte deschiderea Sfatului Ţării, noi sosim pe 21 noiembrie” .

Dar organizatorii sesiunii, orinduită să hotărască problema alipirii necondiţionate a Basarabiei la “Patria-mamâ”, s-au confruntat cu un alt incident serios.

Pe 20 noiembrie, un grup de 13 membri ai Sfatului Ţării,  au trimis Guvernului Român un “Memorandum”, a cărui copie s-a păstrat în dosarele Sfatului Ţării.

Pe document este făcută o însemnare:

“În afară de aceste 13 semnături, s-au adunat sub acest act mai mult de 40 semnături”.

  “Memorandumul” reflecta hotărîrea unei părţi însemnate a membrilor Sfatului Ţării de a apăra autonomia Basarabiei şi de a-i da un caracter real, nu formal.

Posibil, din cauza primirii acestui “Memorandum”, poate că din alte cauze, pe 22 noiembrie (5 decembrie), şedinţa Sfatului Ţării n-a avut loc după cum fusese stabilit.

În această zi, I. Inculeţ telegrafia de la Bucureşti că el, Ciugureanu, generalul de corp Vătoianu (comisarul general pentru Basarabia pe lîngă guvernul lui Marghiloman şi ministru de război în Guvernul lui Coandă) şi ministrul finanţelor şi proprietăţii F. Enescu sosesc la Chişinău cu un tren special dimineaţa devreme pe 24 noiembrie.

În aceeaşi zi, sau a doua zi, urma să aibă loc deschiderea şedinţei Sfatului Ţării .

Între timp, premierul român Coandă a prezentat regelui proiectul decretului de convocare la 25 noiembrie 1918 “a unei sesiuni extraordinare a Sfatului Ţării cu scopul de a săvîrşi ceea ce i-a rămas de făcut…”.

În aceeaşi zi, în scrisoarea pe numele lui Halippa, care devenise preşedintele Sfatului Ţării, A. Vătoianu i-a propus să asigure prezenţa la orele 16 a tuturor deputaţilor ca să le citească decretul regelui .

Ca să garanteze reuşita votării la “sesiunea extraordinară”, care urma să aibă loc pe 23 noiembrie (6 decembrie), A. Văitoianu, din timp, sosit special pentru aceasta la Chişinău, a convocat o grupă de membri ai Sfatului Ţării, în majoritate din Blocul Moldovenesc, şi le-a declarat fără ocolişuri:

“Eu v-am invitat aici ca să vorbesc cu Dumneavoastră ca un român cu românii şi să vă pun la curent cu situaţia în care se află acuma problema Basarabiei. Toate discuţiile noastre trebuie să rămînă între noi… Trebuie să venim în Sfătui Ţării cu o hotărîre deja luată… Voi trebuie să renunţaţi la această autonomie.

Renunţarea la autonomie ne este necesară la Conferinţa de Pace. Noi trebuie să venim uniţi şi să nu dăm nici un motiv pentru critică… Eu sper că, în asemenea moment, ezitările Dumneavoastră vor înceta”.

“Dumneavoastră, de exemplu, s-a adresat Văitoianu lui N. Alexandri, ştiu că aţi stat la cumpănă toată vara şi sper că veţi înceta să vă distraţi cu rusificarea Dumneavoastră, pentru că, în caz contrar, va trebui să luăm măsuri…” .

  În zilele de 24-26 noiembrie (7-9 noiembrie), la adresa organului în cauză au început să sosească telegrame ,  cu revendicarea de a lua hotărîrea de alipire “necondiţionată” a Basarabiei la România .

Aproape în toate telegramele se observă că revendicarea era motivată prin exemplul dat de Bucovina şi Transilvania, care s-au alipit la “patria-mamă fără nici un fel de condiţii”.

Au sosit numeroase cereri mai ales, din partea populaţiei judeţelor de sud ale Basarabiei şi din judeţul Hotin, asupra cărora avea pretenţii Ucraina.

  

  Pe 27 noiembrie (10 decembrie) 1918, “la ora două şi jumătate de noapte,  Pan Halippa, care prezida şedinţa, a citit rezoluţia privitoare la alipirea Basarabiei la România, fără nici un fel de condiţii, şi încetarea autonomiei Basarabiei.

Rezoluţia prevedea “renunţarea la condiţiunile de unire, stipulate în actul de la 27 martie” şi “unirea necondiţionată” a Basarabiei, dar şi “a Bucovinei, Ardealului, Banatului şi ţinuturilor ungureşti, locuite de Români”, în hotarele Dunării şi Tisei.

În rezoluţie se exprima încrederea că România, în viitor, va asigura un “regim pur democratic”  .

  Comisarul general, generalul Văitoianu, chemat prin telefon, la sosire,  a dat citire decretului regal despre închiderea sesiunii Sfatului Ţării.

Aceasta a avut loc deja la ora cinci şi jumătate de dimineaţă”. “Cei care au avut împuterniciri din partea diferitor grupuri parlamentare” şi membrii Sfatului Ţării, care au semnat actul-protest, au anunţat că socot hotărârile adoptate la ultima sesiune “nule, nelegale din cauza faptelor ilicite care au fost comise, ce se rezumă la înşelăciune, şi, cu toată energia, protestează împotriva renunţării la autonomie, ca împotriva unui act de violenţă asupra voinţei popoarelor Basarabiei”  .

Aceasta a fost ultima şedinţă a Sfatului Ţării, care îşi va înceta existenţa ca de altfel şi Consiliul Directorilor Generali.

În continuare, Problema statului român, de care depindea soarta viitoare a Basarabiei, a fost subiect de discuţii la Conferinţa de Pace de la Paris în 1919.  

 

 

 

 

Extrase din lucrarea lui Izeaslav Levit, „An de răspîntie. De la proclamarea Republicii Moldovenești pînă la desființarea autonomiei Basarabiei (noiembrie 1917 – noiembrie 1918)”, Chișinău, 2003.

21/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Remember: Calvarul bisericii basarabene în infernul sovietic

 

 

 

rapirea basarabiei 1940

 

 

 

“Nu ştiu dacã pe faţa acestui pământ s-au mai produs crime într-o măsură aşa de mare ca pe pãmântul Basarabiei. De aceea pe drept cuvânt poporul basarabean a fost declarat MARTIR, iar Basarabia o provincie MARTIRÔ. 

Vasile ȚEPORDEI

 

 

Calvarul bisericii basarabene în infernul sovietic.Consideraţii generale.

Anii 1944-1950

Din clipa în care bolşevicii au pus piciorul pe pământul sfânt al Basarabiei, istoria provinciei noastre s-a scris cu sânge.

     Nu există pană atât de măiastră care să poată descrie toată grozăvia şi grelele suferinţe îndurate de populaţia românească în timpul tiranicei stăpâniri sovietice, instaurate de această dată, pentru o jumătate de veac.

     Ura, forţa şi minciuna au fost principalele mijloace ale arsenalului comunist în lupta lor pentru extirparea din spiritul basarabean a conştiinţei de neam şi de Dumnezeu.

     Finalul celui de al II-lea război mondial, prin neabilitatea politicii româneşti la noile condiţii, a dus la pierderea Basarabiei şi reocuparea acesteia de către regimul sovietic.

     Ofensiva din martie 1944 a Armatei Roşii a apropiat fulgerător trupele ei de frontierele României.

     Până în ultimul moment, în teritoriul neocupat încă, s-a căutat să se întreţină o viaţă românească şi creştinească neîntreruptă, în ciuda condiţiilor vitrege ale unei zone, devenite practic teatru de operaţii militare.

     În toiul evacuării, când frontul se afla la numai 40 km de Chişinău, Mitropolitul Efrem Enăchescu slujea în fiecare duminică şi sărbătoare, spre mângăierea duhovnicească şi îmbărbătarea credincioşilor. Numai în cursul lunii mai 1944 Chiriarhul a efectuat 42 de vizite în biserici şi parohii.

     Astfel, Mitropolia Basarabiei româneşti şi-a afirmat neîntrerupt prezenţa pe teritoriul său canonic, până în cea din ultimă clipă, dinaintea sorbirii celui de-al doilea pahar al robiei roşii.

     Îndată după reanexarea teritoriilor Basarabiei, Bucovinei de Nord şi ţinutului Herţa la Uniunea Sovietică, act pe care România a trebuit să-l recunoască prin Convenţia de armistiţiu de la Moscova din 12 septembrie 1944, s-a revenit la starea de lucruri din 1940-1941

 

 

 

 

 

basarabia_1940

 

 

 

 

 

     Reîntoarcerea cotropitorilor sovietici a constituit o reluare a prigoanei împotriva credinţei creştine a populaţiei româneşti de la est de Prut.

     Majoritatea covârşitoare a intelectualilor, inclusiv clerul, ca şi oamenii din alte categorii sociale, s-au refugiat în interiorul ţării, căutând adăpost şi sprijin la românii de acolo.

     În pofida lacrimilor, a sângelui şi sudorilor aduse de vrednicii noştri înaintaşi la zidirea unităţii naţionale, Basarabia iarăşi a fost răzleţită de Patria mamă.

     Mitropolitul Efrem Enăchescu s-a refugiat în 1944, fugind de armatele bolşevice atee, distrugătoare de biserici şi ucigătoare de clerici. Refugierea a fost atunci temporară şi firească, toţi plecând cu speranţa întoarcerii. Dar n-a fost să fie aşa.

     S-a repetat, a câta oară?, un vechi şi perfid scenariu. Basarabia a fost reocupată de soviete iar Biserica rusă a reocupat Biserica basarabeană.

     Astfel, Patriarhia Moscovei a profitat, din nou, de o situaţie politică, operând o ocupaţie bisericească              fără nici un consimţământ din partea Bisericii Ortodoxe Române, care n-a încetat a se considera Mama canonică a Bisericii din Basarabia. În ciuda graniţelor politice autorităţile ecleziastice româneşti ar fi putut să-şi menţină jurisdicţia asupra Basarabiei, aşa cum şi-o menţine în fosta Iugoslavie, în Banatul sârbesc şi în Ungaria. Aşadar, partea răsăriteană a Patriarhiei Române a fost cotropită, exact după tipicul ocupaţiei politice. La 28 decembrie 1944, Biserica rusă numeşte chiriarh al Basarabiei pe episcopul Ieronim Zaharov, degradând Mitropolia basarabeană la rangul de Episcopie.

     Zilele de groză din primii 6-7 ani de după război, în condiţiile “transformării socialiste radicale”, se demarau sub lozincile comuniste ale noilor autorităţi, care mai sunt încă vii în amintirea multora. Întâmplările şi suferinţele acelor ani rămân a fi strigătul de durere a mii de suflete nevinovate, victime ale satanicului regim bolşevic.

     Odată cu renaşterea, în august 1944, a odioasei guvernări sovietice, de ocupaţie, pe teritoriul românesc al Basarabiei, devenită Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, a fost readus în scaun şi funcţionarul responsabil pentru problemele cultelor, care se numea “Împuternicitul Consiliului pentru treburile bisericii ortodoxe ruse de pe lângă Sovietul Miniştrilor al U.R.S.S., în R.S.S. Moldovenească”.

     Acesta avea datoria de:

     1. “a efectua controlul asupra corectei aplicări şi respectări a legislaţiei cu privire la culte, de către organizaţiile locale şi de către slujitorii cultelor şi totodată de către organele locale, persoanele oficiale şi de către toţi cetăţenii”;

     2. “a controla activitatea organizaţiilor religioase locale în chestiunea respectării de către acestea a legislaţiei sovietice cu privire la culte”.

     De fapt misiunea acestui funcţionar consta în supravegherea minuţioasă şi îndeaproape a activităţii bisericilor şi mănăstirilor, viaţa credincioşilor şi cea a clericului, cu scopul ascuns de a submina instituţiile ecleziastice şi de a exercita multiple presiuni şi diversiuni, corelate cu activitatea instanţelor de stat – conducerea superioară de partid şi K.G.B. (iniţial N.K.V.D.) – asupra credincioşilor, preoţilor şi călugărilor. Nesupunerea şi demascarea monstruozităţilor săvârşite de autorităţile comuniste erau deseori pedepsite cu moartea. Şi pentru că toţi românii basarabeni puteau fi ucişi, prea întinse ar fi fost cimitirele şi prea multe gloanţe ar fi risipit bolşevicii, ei au căutat să omoare măcar sufletele lor şi anume credinţa, ce susţine acest suflet, care dă putere de rezistenţă creştinului, speranţa pentru viitor şi puteri de luptă. Această credinţă trebuia mai întâi înjosită.

     Felurite şi meşteşugite au fost mijloacele prin care au pângărit bolşevicii credinţa.

     La 3 decembrie 1945 în satul Medveja, Bălţi, orele 15, în timp ce săvârşea taina cununiei, s-au întâmplat următoarele lucruri “creştineşti”: nişte militari ruşi au aruncat în biserică o grenadă, iar pentru siguranţă au intrat şi a doua oară împuşcând în lumea adunată.

     În timp ce oamenii implorau zadarnic pe militarul Ivan Carp să intervină pentru a face ordine, 8 militari au revenit beţi şi înarmaţi cu cuţite pentru a-l omorî pe preot. Negăsindu-l, îl “pedepsiră” pe un om, care făcea de gardă şi pe nişte copii, care cântau în şcoală.

     Preotul Dubinschi va trimite o scrisoare împuternicitului pentru culte, Romenski. Răspunsul s-a primit abia peste un an, comunicându-i-se faptul că s-a făcut un demers la procuratură. Nu se cunoaşte nici astăzi ce a hotărât procuratura în acest caz, dar cert este faptul, că abuzurile şi crimele au continuat.

     Nelegiuirile săvârşite de autorităţile de stat rămâneau neobservate. Nimănui şi cu nimic nu putea ajuta împuternicitul Romenski, nici ţăranului Mocanu din Sîngera, care ruga să nu fie mânat la lucru măcar duminica pentru a-şi face datoria la biserică, nici stareţei Platonida Caialnic, în legătură cu faptul că, într-o noapte, soldaţii din Armata Roţie au distrus tot gardul din jurul mănăstirii Vărzăreşti.

     Referitor la organizarea bisericească în primii ani ai regimului comunist în Basarabia, episcopul instaurat de ruşi, Ieronim Zaharov, a stăruit să rezolve, în limita posibilităţilor, problema lipsei preoţilor în parohii, majoritatea refugiindu-se peste Prut, hirotonindu-i pe mulţi din foştii absolvenţi ai şcolilor de cântăreţi. În 1947 episcopul Ieronim a fost transferat în Riazan.

     Din februarie 1947 până în martie 1948, Eparhia Chişinăului îl are în frunte pe episcopul Venedict Poleacov.

     E relevant un caz, care exprimă atitudinea acestui ierarh faţă de creştinii autohtoni.

     Prin sate şi mănăstirile transformate în “artel” (cooperative de mici meseriaşi) intra foametea şi moartea. Chemat la faţa locului să vadă cum mor ca muştele călugării din mănăstirea Curchi, episcopul Benedict Poleacov găseşte cauza în pretinsele aventuri amoroase ale stareţului şi nu în cele 200 gr. de pâine pe zi, făcute din crupe de orz şi amestec cu ghindă.

     Puterea sovietică, călăuzită de principii obscure şi duşmănoase a declanşat un adevărat genocid împotriva basarabenilor, împotriva oricăror manifestări româneşti, împotriva conştiinţei creştine.

     Foametea organizată de conducerea sovietică, din 1946-1947, a “cosit” peste 200 de mii de vieţi omeneşti.

     Cu toată prigonirea credincioşilor şi a bisericii, spiritul religios în mijlocul populaţiei autohtone era foarte activ. În ianuarie 1948 într-un raport către guvernul republicii, Romenski, împuternicitul pentru afacerile bisericii ortodoxe de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS pentru RSSM, scria “în urma supravegherii personale şi studierii permanente a activităţii bisericii şi preoţimii, precum şi a stării de religiozitate se vede că ultima în mijlocul populaţiei băştinaşe e înaltă”. Bunăoară, de la 1 ianuarie până la octombrie 1947, în timp ce în republică bântuia foametea – adevărata tragedie a acelor vremi – în 86 de biserici din protopopiatul Chişinău au avut loc 2932 de botezuri şi 464 de cununii, iar în 22 de biserici din blagocinia Bender – 1163 de botezuri şi 180 de cununii. De o autoritate deosebită în rândul populaţiei se bucura preoţimea, oamenii apelau la sfaturile feţei bisericeşti, achitau impozitele pentru parohii.

     Reprezentanţii regimului aveau însă o atitudine diametral opusă faţă de cler. În condiţiile represaliilor staliniste s-au intensificat arestările şi deportările aşa ziselor “elemente naţionaliste”.

     Detaşamente de soldaţi, miliţieni săvârşeau câteva razii pe săptămână prin satele şi oraşele Basarabiei, venind pe neaşteptate la ore diferite de noapte sau zi, căutând “naţionalişti”, “colaboraţionişti”, “cuzişti”, persoane, care în timpul guvernării româneşti au activat şi colaborat cu organele de stat sau cu partidele ţării. Printre acestea se aflau mulţi preoţi, care deseori erau arestaţi doar pentru faptul că erau slujitori ai altarelor, umplând ei înşişi temniţele totalitarismului. Aceste acţiuni au culminat în 1949, când la data de 6 iulie, mai mult de 11342 de familii de ţărani basarabeni nevinovaţi au fost deportate. Zeci de mii de oameni au fost arestaţi, judecaţi, exilaţi în Siberia, Kazahstan şi în alte părţi ale imperiului sovietic.

     Printre preoţii şi călugării represaţi au fost şi iermonahul Serafim Dabija, preoţii Gheorghe Armaşu, Ioan Sochirca, Antonie Vusean şi mulţi, mulţi alţii.

     Represarea feţelor bisericeşti şi a credincioşilor se motiva în fel şi chip. Că sunt rămăşiţe ale regimului vechi, deaceea trebuie lichidate; că promovează idei antisovietice în societate; că fac agitaţie în rândul populaţiei să nu achite impozite şi colectările; că instigă oamenii la sabotarea transformărilor socialiste în ţinut etc.

     Dacă nu erau deportaţi, clericii erau în permanenţă supraveghiaţi de K.G.B., înjosiţi de către organele şi reprezentanţii statului comunist. De exemplu, în satul Caracui, raionul Cotovschi (Hânceşti), preşedintele sovietului sătesc l-a evacuat din casă, pe preotul A.D. Buruianov, casă parohială pe care o ocupa împreună cu familia. În satul Batâr, raionul Căinari, preotul Profirile Gondiu a fost lăsat fără acoperiş, casa dumnealui fiind transformată în sediu al cârmuirii colhozului.

     În perioada de început a existenţei R.S.S. Moldoveneşti au fost făcute relativ puţine încercări de închidere a sfintelor lăcaşuri, dar după 1948 acestea încep să fie “lichidate” cu zecile, lăsând mii de credincioşi fără lăcaş spiritual şi îndrumare duhovnicească.

     Aşadar, chiar după primii ani ai existenţei R.S.S.M. (1949-1950), republica creată pe teritoriul sfâşiat al Basarabiei, organele centrale ale regimului comunist au acordat o aşa numită “reformă spirituală” de orientare marxist-leninistă. În acest scop s-a recurs la mijloace specifice dictaturii roşii: deportări, privaţiuni de libertate, urmăriri, percheziţii şi persecuţii.

     Teroarea bolşevică nu a reuşit să-i forţeze pe credincioşi să se lepede de credinţă. Mai mult, în atmosfera de jaf total a populaţiei locale, de represalii în masă, de foamete organizată, de morbiditate şi mortalitate excesive, credincioşii se convingeau tot mai mult de tirania fiarei bolşevice şi credeau că mântuirea poate veni numai de la Dumnezeu, în care credeau cu tot mai multă încredere. 

 

 

Constantin MUŞAT

http://www.dacoromania-alba.ro/nr07/calvarul.htm

12/06/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: