CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

28 iunie 1940 – VINEREA PATIMILOR POPORULUI ROMÂN

28 iunie 1940 – începutul destrămării teritoriale a României

Cea de-a doua ocupare a Basarabiei de către Rusia la 28 iunie 1940, a reprezentat momentul declanşării procesului de destrămare teritorială a României Mari și a fost rezultatul unei înţelegeri politice secrete convenite între două regimuri totalitare criminale, respectiv cel naţional-socialist hitlerist şi cel comunist sovietic, concretizată în Dictatul de la Moscova, încheiat la 23 august 1939, cunoscut şi sub numele de pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov.

După reocuparea Basarabiei, România a trebuit să suporte şi poftele revizioniste ale regimurilor totalitare din Ungaria şi Bulgaria, sprijinite de Berlin şi Roma, fiind constrânsă să accepte, în următoarele două luni, condiţiile umilitoare ale Dictatului de la Viena şi Tratatului de la Craiova, pierzând astfel cea mai mare parte a Transilvaniei, precum şi Cadrilaterul.

Drept consecinţă, rapturile din vara anului 1940 au făcut ca România să revină la situaţia anterioară Primului Război Mondial din punct de vedere teritorial, demografic etc. şi să nu mai cunoască integritatea naţională deplină din 1918, nici după 82 de ani de la acea vinere a patimilor1.

Prof. dr. în istorie Dorin CIMPOEŞU a remarcat într-un articol publicat de prestigioasa revistă Limba româna.md, faptul că la 28 iunie 1940, Rusia sovietică nu a ocupat numai Basarabia, ci şi alte teritorii româneşti, care nu făceau obiectul art.3 al Protocolului adiţional secret al Dictatului de la Moscova, cum ar fi Nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, precum şi unele insule din Delta Dunării. Acestea nu au mai revenit României nici până astăzi.

Iniţial, Rusia a intenţionat să ocupe întreaga Bucovină, lucru despre care Molotov l-a informat, la 23 iunie 1940, pe contele Von der Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova. Hitler, însă, nu a fost de acord cu revendicarea sovieticilor, considerând-o „un semn al puterii sovietice spre Vest”2 şi o încălcare a Protocolului adiţional secret.

În acest context, dorind să nu deterioreze încă relaţiile cu Germania, dar nici să nu dea dovadă de slăbiciune, Stalin şi-a restrâns cererea doar la partea de Nord a Bucovinei.

Cedarea Basarabiei a avut o valoare strategică deosebită pentru Germania, deoarece i-a permis să obţină o poziţie binevoitoare din partea Rusiei şi să amâne viitoarea confruntare militară cu aceasta, în condiţiile unei angajări pe frontul de Vest, iar pe de altă parte, să determine România să adere la Axă, neavând altă alternativă.

Ocuparea Basarabiei nu a fost o surpriză pentru autorităţile române, aşa cum au acreditat unii istorici. Guvernul de la Bucureşti a conştientizat această ameninţare chiar la scurt timp după semnarea Dictatului de la Moscova.

Astfel, V.V. Tilea, ministrul român la Londra, comunica la 26 septembrie 1939 următoarele:

„Pentru mine este clar că Sovietele urmăresc cel puţin ocuparea Basarabiei, având în vedere asentimentul Germaniei şi, în ultimă raţiune, bolşevizarea întregii Europe”3.

Ambasadorul României în Letonia, Grigore Niculescu-Buzeşti, semnala, la 4 noiembrie 1939, că în contextul tratativelor vizând tratatul militar ruso-leton, vicecomisarul Isakov, şeful delegaţiei sovietice, a afirmat că, dacă negocierile cu Finlanda ar fi fost încheiate, ar fi avut loc o acţiune militară împotriva Basarabiei, importante forţe militare fiind concentrate în acest scop la Harkov şi Odesa4.

La rândul său, Alexandru Cretzianu, secretar general al Ministerului de Externe român, în perioada 1939-1941, arăta că Guvernul de la Bucureşti primise informaţii privind pregătirea unui atac al U.R.S.S. împotriva României5.

Pe de altă parte, revista „Internaţionala Comunistă” însera în paginile sale articolul Războiul imperialist şi România, semnat de Boris Stefanov, şeful Secţiei române a Kominternului, în care era prezentat planul de luptă al comuniştilor „români” privind sovietizarea României6.

Acest articol l-a determinat pe Gh. Davidescu, ambasadorul român la Moscova, să-i trimită o scrisoare, la 13 decembrie 1939, ministrului de externe român, Gr. Gafencu, în care să precizeze obiectivele urmărite de Soviete faţă de România şi „mijloacele la care ar putea recurge pentru realizarea scopurilor lor”7.

Între timp, pe plan internaţional se desfăşura o campanie intensă de „convingere” a României că, în cazul unui refuz al acesteia de a ceda Basarabia fără lupte, Kremlinul va recurge la mijloace militare.

Gh. Davidescu transmitea, în acest sens, de la Moscova, la 7 decembrie 1939 că „În ceea ce ne priveşte, opinia generală a cercurilor conducătoare germane ar fi că «România nu este decisă a se opune cu armele unei încercări de ocupare a Basarabiei»”8.

În aceeaşi notă, Radu Irimescu, ministrul român la Washington, arăta că mass-media din capitala americană promova ideea că „nu am lupta pentru Basarabia”, iar V. P. Potemkin, adjunctul lui Molotov, preciza că „Odesa este un port fără viaţă”, întrucât „adevăratul hinterland al acestui port este Basarabia”9.

Avertizări la adresa României privind pretenţiile teritoriale ale Moscovei faţă de ţara noastră au venit chiar de la unii reprezentanţi ai Germaniei hitleriste. Hans von Mackensen, ambasadorul german la Roma, afirma, la 7 martie 1940, într-o întâlnire cu omologul său român, Raoul Bossy, că „Balcanii încep la Prut” şi că „pentru Basarabia nu va lupta nimeni”10.

Mai mult, Wilhelm Fabricius, ambasadorul Germaniei la Bucureşti, a înaintat Guvernului român, la 2 iunie 1940, o notă verbală în textul căreia solicita să se precizeze poziţia României în eventualitatea unor cereri de revizuire a graniţelor venite din partea vecinilor săi, dând exemplul Rusiei în problema Basarabiei11.

Dar avertismentul cel mai serios dat României a venit din partea lui V. M. Molotov, în cadrul unui raport prezentat la 29 martie 1940, în şedinţa Sovietului Suprem al U.R.S.S., când a făcut un adevărat rechizitoriu la adresa Bucureştiului, învinuindu-l că din cauza problemei litigioase a Basarabiei nu s-a semnat pactul de neagresiune dintre cele două ţări.

Mesajul Kremlinului a fost recepţionat corect şi imediat de autorităţile române, lucru confirmat de Serviciul Special de Informaţii care preciza, la o zi după discursul lui Molotov, că „Moscova găseşte că se apropie momentul să oblige România la «retrocedarea» Basarabiei”12.

Începând cu luna mai 1940, sovieticii nu au mai făcut niciun secret din intenţiile lor de a ataca România.

Astfel, ofiţerii sovietici din zonele de dislocare din apropierea graniţei române afirmau fără reţineri că sunt pregătiţi pentru „eliberarea Basarabiei şi Bucovinei”, la fel şi comisarii bolşevici în cadrul întrunirilor de pregătire a populaţiei pentru război13.

Concomitent, din U.R.S.S. soseau persoane particulare, care declarau că Moscova pregătea o acţiune pentru „obţinerea Basarabiei”. Iar datele culese de poliţia de frontieră arătau că la Odesa se constata „o mare afluenţă de ofiţeri şi trupe care veneau şi plecau”, în unele zone ale Ucrainei se făcea „o intensă propagandă antiromânească de către agenţii NKVD-ului îmbrăcaţi civil”, iar „de-a lungul Nistrului se lucrează febril la fortificaţii”14.

Pe de altă parte, sovieticii au început pregătirile militare la graniţa cu România încă din toamna anului 1939, ceea ce arăta intenţia fără echivoc a Kremlinului de a folosi un context favorabil formulării unor revendicări teritoriale.

Până în primăvara anului 1940, a fost constituit Frontul de Sud, ce regrupa unităţile din regiunile militare Kiev şi Odesa, cu un efectiv impresionant, format din: 32 de divizii de trăgători; 2 divizii motorizate şi 6 divizii de cavalerie, 11 brigăzi de tancuri şi 3 brigăzi de trupe aeropurtate, la care se adăugau 30 de regimente şi 4 divizioane de artilerie15. Acesta asigura o superioritate triplă de forţe militare pe principalele direcţii ale unei eventuale ofensive împotriva României.

Marele Stat Major al Armatei române era la curent cu pregătirile militare şi lucrările strategice efectuate de sovietici la graniţele României, lucru despre care a informat Ministerul Afacerilor Străine în timp util.

În urma acestor semnalări, Ministrul român al Afacerilor Străine, Ion Gigurtu, i-a cerut lui Gh. Davidescu „a face pe lângă guvernul sovietic un demers cu caracter amical, arătându-i surprinderea noastră de a constata că se adună din ce în ce mai multe trupe sovietice la graniţele noastre şi că pregătirile ce se fac de către aceste trupe au un caracter îngrijorător”16.

Gh. Davidescu nu a mai avut timp să solicite audienţă la comisarul Afacerilor Străine sovietic, deoarece, la 26 iunie 1940, orele 22.00, V. M. Molotov l-a convocat şi i-a înmânat o notă ultimativă prin care U.R.S.S. cerea României să-i „înapoieze cu orice preţ” Basarabia şi să-i „transmită” Nordul Bucovinei.

Răspunsul părţii române era aşteptat pentru ziua de 27 iunie. Verbal, Molotov a avertizat că în cazul unui răspuns negativ „atacul va fi lansat în seara următoare”17.

Pentru a crea o presiune psihică puternică, pentru a scurta termenul de răspuns şi pentru a determina autorităţile române să ia o decizie politică foarte importantă într-o stare de panică şi presiune maximă, serviciile de securitate sovietice au blocat legăturile telefonice ale Ambasadei României cu Secţia de Cifru a Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti, împiedicând transmiterea textului ultimatumului în timp util. Acestea au fost refăcute abia a doua zi, la ora 07.00.

Ultimatumul a produs o precipitare imediată a vieţii politice de la Bucureşti. În prima fază, regale Carol al II-lea a avut o discuţie cu preşedintele Consiliului de Miniştri, Gheorghe Tătărescu, şi ministrul de externe, Ion Gigurtu, după care i-a convocat pe ambasadorii Germaniei şi Italiei la Bucureşti, pe care i-a anunţat de hotărârea sa de a rezista revendicărilor ultimative ale sovieticilor.

Din păcate, suveranul n-a putut conta pe sprijinul aliaţilor din cadrul Axei, reprezentanţii acestora având instrucţiuni clare să-l convingă că este mai bine să accepte cererile Moscovei „în numele interesului menţinerii păcii în această parte a lumii”18.

În paralel, pentru a câştiga timp şi a obţine o eventuală „ameliorare” a condiţiilor impuse de Moscova, Guvernul a elaborat un proiect de răspuns, exprimându-şi disponibilitatea pentru o discuţie „amicală şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic” şi solicitând stabilirea unui loc şi a unei date în acest scop. Răspunsul dat de guvernul român a fost apreciat de Moscova ca fiind inacceptabil.

Într-o problemă atât de gravă pentru soarta României, suveranul nu putea lua o decizie de unul singur. Ca urmare, a convocat Consiliul de Coroană în aceeaşi zi de 27 iunie, în cadrul căruia a avut loc o dezbatere foarte aprinsă privind reacţia României în noile condiţii create de ultimatumul sovietic. Votul din Consiliu nu a fost edificator, 11 participanţi pronunţându-se împotriva ultimatumului, 10 pentru acceptarea acestuia, iar 5 pentru iniţierea de negocieri.

Printre cei mai vehemenţi adversari ai cedării au fost Nicolae Iorga şi Ştefan Ciobanu, fost deputat în Sfatul Ţării.

Ministrul Apărării, general Ion Ilcuş, şi şeful Marelui Stat Major, general Florea Ţenescu, s-au poziţionat în grupul celor care au fost de acord cu acceptarea ultimatumului, motivând că armata va fi în imposibilitatea de a lupta pe trei fronturi, în condiţiile unor cereri revizioniste similare venite din partea Ungariei şi Bulgariei.

Toţi participanţii au fost de acord cu mobilizarea întregii armate române, context în care regele a semnat în aceeaşi zi un decret ce întra în vigoare la ora 24.00 a nopţii de 28 spre 29 iunie 194019.

În condiţiile unui vot echivoc şi sub presiunea unui răspuns convingător la ultimatumul sovietic, regale Carol al II-lea a convocat un nou Consiliu de Coroană în seara zilei de 27 iunie 1940. Cu acest prilej, a fost reluată votarea pe marginea notei ultimative a Moscovei, înregistrându-se următorul rezultat: 19 voturi pentru acceptarea ultimatumului, 6 contra şi 1 abţinere.

Din grupul celor şase făceau parte Nicolae Iorga, Ştefan Ciobanu, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop şi Ernest Urdăreanu. Monarhul a fost „amărât” şi a considerat că s-a făcut „o mare greşeală de a ceda fără niciun fel de rezistenţă aproape un sfert de ţară”20.

La scurt timp după încheierea şedinţei Consiliului, în noaptea de 27 spre 28 iunie, la ora 02.30, autorităţile române au primit cea de-a doua Notă ultimativă a Moscovei, care cerea ca într-un termen-limită de 4 zile, începând cu 28 iunie, ora 14.00, România să evacueze Basarabia şi Nordul Bucovinei.

În aceeaşi zi, la ora 11.00, C. Argetoianu, noul ministru al afacerilor străine, comunica Moscovei, prin intermediul ambasadorului Gh. Davidescu, că „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să accepte condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”21.

Foto: 28 iunie 1940- Zi de doliu național. României i-au fost răpite de imperiul sovietic Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța.

La ora 13.00, Armata roşie trecea Nistrul în Basarabia şi Bucovina de Nord, iar postul de Radio Moscova anunţa încorporarea celor două provincii istorice româneşti la U.R.S.S.

La 3 iulie 1940, ora 13.00, noua frontieră româno-sovietică de pe râul Prut a fost închisă, iar prin decizia Guvernului român s-a păstrat un moment de reculegere pentru românii rămaşi sub ocupaţia sovietică, următoarele trei zile fiind declarate zile de doliu naţional. Abandonarea acestor teritorii naţionale fără luptă a fost pragmatică, dar, în acelaşi timp, dezonorantă pentru oamenii politici ai vremii.

Umilinţa trăită avea să aibă consecinţe dintre cele mai grave şi nedorite pentru românii din cele două provincii ocupate de Rusia sovietică.

În urma ocupaţiei sovietice din 28 iunie 1940, România a pierdut un teritoriu de 55.500 km2 şi o populaţie de 3,7 milioane de locuitori, care nici după 70 de ani nu au revenit la Patria-mamă.

Mai mult, populaţia din cele două provincii istorice şi ţinutul Herţa, ocupate samavolnic, a fost supusă unui proces de comunizare forţată, înfometare premeditată şi deportare în gulagurile sovietice, căruia i-au căzut victime sute de mii de români.

* * *

În întreaga perioadă de ocupaţie sovietică (1940-1991, cu o pauză între 1941 şi 1944), ziua de 28 iunie a intrat în simbolistica totalitară sovietică şi a fost aniversată anual, prin organizarea pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti a unor ample manifestări, dedicate „eliberării de sub ocupaţia românească”.

Din păcate, şi după declararea independenţei şi proclamarea Republicii Moldova (1991), această zi neagră din istoria României şi, implicit, a Basarabiei, şi-a păstrat semnificaţia impusă de ocupaţia sovietică totalitară, mai ales în mentalul colectiv al rusofonilor şi al generaţiilor rusificate şi deznaţionalizate.

Toate regimurile care s-au succedat la conducerea Republicii Moldova, până în anul 2001, indiferent de culoarea lor politică, nu au avut curajul să repună în drepturi adevărul istoric privind data de 28 iunie 1940, deşi trebuie precizat că nu i s-a mai acordat importanţa din vremurile totalitare.

Odată cu restauraţia comunistă sovietică din 2001, prin revenirea la putere a Partidului Comuniştilor, simbolurile regimului stalinist, inclusiv data de 28 iunie, au fost readuse în actualitatea politică din stânga Prutului, pentru o perioadă de 8 ani, fiindu-le redate importanţa şi semnificaţia de altă dată.

După decomunizarea pentru a doua oară a Basarabiei, survenită în urma mişcărilor sociale din luna aprilie 2009 şi preluarea conducerii Republicii Moldova de către o coaliţie politică de centru-dreapta, proeuropeană, pentru prima dată în istoria acestei vechi provincii româneşti a început să se spună lucrurilor pe nume şi să fie întreprinse unele acţiuni concrete de restabilire a adevărului istoric.

Iniţiativa şi curajul deosebit, în acest sens, au venit din partea preşedintelui în exerciţiu al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu (foto), care, spre deosebire de predecesorii săi, este primul şef de stat care a declarat public că este român şi că vorbeşte limba română.

Mai mult, acesta a înfiinţat o Comisie22 de specialişti în domeniul istoriei şi nu numai, având ca sarcină principală elaborarea unui raport obiectiv şi ştiinţific privind regimul comunist totalitar sovietic din Basarabia şi crimele comise de acesta împotriva populaţiei româneşti, pe baza documentelor desecretizate, tot prin voinţa sa, provenite din arhivele vremii, care urmează să fie prezentat în actualul Parlament al Republicii Moldova şi apoi publicat.

De asemenea, Mihai Ghimpu este primul preşedinte care a emis, la 24 iunie 2010, un decret prin care 28 iunie 1940 a fost declarată ziua ocupaţiei sovietice a Basarabiei23.

Demersurile actualului şef al statului privind repunerea în drepturi a adevărului istoric şi ştiinţific au fost contestate şi atacate atât de adversarii săi politici din Republica Moldova,cât şi de către Rusia, care nu se împacă cu ideea pierderii Basarabiei şi face toate eforturile pentru menţinerea acesteia în sfera ei de influenţă.

Astfel, Duma de Stat a Rusiei a adoptat o hotărâre de condamnare a decretului privind ziua de 28 iunie, M.A.E. rus a calificat acţiunile președintelui Mihai Ghimpu drept „analfabetism politic”, iar autorităţile de la Moscova au introdus embargoul asupra unor produse din Republica Moldova exportate pe piaţa Federaţiei Ruse24.

Indiferent de reacţiile produse şi de consecinţe, adevărul istoric şi ştiinţific trebuie afirmat şi apărat prin toate mijloacele şi cu orice preţ, fără a face niciun compromis, mai ales când acesta este de partea poporului român, deoarece numai aşa vom deveni respectaţi şi admiraţi între celelalte naţiuni civilizate ale lumii.

Note

1 Paul Mihail, Jurnal (1940-1944), Bucureşti, 1999, p. 12.

2 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1997, p. 372-373.

3 AMAE, fond 71/1914, E 9, vol. 63, f. 59.

4 Jean Nouzille, Moldova, istoria tragică a unei regiuni europene, Chişinău, 2005, p. 148.

5 Gheorghe Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, 1991, p. 61.

6 Vitalie Văratec, Preliminarii la raptul Basarabiei şi Bucovinei 1938-1940, Bucureşti, 2000, p. 17.

7 Idem.

8 Ibidem, p. 16.

9 Vitalie Văratec, op .cit., doc. nr. 32 şi 33.

10 Ibidem, doc. nr. 58.

11 Ioan Scurtu şi colaboratorii, Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998, Bucureşti, 1998, p. 205.

12 Vitalie Văratec, op. cit., doc. nr. 68.

13 Ibidem, doc. nr. 94, 97, 100 şi 106.

14 Ibidem, doc. nr. 62, 63, 64 şi 65.

15 Ioan Scurtu, op. cit., p. 204. Cifrele sunt controversate, în documentele emise de Marele Stat Major al Armatei Române acestea fiind diferite (vezi AMR, fond Armata 3, dosar 37, f. 196-198 şi AMR, fond 948, dosar 531, f. 134-136).

16 Vitalie Văratec, op. cit., doc. nr. 129.

17 Ioan Scurtu, op. cit., p. 207.

18 Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. II (1939-1940), ediţie îngrijită de Marcel D. Ciucă şi Narcis Dorin Ion, Bucureşti, 1996, p.199.

19 Ioan Scurtu, op. cit., p. 209-210.

20 Carol al II-lea, op. cit., p. 204.

21 Florin Constantiniu, op. cit., p. 375.

22 Vezi Decretul prezidenţial din 14 ianuarie 2010, publicat de Agenţia de ştiri „Moldpres”, din aceeaşi zi.

23 Agenţia de ştiri „Publika”, 25 iunie 2010.

24 Agenţia de ştiri „Unimedia”, 28 iunie 2010.

Publicitate

07/09/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Înainte de declanșarea Operațiunii Barbarossa, între Germania și România nu a fost încheiată o convenție politică și militară


FOTO: Soldații români trecând Prutul

O problemă amplu analizată în istoriografia națională este neîncheierea unei convenții de natură politică și militară între Germania și România, înainte de declanșarea Operațiunii Barbarossa.

Adolf Hitler și colaboratorii săi nu au avut niciodată intenția de a încheia cu România un act oficial care să fixeze cadrul cooperării bilaterale, inclusiv pe plan operativ. Participarea statului român, ca și a Finlandei, era un fapt fără putință de tăgadă, viitoarea campanie era considerată a fi de scurtă durată, iar valoarea militară a partenerului român era îndoielnică.

De cealaltă parte, Ion Antonescu și-a propus ca obiectiv fundamental al guvernării sale reîntregirea granițelor țării, care nu putea fi materializat, în acel context, decât cu ajutorul Germaniei. El considera că fidelitatea față de ea şi un sprijin consistent în multe domenii, inclusiv militar, vor asigura, la finalul războiului, rezultatul dorit.

Pe această bază n-a încercat să-i propună lui Hitler, șansele oricum fiind ca și inexistente, parafarea unei convenții.

El considera că angajamentul său de recuperare a Basarabiei și a nordului Bucovinei, ce avea susținerea cvasi-unanimă a opiniei publice românești, era suficient pentru viabilitatea cooperării cu Germania. recuperarea Basarabiei și a nordului Bucovinei,

Lipsa unui document oficial care să fixeze obligațiile părților prezenta un avantaj evident. Nelegat de un tratat, Antonescu putea refuza îndeplinirea unor cerințe germane, putea să se oprească acolo unde dorea, să evite situațiile delicate. Dar și reversul lucrurilor era la fel de valabil.

Lipsa unor angajamente precise, a unor limite și criterii clare putea să determine aliatul german să ceară, să pretindă oricât, să angajeze statul român dincolo de legitimitatea revendicărilor sale. Din nefericire, acest lucru s-a și întâmplat.

Germania, având la dispoziție rivalitatea româno-maghiară, pe care a jucat-o cu abilitate în propriul interes, și forțată de puținătatea resurselor, în comparație cu adversarul, a cerut României o participare din ce în ce mai consistentă.

Neputându-se sustrage exigențelor războiului de coaliție, Ion Antonescu a acceptat solicitările Berlinului, astfel că Armata Română a ajuns la Stalingrad, înregistrând aici o înfrângere militară de proporții.

Se impune precizarea că în cursul războiului, Ion Antonescu și Mihai Antonescu, devenit, între timp, vicepreședinte al guvernului și ministru al Afacerilor Străine, au evocat această situație, avansând chiar idei de îndreptare, dar lucrurile au rămas neschimbate.

Acest text este un fragment din articolul „Ostași, vă ordon, treceţi Prutul!“ De ce? Cu ce? Cum?, publicat în numărul 35 al revistei „Historia Special”, preluat de https://historia.ro.

23/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un politolog rus recunoaște că Basarabia aparține României și că URSS a anexat-o la 28 iunie 1940

Leonid Mlecin, politolog rus: „Basarabia aparținea României și URSS a anexat-o la 28 iunie 1940”

Un reputat analist, scriitor și jurnalist rus  Leonid  Mlecin, a făcut cu câțiva ani în urmă un demers pozitiv pe calea recunoasterii publice a adevarului istoric. Adevăr care evident deranjează și probabil va mai deranja, nu numai puterea politică din Rusia, ci și multe altele care beneficiază și azi de ocultarea adevărurilor istorice legate de raptul teritorial din fatidicul an 1940 – anexarea teritoriilor românești Basarabia și Bucovina de Nord.

România  și-a plătit de foarte mult timp datoriile reale dar și cele închipuite față de Rusia și este cazul ca și în Rusia să fie găsită calea pentru ca adevărul și dreptul istoric să prevaleze în fața dorințelor imperiale și a „necesităților” geopolitice.

Nu ne facem iluzii deșarte în ceea ce privește Rusia, mai ales în zilele acestea. Dar speranța moare ultima!

Atâta timp cât există oameni ca  LEONID MLECIN sau  SERGHEI GOLUBIȚKI cel care a scris coresct despre TEZAURUL ROMÂNESC de la Moscova, există SPERANȚĂ!

Speranța că în Rusia se găsesc persoane normale care la un moment dat vor face ca în viitor Rusia să devină o țară normală.

Leonid Mlechin, politolog rus: „Basarabia aparținea României și URSS a anexat-o la 28 iunie 1940”

Leonid Mlecin  (Леонид Млечин) despre 28 iunie 1940 (foto realnoevremya.ru).

În anul 2010, la postul rus de radio Vocea Rusiei a avut loc o emisiune despre ocuparea Basarabiei în contextul refuzului lui Mihai Ghimpu, președinte interimar al R.Moldova, de a anula decretul său cu privire la proclamarea zilei de 28 iunie ca dată a ocupației sovietice. Invitat al emisiunii a fost celebrul politolog și jurnalist rus  Leonid Mlecin.

Iată aprecierile despre acel eveniment al vieții politice de la Chișinău, ale politologul rus Leonid Mlecin, invitatul emisiunii “Opinie deosebită” din 28 iunie 2010 a postului de radio rusesc se referea:

„…Uniunea Sovietică a recunoscut anterior că Basarabia aparținea României și că întotdeauna a dorit să o ocupe. Totuși, termenul de ocupație nu este adecvat. Este mai degrabă o anexare a unei părți din teritoriul României de atunci, în baza memorandumului secret al Pactului Molotov–Ribbentrop. Este un act tragic din istoria secolului XX, iar rana este foarte adâncă.”

„…E grea istoria penru acest teritoriu (Basarabia – n. red.). După anexare, când a început colectivizarea forțată, ostașii sovietici nu mai găseau nici măcar mâncare când treceau pe acolo. A urmat o foamete strașnică. Se mâncau unii pe alții. Mi s-a explicat o istorie când soția își mânca soțul împreună cu fiica și ruga soldații sovietici să nu le ia cadavrul ca să este al lor”, mai susține analistul rus.

„Atunci, conducerea Moldovei era fricoasă și se temea să se adreseze după ajutor. Stalin nici măcar nu a dorit să primească delegația din Moldova când a venit să ceară ajutor. Sunt acțunile lui Stalin care ne-a certat cu jumătate de Europa și inclusiv pe noi unii cu alții”, a mai adăugat analistul rus Leonid Mlecin.

„Dupa anexare, cand a inceput colectivizarea fortata”. …Insă, inainte de acesta, a fost o represiune antiromaneasca, putem spune, salbatică. Care a continuat. In final, „Asa s-a calit otelul”: s-a nascut o generație foarte curajoasă de moldoveni. Ei si fii lor trăiesc și sunt in picioare.

Video: Replica rusească a Youtube, rutube.ru

https://rutube.ru/play/embed/3374716

Cine este Leonid Mlechin?

Leonid Mlechin s-a născut la 12 iunie 1957, la Moscova, este jurnalist rus, comentator internațional, moderator al propriei emisiuni „Documentarele Leonid Mlechina” la TV „TV Center”.
Este câștigător de două ori al premiului televiziune Taffy (2007, 2009). Membru al Uniunii Scriitorilor (din 1986)și Moscova Lucrător Emerit al Culturii din Federația Rusă (2004).

Biografie
1979 – a absolvit de la Biroul Internațional al Facultății de Jurnalism.
1979 – 1993 de ani. – Corespondent, cronicar internațional al revistei săptămânale „New Times”.
1993 – 1996 de ani. – Editor al departamentului internațional – redactor-șef adjunct al ziarului „Izvestia”, membru al consiliului editorial.
Din 1994 – gazda a programului săptămânal „De facto” de la postul de televiziune „Rusia”.

1996 – 1997 ani. – Gazdă a programului săptămânal jurnalistic „toată lumea” (RTR).
1997 – 1999 de ani. – „. Întreaga lume fără frontiere”, autor și gazdă a programului săptămânal de actualitate
Ноябрь 1997 – 2000 gg. – „. Cină târzie”, autor și gazdă a programului săptămânal,
Din ianuarie 1998 – autor și gazdă a programului jurnalistic „Folder Special”.
Septembrie 1999 – cele mai importante comentator și de zi cu zi de program de actualități „. Evenimente”
2003 – 2005 – autor și gazdă de „Puncte de reper”
Din iulie până în decembrie 2010 – co-gazdă a „Curtea de timp.”
Colaborator permanent și membru al consiliului editorial al revistei „New timp”, autorul a revistei „Expert”. Transfer de partid permanent „Minority Report”, la radio „Ecoul Moscovei”.
Membru al juriului concurență rus „ecran contemporan”, care a avut loc la festivalul national de televiziune importante punct de vedere social și de televiziune „erou al timpului nostru”.
Pe site-ul de TV Centru este listat ca un membru al Uniunii Scriitorilor din Rusia.

Recunoașteri din partea Statului Rus
2004 – titlul onorific de „Lucrător al Culturii din Federația Rusă”, Pentru mulți ani de muncă rodnică în domeniul culturii, mass-media și de radiodifuziune.
2007 – Medalia Ordinul „Pentru Merit” – un premiu de stat a Federației Ruse. Stabilit prin decret prezidențial la 02 martie 1994 № 442. Decretul prezidențial de o iunie 1995 № 554 a aprobat versiunea revizuită i-a fost acordat pentru contributie remarcabila la dezvoltarea de televiziunii naționale și mulți ani de muncă rodnică.

2011 – Ordinul Prieteniei – pentru o mare contribuție la dezvoltarea de radiodifuziunii naționale și mulți ani de activitate rodnică
Ordinul Prieteniei este un premiu de stat a Federației Ruse. Stabilit prin decret al Președintelui Federației Ruse din data de 02 martie 1994 № 442. Predecesorul pentru timpul erei sovietice a fost Ordinul Prieteniei Popoarelor, înființată în 1972.

Premii publice
2007 -Câștigător al „Taffy-2007” la nominalizarea „scenarist de televiziune documentar / seria” (documentar „Femeile care au visat de putere”)
2008 – câștigător al „Omul anului 5768”, Federația Comunităților Evreiești din Rusia (FJC) din categoria „Jurnalism”, pentru o serie de programe despre Israel, în cadrul programului TV „Folder Special” de „TV Center”
2009 – câștigător al „Taffy-2009” la nominalizarea „scenarist de televiziune documentar / seria” (documentar „Suntem în așteptare pentru iarna rece” din seria „Eroilor și Victimelor Războiului Rece”

Citiți și

EXCEPȚIONAL! UN JURNALIST RUS SCRIE CORECT ȘI ÎN PREMIERĂ DESPRE TEZAURUL ROMÂNIEI LA MOSCOVA! SERGHEI GOLUBIȚKI*: AURUL ROMÂNESC (ÎN LIMBA RUSĂ). РУМЫНСКОЕ ЗОЛОТО

Surse de documentare:  Cersipamantromanesc,  Unimedia.mdinfoprut.rorutube.ru,  ru.wikipedia.org

08/01/2021 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: