CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

28 iunie 1940 – VINEREA PATIMILOR POPORULUI ROMÂN

28 iunie 1940 – începutul destrămării teritoriale a României

Cea de-a doua ocupare a Basarabiei de către Rusia la 28 iunie 1940, a reprezentat momentul declanşării procesului de destrămare teritorială a României Mari și a fost rezultatul unei înţelegeri politice secrete convenite între două regimuri totalitare criminale, respectiv cel naţional-socialist hitlerist şi cel comunist sovietic, concretizată în Dictatul de la Moscova, încheiat la 23 august 1939, cunoscut şi sub numele de pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov.

După reocuparea Basarabiei, România a trebuit să suporte şi poftele revizioniste ale regimurilor totalitare din Ungaria şi Bulgaria, sprijinite de Berlin şi Roma, fiind constrânsă să accepte, în următoarele două luni, condiţiile umilitoare ale Dictatului de la Viena şi Tratatului de la Craiova, pierzând astfel cea mai mare parte a Transilvaniei, precum şi Cadrilaterul.

Drept consecinţă, rapturile din vara anului 1940 au făcut ca România să revină la situaţia anterioară Primului Război Mondial din punct de vedere teritorial, demografic etc. şi să nu mai cunoască integritatea naţională deplină din 1918, nici după 82 de ani de la acea vinere a patimilor1.

Prof. dr. în istorie Dorin CIMPOEŞU a remarcat într-un articol publicat de prestigioasa revistă Limba româna.md, faptul că la 28 iunie 1940, Rusia sovietică nu a ocupat numai Basarabia, ci şi alte teritorii româneşti, care nu făceau obiectul art.3 al Protocolului adiţional secret al Dictatului de la Moscova, cum ar fi Nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, precum şi unele insule din Delta Dunării. Acestea nu au mai revenit României nici până astăzi.

Iniţial, Rusia a intenţionat să ocupe întreaga Bucovină, lucru despre care Molotov l-a informat, la 23 iunie 1940, pe contele Von der Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova. Hitler, însă, nu a fost de acord cu revendicarea sovieticilor, considerând-o „un semn al puterii sovietice spre Vest”2 şi o încălcare a Protocolului adiţional secret.

În acest context, dorind să nu deterioreze încă relaţiile cu Germania, dar nici să nu dea dovadă de slăbiciune, Stalin şi-a restrâns cererea doar la partea de Nord a Bucovinei.

Cedarea Basarabiei a avut o valoare strategică deosebită pentru Germania, deoarece i-a permis să obţină o poziţie binevoitoare din partea Rusiei şi să amâne viitoarea confruntare militară cu aceasta, în condiţiile unei angajări pe frontul de Vest, iar pe de altă parte, să determine România să adere la Axă, neavând altă alternativă.

Ocuparea Basarabiei nu a fost o surpriză pentru autorităţile române, aşa cum au acreditat unii istorici. Guvernul de la Bucureşti a conştientizat această ameninţare chiar la scurt timp după semnarea Dictatului de la Moscova.

Astfel, V.V. Tilea, ministrul român la Londra, comunica la 26 septembrie 1939 următoarele:

„Pentru mine este clar că Sovietele urmăresc cel puţin ocuparea Basarabiei, având în vedere asentimentul Germaniei şi, în ultimă raţiune, bolşevizarea întregii Europe”3.

Ambasadorul României în Letonia, Grigore Niculescu-Buzeşti, semnala, la 4 noiembrie 1939, că în contextul tratativelor vizând tratatul militar ruso-leton, vicecomisarul Isakov, şeful delegaţiei sovietice, a afirmat că, dacă negocierile cu Finlanda ar fi fost încheiate, ar fi avut loc o acţiune militară împotriva Basarabiei, importante forţe militare fiind concentrate în acest scop la Harkov şi Odesa4.

La rândul său, Alexandru Cretzianu, secretar general al Ministerului de Externe român, în perioada 1939-1941, arăta că Guvernul de la Bucureşti primise informaţii privind pregătirea unui atac al U.R.S.S. împotriva României5.

Pe de altă parte, revista „Internaţionala Comunistă” însera în paginile sale articolul Războiul imperialist şi România, semnat de Boris Stefanov, şeful Secţiei române a Kominternului, în care era prezentat planul de luptă al comuniştilor „români” privind sovietizarea României6.

Acest articol l-a determinat pe Gh. Davidescu, ambasadorul român la Moscova, să-i trimită o scrisoare, la 13 decembrie 1939, ministrului de externe român, Gr. Gafencu, în care să precizeze obiectivele urmărite de Soviete faţă de România şi „mijloacele la care ar putea recurge pentru realizarea scopurilor lor”7.

Între timp, pe plan internaţional se desfăşura o campanie intensă de „convingere” a României că, în cazul unui refuz al acesteia de a ceda Basarabia fără lupte, Kremlinul va recurge la mijloace militare.

Gh. Davidescu transmitea, în acest sens, de la Moscova, la 7 decembrie 1939 că „În ceea ce ne priveşte, opinia generală a cercurilor conducătoare germane ar fi că «România nu este decisă a se opune cu armele unei încercări de ocupare a Basarabiei»”8.

În aceeaşi notă, Radu Irimescu, ministrul român la Washington, arăta că mass-media din capitala americană promova ideea că „nu am lupta pentru Basarabia”, iar V. P. Potemkin, adjunctul lui Molotov, preciza că „Odesa este un port fără viaţă”, întrucât „adevăratul hinterland al acestui port este Basarabia”9.

Avertizări la adresa României privind pretenţiile teritoriale ale Moscovei faţă de ţara noastră au venit chiar de la unii reprezentanţi ai Germaniei hitleriste. Hans von Mackensen, ambasadorul german la Roma, afirma, la 7 martie 1940, într-o întâlnire cu omologul său român, Raoul Bossy, că „Balcanii încep la Prut” şi că „pentru Basarabia nu va lupta nimeni”10.

Mai mult, Wilhelm Fabricius, ambasadorul Germaniei la Bucureşti, a înaintat Guvernului român, la 2 iunie 1940, o notă verbală în textul căreia solicita să se precizeze poziţia României în eventualitatea unor cereri de revizuire a graniţelor venite din partea vecinilor săi, dând exemplul Rusiei în problema Basarabiei11.

Dar avertismentul cel mai serios dat României a venit din partea lui V. M. Molotov, în cadrul unui raport prezentat la 29 martie 1940, în şedinţa Sovietului Suprem al U.R.S.S., când a făcut un adevărat rechizitoriu la adresa Bucureştiului, învinuindu-l că din cauza problemei litigioase a Basarabiei nu s-a semnat pactul de neagresiune dintre cele două ţări.

Mesajul Kremlinului a fost recepţionat corect şi imediat de autorităţile române, lucru confirmat de Serviciul Special de Informaţii care preciza, la o zi după discursul lui Molotov, că „Moscova găseşte că se apropie momentul să oblige România la «retrocedarea» Basarabiei”12.

Începând cu luna mai 1940, sovieticii nu au mai făcut niciun secret din intenţiile lor de a ataca România.

Astfel, ofiţerii sovietici din zonele de dislocare din apropierea graniţei române afirmau fără reţineri că sunt pregătiţi pentru „eliberarea Basarabiei şi Bucovinei”, la fel şi comisarii bolşevici în cadrul întrunirilor de pregătire a populaţiei pentru război13.

Concomitent, din U.R.S.S. soseau persoane particulare, care declarau că Moscova pregătea o acţiune pentru „obţinerea Basarabiei”. Iar datele culese de poliţia de frontieră arătau că la Odesa se constata „o mare afluenţă de ofiţeri şi trupe care veneau şi plecau”, în unele zone ale Ucrainei se făcea „o intensă propagandă antiromânească de către agenţii NKVD-ului îmbrăcaţi civil”, iar „de-a lungul Nistrului se lucrează febril la fortificaţii”14.

Pe de altă parte, sovieticii au început pregătirile militare la graniţa cu România încă din toamna anului 1939, ceea ce arăta intenţia fără echivoc a Kremlinului de a folosi un context favorabil formulării unor revendicări teritoriale.

Până în primăvara anului 1940, a fost constituit Frontul de Sud, ce regrupa unităţile din regiunile militare Kiev şi Odesa, cu un efectiv impresionant, format din: 32 de divizii de trăgători; 2 divizii motorizate şi 6 divizii de cavalerie, 11 brigăzi de tancuri şi 3 brigăzi de trupe aeropurtate, la care se adăugau 30 de regimente şi 4 divizioane de artilerie15. Acesta asigura o superioritate triplă de forţe militare pe principalele direcţii ale unei eventuale ofensive împotriva României.

Marele Stat Major al Armatei române era la curent cu pregătirile militare şi lucrările strategice efectuate de sovietici la graniţele României, lucru despre care a informat Ministerul Afacerilor Străine în timp util.

În urma acestor semnalări, Ministrul român al Afacerilor Străine, Ion Gigurtu, i-a cerut lui Gh. Davidescu „a face pe lângă guvernul sovietic un demers cu caracter amical, arătându-i surprinderea noastră de a constata că se adună din ce în ce mai multe trupe sovietice la graniţele noastre şi că pregătirile ce se fac de către aceste trupe au un caracter îngrijorător”16.

Gh. Davidescu nu a mai avut timp să solicite audienţă la comisarul Afacerilor Străine sovietic, deoarece, la 26 iunie 1940, orele 22.00, V. M. Molotov l-a convocat şi i-a înmânat o notă ultimativă prin care U.R.S.S. cerea României să-i „înapoieze cu orice preţ” Basarabia şi să-i „transmită” Nordul Bucovinei.

Răspunsul părţii române era aşteptat pentru ziua de 27 iunie. Verbal, Molotov a avertizat că în cazul unui răspuns negativ „atacul va fi lansat în seara următoare”17.

Pentru a crea o presiune psihică puternică, pentru a scurta termenul de răspuns şi pentru a determina autorităţile române să ia o decizie politică foarte importantă într-o stare de panică şi presiune maximă, serviciile de securitate sovietice au blocat legăturile telefonice ale Ambasadei României cu Secţia de Cifru a Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti, împiedicând transmiterea textului ultimatumului în timp util. Acestea au fost refăcute abia a doua zi, la ora 07.00.

Ultimatumul a produs o precipitare imediată a vieţii politice de la Bucureşti. În prima fază, regale Carol al II-lea a avut o discuţie cu preşedintele Consiliului de Miniştri, Gheorghe Tătărescu, şi ministrul de externe, Ion Gigurtu, după care i-a convocat pe ambasadorii Germaniei şi Italiei la Bucureşti, pe care i-a anunţat de hotărârea sa de a rezista revendicărilor ultimative ale sovieticilor.

Din păcate, suveranul n-a putut conta pe sprijinul aliaţilor din cadrul Axei, reprezentanţii acestora având instrucţiuni clare să-l convingă că este mai bine să accepte cererile Moscovei „în numele interesului menţinerii păcii în această parte a lumii”18.

În paralel, pentru a câştiga timp şi a obţine o eventuală „ameliorare” a condiţiilor impuse de Moscova, Guvernul a elaborat un proiect de răspuns, exprimându-şi disponibilitatea pentru o discuţie „amicală şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic” şi solicitând stabilirea unui loc şi a unei date în acest scop. Răspunsul dat de guvernul român a fost apreciat de Moscova ca fiind inacceptabil.

Într-o problemă atât de gravă pentru soarta României, suveranul nu putea lua o decizie de unul singur. Ca urmare, a convocat Consiliul de Coroană în aceeaşi zi de 27 iunie, în cadrul căruia a avut loc o dezbatere foarte aprinsă privind reacţia României în noile condiţii create de ultimatumul sovietic. Votul din Consiliu nu a fost edificator, 11 participanţi pronunţându-se împotriva ultimatumului, 10 pentru acceptarea acestuia, iar 5 pentru iniţierea de negocieri.

Printre cei mai vehemenţi adversari ai cedării au fost Nicolae Iorga şi Ştefan Ciobanu, fost deputat în Sfatul Ţării.

Ministrul Apărării, general Ion Ilcuş, şi şeful Marelui Stat Major, general Florea Ţenescu, s-au poziţionat în grupul celor care au fost de acord cu acceptarea ultimatumului, motivând că armata va fi în imposibilitatea de a lupta pe trei fronturi, în condiţiile unor cereri revizioniste similare venite din partea Ungariei şi Bulgariei.

Toţi participanţii au fost de acord cu mobilizarea întregii armate române, context în care regele a semnat în aceeaşi zi un decret ce întra în vigoare la ora 24.00 a nopţii de 28 spre 29 iunie 194019.

În condiţiile unui vot echivoc şi sub presiunea unui răspuns convingător la ultimatumul sovietic, regale Carol al II-lea a convocat un nou Consiliu de Coroană în seara zilei de 27 iunie 1940. Cu acest prilej, a fost reluată votarea pe marginea notei ultimative a Moscovei, înregistrându-se următorul rezultat: 19 voturi pentru acceptarea ultimatumului, 6 contra şi 1 abţinere.

Din grupul celor şase făceau parte Nicolae Iorga, Ştefan Ciobanu, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop şi Ernest Urdăreanu. Monarhul a fost „amărât” şi a considerat că s-a făcut „o mare greşeală de a ceda fără niciun fel de rezistenţă aproape un sfert de ţară”20.

La scurt timp după încheierea şedinţei Consiliului, în noaptea de 27 spre 28 iunie, la ora 02.30, autorităţile române au primit cea de-a doua Notă ultimativă a Moscovei, care cerea ca într-un termen-limită de 4 zile, începând cu 28 iunie, ora 14.00, România să evacueze Basarabia şi Nordul Bucovinei.

În aceeaşi zi, la ora 11.00, C. Argetoianu, noul ministru al afacerilor străine, comunica Moscovei, prin intermediul ambasadorului Gh. Davidescu, că „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să accepte condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”21.

Foto: 28 iunie 1940- Zi de doliu național. României i-au fost răpite de imperiul sovietic Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța.

La ora 13.00, Armata roşie trecea Nistrul în Basarabia şi Bucovina de Nord, iar postul de Radio Moscova anunţa încorporarea celor două provincii istorice româneşti la U.R.S.S.

La 3 iulie 1940, ora 13.00, noua frontieră româno-sovietică de pe râul Prut a fost închisă, iar prin decizia Guvernului român s-a păstrat un moment de reculegere pentru românii rămaşi sub ocupaţia sovietică, următoarele trei zile fiind declarate zile de doliu naţional. Abandonarea acestor teritorii naţionale fără luptă a fost pragmatică, dar, în acelaşi timp, dezonorantă pentru oamenii politici ai vremii.

Umilinţa trăită avea să aibă consecinţe dintre cele mai grave şi nedorite pentru românii din cele două provincii ocupate de Rusia sovietică.

În urma ocupaţiei sovietice din 28 iunie 1940, România a pierdut un teritoriu de 55.500 km2 şi o populaţie de 3,7 milioane de locuitori, care nici după 70 de ani nu au revenit la Patria-mamă.

Mai mult, populaţia din cele două provincii istorice şi ţinutul Herţa, ocupate samavolnic, a fost supusă unui proces de comunizare forţată, înfometare premeditată şi deportare în gulagurile sovietice, căruia i-au căzut victime sute de mii de români.

* * *

În întreaga perioadă de ocupaţie sovietică (1940-1991, cu o pauză între 1941 şi 1944), ziua de 28 iunie a intrat în simbolistica totalitară sovietică şi a fost aniversată anual, prin organizarea pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti a unor ample manifestări, dedicate „eliberării de sub ocupaţia românească”.

Din păcate, şi după declararea independenţei şi proclamarea Republicii Moldova (1991), această zi neagră din istoria României şi, implicit, a Basarabiei, şi-a păstrat semnificaţia impusă de ocupaţia sovietică totalitară, mai ales în mentalul colectiv al rusofonilor şi al generaţiilor rusificate şi deznaţionalizate.

Toate regimurile care s-au succedat la conducerea Republicii Moldova, până în anul 2001, indiferent de culoarea lor politică, nu au avut curajul să repună în drepturi adevărul istoric privind data de 28 iunie 1940, deşi trebuie precizat că nu i s-a mai acordat importanţa din vremurile totalitare.

Odată cu restauraţia comunistă sovietică din 2001, prin revenirea la putere a Partidului Comuniştilor, simbolurile regimului stalinist, inclusiv data de 28 iunie, au fost readuse în actualitatea politică din stânga Prutului, pentru o perioadă de 8 ani, fiindu-le redate importanţa şi semnificaţia de altă dată.

După decomunizarea pentru a doua oară a Basarabiei, survenită în urma mişcărilor sociale din luna aprilie 2009 şi preluarea conducerii Republicii Moldova de către o coaliţie politică de centru-dreapta, proeuropeană, pentru prima dată în istoria acestei vechi provincii româneşti a început să se spună lucrurilor pe nume şi să fie întreprinse unele acţiuni concrete de restabilire a adevărului istoric.

Iniţiativa şi curajul deosebit, în acest sens, au venit din partea preşedintelui în exerciţiu al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu (foto), care, spre deosebire de predecesorii săi, este primul şef de stat care a declarat public că este român şi că vorbeşte limba română.

Mai mult, acesta a înfiinţat o Comisie22 de specialişti în domeniul istoriei şi nu numai, având ca sarcină principală elaborarea unui raport obiectiv şi ştiinţific privind regimul comunist totalitar sovietic din Basarabia şi crimele comise de acesta împotriva populaţiei româneşti, pe baza documentelor desecretizate, tot prin voinţa sa, provenite din arhivele vremii, care urmează să fie prezentat în actualul Parlament al Republicii Moldova şi apoi publicat.

De asemenea, Mihai Ghimpu este primul preşedinte care a emis, la 24 iunie 2010, un decret prin care 28 iunie 1940 a fost declarată ziua ocupaţiei sovietice a Basarabiei23.

Demersurile actualului şef al statului privind repunerea în drepturi a adevărului istoric şi ştiinţific au fost contestate şi atacate atât de adversarii săi politici din Republica Moldova,cât şi de către Rusia, care nu se împacă cu ideea pierderii Basarabiei şi face toate eforturile pentru menţinerea acesteia în sfera ei de influenţă.

Astfel, Duma de Stat a Rusiei a adoptat o hotărâre de condamnare a decretului privind ziua de 28 iunie, M.A.E. rus a calificat acţiunile președintelui Mihai Ghimpu drept „analfabetism politic”, iar autorităţile de la Moscova au introdus embargoul asupra unor produse din Republica Moldova exportate pe piaţa Federaţiei Ruse24.

Indiferent de reacţiile produse şi de consecinţe, adevărul istoric şi ştiinţific trebuie afirmat şi apărat prin toate mijloacele şi cu orice preţ, fără a face niciun compromis, mai ales când acesta este de partea poporului român, deoarece numai aşa vom deveni respectaţi şi admiraţi între celelalte naţiuni civilizate ale lumii.

Note

1 Paul Mihail, Jurnal (1940-1944), Bucureşti, 1999, p. 12.

2 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1997, p. 372-373.

3 AMAE, fond 71/1914, E 9, vol. 63, f. 59.

4 Jean Nouzille, Moldova, istoria tragică a unei regiuni europene, Chişinău, 2005, p. 148.

5 Gheorghe Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, 1991, p. 61.

6 Vitalie Văratec, Preliminarii la raptul Basarabiei şi Bucovinei 1938-1940, Bucureşti, 2000, p. 17.

7 Idem.

8 Ibidem, p. 16.

9 Vitalie Văratec, op .cit., doc. nr. 32 şi 33.

10 Ibidem, doc. nr. 58.

11 Ioan Scurtu şi colaboratorii, Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998, Bucureşti, 1998, p. 205.

12 Vitalie Văratec, op. cit., doc. nr. 68.

13 Ibidem, doc. nr. 94, 97, 100 şi 106.

14 Ibidem, doc. nr. 62, 63, 64 şi 65.

15 Ioan Scurtu, op. cit., p. 204. Cifrele sunt controversate, în documentele emise de Marele Stat Major al Armatei Române acestea fiind diferite (vezi AMR, fond Armata 3, dosar 37, f. 196-198 şi AMR, fond 948, dosar 531, f. 134-136).

16 Vitalie Văratec, op. cit., doc. nr. 129.

17 Ioan Scurtu, op. cit., p. 207.

18 Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. II (1939-1940), ediţie îngrijită de Marcel D. Ciucă şi Narcis Dorin Ion, Bucureşti, 1996, p.199.

19 Ioan Scurtu, op. cit., p. 209-210.

20 Carol al II-lea, op. cit., p. 204.

21 Florin Constantiniu, op. cit., p. 375.

22 Vezi Decretul prezidenţial din 14 ianuarie 2010, publicat de Agenţia de ştiri „Moldpres”, din aceeaşi zi.

23 Agenţia de ştiri „Publika”, 25 iunie 2010.

24 Agenţia de ştiri „Unimedia”, 28 iunie 2010.

07/09/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ECUAȚIILE ISTORIEI ȘI ACTUALITATEA LECȚIEI UCRAINEI

Să nu rămânem corigenți în ecuațiile istoriei

În spațiul public se sugerează că  trebuie să învățăm lecția Ucrainei, la fel cum ar fi trebuit să învățăm demult și lecția Finlandei și, desigur, cea a Basarabiei

Doar că, din păcate, constatăm că nu învățăm mai nimic din lecțiile trecutului.

Istoria ne arată, a câta oară, că suntem corigenții lecțiilor istoriei, la capitole vitale ale evenimentelor politico-militare, care se rostogolesc peste noi precum valurile mării în timpul afluxului și refluxului, scrie istoricul conf. dr. Vlad Mischevca (foto), în revista https://www.art-emis.ro.

Lumea civilizată de pe vechiul continent a pendulat mereu între Pace și Război. Mulți au considerat că pacea stabilită în secolul XX va fi una echitabilă și de lungă durată.

Din păcate, însă, asistăm în continuare la derularea în forță a expansionismului rusesc în estul Europei, când în Ucraina, în proxima vecinătate de lângă hotarele noastre are loc deja de peste trei luni un război sângeros, ale cărui planuri criminale au fost pregătite din timp.

Inclusiv prin metodele concepute și promovate de politologii și istoricii aserviți politicienilor.

Războiul convențional, propriu zis, a fost și este susținut de Războiul informațional, iar acesta a fost pregătit de Războiul ideologic, care are la bază faptele și argumentele istoriografice, interpretate, din punct de vedere politic, de către factorii decizionali de la Kremlin – în încercarea de a-și argumenta propriile acțiuni expansioniste cu „dovezi” istorice din trecutul „glorios” sau cel „eliberator” al Rusiei.

Astfel, deturnarea adevărului istoric aduce inevitabil la propagarea falsului în educarea patriotică, ceea ce nemijlocit influențează isteria naționalistă din interior, care este canalizată întru căutarea dușmanului din exterior.

Istoria actuală a sancțiunilor amintește de Blocada economică a Marii Britanii de către Franței napoleoniană la începutul secolului al XIX-lea sau în multe privințe de istoria antebelică a relațiilor dintre Statele Unite și Japonia. Desigur, nu are rost să căutăm analogii directe, dar situația este similară structural în multe privințe.

În cartea „Între pace și război: Domnii fanarioți în contextul raporturilor internaționale (1774-1812”),  editată la editura Cartdidact[1], istoricul conf. dr. Vlad Mischevca a încercat o radiografie a locului și rostului neamului nostru în politica Marilor Puteri într-o perioadă extrem de turbulentă de acum două secole și ceva în urmă.

Această carte este o istorie a relațiilor internaționale din a doua jumătate a secolului XVIII – începutul secolului XIX, o perioadă extrem de importantă, deoarece anume atunci s-au pus bazele unor probleme geopolitice, care dăinuie până astăzi și care abordează o problematică actuală ce ține de istoria politică a Principatelor Române.

Segmentul cronologic în lucrarea respectivă cuprinde anii 1774-1812 și reprezintă o perioadă hotărâtoare, extrem de bogată în evenimente internaționale, a istoriei politico-diplomatice a Principatelor Române, care înglobează evenimente de o mare importanță pe arena internațională a Europei, cu adânci și grave implicații asupra destinului românilor.

Anul 1774 reprezintă un jalon major în raporturile de suzeranitate cu Poarta Otomană, iar Tratatul de pace de la București (1812) marchează amputarea teritorială a Moldovei și apariția pe harta politică a Europei a unui diferend ruso-român de lungă durată.

Pentru Imperiul Otoman urmările cele mai nefaste ale Păcii de la Kuciuk-Kainargi s-au manifestat nu imediat, când a fost semnată la 1774, ci la 1783 – când Ecaterina II a anexat Crimeea.

Catastrofa războaielor ruso-austro-turce din secolul al XVIII pentru Principatele Române a fost o catastrofă a războiului, cea a impactului dezastruos al urmărilor ocupațiilor militare și a exploatării, a extenuării populației locale.

Iar catastrofa Războiului ruso-turc din 1806-1812 a fost deja o catastrofă a războiului și păcii, care a încheiat acest diferend militar cu prețul grav plătit de moldoveni prin anexarea la Rusia a jumătății de răsărit a Țării Moldovei.

Demonstrând expansionismul politicii rusești în sud-estul Europei, este prezentat și impactul factorului Fanariot. Un loc aparte este acordat rolului diplomatic al principalelor familii ale fanarioților din Principate, atât pe timp de pace, cât și de război.

Atestând că rolul Rusiei în raporturile internaționale din sud-estul Europei, în general, şi, în Principate, în special, a fost către începutul secolului al XIX-lea unul predominant, am prezentat în lucrările precedente principalele etape de realizare a acestor politici[2].

Astfel, reamintim că algoritmul politicii externe a Rusiei în ecuația Problemei Orientale (iar actualmente în efortul expansionist de restabilire a defunctei URSS) poate fi exprimat prin următoarea formulă, care nu este o expresie matematică tipică, ci mai mult un silogism:

A (Influenţă politică predominantă)

B (Cvasiindependenţă sau pseudoindependenţă)

C (Anexare totală sau parţială):

Unde F, F1, F2 sunt factorii (externi şi interni) care influențează procesul dat.

Această formulă a „dominației Imperiului rus” asupra țărilor din calea expansiunii sale are la baza sa, practic, permanent, elementul acţiunii militare violente – „m” (războaiele Rusiei), conjugat cu cel al confruntărilor diplomatice – „d” (negocierile acordurilor, convențiilor, armistițiilor și tratatelor de pace).

Pe parcursul secolelor unii din factorii ce au influențat războaiele Rusiei, inclusiv războaielor ruso-turce din secolul XVIII – începutul secolului al XIX-lea, ce fac parte din șirul războaiele expansioniste ale imperiului Rus, au fost 

Factorul fanariot (F fanariot), unul dintre cei mai importanți – pe care l-am abordat în mod special în această monografie, rezidă în implicarea politico-diplomatică a familiilor grecilor fanarioți, prin trafic de influență și spionaj, în detrimentul Imperiului Otoman (mai ales în perioada anilor 1774-1812).

În așa-numita epoca Fanarului, când grecii fanarioți au dominat sistemul politic în Țările Române, instituția domniei a fost extrem de instabilă, demonstrând o mobilitate extremă în sensul schimbării dese sau al pendulării voievozilor din scaunul domnesc al Moldovei în cel al Țării Românești și viceversa.

S-au perindat 30 de domni, în general, cu domnii destul de scurte (rareori mai mult doi-trei ani), ale reprezentanților celor 11 mari clanuri familiale din Constantinopol (și nu doar): Mavrocordat (6), Ghica (5), Callimachi (4), Racoviță (3), Suțu (3), Caragea (2), Moruzi (2), Ypsilanti (2); Mavrogheni, Ruset (Rosetti), Hangerli – câte unul [3].

Reamintim că nu toți domnii epocii fanariote au fost de etnie greacă.

A fi sau a nu fi – aceasta îi măcina zilnic în acțiunile lor la Constantinopol sau în Principate, fără liniște și fără pace. „Pacea și liniștea, în mijlocul acestei febrile activități a Fanarioților, și a diplomaților, și a veneticilor de tot soiul care năpădeau asupra Bizanțului din patru părți ale lumii…, era doar a turcilor”[4].

Abordând istoria doar a câtorva personalități neordinare din rândul familiilor de domni fanarioți din epoca Luminilor (secolul XVIII – începutul secolului al XIX-lea), care au fost cuprinși, fie în chinga Războiului, fie în cea a cotidianului Păcii – constatăm că, interbelicul de scurtă durată după un armistițiu sau un acord de pace prevestea, de cele mai dese ori, cu părere de rău, reluarea din nou a altui crunt război.

Rezumând cele enunțate cu privire la situația geopolitică a Principatelor Române în contextul Problemei Orientale la cumpăna secolelor XVIII-XIX am putut să evidențiem următoarele concluzii[5] – care pot fi extrapolate și la situația actuală a românilor din această zonă, sub impactul războiului din Ucraina asupra reconfigurării ordinii mondiale și structurii sistemului internațional:

– ponderea geopolitică a Principatului Moldovei capătă în acest segment cronologic o valoare considerabilă, sub impactul situației geostrategice la hotarul a trei imperii: otoman, habsburgic şi ţarist; (Astăzi UE și NATO versus Federația Rusă și aliații săi);

 criza Problemei Orientale determină agravarea poziției internaționale a Principatelor de la nord de Dunăre; (Criza și războiul din Ucraina agravează implicit situația României și Republicii Moldova pe toate dimensiunile);

– expansiunea Imperiului Rusiei în sud-estul Europei trece distinct prin câteva faze deosebite: de la influență politică predominantă, la cea a acțiunilor militare asupra Porții Otomane, în care locul şi rolul Principatelor devine deosebit de important; (Expansiunea spre nordul Mării Negre a Federației Ruse în anii 2014-2022);

rivalitatea Marilor Puteri europene la Dunărea de Jos permitea pe timpuri domnilor Moldovei să profite, în anumite circumstanțe, de internaționalizarea acestor dispute politico-diplomatice, pentru a-şi consolida propriile poziții. (Să sperăm că și rivalitatea Rusia-S.U.A. (N.A.T.O., U.E.) ne va aduce reunificarea Țării sau cel puțin evitarea unui nou cataclism al ocupației militare. Deoarece, ieșirea armatei rușilor la Nistru ar însemna pentru noi un dezastru militar, urmat de lagăre de filtrare și deportări – la fel cum se întâmplă actualmente în Ucraina, aplicarea listelor negre și repetarea, de fapt, al „Anului 1940”).


NOTE:

[1] Mischevca Vlad, Între pace și război: Domnii fanarioți în contextul raporturilor internaționale (1774-1812) / Ministerul Educației și Cercetării, Institutul de Istorie. – Chișinău:

Cartdidact, 2021. 429 p.; Lansarea cărții a avut loc în incinta Bibliotecii Naționale la 21 martie a.c. Vezi: MOLDPRES News Agency – O carte de istoricul Vlad Mischevca a fost lansată la Biblioteca Națională https://www.moldpres.md/news/2022/03/21/22002139 ;  

https://sinteza.org/2022/03/22/istoricul-vlad-mischevca-a-lansat-volumul-intre-pace-si-razboi-domnii-fanarioti-in-contextul-raporturilor-internationale ; 

 https://trm.md/ro/cultura/lansare-de-carte-la-biblioteca-nationala-intre-pace-si-razboi-de-vlad-mischevca.

[2] Mischevca Vl., Moldova în politica marilor puteri la începutul secolului al XIX-lea. Chişinău: Civitas, 1999; Idem, Geneza problemei basarabene – 1812. București: Editura Academiei Române, Brăila: Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, 2016, p. 67.

[3] Constantin Hangerli, domn al Țării Românești între anii 1797-1799; deoarece nu-l putem considera domn al Moldovei decât nominal pe Alexandru Hangerli, numit de Poartă în martie 1807.

[4] Ionnescu-Gion G. I., Din istoria fanarioţilor, Bucureşti, 1891, p. 62.

[5] Mischevca V., Geneza problemei basarabene – 1812. București – Brăila, 2016, p. 68.

21/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

1810-1812: OCUPAȚIA RUSEASCĂ A BUCUREȘTIULUI

Foto: https://ro.wikipedia.org – Principatele Moldova și Țara Românească în 1786, hartă italiană de G. Pittori, după geograful Giovanni Antonio Rizzi Zanoni.

Ocupația rusească a Bucureștiului de acum două secole

După victoria de la Stănilești din 1711 asupra Rusiei, Turcia a intrat în declin, iar valoarea politică și strategică a Principatelor, a făcut ca Moscova să fie tot mai interesată de aceste teritorii.

Prima interferare a Rusiei în raporturile Principatelor cu Poarta Otomană s-a produs în secolul al XVIII-lea, odată cu semnarea tratatului de la Kuciuk-Kainargi la 10 iulie 1774 în urma căruia Rusia devenea garant al autonomiei românești.

Țările române devin, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, cheia întregii politici a Rusiei în sud-estul Europei, iar consulatele deschise în Principate, după 1774 jucau un rol important în aplicarea acestei politici.

Alexandru I, țar al Imperiului Rus 1801-1825

În 1806, armata lui Alexandru I ocupa Principatele Române pentru a pregăti războiul împotriva Porții Otomane.

A urmat armistițiul de la Slobozia, din 24 august 1807, în fapt un răgaz pentru Rusia de a pregăti o nouă ofensivă împotriva turcilor.

În 1808, la Erfurt, Napoleon accepta ca „Finlanda, Țara Românească și Moldova să facă parte din Imperiul rus.

Din anul 1809, țara se găsea sub conducerea generalului rus Engeihardt (foto).

Anexarea forțată a Principatelor în 1810 de către Rusia, n-a fost recunoscută de Franța, Austria, Imperiul Otoman și Anglia, chiar dacă Rusia, în timpul negocierilor cu Austria, din 1810, a cerut, nici mai mult, nici mai puțin, „Valahia, Moldova și Basarabia”.

Tot în cursul aceluiași an, Rusia a cerut Porții un tratat de pace în care „Principatele Moldova, Valahia Mare și Mică și Basarabia se alipesc pe veci Imperiului rus, cu orașele, cetățile și satele, cu locuitorii acestora și cu averea lor”.

Cronicarul Zilotu Românul, a făcut în lucrarea intitulată „Ultima cronică din epoca fanariotă” următoarea relatare:

„Într-o vinere, la 9 ceasuri dimineața, și-a făcut intrarea triumfală prin Podul Belicului (azi Șerban-Vodă).

Iată traseul urmat de armata imperială rusă ‘De la barieră și până la Mitropole, de aici și până la casele lui Faca de lângă biserica Sf. Apostoli, de pe malul Dâmboviței, unde se pregătea cartierul comandantului general, erau ridicate niște arcuri de triumf făcute din verdeață de brad, lauri și stejar.

Sute de stegulețe și alte podoabe erau atârnate de arcurile de triumf. Din revărsatul zorilor, oastea rusească era înșiruită de o parte și de alta a podului.

În curtea Mitropoliei de la poartă și până la ușa bisericii stăteau înșiruiți toți preoții din București, îmbrăcați în sfintele odăjdii. În biserică erau generalii și demnitarii ruși înaltul cler cu exarhul Gavriil și cu mitropolitul Ignatie și divanul țării. Spre ușa bisericii și-n tindă stăteau boierii mai mici.

Hronograf, Dionisie Eclesiarhul

Generalul Dionisie Eclesiarhul și N. Kamenski era însoțit de 30 de generali, 200 de ofițeri, 800 de dragoni, în strălucitoarele lor haine.

De asemenea erau și 500 de prizonieri, un mare număr de tunuri și alte materiale de război capturate de la turci.

După ce contele N. Kamenski (foto) cu generalii lui intrară în biserică, restul alaiului s-a înșiruit de-a lungul uliței ce duce la Filaret.

Exarhul Gavriil a săvârșit o scurtă slujbă religioasă, iar mitropolitul Ignatie, om foarte învățat grec de obârșie, rosti în limba franceză o cuvântare prin care aduse mulțumiri oastei rusești.

Pe urmă alaiul a mers în casele lui Faca, unde s-a dat de către Divan un mare prânz în cinstea căpeteniilor oastei rusești. Seara s-a dansat și s-a iluminat orașul.’

Deși Kamenski ”mânca puțin, dormea puțin, șirul sărbătorilor a durat o lună’, ceea ce echivalează cu o adevărată jefuire organizată a capitalei Țării Românești.

De altfel generalul N. Kamenski într-un raport înaintat țarului Alexandru consemnează ”puțina iubire de care se bucură din partea poporului”, care-i privea ca pe niște ocupanți; în același raport se menționează ‘starea de slăbiciune a principatelor, a sărăciei până la sleire a acestora

După scurgerea acestei luni de petreceri lucrurile s-au mai liniștit: comandantul armatei rusești a transmis ministrului rus de externe dorința sa de a ”se începe tratativele de pace”.

El argumenta aceasta prin faptul că ‘războiul a ținut prea mult, am câștigat cinci cetăți mari, 30 mici, am câștigat trei biruințe, dar am pierdut 23 de generali, 500 de ofițeri, 20 000 de morți, 60 000 de răniți. S-au cheltuit sute de milioane de ruble’.”

Cu toate acestea țarul rus Alexandru nu a fost de acord cu încheierea păcii. Războiul a mai durat un an și cinci luni. Comandantul armatei ruseși „s-a îmbolnăvit de lingoare” și a murit.

A fost înlocuit de generalul Kutuzov (foto). Abia pe 28 mai 1812, s-a încheiat pacea, chiar în orașul București, la hanul lui Manuc.

Cu acest prilej, pentru Principate, cea mai importantă decizie a fost încorporarea Basarabiei, adică a ținutului dintre Prut și Nistru, la Rusia.

 „Moldova a pierdut cea mai roditoare parte a sa si peste un milion de locuitori.” 

Considerat vinovat că a acceptat aceasta, un dragoman turc (care primise o sumă de bani) a fost decapitat din ordinul sultanului.

Turcia încălcase o străveche înțelegere făcută cu Alexandru cel Bun (1430-1432), prin care se obliga să nu cedeze pământul moldovenesc.

În schimb generalul Kutuzov, a fost înnobilat, devenind „prinț rus”, deoarece l-a învins ulterior, în cursul aceleiași an pe împăratul Napoleon, în încercarea sa de a cuceri Moscova. Pe 27 august 1812, Ioan Caragea (1812-1818), a fost înscăunat domnitor al Munteniei, fiind numit de Turcia, pentru șapte ani.

Surse:

„Ocupația rusească asupra Bucureștiului de acum două sute de ani”, de Gabriel Ciotoran, „București, Materiale de Istorie și Muzeografie vol. XXIV”, pag. 195, editat de Muzeul Municipiului București, 2010.

https://historia.ro/principatele-romane-scapa-de-turci

04/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: