Cuţitul rusesc înfipt în inima Moldovei istorice în anul 1812

Harta Moldovei lui Ștefan cel Mare

„Noi trebuie să spunem foarte clar Adio lumii ruse, Adio imperialismului rusesc, Adio celora care vor să refacă Uniunea Sovietică. Trebuie să condamnăm toate formele de agresiune din spațiul post sovietic, și în primul rând de teroare la acre este supus vecinul nostru – Ucraina” – Alecu Reniță –

Statul moldovenesc, făurit de la Munte până la Dunăre şi Marea Neagră de Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare şi Sfânt, de Petru Rareş, Vasile Lupu, Ion Vodă cel Cumplit şi, apărat cu sabia şi crucea de zeci de generaţii de români moldoveni, a fost sfârtecat şi înjumătăţit de Rusia imperială. Statul moldovenesc, jumătatea de Est cu o suprafaţă de 45 mii km pătraţi, cu cele mai mănoase pământuri, cu sute de sate de răzeşi, plăieşi, arcaşi mândri, cu glorioasele cetăţi de pe Nistru şi Dunăre, a fost lichidat de către ţarul Alexandru şi transformat într-o uitată gubernie de la periferia imensului imperiu rusesc. 

Practic, Rusia ţaristă a fost groparul Moldovei istorice şi a statului moldovenesc, fiindcă şi partea de Vest şi-a pierdut în mare măsură moralul şi puterea de a se dezvolta independent până la înfăptuirea Unirii din 1859, scrie ziaristul și omul politic român basarabean Alecu Reniță, în publicația online https://podul.ro.

O graniţă artificială, păzită cu străşnicie de „eliberatori”, a fost trasă prin trupul viu al Ţării. Înstrăinaţi, moldovenii de o parte şi alta a Prutului, au trăit din plin drama sfâşierii moşiei lui Ştefan cel Mare, dându-i de la început dreptate lui Kutuzov, care le-a promis „creştineşte” că „nu vă voi lăsa decât ochii, ca să plângeţi”.

Cu baioneta şi cnutul, administraţia ţaristă din Moldova ocupată, a instalat un regim despotic de rusificare forţată, de strămutare a băştinaşilor în Caucaz şi Extremul Orient, de interzicere a limbii române şi de colonizare masivă cu populaţii străine. 

Planul Rusiei era de a „elibera” definitiv Moldova de moldoveni, apoi, în etapa următoare, de a lichida întreaga insulă de românitate, care separa imperiul ţarist de slavii din Balcani. 

În ansamblu, dacă luăm în calcul că băştinaşii români, la momentul ocupării, constituiau 95 procente, iar la desprinderea de imperiu abia 56 procente, atunci este limpede că perioada 1812-1917 a fost una de genocid fizic şi spiritual, de exterminare, asimilare, rusificare şi de umilire a populaţiei autohtone din Basarabia.

Să mai reţinem că „misiunea civilizatoare” a Rusiei ţariste timp de 105 ani a dat tocmai…3-4 procente de populaţie, care ştia ceva carte. Spre deosebire de turcii otomani, care ne cereau drept bir bunuri materiale, ruşii ne luau totul, şi în primul rând, sufletul, conştiinţa şi fiinţa naţională. 

Anul 1812 a fost şi a rămas cel mai negru an din istoria Basarabiei şi a românimii.

Ca dintr-o „matrioşcă” tipic rusească, din anul 1812 a ieşit oribilul iunie 1940, care a smuls Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța din trupul României moderne, dând startul dezmembrării statului român unitar. 

Trâmbiţata „eliberare a nărodului moldovenesc” a însemnat un an de teroare roşie, de exterminări în masă a populaţiei româneşti, de incendieri a bisericilor ortodoxe, de ucidere a preoţilor şi intelectualilor şi, a finalizat înainte de războiul sovieto-german, în 12 iunie 1941 cu o deportare de coşmar a zeci de mii de fruntaşi români în GULAG-urile sibiriene. Şi august 1944 a ieşit din „matrioşca 1812”.

La împărţirea Europei, după încheierea celui de-al doilea război mondial, Rusia a cerut iarăşi Basarabia, bazându-se pe furturile ei numite „eliberări” din mai 1812 şi iunie 1940. Merită să mai menţionăm că faţă de Rusia ţaristă, care a păstrat nefragmentat teritoriul Basarabiei, Rusia comunistă a dăruit Ucrainei pământurile noastre strămoşeşti din ţinutul Hotin, aproape250 de km de litoral la Marea Neagră şi circa 200 de km de Dunăre de la Reni până la Vâlcov. Plus Bucovina de Nord, Ținutul Herța și câteva insule importante din Deltă. 

Planul lor satanic de a ne şterge de pe harta Europei a prins contururi reale în perioada august 1944 – august 1991.

Tot ce a început Rusia ţaristă a fost continuat şi mai acerb de Rusia comunistă: mobilizarea tinerilor basarabeni în vara lui 1944 şi transformarea lor în carne de tun pe linia întâia a frontului sovietic, soldată cu pierderea a circa o sută de mii de bărbaţi; foametea organizată din 1946-1947 care a ucis peste un sfert de milion de moldoveni; deportările în masă ale gospodarilor, intelectualilor, preoţilor din vara lui 1949 în Siberia şi Kazahstan (circa o sută de mii); neodeportările „voluntare” ale tinerilor basarabeni la pământurile înţelinite din Asia sovietică; stimularea căsătoriilor mixte (peste 250 de mii); transformarea RSS Moldoveneşti (harta alăturată), într-un poligon experimental, economic şi polietnic, care prevedea ca în 20 de ani să dispară omul vechi, cu rădăcini seculare, şi să apară omul nou, fără memorie, fără limbă maternă şi fără conştiinţă naţională – homo sovieticus. 

Tot din „matrioşca 1812”, Stalin a scos teoria limbii moldoveneşti şi a naţiunii moldoveneşti, cultivând prin propagandă, educaţie şi instruire, în românii basarabeni dispreţ şi ură faţă de România şi faţă de tot ce e românesc. Testul de ură faţă de neamul tău îţi garanta cariera profesională şi accesul spre un post din ierarhia comunistă.

În fond, ar trebui să recunoaştem că moldovenii fără conştiinţă românească sunt un produs tipic rusesc, iar Uniunea Sovietică a reuşit să plăzmuiască pe teritoriul RSS Moldoveneşti un mutant jalnic, care astăzi poate fi văzut în partidul comunist-socialist şi în organizaţii de felul „Patrioţii Moldovei” sau „Liga tineretului rus”.

La fel ar trebui să spunem deschis, că URSS s-a prăbuşit, dar Rusia a rămas în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, că otrava ideologică a atacat gândirea normală a zeci de mii de cetăţeni moldoveni, care poartă în ei stigmatul anului 1812.

În luna mai consemnăm 211 de ani de când cuţitul rusesc a fost înfipt în inima Moldovei istorice. De atunci şi până astăzi harta Ţării sângeră, iar marele Voievod Ştefan ne priveşte cu dojană şi nu-şi poate dormi somnul de veci la Putna.

Deşi rezistenţa românească este una de referinţă, mai rămânem singurul popor dezmembrat în două din Europa. E o umilire pentru lumea civilizată. Dar pentru noi? Cine sau ce generaţie va scoate cuţitul străin din inima Moldovei şi va pune capăt celei mai mari nedreptăţi istorice? Întreabă-te, române, şi îndreaptă-ţi coloana vertebrală.

Şi nu te teme: cuţitul moscălesc a ruginit demult. Iar Basarabia, ca şi sora ei Bucovina de Nord, nu şi-a pierdut pentru totdeauna buletinul de identitate şi nu a uitat drumul spre Putna, spre vatra ei milenară, din care a fost zmulsă cu forţa.

Basarabia românescă rezistă și calcă cu demnitate peste „matrioşca 1812”, iar prin Tricolorul românesc, care nu a recunoscut şi nu recunoaşte frontierele artificiale, luminează întunericul şi renaşte speranţele din suflete şi de pe harta inimii noastre.

Publicitate

29 martie1940 : „Celebrul” discurs al ministrului de externe sovietic Molotov privind privind pretenţiile URSS faţă de România

„Celebrul” discurs a lui Molotov privind anexarea Basarabiei.

La data 29 martie 1940, cu trei luni înaintea ultimatului din 26 iunie 1940 adresat de Uniunea Sovietică guvernului român, ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov ţine un incendiar discurs în faţa Sovietului Suprem, privind pretenţiile URSS faţă de România.

El a afirmat că Uniunea Sovietică nu are un tratat de bună vecinătate cu România, deoarece există o chestiune litigioasă cu privire la Basarabia a cărei anexare de către România în 1918, nu a fost niciodată recunoscută de Uniunea Sovietică.

În discursul său Molotov a mai spus că ,,dacă este cazul să ne ocupăm de această problemă a Basarabiei, atunci trebuie să reamintim rolul dubios pe care l-au avut autorităţile române în anul 1938 în legătura cu ambasadorul Butenko, ambasadorul Uniunii Sovietice în România și este binecunoscut faptul că el a dispărut în împrejurări misterioase din incinta legaţiei din România şi nici până astăzi guvernul sovietic nu a reuşit să obţină vreo informaţie autentică cu privire la dispariţia lui”.

După cum se observă, Molotov punea cu ipocrizie neîncheierea unui tratat cu Romania, nu pe seama ambiţiilor Kremlinului, de acaparare a Basarabiei – pod strategic al sovieticilor spre Balcani şi sudul Europei – ci pe seama unui incident diplomatic nefericit, legat de dispariția subită a ambasadorului sovietic de la București, incident cu care România nu a avut nici o legătură.

Adevărul este că în urma proceselor politice staliniste instrumentate la Moscova, diplomatul sovietic căzuse în dizgrația lui Stalin și a încercat să se salveze prin fugă, părăsind legația sovietică de la București, peste trei ani aflându-se că el a ajuns la Roma, unde a cerut azil politic.

Dispariția diplomatului sovietic a fost imediat speculată de Kremlin, care a trecut la masarea de trupe la granița cu România în apropierea Basarabiei, iar această acțiune precum şi declarația lui Molotov, va marca începutul campaniei de anexare a Basarabiei către U.R.S.S. În scurt timp, pe 21 iunie 1940, şeful Direcţiei principale politice a Armatei Roşii a transmis regiunilor militare sovietice de la Kiev şi Odessa, ordinul ca Basarabia „să fie smulsă din mâinile tâlhăreşti ale României”, iar în caz de conflict armat între U.R.S.S. şi România, erau precizate obiectivele ce trebuiau cucerite de către Armata Roşie, pentru „rapida descompunere a armatei române”.

La 26 iunie 1940, Uniunea Sovietică impune nota ultimativă în care solicită cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord, iar acest ultimatum a fost acceptat de România la 28 iunie 1940 şi teritoriile de mai sus au fost cedate din păcate, fără luptă, Uniunii Sovietice.

Viaceslav Mihailovici Molotov (1890 -1986), sovietic politician și diplomat, a fost unul dintre cei mai importanți conducători ai guvernului sovietic, începând din deceniul al treilea al secolului trecut, când a fost propulsat la putere de către protectorul său, Stalin, până în deceniul al șaselea, când a fost destituit din toate funcțiile de Nikita Hrușciov. A fost principalul semnatar, din partea sovietică, al pactului de neagresiune sovieto-german din 1939 .

 Redăm mai jos pasajul cu privire la Basarabia din discursul țint de Molotov în faţa Sovietului Suprem, în legătură cu pretenţiile URSS faţă de România.

‘’Dintre statele vecine din sud pe care eu le-am mentionat, România esre cea cu care noi nu avem un pact de neagresiune. Acest fapt se datorează existenţei unei dispute nerezolvate, şi anume problema Basarabiei, a cărei ocupare de către România, Uniunea Sovietică nu a recunoscut-o niciodată, deşi noi nu am ridicat niciodată problema recîştigării Basarabiei prin mijloace militare. De aceea nu există nici un temei pentru înrăutăţirea relaţiilor sovieto-române. Este adevărat că, de mult timp, noi nu avem un ministru plenipotenţial în România, iar îndatoririle acestuia au fost îndeplinite de un însărcinat cu afaceri. Faptul acesta s-a datorat unor împrejurări specifice din trecutul apropiat.’’
Care sunt ‘’împrejurările specifice’’?

Molotov s-a grăbit sa le explice:

’’Dacă este cazul să ne ocupăm de această problemă, atunci trebuie sa reamintim rolul dubios pe care l-au jucat autorităţile române în anul 1938 în legătura cu Butenko, ambasadorul Uniunii Sovietice în România. Este binecunoscut faptul că ulterior el a dispărut în înprejurări misterioase nu numai din incinta legaţiei, ci şi din România, şi nici pînă astăzi guvernul sovietic nu a reuşit să obţină vre-o informaţie autentică cu privire la dispariţia lui şi, ceea ce este şi mai mult, s-a sperat ca noi vom crede ca autorităţile române nu au nimic de-a face cu această afacere scandaloasă şi criminală.

Nu mai este nevoie să spunem că astfel de lucruri ne se întîmplă într-o ţară civilizată sau întru-n stat bine organizat în acest scop. În urma acestei afaceri, motivul pentru care am întîrziat să numim un ministru al Uniunii Sovitice în România, este cît se poate de clar. Este de presupus însa că România va întelege că astfel de lucruri nu pot fi tolerate.’’

După cum se observă, Molotov pune cu ipocrizie neincheierea unui tratat de neagresiune cu Romania nu pe seama ambiţiilor sovietice şi ale Kominternului, manifestate încă de la începutul anilor ’20, de acaparare a Basarabiei – pod strategic al sovieticilor spre Balcani şi sudul Europei – ci pe un incident diplomatic nefericit, în care România nu a avut, de altfel, nici un rol: dispariţia subită a ambasadorului sovietic Butenko la Bucureşti, în urma proceselor politice staliniste instrumentate la Moscova.

Declaraţia lui Molotov, va marca începutul campaniei de anexare a Basarabiei românești către U.R.S.S.

Suntem datori cu o zi de doliu national pentru ceea ce s-a intamplat acum 81 de ani!

Ceea ce s-a pierdut atunci, nu s-a mai recuperat niciodată până acum! Nu avem dreptul să uitam!

Doamne ajută-ne sa putem repara, măcar moral, nedreptatea comisa atunci!

Foto: Anexa secretă a Pactului Ribbentrop-Molotov.

1806 – Rusia declară Imperiului Otoman un război cu urmări nefaste pentru români

Unităţi militare ruse în timpul Războiului ruso-turc 1806-1812, reconstituire

La 22 noiembrie 1806 Rusia declară război Imperiului Otoman. Izbucnea un nou Război ruso-turc 1806-1812, care se va purta pe teritoriul Țărilor Române.

Armata rusă şi-a început ofensiva sub comanda generalului Michelson. La 11 noiembrie 1806 avangarda trecea Nistrul sub comanda contelui Dolgoruki, în dreptul oraşului Moghilău. La 12 noiembrie erau ocupaţi Bălţii şi la 14 noiembrie ruşii treceau Prutul lîngă Sculeni.

În aceeaşi zi Hotinul era ocupat de trupele generalului Essen, iar la 24 noiembrie, Tighina de generalul Meiendorf. Trupele ruse ocupă Iaşii la 29 noiembrie. Celelalte cetăţi moldoveneşti, precum Cetatea Albă, Chilia etc., s-au predat fără împotrivire.

Singura care avea să opună rezistenţă va fi cetatea Ismailului, care va capitula definitiv abia la 14 septembrie 1809. 

Poarta Otomană declară război Rusiei la 24 decembrie 1806 ulterior acuzînd Rusia că tratează principatele ca pe o posesiune a sa, amestecîndu-se grosolan în treburile lor intene.

În continuarea înaintării lor, ruşii ajunseră rapid în apropiere de Bucureşti, învingînd primele trupe turceşti ieşite în întîmpinare la Ferbinţi (11 decembrie). Bucureştiul a fost ocupat la 23 decembrie de trupele generalului de origine sîrbească Miloradović. Acolo ruşii l-au pus domn pe Alexandru Ipsilanti.

Luptă între unităţile militare ruse şi turce în timpul Războiului ruso-turc 1806-1812, reconstituire

Ca de obicei, rușii declarau că nu au nicio intenţie criminală. Ministrul rus de externe, Budberg, afirma la 26 noiembrie 1806 că ţarul „nu are nicio intenţie de a face cuceriri pe seama turcilor; ocuparea militară a Moldovei şi Ţării Româneşti nu are alt scop decât acela de a readuce Poarta la restabilirea vechilor raporturi existente între ea şi Rusia conform tratatelor.”  Însă chiar la 3 decembrie 1806, de la Slobozia, unde se refugiase, domnul Moldovei, Alexandru Moruzi, îi scria lui Napoleon că nu-şi poate ocupa tronul datorită intrării trupelor ruseşti în ţară.

Iar la 12 decembrie 1806, ţarul Alexandru I adresa un manifest plin de promisiuni divanurilor principatelor. El asigura divanurile că la va păzi „de toate relele care ameninţă pământul lor” şi că le va apăra „sloboda lucrare a credinţei, desfăşurarea tuturor privilegiilor şi obiceiurilor lor.”

Luptele „diplomatice” se vor desfăşura paralel şi chiar mai intens decât operaţiunile militare. În luna aprilie 1807 se emitea memoriul diplomatului francez Le Clerc, propunând unirea principatelor într-un stat vasal Porţii, cu domnie ereditară, dejucându-se prin aceasta planurile ruseşti de ocupare şi anexare a principatelor şi recunoscându-se implicit unitatea românilor locuind aici.

La 7 iulie 1807 se încheia pacea ruso-franceză de la Tilsit. Prin articolul XXII al tratatului, Rusia se obliga să-şi retragă toate trupele din Ţara Românească şi Moldova. Dar planurile viitoare ale Rusiei şi Franţei, acum aliate împotriva Angliei, erau mult mai neliniştitoare: Imperiul otoman urma a fi împărţit între ele, cu unele generoase „cedări” şi Austriei. Deocamdată însă, se semnă un armistiţiu ruso-turc la Slobozia (24 august 1807), care prevedea evacuarea trupelor ruseşti din Ţara Românească şi Moldova. Dar acest tratat nu s-a aplicat, întrucât ţarul a refuzat ratificarea lui, acuzându-l chiar pe generalul Meiendorf că a acordat condiţii prea favorabile Turciei. Ostilităţile vor fi reluate în 1809.

Chiar în 1807, la 19 noiembrie, bucurându-se acum de marea sa trecere la Napoleon, ţarul Alexandru I îi cerea acestuia asentimentul pentru anexarea principatelor, acord comunicat prin ambasadorul francez la Petersburg, Coulaincourt, în februarie 1808: „Anexarea Valahiei şi Moldovei umple o pagină a istoriei. Imperiul Majestăţii Voastre realizează ce au dorit înaintaşii.”  Iar la 1 mai acelaşi an, ţarul îi spunea încă o dată lui Coulaincourt că: „Ambiţia mea nu va fi alta decât Valahia şi Moldova.”

Înţelegând însă că francezii n-aveau destulă putere în regiune, ruşii au început tratative separate şi cu Austria. La 31 mai 1808, la Petersburg, s-a perfectat un plan austro-rus de unire a principatelor române, care urmau a fi încredinţate unui frate al împăratului Austriei care să se căsătorească cu marea ducesă Ecaterina a Rusiei.

Dar adevărata dorinţă a ruşilor era să ocupe ei singuri ţările române. În tratatul secret încheiat cu Napoleon la Erfurt la 12 octombrie 1808, împăratul francez „accepta” anexarea de către Rusia a principatelor şi atingerea de către ea a liniei Dunării. Ca urmare, Turcia se reconcilia cu Anglia.

Se părea că soarta principatelor era pecetluită. Încă la 2 februarie 1808, Napoleon îi cerea ambasadorului Coulaincourt să comunice ruşilor că:

„Noi nu putem să ne ciocnim; lumea e prea mare. Eu nu voi insista ca dânsul (ţarul) să evacueze Moldova şi Valahia. Să nu insiste nici el ca eu să evacuez Prusia.” 

Bineînţeles, scrisoarea lui Napoleon a produs mare bucurie la Petersburg. Ruşii începeau să fie tot mai convinşi că frontiera Dunării nu mai putea să le scape.

Iar la 3 decembrie 1809 fericirea lor putea fi deplină. Napoleon declara la deschiderea Corpului Legiuitor al Franţei că prietenul şi aliatul său, ţarul Alexandru I, „a reunit la vastul său imperiu Finlanda, Moldova şi Valahia.”

În aceste condiţii, ruşii reluau ofensiva în 1809. Imediat era ocupat Ismailul, apoi treceau în sudul Dunării şi în 1810 cucereau Turtucaia, Bazargicul şi Silistra. Iar la 15 aprilie 1810 ruşii notificau oficial încorporarea principatelor române. Problema era ca şi rezolvată.

„Împăratul Alexandru doreşte foarte mult terminarea acestui război, dar, la încheierea păcii, consideră indispensabil să obţină întreaga suveranitate asupra provinciilor Moldova şi Valahia”, comunica după patru zile ministrul american la Petersburg, viitorul preşedinte J.Q. Adams.  De altfel, arăta el la 31 iulie acelaşi an, „Valahia şi Moldova, după cum puteţi observa din extrasele gazetelor (ruseşti), sunt deja anexate la Imperiul rus.”

Situaţia ţărilor române era foarte gravă, după cum rezultă şi din această afirmaţie a contelui Rumeanţev din 20 iulie 1810: „M.S. Împăratul, considerând Moldova şi Valahia ca provincii ale imperiului său, şi care, prin urmare, vor fi administrate cu legile imperiului său, a hotărât să suprime în aceste teritorii executarea drepturilor ce sunt practicate numai în Turcia… orice individ născut în aceste provincii nu trebuie să fie considerat altfel decât un supus rus.”

Încă de mai înainte, principatele au fost puse sub oblăduirea unor cârmuitori ruşi. În 1808 în fruntea lor se afla senatorul Kuşnikov, iar în 1810 senatorul Krasno-Milaşevici. Iar după celebra notificare a încorporării lor la Rusia, principele Prozorovski realiza şi un proiect de divizare a lor în patru gubernii: Basarabia, Moldova, Muntenia şi Oltenia. Iar generalul Kamenski, comandantul armatei dunărene, îi propunea deja ţarului să cedeze Oltenia Austriei în shimbul Bucovinei. Această propunere chiar a fost făcută Austriei, dar curtea vieneză a respins-o.

Din punct de vedere al organizării bisericeşti, prin ukazul (decretul) ţarului Alexandru I, ţările române formau un exarhat cuprinzând Moldova, Valahia şi Basarabia, supus ierarhic sinodului rus. Ca exarh a fost numit Gavriil Bănulescu-Bodoni, român trecut de mult în slujba Rusiei, şi care de curând demisionase din funcţia de mitropolit al Kievului. În Basarabia el l-a chemat în 1809 pe protopopul Teodor Maleavinski, venit din eparhia Ekaterinoslavului.

Şi pentru că turcii refuzau să recunoască anexarea principatelor, ţarul hotărî să dea lovitura decisivă. La 7 aprilie 1811, Kamenski era înlocuit de la comanda armatei cu generalul Kutuzov. Ca urmare, la 2 octombrie, ruşii obţineau cea mai mare victorie a lor la Slobozia.

Imediat au început tratativele de pace.

În data de 16 mai (28 mai SV) 1812, a fost semnată în hanul agentului rus Manuc Bei, „Pacea de la Bucureşti”, în urma căreia se încheia războiul ruso-turc început în anul 1806.

În urma acestei păci, ţinutul dintre Prut şi Nistru care aparţinea Principatului Moldova, a fost anexat de Rusia și a devenit o provincie a Imperiului țarist.

Asupra acestui ţinut, administraţia rusă a extins numele de Basarabia, dat anterior numai părţii de sud a acestuia.

Pe o veche carte bisericească, mâna tremurândă a unui preot basarabean a scris, spre a rămâne pentru generaţiile viitorare:

,,În 1812, ca să se ştie, a pus muscalu piatră de hotar la Prut şi a rupt biata noastră Moldovă în două”. 

Surse:

 en.wikipedia.org;http://istoria.md/articol/213/22_noiembrie,_istoricul_zilei#1988;Dr.Mircea Rusnac, Războiul ruso-turc 1806-1812.