CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Jaloane ale ostilității seculare a românilor față de ruși

Originea rusofobiei la români | Matei Udrea

Rusofobia la români. De ce nu-i suportă poporul român pe ruși: jaloanele unei ostilități seculare.

În spațiul Europei de Est, simțămintele popoarelor față de “marele vecin de la Răsărit” sunt împărțite. În ciuda unor momente și chiar confruntări tensionate, cehii n-au o părere chiar așa rea despre ruși.

Polonezii, în schimb, îi privesc ca pe niște inamici seculari.

În Balcani, situația este la fel de confuză. Sârbii și bulgarii au avut chiar, de-a lungul timpului, planuri de unire cu “maica Rusie”, pe care o cred ocrotitoarea lor dintotdeauna. Nu la fel stau lucrurile cu românii care, din generație în generație, au privit cu ostilitate și teamă spre Est, scrie Matei Udrea în https://colectionaruldeistorie.ro.

De unde această antipatie ?

1878 este anul în care „cauza Rusiei în România a fost pierdută pentru totdeauna”. Tensiunile au apărut când românii şi-au dat seama că „apărătorii ortodoxiei” voiau, de fapt, să-i transforme în gubernie.

Dar, de fapt, momentul zero al sentimentului durabil de ostilitate pe care românii îl încearcă faţă de ruşi a fost, după toate probabilităţile, războiul dintre armatele țarului şi turci din 1806-1812, „şase ani în care pământul Principatelor avea să slujească din nou de câmp de bătălie. Şi dacă, în saloanele din Bucureşti şi din Iaşi, doamnele vor învăţa valsul, iar bărbaţii vistul şi faraonul (n.r. – jocuri de cărţi), la ţară mizeria, jaful şi hoţiile vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci”, după cum scria Neagu Djuvara. 

Ironia e că, iniţial, românii i-au întâmpinat cu entuziasm pe „eliberatorii” ruşi. Neagu Djuvara relata în cartea „Între Orient şi Occident”: „În timpul războiului din 1768-1774, boierii moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrăţişaseră cu înflăcărare cauza Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva necredincioşilor, avea să scape popoarele creştine de sclavia în care erau ţinute de secole.

O mulţime de călugări ruşi, sosiţi în Principate, în Transilvania şi în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră demult terenul, dovedindu-se propagandiştii cei mai eficace ai acestor mişcări populare şi de simpatie faţă de «Rusia pravoslavnică».

Mii de volintiri (n.r. – voluntari) din Moldova şi Muntenia se angajaseră în armata rusă: la sfârşitul războiului, erau 12.000″, ceea ce înseamnă că peste 1% din populaţia bărbătească a Principatelor se înrolase la ruşi.

Un sat întreg, alungat pe câmp în toiul iernii

Românii şi-au dat însă destul de repede seama că se înşelaseră, iar „eliberatorii” ruşi nu erau apărătorii creştinătăţii, ci doar soldaţii unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci. „Pe măsură ce adevăratele planuri ale ţarilor se dădeau pe faţă, marii boieri începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul trupelor ruseşti de ocupaţie din timpul războiului din 1787-1791 întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului”, povesteşte acelaşi Djuvara. 

Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii la care se dedau ruşii pe teritoriul Moldovei şi al Munteniei. Contele francez Louis Langeron, general în armata rusă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nota în „Memoriile” sale un episod petrecut în Moldova, în timpul campaniei din iarna anului 1788: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea ruşilor”, scria generalul francez.

Enervat pentru că o furtună îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi prizonierii tătari, iar un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp şi stropit cu apă la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară îngheţat. Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame.

În final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale. 

Deşi lefegiu în armata ţarului, nobilul francez nu împărtăşea metodele pe care le foloseau camarazii săi ruşi: „Am putut judeca grozăviile la care ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova şi, chiar dacă n-aş fi fost martor, aş fi putut judeca şi după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească. Rămâne împietrit şi nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva. Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ţi facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic şi rămâne ca o stană de piatră. (…)”.

Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din ţările române nu le mai erau favorabili ruşilor, pe care-i priveau cu teamă şi-i suspectau (justificat) că vor „uita” să mai plece.

Iată ce scria un alt francez, prinţul Joseph de Ligne, în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791: „Nu s-a mai pomenit o situaţie precum a oamenilor aceştia (n.r. – românii), bănuiţi de ruşi că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceştia îi cred mai legaţi de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi la fel de mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă”.

„Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul“.

Contele Louis Langeron, general în armata ţaristă „Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul“.

Contele Louis Langeron, general în armata ţaristă

Invazia lui Napoleon în Rusia ne-a salvat în 1812

Anexarea Moldovei dintre Prut și Nistru de către Rusia, în 1812

Prima dată când Rusia a fost foarte aproape de a anexa ţările române s-a întâmplat în 1812. La capătul unui război de şase ani, tratativele dintre ruşi şi turci se împotmoliseră pentru că primii doreau anexarea Principatelor. Precipitarea evenimentelor pe plan european, unde împăratul francez Napoleon Bonaparte a invadat Rusia, a fost întâmplarea providenţială de care aveau nevoie în acea clipă românii.

Încolţiţi, ruşii s-au mulţumit cu puţin. Dar dedesubturile păcii de la Bucureşti, din 1812, în urma căreia România a pierdut Basarabia, sunt neclare şi astăzi, după 200 de ani.

Invazia franceză în Rusia era iminentă şi nu există explicaţii logice pentru care marele vizir Ahmet-paşa şi marele dragoman Moruzi (secretar de stat la Ministerul de Externe al turcilor) au acceptat o pace dezavantajoasă.

Actele s-au semnat pe 28 mai 1812. Trei săptămâni mai târziu, Napoleon intra în Rusia.

S-a vorbit îndelung de trădare. Opiniile istoricilor sunt împărţite. Dar turcii n-au avut dubii. După întoarcerea la Istanbul, vinovaţii au fost judecaţi, marele vizir – destituit şi exilat, marele dragoman Dimitrie Moruzi – decapitat împreună cu fratele său, Panait.

Era însă tardiv, actele fuseseră semnate în numele Sultanului și căpătaseră forță juridică în dreptul internațional.

Pe de altă parte, bănuielile românilor se dovediseră întemeiate. Comentariul contelui de Langeron arăta adevărata ţintă a ruşilor: „Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul, şi încă am fost foarte mulţumiţi că am căpătat această frontieră”.

Mai corupți decât turcii

În materie de administraţie, ruşii s-au dovedit mai hrăpăreţi decât turcii. Istoricul Neagu Djuvara citează din nou din memoriile lui Langeron în cartea „Între Orient şi Occident”: „Generalul Zass, însărcinat la Craiova cu supravegherea comerţului între Vidin şi Ardeal, dublând taxa pe fiecare balot de marfă, a izbutit să-şi însuşească sume fabuloase şi a fost găsit, la întoarcere, la carantila de la Nicolaiev, cu 60.000 de ducaţi de aur, ascunşi în două butoaie.

La Bucureşti, generalii Engelhart şi Isaiev vindeau autorizaţiile de tranzit ale mărfurilor, iar cazacii şi colonelul Melentiev luau bacşişuri pentru trecerea mărfurilor în contrabandă”.

După retragerea ruşilor, în 1812, ţările române au rămas în haos. Un ministru al Saxoniei la Constantinopol raporta, pe 10 septembrie 1812: „Toţi călătorii care sosesc din ţinuturile acelea spun că Principatele sunt cu totul pustiite de armatele (n.r. – rusești) care le ocupă de şase ani şi că va fi nevoie de multă muncă şi de grijă ca să arate iar aşa cum erau înainte”.

La 1830, românii deja se săturaseră de „fraţii creştini” de la Răsărit. Djuvara descrie această cotitură: „Atâtea nenorociri adunate, din vina, directă sau indirectă, a ocupantului, aveau să exacerbeze în ţară sentimentul antirusesc şi, fapt nou, de acum înainte, avea să fie un sentiment generalizat în toate păturile populaţiei”.

Teama că ruşii nu vor mai pleca este ilustrată de Saint-Marc Girardin (scriitor şi politician francez) printr-o replică amuzantă dată de un ţăran boierului său: „Conaşule, îi văd ducându-se, venind înapoi şi întorcându-şi spatele unii altora, ca la joc. Ca să plece, ar trebui să se întoarne cu spatele către noi, toţi deodată!”.

Va urma

22/07/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Un comentariu

La două secole după ce Rusia ţaristă a cotropit Basarabia, continuă să circule foarte multe minciuni care prezintă această anexiune drept o „eliberare”

Războiul Ruso-Turc din 1806-1812, Pacea de la Bucureşti din 1812 si  consecinţele lor nefaste asupra Tarilor Romane. | CER SI PAMANT ROMANESC

Care era Basarabia de la 1812?

La 200 de ani după ce Rusia ţaristă a ocupat Basarabia, mai circulă încă foarte multe minciuni care încearcă să prezinte acest eveniment drept o „eliberare”, scrie reputatul jurnalist și istoric George Damian în publicația Timpul md. de la Chișinău.

Această formulare însăşi merită mai multă atenţie. Prin susţinerea faptului că Rusia a „eliberat” anumite teritorii se creează impresia că acţiunea a fost una justă, îndreptăţită. O eliberare nu are cum să fie altceva decât o faptă generoasă.

Nişte oameni sufereau sub jugul turcesc, iar Rusia a purces la eliberarea acestor oameni fără niciun alt interes ascuns, decât din dragoste faţă de acei oameni.

Acelaşi raţionament se aplică şi pentru anii 1940 şi 1944: Uniunea Sovietică a eliberat, i-a scăpat pe oameni de un regim opresiv. Natural, dreptatea nu poate fi decât de partea eliberatorului!

Procesul ocupării Basarabiei de Rusia ţaristă a fost unul complex şi cu legături în marea politică europeană. Pe 2 decembrie 1805, Napoleon Bonaparte zdrobea la Austerlitz armata aliată a ruşilor şi austriecilor, Austria fiind silită să accepte dominaţia franceză.

În 1806, Imperiul Otoman, încurajat de înfrângerea ruşilor, îi schimbă pe voievozii din Ţara Românească şi Moldova, consideraţi a fi rusofili. Rusia ţaristă a răspuns imediat cu invadarea celor două principate – însă nu din dorinţa de „eliberare”, ci pentru a preîntâmpina un eventual atac franco-turc pornit din Dalmaţia şi sudul Dunării. Culoarul dintre Carpaţi şi Dunăre ar fi permis un atac devastator în sudul imperiului ţarist.

Cu flancul sudic asigurat prin ocuparea Moldovei şi a Ţării Româneşti, ruşii au pornit o nouă campanie împotriva lui Napoleon, alături de Prusia, Suedia şi Marea Britanie. Noua campanie rusă din 1807 s-a terminat cu înfrângerile de la Eylau şi Friedland, iar pe 7 iulie 1807 s-a încheiat pacea de la Tilsit dintre Napoleon şi ţarul Alexandru al II-lea. Prin această pace, Alexandru I se angaja să se retragă din Ţara Românească şi Moldova.

În august 1807, cancelaria ţarului Alexandru I a ajuns la concluzia că retragerea trupelor ruse din Ţara Românească şi Moldova ar fi dezavantajoasă, astfel că ţarul a sistat orice fel de retragere.

Pe 26 septembrie 1807, ţarul Alexandru I îi trimitea ambasadorului rus la Paris o serie de instrucţiuni cu privire la relaţiile dintre cele două imperii. În această scrisoare apare definiţia „Basarabiei”, aşa cum o înţelegea ţarul rus în 1807: „toată regiunea numită Basarabia, cu cetăţile Bender, Ackerman, Chilia şi Ismail”.

Ţarul îşi dorea să pună mâna pe fortăreţele turceşti de la Dunăre şi Nistru – aceasta era cerinţa lui minimă.

Dorinţa maximă a ţarului era să îşi împingă graniţa cu Imperiul Otoman până la Dunăre, respectiv să ocupe Ţara Românească şi Moldova.

Decizia de răpire a Basarabiei a fost luată în primăvara anului 1812, când ţarul Alexandru I s-a confruntat cu iminenţa atacului lui Napoleon.

În acest moment, diplomaţii ruşi au extins denumirea de Basarabia de la fâşia cetăţilor de la nord de Delta Dunării la jumătate din principatul Moldovei. Toţi diplomaţii ruşi, în frunte cu ţarul, ştiau că acest lucru este o minciună.

Nici vorbă de eliberare – motivele acţiunilor ţariste erau pur militare. Pe scurt: a fost vorba de o cucerire. 

07/03/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un politolog rus recunoaște că Basarabia aparține României și că URSS a anexat-o la 28 iunie 1940

Leonid Mlecin, politolog rus: „Basarabia aparținea României și URSS a anexat-o la 28 iunie 1940”

Un reputat analist, scriitor și jurnalist rus  Leonid  Mlecin, a făcut cu câțiva ani în urmă un demers pozitiv pe calea recunoasterii publice a adevarului istoric. Adevăr care evident deranjează și probabil va mai deranja, nu numai puterea politică din Rusia, ci și multe altele care beneficiază și azi de ocultarea adevărurilor istorice legate de raptul teritorial din fatidicul an 1940 – anexarea teritoriilor românești Basarabia și Bucovina de Nord.

România  și-a plătit de foarte mult timp datoriile reale dar și cele închipuite față de Rusia și este cazul ca și în Rusia să fie găsită calea pentru ca adevărul și dreptul istoric să prevaleze în fața dorințelor imperiale și a „necesităților” geopolitice.

Nu ne facem iluzii deșarte în ceea ce privește Rusia, mai ales în zilele acestea. Dar speranța moare ultima!

Atâta timp cât există oameni ca  LEONID MLECIN sau  SERGHEI GOLUBIȚKI cel care a scris coresct despre TEZAURUL ROMÂNESC de la Moscova, există SPERANȚĂ!

Speranța că în Rusia se găsesc persoane normale care la un moment dat vor face ca în viitor Rusia să devină o țară normală.

Leonid Mlechin, politolog rus: „Basarabia aparținea României și URSS a anexat-o la 28 iunie 1940”

Leonid Mlecin  (Леонид Млечин) despre 28 iunie 1940 (foto realnoevremya.ru).

În anul 2010, la postul rus de radio Vocea Rusiei a avut loc o emisiune despre ocuparea Basarabiei în contextul refuzului lui Mihai Ghimpu, președinte interimar al R.Moldova, de a anula decretul său cu privire la proclamarea zilei de 28 iunie ca dată a ocupației sovietice. Invitat al emisiunii a fost celebrul politolog și jurnalist rus  Leonid Mlecin.

Iată aprecierile despre acel eveniment al vieții politice de la Chișinău, ale politologul rus Leonid Mlecin, invitatul emisiunii “Opinie deosebită” din 28 iunie 2010 a postului de radio rusesc se referea:

„…Uniunea Sovietică a recunoscut anterior că Basarabia aparținea României și că întotdeauna a dorit să o ocupe. Totuși, termenul de ocupație nu este adecvat. Este mai degrabă o anexare a unei părți din teritoriul României de atunci, în baza memorandumului secret al Pactului Molotov–Ribbentrop. Este un act tragic din istoria secolului XX, iar rana este foarte adâncă.”

„…E grea istoria penru acest teritoriu (Basarabia – n. red.). După anexare, când a început colectivizarea forțată, ostașii sovietici nu mai găseau nici măcar mâncare când treceau pe acolo. A urmat o foamete strașnică. Se mâncau unii pe alții. Mi s-a explicat o istorie când soția își mânca soțul împreună cu fiica și ruga soldații sovietici să nu le ia cadavrul ca să este al lor”, mai susține analistul rus.

„Atunci, conducerea Moldovei era fricoasă și se temea să se adreseze după ajutor. Stalin nici măcar nu a dorit să primească delegația din Moldova când a venit să ceară ajutor. Sunt acțunile lui Stalin care ne-a certat cu jumătate de Europa și inclusiv pe noi unii cu alții”, a mai adăugat analistul rus Leonid Mlecin.

„Dupa anexare, cand a inceput colectivizarea fortata”. …Insă, inainte de acesta, a fost o represiune antiromaneasca, putem spune, salbatică. Care a continuat. In final, „Asa s-a calit otelul”: s-a nascut o generație foarte curajoasă de moldoveni. Ei si fii lor trăiesc și sunt in picioare.

Video: Replica rusească a Youtube, rutube.ru

https://rutube.ru/play/embed/3374716

Cine este Leonid Mlechin?

Leonid Mlechin s-a născut la 12 iunie 1957, la Moscova, este jurnalist rus, comentator internațional, moderator al propriei emisiuni „Documentarele Leonid Mlechina” la TV „TV Center”.
Este câștigător de două ori al premiului televiziune Taffy (2007, 2009). Membru al Uniunii Scriitorilor (din 1986)și Moscova Lucrător Emerit al Culturii din Federația Rusă (2004).

Biografie
1979 – a absolvit de la Biroul Internațional al Facultății de Jurnalism.
1979 – 1993 de ani. – Corespondent, cronicar internațional al revistei săptămânale „New Times”.
1993 – 1996 de ani. – Editor al departamentului internațional – redactor-șef adjunct al ziarului „Izvestia”, membru al consiliului editorial.
Din 1994 – gazda a programului săptămânal „De facto” de la postul de televiziune „Rusia”.

1996 – 1997 ani. – Gazdă a programului săptămânal jurnalistic „toată lumea” (RTR).
1997 – 1999 de ani. – „. Întreaga lume fără frontiere”, autor și gazdă a programului săptămânal de actualitate
Ноябрь 1997 – 2000 gg. – „. Cină târzie”, autor și gazdă a programului săptămânal,
Din ianuarie 1998 – autor și gazdă a programului jurnalistic „Folder Special”.
Septembrie 1999 – cele mai importante comentator și de zi cu zi de program de actualități „. Evenimente”
2003 – 2005 – autor și gazdă de „Puncte de reper”
Din iulie până în decembrie 2010 – co-gazdă a „Curtea de timp.”
Colaborator permanent și membru al consiliului editorial al revistei „New timp”, autorul a revistei „Expert”. Transfer de partid permanent „Minority Report”, la radio „Ecoul Moscovei”.
Membru al juriului concurență rus „ecran contemporan”, care a avut loc la festivalul national de televiziune importante punct de vedere social și de televiziune „erou al timpului nostru”.
Pe site-ul de TV Centru este listat ca un membru al Uniunii Scriitorilor din Rusia.

Recunoașteri din partea Statului Rus
2004 – titlul onorific de „Lucrător al Culturii din Federația Rusă”, Pentru mulți ani de muncă rodnică în domeniul culturii, mass-media și de radiodifuziune.
2007 – Medalia Ordinul „Pentru Merit” – un premiu de stat a Federației Ruse. Stabilit prin decret prezidențial la 02 martie 1994 № 442. Decretul prezidențial de o iunie 1995 № 554 a aprobat versiunea revizuită i-a fost acordat pentru contributie remarcabila la dezvoltarea de televiziunii naționale și mulți ani de muncă rodnică.

2011 – Ordinul Prieteniei – pentru o mare contribuție la dezvoltarea de radiodifuziunii naționale și mulți ani de activitate rodnică
Ordinul Prieteniei este un premiu de stat a Federației Ruse. Stabilit prin decret al Președintelui Federației Ruse din data de 02 martie 1994 № 442. Predecesorul pentru timpul erei sovietice a fost Ordinul Prieteniei Popoarelor, înființată în 1972.

Premii publice
2007 -Câștigător al „Taffy-2007” la nominalizarea „scenarist de televiziune documentar / seria” (documentar „Femeile care au visat de putere”)
2008 – câștigător al „Omul anului 5768”, Federația Comunităților Evreiești din Rusia (FJC) din categoria „Jurnalism”, pentru o serie de programe despre Israel, în cadrul programului TV „Folder Special” de „TV Center”
2009 – câștigător al „Taffy-2009” la nominalizarea „scenarist de televiziune documentar / seria” (documentar „Suntem în așteptare pentru iarna rece” din seria „Eroilor și Victimelor Războiului Rece”

Citiți și

EXCEPȚIONAL! UN JURNALIST RUS SCRIE CORECT ȘI ÎN PREMIERĂ DESPRE TEZAURUL ROMÂNIEI LA MOSCOVA! SERGHEI GOLUBIȚKI*: AURUL ROMÂNESC (ÎN LIMBA RUSĂ). РУМЫНСКОЕ ЗОЛОТО

Surse de documentare:  Cersipamantromanesc,  Unimedia.mdinfoprut.rorutube.ru,  ru.wikipedia.org

08/01/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: