CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

STATUL POLIȚIENESC RUS ȘI ISTORIA DESPRE CARE SE VORBEȘTE PREA PUȚIN

Rusia este o tara cu un viitor sigur; doar trecutul ei este imprevizibil.

– Proverb sovietic

O Istorie Secretă: Statul Polițienesc al Rusiei Sovietice

„Rusia este o țară fara granițe naturale, nu are un singur neam sau popor, nici o adevarata identitate centrala. Dimensiunile sale sunt uluitoare – se intinde pe 11 fusuri orare, de la regiunea europeana Kaliningrad pana la Stramtoarea Bering, aflată la doar 82 de kilometri de Alaska.

Daca ne mai gândim si ca multe dintre regiunile sale sunt greu accesibile, iar populatia este izolata, toate acestea ne ajuta sa explicam de ce mentinerea controlului central a fost o adevarata provocare si de ce pierderea acestui control asupra tarii i-a obsedat pe conducatorii ei.

Am intâlnit odată un ofițer KGB (în rezervă) care mi-a spus așa: „Am crezut intotdeauna ca e vorba despre totul sau nimic: fie tinem tara cu pumn de fier, fie se va destrăma”.

Presupun ca predecesorii lui, de la ofiterii taristi la primii cneji medivali, aveau cam aceleasi ingrijorari – iar demnitarii lui Putin, cu toate progresele comunicatiilor moderne, le au cu siguranta in ziua de azi.”

– MARK GALEOTTI

Istoria ne dezvaluie povestea complexa a felului în care cruzimea, cooperarea și compromisul au ajutat la construirea statului totalitar URSS a carui umbra înca se intinde peste o parte din lume si de ai carui demoni inca nu ne-am exorcizat.

Publicului i s-a spus o poveste simplificată a felului in care cruzimea, cooperarea si compromisul au ajutat la construirea statului totalitar URSS a carui umbra inca se intinde peste o parte din lume si de ai cărui demoni inca nu ne-am exorcizat…

De fapt, regimul sovietic n-a fost menținut la putere doar de poliția secretă și prin teroare; unii l-au susținut din toata inima și au tras foloasele de pe urma lui.

Se dezvaluie din ce în ce mai mult rolul si activitatile politiei secrete în menținerea URSS, dincolo de discursul oficial al propagandei oficiale și în privința realitatilor complexe din spatele unui sistem represiv de lunga durata.

Băile de sânge organizate de CEKA, sub directa îndrumare a lui Lenin, încă din perioda puciului prezentat drept ”revoluție” și apoi de-a lungul Războiului Civil și a terorii leniniste, moment în care dictatura proletariatului și-a arătat adevărata față genocidară.

O mare parte a informatiilor vine din arhivele sovietice desecretizate abia la sfârșitul anilor ’80 și în anii ’90.

Sa nu uitam ca multe alte informații rămân secrete din cauza dorinței actualului regim rus de a trage cortina peste dovezile referitoare la crimele din trecut.

Sunt încă multe lucruri ascunse populatiei ruse, legate de foametea din Ucraina din anii 1932-1933, considerata de unii istorici similar unui „genocid secret”.

Urgia foametei crâncene care lovit Ucraina înainte de războiul mondial a fost o incercare de a zdrobi, odată pentru totdeauna, incercările poporului ucrainean de obtinere a independenței naționale, o perspectivă care „irita” autoritatile sovietice.

In Ucraina, perioada de infometare in masa este cunoscută sub numele de Holodomor (exterminare prin infometare)… Este greu de stiut exact câti oameni au murit in Holodomor, dar estimarile mai noi sugerează ca numarul victimelor a fost de aproximativ 3,3 milioane, dintre care aproximativ 3 milioane erau ucraineni, iar restul alte grupuri etnice care locuiau in Ucraina. Numarul ucrainenilor care au murit în timpul colectivizarii a fost mai mare decat al oricarei alte nationalitati din URSS.” (Martyn Whittock).

 Crimele în masă pe care poliția secretă a Kremlinului le-a săvârșit de-a lungul celui de-Al Doilea Război Mondial, psihopatul Beria numărându-se printre principalii satrapi – abominabila hecatombă consumată la Katyn sunt acum în mare parte cunoscute și întoarse pe toate fațetele, laolaltă cu masacrele pe care securiștii sovietici le comiteau printre combatanții Armatei Roșii suspectați de colaboraționism, spionaj, lașitate ș.a.m.d..

Pentru a ințelege modul foarte complicat si ascuns in care a funcționat puterea sovietica în tot acest timp destul de indelungat, 1917-1991, trebuie să avem în vedere că istoria omenirii a trecut prin catastrofe, momente de ruptura si reconfigurare care au dus la lumea de astazi. Fără intelegerea contextului în care s-au desfășurat evenimentele secolului trecut, nu avem nicio sansa sa pricepem acest secol din care, iata, au trecut deja primele decenii.

Efectele tragediilor ce au marcat omenirea, urmările a două războaie mondiale, ale revoluției bolșevice, ale regimurilor totalitare naziste si comuniste, sfârsitul Razboiului Rece, revenirea la democrație în statele eliberate de comunism din Europa Centrala si de Est – toate si-au lasat amprenta asupra prezentului extrem de complex in care intreaga lume evolueaza.

Cu toate că KGB-ul a luptat cu toate armele pentru supraviețuirea Uniunii Sovietice, el nu i-a putut controla implozia din 1989. Singura variantă a fost asigurarea propriei supraviețuiri. Denumirile s-au schimbat, însă metehnele nu. Puterea a fost transferată de la sovietici la oligarhi, iar șef al statului a devenit un fost locotenent-colonel KGB. „Cekiștii” sunt (încă) eroi, ba chiar 20 decembrie, data înființării CEKA în 1917, este „Ziua membrilor serviciilor de securitate”:

„În 2017, la centenarul de la înființarea CEKA, Putin a lăudat public organele de securitate pentru «demnitatea și onestitatea» lor, membrii ei «fiind întotdeauna adevărați slujitori ai statului și patrioți». Cuvântul «întotdeauna» subliniază continuitatea din timpurile sovietice. Făcând aceasta, «paravanul de protecție» între imagine și realitate a primit o şi mai mare validare oficială și încă un strat de izolație”.  

Secreta sau nu, istoria este singurul nostru reper! Viitorul putem sa-l prefiguram, dar nicidata nu vom sti dinainte ce se va intampla. ”Cine ar fi bănuit, la sfarsitul anului 2019, ca in numai cateva luni lumea se va trezi intr-o criza pandemica al carei precedent il gasim in gripa spaniola de acum o suta de ani, de la sfarsitul Primului Razboi Mondial? Ne-am intors, dupa un veac, intr-o situatie similara, dar in alte circumstante, evident. Nu inseamna ca istoria se repeta, dar nici ca nu trebuie sa fim atenti la lecțiile ei!” , a spus Ion M Ionita, redactor-sef al revistei Historia

Pătrunzând în hățișul Rusiei contemporane, care oscilează între statutul privilegiat în politica mondială și poziția sa profund amenințătoare, se cer analizate atent previziunile diferite privind obiectivele lui Putin: „Unii sugerează că președintele rus și-a propus să reconstruiască Rusia imperială ca un stat autoritar, cvasisovietic, care nu se va lăsa până când nu va deveni puterea dominantă în Europa și dincolo de aceasta. Pentru alții, Putin, cu atitudinea lui belicoasă și agresivă, este doar personajul negativ, născocit de elitele occidentale dintr-o pantomimă. Regimul Putin continuă tradiția de legături strânse între organele de securitate (ai căror membri domină acum multe zone ale statului), elita politică și mafia rusă.

Asemeni lui Stalin, înaintaşul venerat,  Preşedintele Federaţiei Ruse de azi  îmbracă mantia unui ales al destinului.  Invazia din Ucraina este doar un capitol din marea luptă de veacuri a ruşilor pentru reunirea pământurilor lor. Contemplat în oglinda istoriei ruse, putinismul apare drept succesorul natural al  expansionismului autocratic. Despotismul intern este  acompaniat de agresivitatea externă : nimic nou în această strategie ce tinde să sufoce libertatea, în numele consolidării puterii. Imperiul este raţiunea de a fi a statului rus, iată ceea ce  reafirmă  comentariile lui Putin cel Mare. Agresivitatea criminală deschide calea spre triumful  Rusiei eterne .

„Rusia este o ghicitoare învelită într-un mister, înăuntrul unei enigme”, spunea celebrul lider britanic din cel de-al doilea război mondial, Winston Churchill.

17/07/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

UN SECOL DE LA GENOCIDUL CREȘTINILOR DIN TURCIA

Cadavre de Armeni: fotografie făcută de către Biserica Apostolică Armeană și transmisă lui Henry Morgenthau⁠(d), în 1915, în apropiere de Ankara.
Publicată în 1919 în Memoriile ambasadorului Morgenthau, ambasadorul american scria în legendă: „Cei care au căzut pe drum. Scene similare erau fapt divers în toate provinciile armenești, în primăvara și în toamna lui 1915. Moartea în toate formele ei — masacre, foamete, epuizare — îi distrugea pe mare parte din refugiați. Politica turcă era exterminarea sub acoperirea deportării.” - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Din 1894 până în 1924, o campanie barbară de genocid cum puține a cunoscut istoria, a vizat nu doar armenii din Turcia, ci și comunitățile creștine grecești și asiriene din Imperiul Otoman care își trăia ultimii ani de existență.

 Istoricii israelieni și coautorii cărții Thirty Year Genocide Dr. Benny Morris și Dr. Dror Ze’evi au publicat următorul eseu în ediția din 17 mai 2019 a publicației The Wall Street Journal. Eseul a fost republicat în întregime mai jos în publicația The Pappas Post.


Când Turcia și-a masacrat creștinii

Între 1894 și 1924, numărul creștinilor din Asia Mică care reprezenta cca.20% din populatia băștinașă, a scăzut de la aproximativ 3-4 milioane, la doar câteva zeci de mii, ajungând sub 2%. 

Turcia a atribuit acest declin războaielor și haosului general al perioadei, care ar fi afectat în egală măsură și multe vieți musulmane.

Dar descendenții creștinilor din Turcia, mulți dintre ei împrăștiați în întreaga lume începând cu anii 1920, susțin că turcii au ucis programat aproximativ jumătate dintre strămoșii lor și i-au expulzat pe restul.

Creștinii au dreptate. Datele și mărturiile existente le verifică afirmațiile probând faptul că mare parte din comunitățile armene, grecești și asiriene (sau siriace) din Turcia au dispărut ca urmare a unei campanii de genocid care a început în 1894, și care până în 1924 a dus la distrugerea populațiilor creștine din Turcia și teritoriile limitrofe.

În ultimul deceniu, cercetările efectuate în arhivele turcești, americane, britanice și franceze, precum și unele materiale grecești și documentele ministerelor de externe german și austro-ungar, au făcut posibilă dezvăluirea atrocităților etno-religioase desfășurate pe parcursul a trei decenii, de guvernul, armata, poliția și populația Turciei.

Măcelul organizat împotriva armenilor din Turcia din 1915-1916, cunoscut sub numele de Genocidul armean, a fost bine documentat și recunoscut în întreaga lume (în afara Turciei, care încă se opune cu obstinație acuzațiilor care i-au fost aduse). 

Genocidul armean, deși a fost piesa centrală a unei lungi perioade de epurări etnice care a durat aproximativ 30 de ani, a reprezentat doar o parte a lungului șir de crime în masă care au avut loc în acea perioadă.

 Lucrarea de față oferă o descriere și analiză detaliată a masacrelor din 1894-96 și a distrugerii comunităților grecești și armene în 1919-24 de către Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul Republicii Turcia.

Junii turci -  foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Foto: Junii turci, conducătorii Turciei post-imperiale

Ataturk e le "Sei Frecce" - Frammenti di Storia
Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este image.jpeg

Foto: Sultanul Abdul Hamid al II-lea și Kemal Atatürk

Un rol important în vărsarile de sânge de atunci l-au avut conflictele de ordin religios provocate in timpul cărora turcii musulmani — ajutați de coreligionari kurzi, circasieni, ceceni și arabi — au ucis aproximativ două milioane de creștini în crize de măcel imediat înainte, în timpul și după Primul Război Mondial.

Aceste masacre au fost organizate de trei guverne turcești succesive, cele ale sultanului otoman Abdul Hamid al II-lea, aleTinerilor Turci și, în cele din urmă, de cel condus de Kemal Atatürk. 

Aceste guverne au expulzat, de asemenea, între 1,5 și 2 milioane de creștini, majoritatea în Grecia.

Convenția ONU definește genocidul ca fiind o serie de acte comise „cu intenția de a distruge, în întregime sau parțial, un grup național, etnic, rasial sau religios”. Astfel de acte includ uciderea, cauzarea de vătămări corporale sau psihice, impunerea de condiții care să conducă distrugere fizică, impunerea de măsuri menite să prevină nașterile și „transferarea forțată a copiilor din grup într-un alt grup”. Evenimentele din 1894-1924 se încadrează efectiv în această definiție.

Oficial, Turcia a negat și neagă adevărul despre existența oricărei intenții sau politici de eliminare sistematică a creștinilor care ar fi fost pusă în practică în acele vremuri. 

Nu cu mult timp în urmă, președintele Recep Tayyip Erdogan i-a scris patriarhului armean al Turciei pentru „a oferi sincere condoleanțe” nepoților „armenilor otomani care și-au pierdut viața în [condițiile] dure ale Primului Război Mondial” și „pentru a evita să-i ajutăm pe cei care caută să creeze ură, ranchiune și ostilitate prin denaturarea istoriei noastre comune.”

creștini din Turcia
(1922) Sat de corturi în umbra Templului lui Tezeu, Atena, unde refugiații greci își fac casele. (Foto: Biblioteca Congresului SUA)

Măcelul petrecut atunci nu poate fi în nici un fel justificat cu argumente care să atribuie cauzele masacrelor unor așa zise „exigențe ale războiului”. 

Alături de crimele abominabile comise atunci, un alt aspect îngrozitor al barbariei dezlănțuite acum un secol a fost acela al violurilor în masă ale căror victime au căzut zeci de mii de femei creștine precum și convertirea forțată la islam a acestora , împreună cu copiii lor și alte mii de copii ai căror părinți fuseseră uciși . 

Violențele sexuale și răpirile au fost atât de răspândite atunci, încât mulți dintre turcii de astăzi, indiferent dacă știu sau nu, descind din acele victime creștine.

Tragedia a început în perioada 1894-96, când sultanul turc Abdul Hamid al II-lea a ordonat o serie de masacre împotriva membrilor minorității armene, temându-se că acestia ar amenința integritatea imperiului său. 

Au fost uciși aproximativ 200.000 de oameni,în majoritate etnici armeni, la masacre participând mii de săteni turci, orășeni, oficiali, polițiști și soldați, precum și membri ai triburilor kurde. 

Peste tot, pe lângă jafuri și crime, mai multe mii de femei armene au fost violate sau răpite. Unele aveau să fie în cele din urmă ucise, dar multe au fost forțate să intre în familii musulmane și convertite cu forța, devenind pentru tot restul vieții lor soții, concubine sau servitoare.

În ianuarie 1896, în orașul Palu din sudul Turciei, un misionar american a raportat că turcii „continuă să sechestreze fete și femei, ținându-le câteva zile și apoi întorcându-le cu viețile distruse”.

Într-un raport din august 1896 un alt misionar din Mardin consemna că : „Am văzut fete nu puține care s-au întors din mâinile răpitorilor lor plângând amar, țipând și strigând: „Suntem spurcate! Nimeni nu ne va lua în căsătorie’”.

Turcia și Germania au fost aliate în Primul Război Mondial, dar pe 7 iulie 1915, ambasadorul Germaniei la Constantinopol, baronul Hans von Wangenheim, raporta cum coloanele de deportați armeni din orașul Erzurum din estul Erzurum erau ambuscate de trupe kurde, că „ bărbați și copii… erau măcelăriți și femeile duse.” 

Pe 27 iulie, un inginer german de pe calea ferată din Bagdad a raportat că un sergent turc „a răpit 18 femei și fete și le-a vândut arabilor și kurzilor pentru 2-3 Mejidieh”( o monedă care reprezenta o cincime dintr-o liră turcă).

creștini din Turcia
Așezările de corturi create în orașele grecești pentru a găzdui cei peste 1 milion de refugiați din Asia Mică în 1922 (Biblioteca Congresului SUA)

În timpul războiului, au apărut piețe de sclavi în Alep, Damasc și mai multe orașe din Anatolia în care fetele armene care fuseseră răpite de trupele otomane erau vândute. 

Oficialii Ministerului de Interne otoman încurajau răpirea și convertirea la Islam cu forța. 

În decembrie 1915, o telegramă a ministerului decreta că „este necesar ca tinerele armene să fie căsătorite cu musulmani”.

În perioada 1919-22, pe fondul războiului împotriva forțelor grecești din vestul Anatoliei, trupele naționaliste turce comandate de Atatürk au lansat o campanie de curățire etnică împotriva comunităților grecești, concentrate pe teritoriul turc de-a lungul Mării Negre și a coastei Mării Egee.

 Pretinzând că grecii din Turcia sprijineau armata greacă invadatoare, turcii au profitat de ocazie pentru a ucide sute de mii dintre ei, precum și pentru a expulza peste un milion de etnici greci în Grecia.

După înfrângerea armatei grecești, multe mii (probabil zeci de mii) de locuitori greci și armeni din Smirna (cunoscută acum sub numele de Izmir) au fost uciși. 

Consulul general american din oraș, George Horton, a raportat că una dintre „trăsăturile remarcabile ale grozăviilor de la Smirna” a fost „ răpirea în masă a femeilor și fetelor”.

 În 1924, Ministerul Britanic de Externe a evaluat că „nu mai puțin de 80.000 de creștini, jumătate dintre ei armeni și probabil mai mulți” erau încă deținuți în casele turcești, „mulți dintre ei în sclavie”.

Genocidul impotriva armenilor

În această perioadă tragică ,s-a constatat că zeci de mii de femei creștine au suferit violuri, răpiri și au fost convertite forțat la Islam,după uciderea în masă și expulzarea soților, fiilor și taților lor.

Poporul și guvernul german au exprimat oficial regrete profunde pentru crimele oribile comise de Germania nazistă, a recunoscut de mult ororile genocidului comis în timpul celui de-al Treilea Reich, și a plătit reparații financiare.

Iată însă că din 1924, fiecare guvern turc, sprijinit de majoritatea populației, a continuat să nege istoria dureroasă a masacrelor în masă petrecute în urmă cu un secol în această țară.

10/12/2021 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

UN ISTORIC BRITANIC ANALIZEAZĂ CAUZELE DESTRĂMĂRII ROMÂNIEI MARI


26 iunie 1940: Ultimatumul sovietic pentru cedarea Basarabiei. Cauzele  sfârșitului României Mari, indicate cu precizie chirurgicală de către un  jurnalist britanic | Istorie

Cauzele sfârșitului României Mari, sunt indicate cu precizie chirurgicală de către istoricul britanic Dennis Deletant, profesor de studii românești la Universitatea Georgetown și profesor emerit de studii românești la Școala UCL de studii slave și est-europene.

Pe 26 iunie 1940, Guvernul Regatului României primea prima notă ultimativă din partea reprezentanților URSS, în ceea ce privește cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord.

Iată textul trimis de ministrul de externe sovietic, Molotov:

„În anul 1918, România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica sovietică ucraineană.

Uniunea sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi.

Acum când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la Uniunea sovietică.

Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către URSS a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată în marea sa majoritate de Ucraina sovietică prin comunitatea sorții istorice cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională.

Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.

Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:

1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii sovietice Basarabia;

2. Să transmită Uniunii sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România.

Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.

Este de remarcat că nota ultimativă a sovieticilor nu are niciun fel de susținere în realitate, din mai multe motive. În primul rând, în Basarabia nu a existat niciodată o majoritate ucraineană și nici nu a avut vreo „unitate seculară” cu Ucraina.

Dimpotrivă, încă de la anexarea din 1812 de către Imperiul Rus, majoritatea etnică a fost mereu românească. Aceeași situație este valabilă și în cazul Bucovinei.

În al doilea rând, Basarabia și-a declarat independența în 1918 față de Republica Federativă Rusia. URSS a fost creată în 1922. Așadar, România nu putea să „desfacă” de la URSS Basarabia pentru simplul motiv că Rusia și/sau Uniunea Sovietică nu existau.

basarabia_1940

Dacă cineva trebuia să primească o compensație, acela era Regatul României, pentru cei 107 ani de ocupație rusească, nicidecum URSS.

Din păcate, Regatul României era prăbușit în interior, de facto, așa că nu a avut cine să răspundă cum se cuvine acestei note ultimative batjocoritoare din partea URSS.

Răspunsul părții române a fost după cum urmează:

Guvernul U.R.S.S. a adresat guvernului român o notă care a fost remisă la 26 iunie 1940, la ora 10 seara, de către excelența sa d-l Molotov, președintele Comisarilor Poporului și Uniunii Sovietice, comisar al poporului pentru afacerile străine, excelenței sale d-l Davidescu, ministrul României la Moscova.

Fiind însuflețit de aceeași dorință ca și guvernul sovietic de a vedea rezolvate prin mijloace pacifice toate chestiunile care ar putea să producă o neînțelegere între U.R.S.S. și România, guvernul regal declară că este gata să procedeze imediat și în spiritul cel mai larg la discuțiunea amicală și de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic.

În consecință, guvernul român cere guvernului sovietic să binevoiască a indica locul și data ce dorește să fixeze în acest scop.De îndată ce va fi primit un răspuns din partea guvernului sovietic, guvernul român își va desemna delegații și nădăjduiește că conversațiunile cu reprezentanții guvernului sovietic vor avea ca rezultat să creeze relațiuni trainice de bună înțelegere și prietenie între U.R.S.S. și România”.
Ce a urmat este deja istorie.

Cauzele acestei prăbușiri – în doar trei luni -, trebuie însă căutate în interior, nu în exterior. Cu alte cuvinte, ultimatumurile sovietice și dictatul german din august reprezintă efectele unei crize interne masive, care s-a manifestat prin distrugerea instituției Parlamentului, a credibilității partidelor și a oamenilor politici, aleși și plasarea puterii în mâinile unei singure persoane, sprijinită de instituțiile de forță.

Iată ce scria la 1 martie 1942, corespondentul lui „The Times” în România, Archie Gibson (sublinierile ne aparțin):

„Această situație în care se găsește România astăzi derivă dintr-o succesiune de evenimente care își au originea în decăderea sistemului parlamentar. Obosiți de convulsiile politice și confuzionati de succesul regimurilor totalitare în Germania și Italia, românii au renunțat de bună voie la libertățile lor, acordînd puteri nelimitate regelui Carol al II-lea prin plebiscitul din februarie 1938.

În ora fatală care a lovit România în iunie 1940, regele și-a aplecat capul în fața presiunii rusești, în timp ce un regim parlamentar, responsabil în fața electoratului, n-ar fi făcut probabil același lucru. Cedarea Basarabiei și Bucovinei a fost primul dintr-o serie de dezastre care a rupt coloana vertebrală a României și a tîrît-o în alianță cu Germania,o țară cu care ea nu avea nimic în comun.

Politicienii și presa de partid sînt primii de blamat pentru compromiterea sistemului parlamentar și pentru tîrîrea populației românești spre totalitarism, în Camera Deputaților și chiar în Senat reprezentanții națiunii n-au făcut altceva decît să se injurieze unul pe altul, iar uneori au ajuns la bătaie.

Principala preocupare a presei a fost să proclame cu glas tare bănuiala de corupție a miniștrilor, senatorilor și deputaților. Parlamentul și presa au reușit să creeze o falsă imagine a administrațiilor succesive prin exagerarea defectelor unor persoane care,deși departe de a fi ireproșabile, reușiseră totuși să facă ceva pentru țară”. (Conform Dennis Deletant, Studies in Romanian History, București, Editura Enciclopedică, 1991, p.243, recenzat de http://www.Timpul md.).

30/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: