VIITORUL UNIRII REPUBLICII MOLDOVA CU ROMÂNIA VĂZUT DIN PERSPECTIVA PREZENTULUI. O PĂRERE SUBIECTIVĂ

Despre Republica Moldova (și România) în anul 2023. Considerații subiective

În urma evenimentelor care au început să se întâmple de la finalul anului 2021 (momentul în care s-a pus problema iminenței unui atac al Rusiei asupra Ucrainei), a început să se vorbească din ce în ce mai des că „după Ucraina urmează Moldova”.

De atunci, numele Republicii Moldova revine aproape zilnic în presa românească și internațională în legătură cu războiul din Ucraina, iar în ultimele zile chiar mai mult decât până acum, constată istoricul Radu Mârza într-un articol publicat de https://www.contributors.ro.

Puțină istorie

Nu poate nimeni contesta faptul că multe secole, teritoriul de astăzi al Republicii Moldova a făcut parte dintr-un context cultural românesc. Poate cu excepția teritoriilor de dincolo de Nistru – dar și acolo e o discuție. Acest teritoriu a făcut parte din Țara Moldovei, fiind jumătatea ei răsăriteană. În acest context, teritoriul în discuție a avut parte de o istorie bogată și variată ca consecințe politice, etnice, lingvistice, culturale.

La 1813, Basarabia este ocupată de Imperiul Rusesc și rămâne parte a acestuia până la începutul anului 1918 când, ca o consecință a prăbușirii imperiului și a Primului Război Mondial, Basarabia se unește în mod legitim cu România și rămâne parte a acesteia până în vara anului 1940. În urma ultimatumului sovietic din 28 iunie 1940, Basarabia împreună cu Bucovina de Nord sunt cedate Uniunii Sovietice.

După un an, ca urmare a celebrului ordin dat de mareșalul Ion Antonescu, Români, vă ordon, treceți Prutul!, armata română – implicată în planul Barbarossa alături de Germania nazistă și aliații acesteia, trece Prutul și eliberează teritoriile ocupate de sovietici.

După marea bătălie de la Stalingrad, Armata Roșie preia inițiativa și contraatacă. România a pierdut, din nou, aceste teritorii care revin în componența U.R.S.S.

Tratatul de pace de la Paris din 1947 consfințește realitatea de pe teren. Basarabia devine, în mare parte, Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, în timp ce Bucovina de Nord este încorporată în R.S.S. Ucraineană.

În anii 1945-1991, procesul de rusificare început în secolul al XIX-lea este reluat și accelerat, odată cu procesul de comunizare și sovietizare.

În contextul prăbușirii U.R.S.S. și al unui surprinzător de viguros proces de redeșteptare a identității naționale românești, la 27 august 1991 Republica Moldova își proclamă independența, iar o zi mai târziu aceasta este recunoscută de România.

Au fost atunci voci care au observat graba cu care România regimului Iliescu a recunoscut independența Moldovei și care au atras atenția că această grabă nu a fost dictată de sentimente naționale românești, ci a fost un gest destinat să închidă practic orice viitor al reunificării.

Din anul 1991 și până acum, Republica Moldova este un stat independent, vecinul de răsărit al României. Un vecin cu care România are relații foarte bune. Din păcate, tranziția de la Pax sovietica la lumea democratică și prosperă a Europei este foarte lungă și dureroasă pentru Republica Moldova, dar drumul pe care aceasta îl urmează în prezent este încurajator.

De ce a fost necesar acest excurs istoric?

A fost necesar pentru a înțelege ce este astăzi Republica Moldova.

Câteva cifre: teritoriul de astăzi al Moldovei a fost, timp de cinci secole, parte a Țării Moldovei adică, așa cum arătam mai sus, parte dintr-un context cultural românesc. Apoi timp de un secol a fost gubernie a Imperiului Rusesc.

Apoi 22 de ani parte a României. Anii războiului nici nu merită luați în considerare ca „vremuri normale”.

A urmat aproape o jumătate de secol în care Basarabia a fost republică socialistă sovietică. În acest timp, populația ei a cunoscut o anumită dinamică. Ea a fost diversă și în epocile medievală și premodernă, dar în timpul secolului țarist s-a produs o puternică rusificare, făcută prin mijloace administrative și prin colonizări de populație rusofonă și de altă origine (mai… neașteptată, germană, chiar franceză etc.), aceasta din urmă motivată economic. Aceste colonizări au avut importante consecințe demografice, culturale și lingvistice.

Pe bună dreptate arăta Lucian Boia într-o carte despre Primul Război Mondial, contestată de mulți, că pentru Consiliul de Coroană care urma să decidă de partea cui să intre România în război în anul 1914, din punct de vedere național Basarabia ar fi fost o prioritate mai urgentă decât Transilvania, dar până la urmă intrarea în război a fost determinată de faptul că Rusia era aliată cu Anglia și Franța.

Între anii 1918-1940, elementul românesc s-a consolidat dincolo de Prut, dar după 1945 a suferit puternice lovituri din partea unei administrații sovietice care a practicat noi măsuri administrative de rusificare și mai ales a practicat deportări brutale de populație locală și a încurajat așezarea unor elemente străine, mai ales etnici ruși. Enclava Transnistria este un exemplu interesant din acest punct de vedere.

Prin cele de mai sus vreau să spus că, trecând secolele, teritoriul de astăzi al Republicii Moldova nu este un teritoriu ”înghețat”, monolitic, ideal din punct de vedere al elementului românesc, ci unul care a devenit mai divers, mai colorat din punct de vedere demografic și cultural. Unul în care elementul rus este puternic atât din punct de vedere etnic și lingvistic, cât și cultural și politic.

În general, societatea din Republica Moldova este – eu așa am înțeles lucrurile – una polarizată și complicată. Există persoane care susțin identitatea românească, altele care vorbesc românește (așa zicem noi), dar susțin că vorbesc moldovenește.

Există numeroși etnici ruși care trăiesc acolo deja de 50 de ani, poate de 150 de ani și se simt atașați de patria (?) lor (nimic anormal în asta). Există familii în care un soț se simte român și se uită la TVR sau TV Moldova, celălalt este și el român dar se uită la posturi TV rusești și nu vrea să audă de România, Uniunea Europeană și NATO.

Sunt, desigur, multe familii mixte, româno-ruse / moldoveano-ruse / româno-ucrainene etc. etc. Din acest punct de vedere, lucrurile sunt foarte foarte complicate și, în același timp, interesante.

O idee care revine periodic în spațiul românesc este aceea a unirii Republicii Moldova cu România.

La modul ideal, acest lucru ar fi fost posibil – eventual – prin 1991-1992 (vezi mai sus), dar atunci nu s-a dorit la nivel politic în nici una dintre țări și, mai ales, nu era posibil din motive geostrategice (opoziția Rusiei).

Apoi, mai este și problema spinoasă și greu de rezolvat a Transnistriei. În anii următori, România a intrat pe drumul integrării euro-atlantice, a devenit membră a NATO și a Uniunii Europene și, în acest cadru, unirea este imposibilă.

Câteva întrebări trebuie puse la rece

Cine vrea unirea? Vrea cineva unirea? Care ar fi avantajele ei și mai ales care ar fi dezavantajele?

Este un exercițiu de imaginație și de politică și de economie pe care este bine să-l facă fiecare dintre noi, dar mai ales entuziaștii. Repet, Republica Moldova nu este un ”teritoriu românesc” care din greșeală nu este acum parte a României, ci este un stat independent cu un profil etnic, cultural și lingvistic foarte complicat. Astăzi nu poți veni să fluturi lozinci idealiste ca și cum Republica Moldova este un uriaș covor roșu care abia așteaptă să se unească cu România. Din păcate, lucrurile nu sunt atât de simple și nu vor fi simple multă vreme.

În primul rând, ideea (idealistă a) unirii este doar una din cele câteva opțiuni politice pe care le are Republica Moldova. Așa cum arătam mai sus, mulți vorbitori de limbă română nu sunt nici ei pentru unire. (Este adevărat, și unioniștii și cei rezervați, ba chiar și vorbitorii de limbă rusă s-au grăbit să-și ia cetățenie românească și pașapoarte de Uniunea Europeană).

Nu poți construi – nici măcar la modul teoretic – un scenariu al unirii împreună cu un grup moldovean unionist care nu dispune de o majoritate convingătoare (sondajele de opinie vorbesc de-a lungul timpului de o susținere de 35-55%). Ultimul (cred) sondaj de opinie în această privință, dat publicității în decembrie 2022, vorbește despre 35% moldoveni care ar vota pentru și 47% împotrivă.

În România, susținerea pentru unire ar fi de 74%. La modul realist, sunt atât de mulți de ”dacă”, încât nici nu mai ajungem la argumente economice, politice sau culturale.

Dar în ambele țări discuția despre unire are o puternică notă de idealism. În acest moment, România și Republica Moldova nu se pot uni chiar dacă cele două țări ar dori 100% acest lucru, pentru că România este membră a UE și NATO. Paradoxal, tocmai aici se găsesc răspunsuri pozitive pentru cei care ar agrea această idee (vezi mai jos).

Apoi, mai este Rusia. Nu cred că sunt realiste (sper!) amenințările pe care tot felul de figuri încruntate de la Kremlin le adresează Moldovei, inclusiv în ultimele zile, dar realist este a nu trece cu vederea locuitorii vorbitori de limbă rusă, care nu sunt puțini și care nu sunt deloc seduși de ideea unirii cu România nici măcar dacă ar vedea în spatele acesteia Uniunea Europeană. Dimpotrivă.

Să nu ignorăm faptul că, în urma unei ipotetice uniri, România ar primi ”cadou” o minoritate rusă de câteva sute bune de mii de persoane, o minoritate ușor de manipulat, cu un mare potențial de coagulare și care nu ar avea nici un fel de sentimente pozitive pentru România, ci pentru fratele mai mare de la Răsărit.

Să nu uităm de Transnistria, care din punct de vedere teritorial este parte a Republicii Moldova, dar care din punct de vedere politic, militar și chiar și etnic și cultural este un teritoriu afiliat Rusiei. Faptul că Republica Moldova nu controlează acest teritoriu care este parte componentă a ei este o piedică importantă în fața oricăror sincere și lăudabile speranțe euro-atlantice.

Nu în ultimul rând, aspectele economice. În acest moment, Republica Moldova este în mare dificultate economică. Este mai mult consumator decât producător.

Este o țară subfinanțată cronic, are mari dificultăți în aprovizionarea cu electricitate și gaz, în schimb este un producător de vinuri și dulciuri de foarte bună calitate. Dar acest aspect pozitiv nu compensează nici pe departe problemele ei cronice.

Mai este și problema depopulării, o bună parte din forța de muncă activă și care ar putea să pună umărul la creșterea economică a țării și la progresul societății se găsește la muncă în străinătate. Dar, desigur, o guvernare de bună calitate ar putea schimba, pe termen mediu și lung, lucrurile.

Prin aceste ultime considerații nu vreau să se înțeleagă că „sunt vândut propagandei rusești” sau alte asemenea idei, ci pur-și-simplu că sunt realist în anul 2023 și nu idealist în vreun an 1859 sau 1918.

Trăim într-o lume reală…

… și nu într-o lume ideală a unei Românii Mari. Moștenirea politică, economică, culturală, chiar și militară a Uniunii Sovietice este una foarte greu de dus atât de către moștenitori (în cazul de față Republica Moldova), cât și de către vecinii binevoitori de la vest (România, Uniunea Europeană). Dar, așa cum arătam mai sus, o bună guvernare poate schimba radical lucrurile.

Pe lângă întrebările la rece, poate prea la rece formulate mai sus, trebuie să mărturisesc că de dincolo de Prut vin multe semne dătătoare de optimism. Apariția în politică a Maiei Sandu și faptul că a fost aleasă președinte a Republicii Moldova este un semnal extraordinar de pozitiv.

Apariția ei într-un spațiu care suferea de o anumită rigiditate este providențială (și spun asta având în general oroare de cuvintele mari). Este un om politic de o simplitate și cu o carismă pe care nu le găsești în România și cu o prestație de înaltă ținută. Faptul că Maia Sandu este președintele Republicii Moldova tocmai acum este un lucru extraordinar.

Fără să duc lucrurile în derizoriu, muzica (Zdob și Zdub, O-Zone), vinurile și bomboanele ”Bucuria” sunt și ei (ele), alături de Maia Sandu (și alți câțiva oameni politici moldoveni) niște ambasadori ai unui viitor normal, chiar optimist.

”Trenulețul” a lui Zdob și Zdub și frații Advahov este o melodie contagioasă prin ritmurile ei săltărețe și prin umorul pe care îl degajă, dar poate fi ”citită” și ca manifest politic.

Recent, un student al Facultății de Istorie și Filosofie de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj a fost premiat la Universitatea Central-Europeană din Viena pentru un referat despre ”Trenulețul” ca exemplu de diplomație culturală.

Există uniri și uniri

Unul din principiile pe care se construiește Europa noastră este prosperitatea. Nu doar prosperitatea noastră, a membrilor Uniunii Europene, ci și a vecinilor noștri – Republica Moldova, Ucraina și alte state. Așadar, în direcția prosperității trebuie să lucreze acei factori care privesc cu bunăvoință și cu sentimente naționale înspre Republica Moldova și primul lucru pe care ar trebui să-l facă, înainte de a se isteriza la TV, de a flutura tricoloruri și de a scrie cu spray lozinci pe ziduri, este să se întrebe: eu ce am făcut și ce pot să fac pentru Republica Moldova? Statul român și cetățenii săi pot ajuta în foarte multe feluri.

Dacă este să fie un viitor comun al României și al Republicii Moldova, acela este Uniunea Europeană, în care, încet-încet, punctele de frontieră cad și oamenii circulă liberi în căutarea unei vieți mai bune, în căutare de educație și locuri de muncă.

În urmă cu trei decenii, primii membri ai Uniunii Europene începeau să circule liber dintr-o țară într-alta. De când România este membră UE, cetățenii români circulă și ei liber prin țările Uniunii, deși rămâne în continuare neîmplinirea legată de Schengen.

De mai bine de zece ani, cetățeni români din Oradea sau Arad își cumpără case în primele sate de după frontiera cu Ungaria și se mută acolo, continuând să lucreze în România, iar elevii și studenții români frecventează licee și universități din alte țări membre. Libertatea și posibilitățile sunt neîngrădite (mai puțin controlul de frontieră de la Borș, Episcopia Bihor, Curtici și Nădlac) și cred cu toată tăria că acesta este viitorul care trebuie imaginat privind spre Prut.

Ar fi o unire mult mai deplină.

Publicitate

PREȘEDINTELE R.MOLDOVA, Maia Sandu, a susținut un discurs în fața Senatului de la Bucuresti, avertizând că pentru Rusia nu există nici limite, nici reguli în relațiile cu vecinii săi

Președintele Republicii Moldova, Maia Sandu, a susținut astăzi un discurs în Parlamentul României în care a atras atenția că pentru Rusia nu există nici limite, nici reguli. Concluzia Maiei Sandu: „Cu toții suntem în pericol”.

Ea a vorbit despre modul în care România a ajutat Chișinăul în ultimii ani, despre războiul care se apropie din ce în ce mai mult de teritoriul moldovean dar și despre crizele energetice exploatate de „corupții” care „încearcă să ne întoarcă din drumul european”.

Maia Sandu: Grupările criminale vor să ajungă la putere, iar Rusia să poată folosi ţara noastră în război.

„Războiul este tot mai aproape, rachetele rusești cad și pe pământul nostru, s-a întâmplat chiar ieri. Din cauza războiului trecem printr-o criză energetică majoră. Pentru consumatorii moldoveni tariful la gaze a crescut de șase ori în ultimul an. La fel de gravă e și situatia electricității. Asigurarea țării cu energie electrică este o provocare zilnică. După ce Rusia a bombardat rețelele ucrainene, Gazprom a redus la jumătatea volumul de gaz livrat Moldovei, iar livrarea de electricitate a devenit incertă.Cheltuielile pentru facturi ale unei familii s-au ridicat la 70-75% din veniturile ei. Această situație generează șantaj politic”, a spus Maia Sandu. 

„Războiul Rusiei împotriva Ucrainei este folosit de gruparea hoților din Republica Moldova care s-a solidarizat cu partidele pro-ruse și este gata să dea foc la țară pentru a scăpa de închisoare.

Republica Moldova alege să fie liberă şi să continue parcursul european indiferent de circumstanţe. Şi că noi ne asumăm preţul libertăţii. Şi atunci când cerem ajutor, nu o facem pentru un confort mai mare. Avem nevoie de ajutor să supravieţuim ca parte a lumii libere. Pentru şansa unei vieţi demne şi în pace acasă. Aceasta este miza. Un stat european la hotar cu România, care contribuie la pace şi securitate în regiune. Şi nu o societate în haos, violenţă, implicată în război”, a adăugat preşedintele Republicii Moldova.

Ar fi dramatic pentru Chişinău, arată ea, dar şi pentru România şi întreaga regiune ca Republica Moldova să fie reîntoarsă din drumul ei spre democraţie.

„Un drum pe care ni-l dorim cu ardoare, dar pe care mergem de prea mult timp. După ce ne-am eliberat de URSS, trei decenii am stagnat într-o zonă gri, a incertitudinii şi a sărăciei, conduşi de politicieni care serveau interesele proprii sau ale unor regimuri autoritare. Cetăţenii noştri nu mai vor să trăiască blocaţi în zona gri, fără şansa unei vieţi normale, viaţă pe care au văzut-o în ţări europene.

Vrem să fim o zonă a libertăţii şi a păcii. Şi sunt sigură că cetăţenii îşi vor aduce contribuţia la consolidarea Uniunii Europene. Apreciem ajutorul şi ştim să ne facem datoria de cetăţeni europeni. Moldova deja contribuie la o Europă mai puternică şi mai unită, participând activ la gestionarea efectelor războiului”, a mai spus Maia Sandu.

AMESTECUL RUSIEI în împiedicarea proclamării independenței R. Moldova: Eliberarea trădătorului separatist transnistrean Igor Smirnov

După colapsul Uniunii Sovietice, mai bine de două treimi dintre locuitorii fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti doreau o apropiere mai strânsă de România şi de țările occidentale, în vreme ce localnicii de la est de răul Nistru pledau pentru întărirea relațiilor cu Rusia şi Ucraina.

 Pe 2 septembrie 1990 a fost proclamată Republica Moldovenească Nistreană (RMN), iar la 25 august 1991 Sovietul suprem al RMN a adoptat declarația de independență a noii republici.

În decembrie 1990 mișcarea separatistă Gagauz Halkı („poporul găgăuz”), cu sprijinul tacit al autorităților centrale din Moscova, proclamă în raioanele Comrat, Ceadîr-Lunga și Vulcănești ale RSS Moldovenești așa-numita Republica Găgăuzia.

Pe 27 august 1991 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declarația de Independență a Republicii Moldova, al cărei teritoriu cuprindea și raioanele din stânga Nistrului.

Parlamentul moldovenesc a cerut guvernului URSS „să înceapă negocierile cu guvernul moldovenesc transnistrean cu privire la ocupația ilegală a Republicii Moldova și retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul moldovenesc”.

 Pe 2 martie 1992, Republica Moldova devenea membru ONU, ceea ce a condus la recunoașterea pe plan internațional a caracterului ilegal al auto-proclamatelor “republici” nistreană si găgăuză.

După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU , președintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva forțelor rebele care atacaseră posturi de poliție loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului.

În aceeaşi zi, Federaţia Rusă a început un război nedeclarat împotriva Republicii Moldova, operaţiile militare desfăşurându-se în estul statului.

Unităţile armatei a 14-a ruse s-au angajat activ în luptă, utilizând tancuri, maşini blindate, aruncătoare de mine, tunuri antitanc împotriva moldovenilor.

Rebelii, ajutați de trupele sovietice, și-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată.

În acele zile fierbinţi, R. Moldova nu avea o armată naţională şi nici efective militare cu care s-ar fi putut apăra. Frontul de luptă a fost sustinut de poliţişti şi de voluntari. 

Cine au fost  voluntarii si cine erau eroii care s-au ridicat din proprie voinţă în apărarea independenţei R. Moldova murind in anonimat?

Separatiştii de peste Nistru, conduşi de rusul Igor Smirnov, se pregăteau de război încă din 1989.

Tânărul stat R.Moldova a trimis pe front voluntari şi poliţişti  fără muniţie şi fara un echipament adecvat de lupta. 

„Aveam misiunea să culegem informaţii şi am ştiut că ei se înarmează. Ne-am trezit că începuse războiul, cu echipe de băieţi care-o făceau pe partizanii”, spunea  Alexandru Ganenco, colonelul de Securitate care a coordonat segmentul Râbniţa-Delacău din stânga Nistrului, în timpul războiului din 1992.

Pe 27 august 1991, în ziua în care la Chișinău trebuia să aibă loc Marea Adunare Națională și să fie proclamată Independența R. Moldova, colonelul Panteleev a fost chemat de urgență la ministrul Costaș care i-a înmânat ordonanța de arest în care era scris că Smirnov a săvârșit crima prevăzută de art. 67 Cod Penal de atunci, a întreprins acțiuni de dezmembrare a teritoriului R. Moldova, motiv pentru care trebuia să fie arestat.

La acel moment, MAI avea informații că Smirnov era plecat la Kiev ca să ceară de la conducerea Ucrainei ca Transnistria să fie primită în componența acestei țări ca o republică autonomă separată.

Ca să nu atrag atenția mi-am luat doi carabinieri înarmați, mi-am luat și eu arma din dotare, ne-am urcat în mașină și am plecat în Kiev să-l căutăm”, își amintea colonelul Chiril Panteleev.

Pentru că echipa operativă nu știa unde se ascunde separatistul nistrean, locotenent- colonelul a apelat la ministrul de Interne al Ucrainei.

„Și în Ucraina erau atunci tulburări în masă. Pe ministru nu l-am găsit, am dat peste prim-viceministrul, general-locotenentul Berdov, care i-a spus: „Fiule, cară-te acasă, că altfel te arestăm”.

Am mai avut tentative să le cer ajutorul, dar n-au vrut să mă ajute”, povestește colonelul, subliniind faptul că ulterior, din această cauză, autoritățile ucrainene au intentat un dosar penal pe numele lui, a fost persecutat el și familia sa și a fost pus sub urmărire penală de către Procuratura Generală a Ucrainei.

Incontestabil, capturarea în plină stradă a lui Igor Smirnov (foto) de sub nasul KGB-ului sovietic, a fost una dintre cele mai reuşite operaţiuni ale Ministerului Afacerilor Interne din Republica Moldova, din întreaga existenţă a acestei instituţii.

Reţinerealui Smirnov a fost efectuată fără implica­rea forţelor securităţii statului moldovean.

După arestarea separatistului nr. 1, agitaţia din presă în jurul arestării transnistrenilor s-a amplificat şi mai mult.

Liderul separatist transnistrean Mărăcuţă l-a sunat noaptea pe Snegur. La revendicările acestuia, preşedin­tele a răspuns demn, afirmând: „Dumneavoastră aţi dormit liniştit prea mult timp!“.

Această frază ar fi putut să devină istorică, dacă Smirnov nu ar fi fost eliberat.

În Tiraspolul separatist decapitat s-a instalat panica. S-a înregistrat un val masiv de ştiri din partea presei simpatizante moscovite şi ucrainene, care şi aşa era sub arm­e: Chişinăul a fost acuzat de „fărădelegi“ şi că ar practica „cele mai rele tradiţii ale represiunilor din anii ’30“.

Toate acestea aveau un singur scop – eliberarea lui Smirnov. 

Forţele Tiraspolului au încercat, ca răz­bunare, să-i prindă pe toţi participanţii la operaţiunea de capturare a lui Smirnov. Cei implicaţi în operaţiunea de arestare a liderilor separatişti nici acum nu doresc să facă publice detaliile acelor evenimente, după ce au fost ameninţaţi de multe ori.

Chiril Panteleev, conducătorul strălucitei acțiuni de capturarea trădătorului Smirnov la Kiev, a făcut obiectul unei tentative de răpire, iar membrii familiei sale au fost supuşi presiunilor…

Moscova a înţeles că, pentru prima dată după puci, Chişinăul avea şansa de a opri procesul care începuse la mijlocul anului 1989, când URSS i-a susţinut pe separatiştii din Transnistria.

Condamnarea lui Smirnov ar fi fost o lecţie şi pentru ceilalţi. Doritorii de „separatizm“ ar fi fost repede nevoiţi să „ascundă coada între picioare“. Foarte mulţi s-ar fi răzgândit să se joace „de-a separatizmul“ dacă ar fi realizat că Repu­blica Moldova era capabilă să îşi apere statalitatea şi integritatea. nu este exclus ca acest conflict să fi luat o cu totul altă întorsătură. Dar, vai, politi­cienii au cedat în faţa Moscovei, ca nişte copii speriaţi!

  La 1 octombrie, după negocieri îndelungate, Smirnov, la fel ca şi ceilalţi lideri ai separatiştilor, a fost eliberat cu obligaţia scrisă de a nu părăsi localitatea şi, sub cuvânt de onoare, că nu va mai face politică.

După mulţi ani, în 2010, la întâlnirea deputaţilor Parlamentului ’90, deputatul Slabu i-a pus o întrebare lui Snegur: ”De ce a fost eliberat Smirnov, de ce nu a fost tras la răspundere conform legii, pentru dez­membrarea ţării, de ce nu a fost deferit justiţiei?”

Răspunsul lui Snegur a fost următorul: „nu am luat de unul singur această decizie, ea a fost luată în co­lectiv“.

Cine anume a luat decizia absurdă şi criminală, ce co­lectiv anume nu se ştie nici în ziua de azi….

La şedinţa Guvernului Muravschi din toamna anului 1991, când, la insistenţa delegaţiilor Moscovei şi ai Transnistriei a fost acceptat memorandumul de reglementare a situaţiei și de eliberare a lui Smirnov şi a altor lideri separatişti, documentul a fost semnat în numele Parlamentului Moldovei, de vicepreşedintele Par­lamentului, Ion Hadârcă, de preşedintele Comisiei parlamentare, Victor Berlinschi, și în numele guvernului,de prim-ministrul Valeriu Muravschi.

Acestea au fost persoanele care au intervenit cel mai mult în favoarea lui Smirnov şi au fost primii care au susţinut planul semnării unui acord de pace între Parlamentul Moldovei şi Sovietul Suprem al Federaţiei Ruse, în care se menţiona clar că Smirnov va fi lăsat în libertate, la Tiraspol.

Ce a fost asta? Naivitate, sau un anume inte­res?

Voluntarii moldoveni au fost instruiţi sumar şi încadraţi în grupurile coordonate de Ministerul Securităţii din R.Moldova: Burunducii, Scorpionii, Răzeşii şi Dacii.

Toate grupurile au acţionat în zona Dubăsari și numărau circa 600 de oameni.

În anul 1992, miliția Republicii Moldova a dus un război dur de apărare a Transnistriei împotriva rușilor, care, cu sprijinul voluntarilor ucraineni, au ucis peste 1000 de moldoveni.

Partizanii moldoveni, numiți ”Burunducii, Scorpionii, Răzeşii şi Dacii, au purtat greul luptelor pentru ca Transnistria să rămână un teritoriu românesc în cadrul Republicii Moldova. Din păcate Chișinăul, la presiunea Moscovei și în apaluzele voluntarilor ucraineni, aliați cu armata rusă, și-a retras forțele armate de la Tiraspol.

O parte din burunducii români, antrenați încă din primăvara lui 1989 de cadre ale DSS-ului din România care militau pentru anularea pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, au fost masacrați de armata ruso-ucraineană unită din Transnistria, teritoriul românesc care făcea și face parte din Republica Moldova.

Chișinăul poate trece legal la anihilarea regimului separatist și neconstituțional de la Tiraspol, doar bazându-se pe armata Republicii Moldova și pe sprijinul Armatei Române, care are datoria morală, ca membră NATO și UE, de a apăra democrația, drepturile, libertățile și identitatea românilor din R.Moldova și din Transnistria, conform normelor europene.

La acea dată în R.Moldova nu exista Ministerul Apărării, rolul lui fiind îndeplinit de aceşti combatanţi, care au luat de bunăvoie arma în mână, precum şi de poliţiştii aduşi din toată ţara

 Fostul ministru de interne din acea perioadă, generalul Ion Costaş, a evidenţiat greutăţile tânărului stat moldovean care, neavând armată, s-a apărat de agresiune cu poliţişti şi voluntari.

 In fotografie presedintele de atunci Mircea Snegur si generalul Ioan Costas. 

“Noi n-am avut armată naţională. Noi am avut nişte TAB-uri şi acelea le-am primit în ’91, le-am primit în eşaloane care ni le-au trimis din România, le-am primit aici.

Generalul Spiroiu, a fost omul care şi-a asumat răspunderea respectivă.

Sigur cu consimţământul domnului Iliescu, că am fost şi la domnul Iliescu atunci.

De tancuri nu se vorbeşte nici până în ziua de astăzi. Noi eram cu beţele şi cu curajul pe care îl avem şi am încercat să apărăm integritatea teritorială şi libertatea acestui popor, care se numeşte român”.

 În urma războiului, partea de est a Moldovei aflată sub protecția deschisă a Rusiei şi-a declarat independența, sub denumirea de Republica Moldoveneasca Transnistria, rămînând  nerecunoscută oficial de statele lumii, până în zilele noastre.

Forțele loiale R. Moldova au pierdut în luptele din anii nouăzeci, aproape 300 de combatanți, alte sute fiind răniți.

Conform informațiilor existente, separatiștii transnistreni susținuți de Federație Rusă au pierdut în lupte 1200 de oameni.

Moarte cotropitorilor

Moarte canibalilor români

La 21 iulie 1992 Republica Moldova și Federația Rusă au semnată o Convenție cu privire la „principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova”.

Practic, Conducerea Moldovei fără să se consulte cu Parlamentul, Guvernul și partidele politice din acea vreme, personal Președintele Mircea Snegur, care a negociat și semnat la Moscova la 21 iulie 1992, împreună cu președintele Rusiei, Boris Elțin, un armistițiu de încetare a războiului, au renunțat pas cu pas la toate cuceririle dobândite cu mari jertfe de sânge de combatanții războiului de la Nistru.

Foto: Președintele R.Moldova, Mircea Snegur și președintele rus Boris Elțîn , schimbă documentele privind încetarea ostilităților din Transnistria

Prin acest act de trădare, Mircea Snegur a cedat din teritoriul Republicii Moldova partea dreaptă a Nistrului, cetatea și oraşul medieval Tighina și alte localități între care: Gâsca, Copanca și Chițcani.

Incompetența, lașitatea și trădarea din partea unor ofițeri cu grade și funcții înalte în conducerea armateiîntre care se aflau: Şeful de stat major generalul Pavel Creangă, locțiitor al ministrului apărării Tudor Dabija-Cazacu, col. Anatolie Cociug, col. Grama, Știrbu, Parinov, nu se pot uita, pentru că acțiunile militare organizate de ei au dus la mari pierderi de vieți omenești.

Chiar și după încetarea focului, Rusia a continuat să ofere regimului separatist sprijin militar, politic și economic, permițându-i să supraviețuiască și conferindu-i un anumit grad de autonomie față de R. Moldova.

Generalul Lebed, comandantul Grupului Operațional Rus (”ROG”), fosta Armată a 14-a, începând cu iunie 1992, a amenințat că armata sa ar putea să ajungă la București în două ore.

După mai mult de trei decenii de la tragicele evenimente petrecute pe Nistru, OSCE are de foarte mulți ani o misiune de observatori la fața locului și încearcă să ghideze negocierile privind rezolvarea conflictului.

Trupele ruse staționează în continuare pe teritoriul R.Moldova, în pofida obligațiilor asumate de Rusia la summit-urile OSCE din 1999 și 2001, prin care se angaja să-și retragă trupele și armamentul din zona până în anul 2002.

SĂ NU ȘTIE VLADIMIR PUTIN ÎN CE AN NE AFLĂM ?