CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Mihai Eminescu,românul absolut : “UNIREA ROMÂNIMEI… E VISUL MEU DE FIER!”

Harta Scolastică a Daciei și României Mari de Grigore Bejan, Serviciul Cartografic al Armatei, 1919 – Sursa: Biblioteca Academiei Române / Mihai-Eminescu.Ro.

„Ideia naţională la dânsul era imaginea cea mai sfântă a cugetării.” – Dimitrie Laurian, ziarist la „România liberă” și membru al Societății „Carpaţii”, la înmormânarea camaradului său, Mihai Eminescu, “carpatin” din organizația dedicată unirii tuturor provinciilor românești în “Dacia Mare”, înființată la 24 ianuarie 1882.

„Prin nouri sparţi, prin umbra a oamenilor cari

Frământă lumea ‘ntreagă în visele lor mari,

Eu văd o stâncă albă, o stâncă de argint

Lucind prin veacuri negre, prin moarte mări lucind,

Lucind peste morminte cu faţa ei senină

Şi văd ca’n lumea asta fui umbra-i de lumină;

Acea stâncă sublimă ce stă cu capu’n cer

E-unirea Românimei… E visul meu de fier

Ce l-am visat o viaţa făr’ să-l pot ridica.

Azi sufletu-mi înceată, se stinge viaţa mea,

Dar las o moştenire ce-am scris-o cu-al meu sânge,

Las Românimii toate grozavul frumos vis

Ca’n fruntea ei senină etern să stee scris!

Ridic cupa de aur în sânta pomenire

Celui ce priceput-a înalta lui menire!”

Eminescu, Mira, Ms. Ac. Rom 2254 fol. 71 v.

Harta Scolastică a Daciei și României Mari de Grigore Bejan, Serviciul Cartografic al Armatei, 1919 – Sursa: Biblioteca Academiei Române, din colecția lui Nicolae Iorga.

Eminescu pentru Marea Unire, Biserică și Catedrală

Câteva citate din publicistică:

Românii au nenorocirea de a nu avea încredere în puterile lor proprie; noi nu ne-am convins încă cumcă: puterea şi mântuirea noastră în noi este! (În Unire e tăria – Federatiunea, 1870)

“Aşadar biserica şi şcoala, atâta cer românii din Austro-Ungaria pe sama lor, şi prin aceasta şi-au cerut păstrarea naţionalităţii şi nimic mai mult. (…) Dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin” (Curierul de Iassi, 1876).

“Noi înşine, în marea capitală a României, a cărei populaţie ar ajunge curând la un sfert de milion, nu avem o singură catedrală, o singură zidire religioasă acătării. Lucrul se explică prin împrejurarea că Bucureştii sunt un oraş relativ nou şi că n-au fost totdauna capitală. Credem însă că, daca, cu autorizarea Corpurilor legiuitoare, s-ar putea face escepţie de la absoluta prohibiţiune a loteriilor în ţara noastră, această escepţie ar putea să se facă cel mult în favorul bisericei statului.” (Timpul, 1881)

“A fi bun român nu e un merit (…) ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care este moştenirea esclusivă şi istorică a neamului românesc”. (Timpul, 1881)

“Dacă ca naţiune ni s-a luat exerciţiul drepturilor politice în stat, până şi dreptul de-a ne apăra limba şi cultura naţională, totuşi noi românii formăm încă o societate religioasă, formăm încă o biserică naţională şi, ca societate religioasă, ca biserică ortodoxă română, suntem un cor destul de matur şi de compact pentru a ne împotrivi la orice tendinţe, care ar jigni libertatea conştiinţei şi cultura noastră naţională”. (Timpul, 1882)

“Dispreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie.” (Timpul, 1882)

“Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice?” (Timpul, 1882)

“Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit; aceasta o simţim noi înşine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim şi, dacă dinastia va împărtăşi direcţia de mişcare a poporului românesc, o vom şi face. 

Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în ţara noastră, când e vorba de legea părinţilor noştri, care ne leagă de Orient, şi de aspiraţiunile noastre, care ne leagă de Occident şi pe cari sperăm a le vedea întrupate în dinastie, vrăjmaşii, oricari ar fi ei, ne vor găsi uniţi şi tot atât de tari în hotărârile noastre ca şi în trecut.” (Timpul, 1883)

Sursa: http://www.mihai-eminescu.ro

 

16/06/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Demontarea unei mari și nerușinate minciuni istorice, aceea că românii din Transilvania și Banat trăiau în regatul maghiar și în imperiul austriac în mare prosperitate, iar unirea cu România a dus la decăderea celor două provincii

  

  „Iar a tăcea și lașii știu! Toți morții tac! Dar cine-i viu Să râdă! Bunii râd și cad!” (George […]

 

 

 

 

101 ani de România, mai mult decât 1000 de ani de regate și imperii 

 

 

 

 

„Iar a tăcea și lașii știu!
Toți morții tac! Dar cine-i viu
Să râdă! Bunii râd și cad!”


(George Cosbuc – Decebal către popor)

 

 

De 101 ani, românii sunt otrăviți zi de zi cu o mare minciună istorică, aceea că în Transilvania și Banat, trăiau în mare prosperitate în imperiul habsburgic sau în regatul maghiar, iar unirea cu România a dus la decăderea celor doua provincii.

Realitatea cifrelor este cu totul alta: Transilvania și Banatul erau o periferie săracă a imperiului austriac și apoi, între 1867-1918, o periferie și mai săracă a regatului ungar.

Pentru cei care împraștie și azi cu obrăznicie mitul imperiului civilizator avem, mai jos, un tabel cu nivelurile PIB/locuitor din toate provinciile blestematului imperiu:

 

 

 

 

 

 

Sursa: Regional Income Dispersion and Market Potential in the Late Nineteenth Century Hapsburg Empire, Max Stephan Schulze, © Max-Stephan Schulze, London School of Economics. November 2007. (Click pe imagine pentru mărire!)

 

Să spunem și cifrele, pentru a nu rămâne nicio umbră de îndoială: 

 

PIB/locuitor în Transilvania era, la 1910, 1.632 dolari (1990), în vreme ce Austria de Jos avea 3.780 dolari, Boemia 2.782, malul stâng al Dunării 1.900 dolari, malul drept al Dunării 1.878 dolari, bazinul Dunării și al Tisei 2.521 dolari, Austria avea o medie de 2.334 dolariUngaria avea 1.887 dolari media, iar media imperiului era de 2.164 dolari.

 Mai sărace decât Transilvania erau doar Galiția, Dalmația, Bucovina (provincii imperiale) și Croația-Slavonia (parte a regatului maghiar).

În ciuda tuturor minciunilor care ne mânjesc ochii și urechile de zeci de ani, Transilvania și Banatul s-au dezvoltat în timpul și datorită administrației romanești, în ultimii 101 de ani. 

Iată unde ne aflam astăzi:

Ungaria are trei macro-regiuni:

 

 

  1. a) Kozep-Magyarorszag-Centru, cuprinzând regiunile Budapesta și Pesta

  2. b) Dunantul-Transdanubia, cuprinzând regiunile Kozep-Dunantul- Transdanubia Centrala, Nyugat-Dunantul- Transdanubia vestică și Del-Dunantul- Transdanubia sudică

  3. c) Eszak es Alfold- Marea campie si Nordul, cuprinzând regiunile Eszak-Magyarorszag- Nordul Ungariei, Eszak-Alfold- Nordul marii câmpii și Del-Alfold- Sudul marii câmpii.

 

 

Sursa: Extrase din Eurostat (Click pe imagine pentru mărire!)

 

 

 

 

 

 

 

Transilvania de azi este împărțită în două regiuni de dezvoltare: Centru și Nord-Vest, iar Banatul se află în regiunea Vest.Ce constatăm? 

Nivelul de performanță economică este clar superior în toată Transilvania față de partea de est a Ungariei, față de partea de sud și față de regiunea din jurul capitalei Budapesta (adică față de trei sferturi de Ungaria): dacă regiunea Centru are un PIB/locuitor (metodologia PPS – standardul puterii de cumpărare) de 60% din media UE, iar regiunea Nord-Vest are un PIB/locuitor (PPS) de 56% din media UE, macro-regiunea Eszak es Alfold (estul Ungariei, practic) are un PIB/locuitor (PPS) de numai 45% din media UE (regiunea Eszak-Magyarorszag- 46%, Eszak-Alfold- 43% si Del-Alfold – 48%).

Ba chiar și regiunea Pesta din jurul Budapestei se află sub nivelul Transilvaniei (53 % din media UE -PIB/locuitor pentru maghiarii de aici)!

Banatul românesc (regiunea Vest), cu un PIB/locuitor (PPS) de 67% din media UE, depășește, cu atât mai mult, toate aceste regiuni maghiare.

De fapt, în afară de regiunea Kozep-Magyarorszag din jurul capitalei (care include Budapesta) cu un PIB/locuitor (PPS) de 104% din media UE și de regiunile de la graniță cu Austria, Kozep-Dunantul și Nyugat-Dunantul – 63%, respectiv 72%, restul Ungariei nu atinge nivelul de dezvoltare din Transilvania și Banat! 

Orașele Transilvaniei și Banatului erau niște biete orașele de provincie pe vremea imperiului austriac și a regatului maghiar, iar modul cum arată astăzi se datorează covârșitor ultimei sute de ani. 

Iată cum arată lista marilor orașe din regatul Ungariei, confrom recensământului de la 1910

(sursa: Kogutowicz Karoly, Hermann Gyozo: Zsebatlasz: Naptarral eș statisztikai adatokkal az 1914. evre. Magyar Foldrajzi Intezet R. T., Budapest 1913) și ce au ajuns astăzi acele orașe:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La 1910, cel mai dezvoltat oraș din Transilvania și Banat, Timișoara, nu se afla printre primele 20 din imperiu, iar Clujul nu era printre primele 40.

În cei 101 ani de administrație românească, toate cele patru orașe transilvănene din tabelul de mai sus au crescut puternic: Clujul a crescut de 5 ori, Oradea de aproape 4 ori, Aradul de peste 3 ori și Timișoara de aproape 5 ori.

Trei din ele (mai puțin Aradul) depășesc Debrecen-ul (al doilea oraș maghiar astăzi) ca populație, economie, influență, recunoaștere internațională.Toate patru depășesc Szeged-ul din toate punctele de vedere.

Nemaipunând la socoteală că și Brașovul are aproape 300.000 locuitori (290.167, mai exact), crescând de 6 ori ca mărime în ultima sută de ani.

Clujul și Timișoara sunt astăzi mari centre universitare și economice, indicatorul PIB/locuitor aici fiind depășit, în Ungaria, doar de capitala Budapesta. Oradea și Aradul au o putere economică similară Clujului și Timișoarei.

În Transilvania și Banat, România a construit 8 aeroporturi (Cluj, Timișoara, Arad, Satu-Mare, Baia-Mare, Târgu-Mureș, Sibiu, Oradea).

În toată Ungaria sunt 9 aeroporturi.Trăgând linie, putem concluziona că Transilvania și Banatul s-au dezvoltat în ultima sută de ani, de la niște provincii îndepărtate și sărace ale imperiului habsburgic sau ale regatului maghiar, la un nivel pe care majoritatea teritoriului maghiar doar îl visează; prăfuitele orașele ardelene de la 1910 au devenit astăzi metropole europene, cum în Ungaria nu există, cu mari universități, cu economie dezvoltată și cu recunoaștere internațională.

Szeged și Debrecen, perlele regatului maghiar de odinioară, sunt azi niște orașe de talie medie, fără strălucire și cu iz provincial, care nu ar avea loc printre primele 10 orașe românești. De ce? Simplu: pentru că în Ungaria, Budapesta sufocă totul în jur.

Kozep-Magyarorszag, zona din jurul capitalei maghiare concentrează jumătate din economia țării vecine, pe când la noi regiunea București-Ilfov abia deține 27% din economia țării.

 Și se mai plânge UDMR-ul că România este un stat ultra-centralizat, în care toate resursele se strâng la București!

Cât de ridicole par astfel de lamentări, când ne uităm la cifrePentru a înțelege exact ce drum s-a parcurs din 1918 încoace îi sfătuiesc călduros pe toți criticii administrației românești din Ardeal să facă un drum până în Bistrița-Năsăud. În anul 1910, aici era cel mai sărac colț al regatului maghiar. 

Statisticile de atunci (recensământul imperial) ne arată aici o zonă nedezvoltata, puțin populată, lipsită de viață culturală reală, un loc unde urbanitatea nu era deloc marcantă.

Mai puțin de o șesime din populație locuia în orașe. Bistrița era un târgușor cu abia puțin peste 13.000 locuitori.

Astăzi, Bistrița-Năsăud a rămas un județ mic, muntos, cu o populație de mai puțin de 330.000 de locuitori, unul dintre puținele județe transilvane fără aeroport, fără vreo mare companie, lipit de Carpați. Nicio autostradă nu trece pe acolo, niciun proiect de autostradă nu trece pe acolo.

Nicio magistrală feroviara importantă. Singurul dar mare pe care Dumnezeu l-a făcut bistrițenilor este frumusețea ireală a lacului Colibița.

Cu toate acestea, drumurile sunt impecabile, iar municipiul Bistrița este unul dintre cele mai curate și mai bine îngrijite orașe din România. Plâng unii după gospodarii sași care au plecat din orașele bistrițene?

Duceți-va să vedeți ce au făcut gospodarii români: toate fațadele clădirilor istorice arată impecabil și blocurile lucesc de curățenie, spații verzi aerisite, îngrijite, monumente istorice refăcute, o sumedenie de fabrici, mai mici sau mai mari, dezvoltate de zeci de antreprenori.

Clădirile publice sunt toate refăcute, splendid renovate.Bistrița este, astăzi, un oraș de peste 93.000 locuitori (sursă: Timponline.ro) în care nu simți niciun moment provincia. Viața culturală există din plin și nu e deloc formală.

Două lucruri fac din Bistrița o experiență excepțională.

Dintre multele monumente istorice care astăzi sclipesc a nou, se remarcă Palatul Culturii, fosta „Casa asociației meseriașilor din Bistrița” (în germană Bistritzer Gewerbeverein), un palat somptuos care găzduiește o sală de spectacole superbă, decorata cu un candelabru imens și săli de concerte de cameră pline de mici formații care repetă într-un entuziasm care numai provincial nu este.

Aici au loc spectacole de teatru sau concerte, inclusiv cele ale artiștilor locali. Clădirea este spectaculoasă nu datorită arhitecturii, ci datorită unei efervescențe culturale incredibile, care nu ar fi fost niciodată posibilă la periferia unui imperiu arogant, dar decadent.

Pe de altă parte, modernitatea se arată din plin în clădirea spitalului județean de urgență: totul este nou, aparatura este de ultima generație, cele trei blocuri operatorii sunt întru totul contemporane și, lucrul cel mai important, aici s-au mutat de la Cluj 40 de medici în floarea vârstei, care s-au simțit imediat prețuiți.

Un simbol al unei Românii europene, integrate și dezvoltate, acest spital incredibil de nou și de bine pus la punct, unul dintre cele mai bine refăcute și dotate spitale din țara.Așa arată astăzi locul cel mai sărac din regatul maghiar de acum 101 ani!

Un oraș în care nu o să vezi niciun cerșetor. Un județ de talie medie, cu viață culturală, cu industrie electronică și electrotehnică, cu un spital de mileniul III și cu o comunitate de antreprenori și de gospodari de toată isprava.

 Un succes al României moderne de care vorbim prea puțin. Periferia mică și sărăcăcioasă a regatului Sfântului Ștefan s-a transformat, după 101 ani, într-un mod impresionant.

Așa arată, oare, un loc supus unei administrații balcanizate și super-centralizate, cum o numesc unii? 

Câți dintre noi ne mai întrebăm cum ar fi arătat acest loc dacă rămânea în afară României, într-un stat străin și indiferent cu provinciile de graniță?

Și dacă tot vorbim de Bistrița-Năsăud, să nu uităm că, acum 101 ani, unii dintre cei mai importanți români veneau de aici: Andrei Mureșan, Liviu Rebreanu, cel mai influent și mai „European” prozator român și George Coșbuc, unul dintre cei doi mari poeți ardeleni de dinainte de Unire, pe nedrept minimalizați de dictatura minților înguste.

Ultimii doi, membri ai Academiei Române.

Cel care ne-a lăsat cea mai expresivă traducere a „Divinei Comedii”, Coșbuc, ar trebui recitit de sute de ori în ziua de astăzi.

Închei cu un exemplu: tulburătoarele versuri din „Decebal către popor”, o poezie scrisă în 1896 pentru a fi rostită (măcar în gând) de fiecare român.

O poezie pe care unii o ocolesc cu grijă, de fiecare data când ar trebui s-o recitesca.

Cei care s-au obișnuit să își câștige liniștiți salariile și pensiile tăcând în două-trei limbi străine, s-ar putea cutremura dacă ar auzi pe cineva șoptindu-le la ureche:

 

„Ei sunt români! Și ce mai sunt?

Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,
Zamolxe, c-un întreg popor
De zei, i-am întreba: ce vor?
Și nu le-am da nici lor pământ
Căci ei au cerul lor!”                                                                                     

Eu nu mai am nimic de spus!
Voi braţele jurând le-aţi pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lângă noi!”

 

 

 

Citiți și:

Contrar propagandei secesioniste mincinoase: Înainte de 1918, Regatul României era mai prosper decât Ardealul și Banatul austro-ungare!

 

(I)Contrar propagandei secesioniste mincinoase: Înainte de 1918, Regatul României era mai prosper decât Ardealul austro-ungar!

(II)Contrar propagandei secesioniste mincinoase: Înainte de 1918, Regatul României era mai prosper decât Ardealul austro-ungar!

(III) Contrar propagandei secesioniste mincinoase: Înainte de 1918, Regatul României era mai prosper decât Ardealul austro-ungar!  

 

 

 

 

 

Surse:

  Petrișor PEIU,  http://www.rgnpress.ro/rgn_18/categorii/analize-interviuri/31964-prof-petrisor-peiu-101-ani-de-romania-mai-mult-decat-1000-de-ani-de-regate-si-imperii.html

http://www.justitiarul.ro/101-ani-de-romania-mai-mult-decat-1000-de-ani-de-regate-si-imperii/

 

 

 

 

 

 

 

Petrişor Gabriel Peiu este doctor al Universităţii Politehnica din Bucureşti (1996), şef de lucrări la aceeaşi instituţie; a fost consilier al Primului Ministru Radu Vasile (1998-1999) şi al Primului Ministru Adrian Năstase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) şi vicepreşedinte al Agenţiei pentru Investiţii Străine (2003-2004); preşedinte al Sidex Galaţi (1999-2000) şi administrator al Romtelecom (1997-2000), Omniasig (1999-2001) şi Electroputere (2004-2005).Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundației Universitare a Mării Negre (FUMN).

09/12/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ISTORIA DIN CULISELE ISTORIEI. 1919 – O surprinzătoare ofertă maghiară înaintată liderilor români!

  Moment istoric puțin cunoscut: Surprinzătoarea ofertă maghiară către liderii români! „Numai cu concursul Dvs. putem să ne salvăm țara […]

Foto: 1919 – Armata Română a eliberat Budapesta de comunişti

 

Ungurii le-au mulțumit românilor că i-au scăpat de comunism ocupând în 1919 Budapesta.

Un moment istoric puțin cunoscut: O surprinzătoare ofertă maghiară către liderii români!

Numai cu concursul Dvs. putem să ne salvăm țara și să se restabilească pacea și ordinea în Europa!” „Intrând în Budapesta, Românii au adus un serviciu imens atât Ungariei cât și lumii întregi! (…) România poate contribui enorm la ridicarea Țării mele și țara mea va ști, la momentul cuvenit, să-și reamintească de  serviciile care i-au fost aduse!…” 

Prof. Timotei Ursu, membru al Academiei Oamenilor de Știință din Româniaa făcut o Comunicare la simpozionul din  Iunie 2019, de la New York

„ISTORIA DIN CULISELE ISTORIEI…”

 

Subiectul acestei comunicări – pe care acum, în imposibilitate de a o prezenta personal, o încredințez spre lectură criticului și istoricului literar Mircea Nicolae Rusu – l-am mai oferit istoriografiei românești (în premieră absolută) tratat în revista „FOAIA” din Long Island, New York, acum două decenii.  

Fie datorită circulației restrânse a revistei, fie superficialității cu care unii priveau revistele „din diaspora românească”, se pare că prea puțini au accesat și reținut datele – de acută actualitate – culese de mine în Spania, în 1986, din cartea – (publicată în 1957 în colecția „DESTIN” de la Madrid și inexistentă în România) – scrisă de  N. P. Comnen, fost atașat cultural în Elveția și mai  apoi ministru de externe al României.

N. P. Comnen a fost unul din importantele „personaje din culisele vremii”, în subsolul acțiunilor care au premers semnarea Conferinței de Pace de la Paris și a Tratatului („de la Trianon”), 1919-1920.

Datele oferite de „atașatul” N. P. Comnen ne fac să ne întrebăm dacă actualele tensiuni relaționale cu vecina noastră de la West și cu o bună parte a minorității maghiare din România,  n-ar fi fost altfel ursite  cu un secol în urmă?!..

Pentru a pune în pagină memoriile autorului, rememorăm configurația istorică a momentului. Grație solidului front de opinie anti-austroungară din România și mulțumită unei surprinzătoare (pentru unii!) atitudini pro-Antanta a României Regelui Ferdinand I, după inițiale contacte cu membrii Antantei (coaliția militară opusă grupării Germano-Austroungare), ba chiar cu Rusia țaristă alături, primind asigurări ale unei opinii favorabile reunificării tuturor teritoriilor etnice românești, plus promisiuni ferme de ajutor militar, s-a convenit ca România  să intre în război împotriva Puterilor Centrale „la momentul necesar”. Momentul s-a dovedit a fi anul 1916.

Elevii învață, în școli, că Primul Război Mondial s-a întins între 1914-1918. Fals: adevăratul sfârșit al Războiului Mondial a fost marcat abia de Conferința de Pace de la Paris (1920!), deoarece războiul „militar”, între 1918 și 1920  se… mutase, de pe câmpul șrapnelelor și al tranșeelor – pe mesele diplomatice și, mai ales, în… culisele istoriei!

…Și nu numai: faptul că Armata Română a fost nevoită să lupte efectiv (respingând ofensiva naționalist-comunistă maghiară din Vestul Transilvaniei până la Tisa;  pentru ca, în 1919, să ajungă să ocupe Budapesta și să o „curețe” de unitățile comunistului Béla Kun, născut Béla Kohn) demonstrează  cu prisosință că distanța dintre masa diplomatică și tranșee e mai mare decât s-ar crede!….

După 1 Decembrie 1918 Guvernul României Mari  era condus de Ion Brătianu. (Chiar dacă ulterior, în timpul tratativelor finale ale Conferinței de la Paris, el a fost substituit  de Generalul Văitoianu, acela era coordonat „din culise” de același George Brătianu!).

În ce privește Transilvania șeful ”Comitetului Dirigent” era marea personalitate Iuliu Maniu, celebrul ardelean naționalist al cărui cuvânt – în orientarea hotărârilor Regatului României –  era de prim ordin.

„Problema Transilvană” nu s-a rezolvat, simplu, doar prin declararea intenției unirii cu Țara (la 1 Decembrie 1918), or prin „preluarea administrativă” a fostului teritoriu austro-ungar în Ardeal… Se prăbușea, chiar atunci, Coroana Austro-Ungară; și nu se prăbușea de pe o zi pe alta!  

În discuția „Mesei Diplomatice” de la Paris se aflau spinoasele date ale noilor granițe care trebuiau desenate pentru o Austro-Ungarie înfrântă, pentru o Românie reunită, ca și pentru  etniile care își obțineau acum libertatea (Sârbii, Croații, Cehii, Slovacii, etc.).

Se profila un  statut al minorităților, absolut necesar într-un mijloc de Europă faimos prin multietnicitate și enclavizare; ca să nu mai vorbim de noile aspecte istorice  apărute pe plan continental chiar la sfârșitul (teoretic) al Războiului.

În Ungaria, la 20 Martie 1919, contele Karoly (șeful guvernului) – într-o încercare disperată de a prezenta „o schimbare” (care să producă, în fapt, confuzie!)  ceda la Budapesta conducerea... cui?! „Proletariatului Mondial”!; – în fapt: fostului deținut de drept comun, evreul Béla Kun (nume avut la naștere: Béla Kohn) care – scăpat, refugiat și instruit  în noua Rusie Bolșevică –  se reîntorsese pentru a conduce… „Comunismul Maghiar”!

Acesta va institui „sovietele maghiare” (contând pe joncțiunea cu „Armata Roșie din Estul European”, aceasta avidă să înghită Basarabia, recent structurată prin proprie determinare ca parte a Regatului României!…)

La 15 Aprilie 1919 trupele lui Béla Kun atacă posturile Armatei Române de la marginea vestică a Transilvaniei.

Românii vor reacționa deosebit de viguros respingând inamicul până la Tisa (1 Mai 1919).  

La 20 Iulie „trupele comuniste” ale lui Béla Kun  fac o breșă peste Tisa, spre Est – o breșă de peste 120 kilometri! – contând pe o „joncțiune” cu detașamentele bolșevice din  Basarabia și din Nordul României, pentru a „prinde în clește” Armata Română pe frontul transivan.  

Contraofensiva românească nimicește cele nouă divizii comunist-maghiare, gonindu-le rămășițele, în derută, peste Tisa!..

Spre surpriza „arbitrilor de la Paris” (care vedeau în România doar o „aliată de gradul doi”!), la CEREREA PATRIOȚILOR MAGHIARI – (și insistăm asupra acestui aspect care face obiectul multor pagini, cu detalii  în cartea lui N.P. Comnen,  nu întâmplător intitulată „O PRIMĂ EXPERIENȚĂ COMUNISTĂ ÎN UNGARIA” !) – la 3-4 August Armata Română ocupă Budapesta punând, practic, capăt „Comunismului Maghiar”!…

Statutul intern al Ungariei are în acest moment o configurație aparte: o puternică reacție anti-comunistă, nu numai din partea tradiționalelor „cercuri înalte” (vizate cu osârdie de Béla Kun), dar și din partea democraților, care reprezentau interesele clasei de mijloc formată din negustori, mici industriași, mici proprietari de terenuri agricole, intelectuali, burghezi ai orașelor. 

 În 1919, când inteligenția maghiară a înțeles că războiul a fărâmat definitiv Coroana aurtro-ungară, N. P. Comnen conducea în Elveția un „Centru de presă” menit să contrabalanseze propaganda vrăjmașă intereselor românești.

El este brusc contactat de un ziarist neutru (polonezul Wilensky) cu interesantul mesaj că „..importante personalități maghiare doresc un CONTACT NEOFICIAL, pentru un „schimb de vederi” deoarece… ”..atât pentru Ungaria cât și pentru  România, ba chiar și pentru Polonia, o apropiere între Români și Unguri este o necesitate vitală” (pg.19).

În consecință, va avea loc  la 10 iulie  o întâlnire „preparatorie” într-un hotel din Lucerna, cu prințul (maghiar) Windisgraetz,  cu fostul ministru maghiar  Waszonyi  și consilierul guvernamental Moldovany, care fac surprinzătoarea propunere ca – utilizând avantajul strategic de la finalul războiului – „.. România să sprijine formarea unui guvern maghiar provizoriu, la Szegedin, pe care să-l opună bolșevicilor care au acaparat Budapesta”, … pentru a salva, literalmente, ruina Ungariei.

A Ungariei prinsă între dezagregarea internă  și enorma presiune externă!..

Printre susținătorii maghiari ai acestei propuneri se aflau, spuneau partenerii de dialog, „..conții Stefan Bethlen, Palavicini, Smercziany și alte numeroase personalități, printre care și numeroși democrați” (pg.32).

În cadrul acestui prim-contact, neoficial ( dar aprobat de autoritățile de la București prin ambasadorul român în Elveția, Mihai Pâcleanu), partenerii maghiari de discuție pretindeau că opinia generală ar fi ca trupele române  să nu urmeze recomandarea  Consiliului Suprem de la Paris – aceea de a se retrage de pe Tisa – ci, dimpotrivă, să avanseze până inclusiv la ocuparea Budapestei! –pentru că …„numai cu concursul Dvs. putem să ne salvăm țara și să se restabilească pacea și ordinea în Europa!” (pg.23).

„..Spun drept că la orice mă așteptam ..” –  va scrie N. P. Comnen  – „..dar să aud pe un mare  senior ungur, înrudit cu familia imperială și fost ministru, făcând cor cu un al doilea fost ministru ungur, în prezența Consilierului guvernamental Moldovany și a ardeleanului Prof. Pop, că ne cere să… ocupăm Budapesta,  – la asta nu mă așteptam!”

Contactele au continuat, în acelaș sens, cu  Windisgraetz, Waszonyi și – demn de remrcat – cu una din marile personalități maghiare ale momentului, Contele Andrassy, de asemenea fost ministru.

Cum ofensiva peste Tisa a lui Béla Kún precipita evenimentele, contele Andrassy și prințul Windisgraetz au semnat o scrisoare oficială, în care cereau avansarea discuțiilor la o întâlnire cu  „un reprezentant oficial al României” ( scrisoare  raportată de Ambasada Română din Elveția  Ministerului de Externe Român și Delegației  române la tratativele de la Paris, prin telegramele 2925 și – respectiv – 2639 din 2019).

De remarcat:  câțiva  mai ani târziu, încercând „să șteargă urmele”, Prințul Windischgraetz  a încercat să nege aceste acțiuni, ignorând propriul interviu acordat  Biroului Român de Presă de la Berna, și reprodus de îndată  de importante ziare de largă circulație  (precum Le Temps, Le Journal de Débats, etc). Un interviu din care Comnen citează elocvent: 

 „Aș fi voit, desigur, să mor pentru a păstra Transilvania Ungariei. Aș fi preferat, de asemenea, să văd trupele MAGHIARE intrând în Budapesta pentru a-i goni pe inamici. Acest lucru, din nenorocire, nu a fost posibil. Aș fiind, mărturisesc în mod franc că sunt mai bucuros să văd pe Români la Budapesta, decât pe Béla Kún și pe complicii lui, care mi-au ruinat Patria din punct de vedere politic cât și material. Recunosc astfel în mod leal că, intrând în Budapesta, Românii au adus un seerviciu imens atât Ungariei cât și lumii întregi! (..) România poate contribui enorm la ridicarea Țării mele și țara mea va ști, la momentul cuvenit, să-și reamintească de  serviciile care i-au fost aduse!…” (pg.42)

Opinia exprimată în acest interviu nu face decât să valideze sensul exact al faptelor pe care, în condițiile particulare ale acelui complicat an 1919, lucrarea lui P. N. Comnen ni le aduce la cunoștință  și care au evoluat  de la solicitarea ajutorului militar și politic până la propunerea (aproape incredibilă pentru urechile ardelene),  aceea a unei  „UNIUNI PERSONALE ROMÂNO-MAGHIARE SUB COROANA REGELUI  FERDINAND” !

Îndată după ocuparea Budapestei de către trupele române – care au realizat astfel neutralizarea lui Béla Kun –  N. P. Comnen primește însărcinarea oficială de a pleca în capitala Ungariei.

Acolo el a fost contactat de îndată de gruparea care cuprindea importanți oameni politici maghiari ( între aceștia conții Nicolae Banfy, Stefan Bethlen, Julius Andrassy, Paul de Telekyi, dar și reprezentanți ai burgheziei democratice: Lovassy, Hegedus, Variassy, Nagyatady, etc). În ce- l privește pe  reapectatul politician maghiar  care era contele Banfy, acesta opina nu numai pentru o soluție de moment ci pentru o  viziune strategică: formarea în Centrul și Estul Europei a unei „alte Eleveții”, în viziunea sa aceasta cuprinzându-i pe Români, pe Maghiari, pe Sârbi, pe Bulgari – un stat complex, multinațional, de garantată neutralitate și care să joace  în această parte a Europei  un rol de autentică stabilitate.

În cadrul întâlnirilor cu Banfy și cu fostul ministru Vaszonyi, lui N. P. Comnen i s-a cerut să contacteze autoritățile de la București  pentru o imediată întâlnire între o delegație a grupării anticomuniste maghiare, din care să facă parte conții Andrassy, Bethlen, Csaky, Banfy și reprezentanți de prim ordin ai României ( cel vizat în primul rând fiind Iuliu Maniu, președinte al Consiliului Dirigent Român ).

Întâlnirea se propune să aibă loc într-un castel de lângă Arad, cu alte cuvinte „la jumătatea drumului dintre Budapesta și Sibiul lui Iuliu Maniu”.

Urgența deosebită a acestei întâlniri oficiale întru o înțelegere româno-maghiară și  având ca principal obiectiv propunerea unei „Uniuni Personale sub coroana Regelui Ferdinand al României” era dedterminată atât de nevoia de a pune pe masa Conferinței de la Paris, în timp util, a unui document care să demonstreze ajungerea la o pozitivă rezolvare „în zonă”, cât și de ultimatimul dat trupelor române de către aceeași Conferință de la Paris de a… părăsi capitala maghiară și a se retrage dincolo de Tisa!

Evident, prin canalele diplomatice, propunerea fost comunicată de îndată în România. Benzile de telegraf au păstrat răspunsul surprinzător al lui Iuliu Maniu adresat lui Comnen, cel care se străduia la Budapesta pentru organizarea acestei întâlniri:  

Sunt silit, cu adânc regret, să vă încunoștințez că  mi-e absolut cu neputință să merg mâine la Arad. Întru cât  Domnii sus numiți doresc a vorbi cu mine, nu rămâne decât să vină D-lor la Sibiu. Observând însă că Sâmbătă  și Duminică sunt absent, aș dori mult ca înainte de a-i întâlni pe Dânșii, să vobesc mai înainte cu Dvs. Eșirea trupelor noastre din Budapesta s-a amânat cu câteva zile…”

Contrariat și nereușind să înțeleagă – nici măcar peste ani, când a fost scrisă cartea – cauzele exacte ale acestei vizibile tergiversări a unei propuneri de extremă urgență, pusă de el pe seama celebrei prudențe a lui Maniu, or pe tendința de a „nu agrava” tensiunile de la Paris, Comnen comentează cu amărăciune:  „…Și, în fine, poate satisfacția pe care el, Valahul disprețuit mai odinioară ar fi avut-o de a-i vedea pe trufașii GROFI de la Budapesta venind „a la Canossa”, să-i ceară sprijinul pentru a-și salva patria și pentru a discuta la el acasă …„împărțirea  Ungariei milenare”!? … Poate să mă înșel? E numai o părere… ” (p.89).

Cert e că, în pofida dificultăților de transport din acel ultim an al Războiului, N. P. Comnen pleacă imediat în țară, tot sperând că încă poate fi salvată soarta acestei delicate dar mai ales importante acțiuni diplomatice.

Îmi apărea ca o mare greșeală de a scăpa acest prișej, poate unic, care ar fi putut crea o platformă de înțelegere între noi și Unguri,  comportâmd mari dezvoltări în viitor” (pg.90).

Întîlnindu-l pe Iuliu Maniu la Sibiu, acesta i se explică parțial, motivându-și indecizia prin teama că în ochii opiniei europene –  după ce și-a anexat propriile teritorii etnice românești – angajându-se într-o  înțelegere cu maghiarii în chiar focul  luptelor diăplomatice de la Paris, România s-ar posta într-o poziție defavorabilă: 

 „Printr-o atare acțiune cu magnații maghiari, s-ar putea crede că eu, ca Președinte al Comitetului Dirigent, dau impresia că nutresc și eu anumite planuri imperialiste…”(pg.95) Iar în privința propunerii maghiare întru o „uniune personală”, răspunsul lui Maniu a fost, potrivit relatării lui Comnen: 

 „..O asemenea uniune, dragule, pentru noi este absolut inacceptabilă! Ea ar însemna dictatura Ungurilor asupra noastră. Dacă au ajuns ei să îngenuncheze Austria și să-i impună voința lor, ne închipuim ce s-ar întâmpla la noi,  care nu avem nici instituțiile, nici tradițiile seculare, nici aparatul de stat pe care-l avea Austria!… Noi, cei din Ardeal, îi cunoaștem mai bine pe Unguri decât dumneavoastră; și știm să ne ferim de ei.

Punctul de vedere al celeilalte mari personalități politice a vremii, Ion Brătianu – și care ar fi acceptat ideia de principiu a unor  convorbiri cu maghiarii pentru „celelalte chestiuni” –  nu diferă însă  prea mult de cea a lui Maniu în ceea ce  privea ideia „unirii personale”: 

 „..S-ar putea vorbi într-o zi, mult mai târziu,  despre un astfel de proiect. Azi e prea devreme. Noi trebuie în primul rând să ne consolidăm poziția de  stat național unitar!”

În ce-l privește pe Regele Ferdinand, acesta înclina – ca de obicei – spre opinia lui Btătianu; dar mai ales se arăta îngrijorat că  „..un refuz brutal ar… jigni pe cei de la Budapesta, care ar inerpreta purtarea noastră ca o dovadă de dispreț al onoarei ce mi se face prin propunerea lor!”( pg. 101).  ( Cu alte cuvinte: …refuzați, băieți, refuzați; dar atenție la… limbaj!)

…Și astfel – considerăm noi astăzi – datorită zestrei ardelene de neîncredere și datorită condițiilor extrem de tensionate în care se developa Conferința de Pace de la Paris, iar pe de altă parte prin… neintuirea „factorului timp” în rapiditatea unei posibile decizii cardinale pentru relațiile noastre internaționale, în numai câteva zile avea să se scufunde în uitare unul din foarte sensibilele și  foarte ofertantele rezultate ale  „luptei din culise”, atunci pe cale de a fi integral câștigată de diplomația românească!..

Chiar dacă a ne întreba astăzi „CE AR FI FOST, DACĂ…?” este doar un exercițiu imaginar, superfluu, și care n-ar rezolva deloc fondul problematic al momentului interbelic, ne îngăduim să credem că ulterioara „invazie estică” a fascismului german ar fi întâmpinat  un alt fel de rezistență decât cea a unor țări, mai mici sau mai mari, dar care își datorau vulnerabilitatea tocmai unei individualități excesive și unei duioase încrederi oarbe în capacitatea Ligii Națiunilor în a face minuni. 

 Mă întreb apoi, consecutio temporem, dacă teribilele suferințe încercate de românii din „Ardealul de Nord”  – anexat abuziv și încredințat sălbăticiei hortiste  –  n-ar fi luat cu totul un alt curs?…

Ma aproape: iată, tocmai a venit ACUM,  în mijlocul României, Papa Francisc, fiind salutat pe pământ românesc (!)  de… Președintele Ungariei și de steagurile maghiare și secuiești;  în vreme ce Președintele României, Prima ministră și Patriarhul României, în loc să fie de față și să-i ureze Papei „bun venit” – subliniez: acolo, și la trecerea graniței în România, au preferat să-l… aștepte, bățoși, și falnici, în …„davele” lor  de pe Dâmbovița și Prut; de parcă ne-am mai fi aflat în…  1860!?… Or – mai știi?!….

Uneori Istoria –  chiar și cea pitită în culise, sau… tocmai ea(?)  – are darul de a ne pune, uneori,  pe gânduri!…

                                                                                     Prof. Timotei  URSU, Florida, 9 iunie 2019.

 

Imagini pentru prof. Timotei URSU,photos

TIMOTEI URSU s-a născut pe 22.01.1939 la Timișoara ca fiu al muzicologului Nicolae Ursu. A absolvit Facultatea de Filologie și de Istorie la „Universitatea Babeș-Bolyai” din Cluj în 1962 și Regia de Film la „Institutul de Artă Teatrală și Cinematografica I. L. Cargiale” din București în 1969.

Între 1965-85 a fost angajat la „Televiziunea Română”, unde a turnat mai multe filme documentare, precum „Brazii” (1974), răspunzând d. ex. si pt. imaginea filmului „Anotimpurile și Delta” (regia Athanasie Toma, 1970).

A turnat mai multe filme de lung metraj: „Decolarea” 1971, „Nunta însângerată” (o adaptare dupa drama lui Federico Garcia Lorca pt. Tv, 1976), „Septembrie” 1978, „Al patrulea Stol” (1978), „Nopți de Sânziene”…, la care a scris și scenariile, precum și scenariile pt. filmele: „Cursa” (regia Mircea Daneliuc, 1975) și „Bună seara, Irina!” (regia Tudor Mărăscu, 1980).

Având o voce frumoasă a fost în paralel și crainic la TV și la Radio, făcând de exemplu lectura la filmul „Cu pluta pe Marea Neagra” (regia Aradits Laszlo, 1981) și apărând în rolul pictorului Nicolae Grigorescu, în serialul TV „Războiul Independenței” (regia Doru Năstase, Gheorghe Vitanidis, Sergiu Nicolaescu, 1977), redusă atunci – din cauza cenzurii – de la 8 la doar 6 episoade.

Între 1986-2007 a trăit în exil la New York ca jurnalist, fiind corespondent la „BBC” și la „NY Magazine”, înființând revista săptămânală „Foaia” și ca director la ziarul „Lumea Liberă Românească”, unde a publicat peste 120 de articole politice, pe care le-a adunat apoi în volumul „Și nu ne duce pre noi în Ispită…”, apărut la editura „H & H Promotions” din New York, în 2008.

Timotei Ursu, autor a peste 100 de reportaje și anchete, este consilier stiintific al societății „Dacia Revival International”, membru al „Uniunii Scriitorilor din Romania” si al „Academiei Oamenilor de Știință din Romania”. Pe langa toate acestea scrie și poezie și se angajează foarte mult în cercetarea originii dacice a poporului român. (CineMagia.ro)

Preluat din 

 

11/09/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: