Semnarea Tratatului de la Trianon, a însemnat încheierea procesului de recunoaștere internațională a frontierelor României întregite

Semnarea tratatului cu Ungaria de 16 națiuni aliate în Primul Război Mondial, la Trianon, a fost întâmpinată, în Parlamentul din Budapesta, cu formula Nem, nem, soha! (Nu, nu, niciodată!). 

Suntem departe de o reconciliere pe această temă, astăzi, nici măcar în spațiul cercetării istorice comune , semn că Trianonul, văzut ca o dramă în Ungaria, rămâne cea mai bună dovadă a neînțelegerii celor întâmplate în anii monarhiei duale (1867-1918), când maghiarii au ignorat dorința de libertate a popoarelor imperiului ale căror drepturi sociale, politice și religioase le-au îngrădit, consemnează publicația http://presamil.ro/100-de-ani-de-la-semnarea-tratatului-de-la-trianon.

În Transilvania, în momentul istoricei decizii a Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, armata română se afla în sud-estul Transilvaniei, pe o linie de demarcaţie stabilită prin armistiţiul de la Belgrad din 13 noiembrie 1918.

Trupele române, potrivit Instrucţiunilor Marelui Cartier General, aveau sarcina de a asigura liniştea, avutul şi vieţile locuitorilor, indiferent de naţionalitate.

În colaborare cu Consiliile şi gărzile româneşti, cu Consiliul Dirigent, s-au luat măsuri severe pentru înlăturarea cazurilor de jaf; au fost dezarmate bandele izolate maghiare şi secuieşti. La mijlocul lunii decembrie 1918, trupele din Transilvania au primit ordin să înainteze, Aliaţii dându-şi consimţământul pentru depăşirea liniei Mureşului.

În decursul anului 1919, armata română a făcut eforturi importante pentru asigurarea fiinţei statului naţional român, rezultat al voinţei liber exprimate a tuturor românilor din provinciile istorice.Rusia bolșevică nu a fost parte a sistemului versaillez, așa încât dificultățile create de sovietici pe noua frontieră estică, pe Nistru, vor continua în întreaga perioadă interbelică, în pofida eforturilor diplomației românești de normalizare a raporturilor cu vecinul de la Răsărit.

În zona Hotinului, armata română a avut de înfruntat acţiuni ale unor detaşamente sovietice (generalul Stan Poetaş, comnadantul Brigăzii 17 Infanterie, este ucis de elemente comuniste în apropiere de Atachi, în ianuarie 1919), iar în vest s-a confruntat cu pericolul proclamării, în martie 1919, la Budapesta, a Republicii Sovietice Ungare, România găsindu-se în situaţia de fi prinsă între două regimuri bolşevice, unul la vest, altul la est, a căror acţiune conjugată putea pune în pericol existenţa noului stat român.

Noua republică sovietică din inima Europei i-a îngrijorat îndestul pe aliați prin rapiditatea extinderii flagelului bolșevic. În noaptea de 15/16 aprilie 1919, după ce tratativele dintre aliați și regimul lui Bela Kun eșuaseră, armata ungară a trecut la atac în zona Munților Apuseni.

Șase divizii românești de infanterie și trei brigăzi de cavalerie, experimentate în război, aproximativ 64.000 de soldați, s-au aflat în fața celor 60.000 de ostași maghiari. În numai cinci zile de lupte, Satu Mare, Carei, Oradea și Salonta au fost ocupate de armata română, care și-a stabilit ca aliniament natural râul Tisa, cu acordul Comandamentului Armatei aliate de Orient.

Aceasta a nemulțumit Înaltul Comandament ungar, care a decis  trecerea Tisei în mai multe sectoare, în eventualitatea unei joncțiuni cu trupele bolșevice din Ucraina, care ar fi urmat să prindă armata română ca într-un clește.

Asigurarea controlului Tisei, un obstacol natural major, a fost socotit de conducerea Marelui Cartier General ca fiind modalitatea cea mai eficientă de a împiedica eventualele atacuri ale armatei bolșevice maghiare. Era evident – nu doar din informațiile obținute, ci și din acțiunile belicoase anterioare, inclusiv în zona cehoslovacă, devastată de război – că menținerea aliniamentului Tisei era o garanție până la dezarmarea completă a trupelor maghiare, așa cum comandamentul român ceruse în repetate rânduri.

Establishment-ul militar francez a înțeles mult mai bine decât politicienii francezi (în speță, Georges Clemenceau, prim-ministrul francez, care a insistat pentru revenirea armatei române pe un aliniament anterior, Satu Mare-Oradea-Arad) că stabilitatea politică și militară în acest sector european este imposibilă fără sprijinul militar al armatei române.

Mareșalul Ferdinand Foch a sintetizat excelent situația, într-un memoriu adresat Conferinței Păcii: Pentru a pune România la adăpost de pericolul ungar și pentru a evita compromiterea activității Antantei în Europa orientală, este important să se subordoneze retragerea forțelor românești la este de Tisa aplicării integrale de către Ungaria a clauzelor armistițiului din 13 noiembrie, adică a i se impune o demobilizare imediată, reducerea armatei sale la șase divizii pe picior de pace și repartizarea acestor divizii pe teritoriul ei, astfel încât să fie exclusă orice amenințare de ofensivă împotriva vecinilor ei.

La 2 iulie 1919, Comandamentul ungar dădea un „ultimatum” armatei române, cerând să înceapă, la 4 iulie, retragerea pe așa-numita „linie Clemenceau”, însă Marele Cartier General român a ordonat Comandamentului Trupelor din Transilvania rămânerea pe aliniamentul Tisei, în așteptarea altor instrucțiuni din Paris.

Articolul 45. Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și teritoriile asupra fostei monarhii Austro-Ungare situate dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sunt fixate la art.27, partea a II-a (Frontierele Ungariei) și recunoaște prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scopul de a îndeplini prezenta încheiere, ca făcând parte din România.

Tratatul de la Trianon, 4 iunie 1920

Julier Ferenc, șeful Marelui Cartier General ungar, nota, la 5 iulie 1919, după instalarea lui în această funcție, că indiferent dacă românii evacuează sau nu teritoriul de la est de Tisa, intenția comandamentului armatei este de a trece Tisa cu grosul armatei și a înainta până la linia de demarcație ce ni s-a impus.

În egală măsură, scria generalul Gheorghe Mărdărescu, comandantul Comandamentului Trupelor din Transilvania, nu ne-am îndoit nicio clipă că ne vor ataca ungurii.

Este de semnalat, de altfel, potrivit memoriilor fostului președinte al primei republici democratice maghiare după destrămarea monarhiei austro-ungare, Karoly Mihaly, că românii au beneficiat de planul de luptă al bolșevicilor maghiari, divulgat chiar de șeful Statului Major al Armatei Roșii forțelor contrarevoluționare maghiare.

Raportul de forțe între armata română și cea maghiară pe frontul Tisei era de 1,5 la 1, bolșevicii unguri beneficiind de 60.000 de militari, 107 batalioane de infanterie și 60 de baterii de artilerie, în vreme ce armata română dispunea de 90.000 de militari, 92 de batalioane de infanterie și 80 de baterii de artilerie. Aveam o superioritate evidentă în privința escadroanelor de cavalerie, 58 românești în raport cu numai nouă maghiare.

În plus, armata română, eficient organizată și condusă, după experiența anilor 1917 și 1918, se opunea unei armate constituite după principiile bolșevice impuse de Lev Troțki, în Rusia, potrivit cărora comandanții sunt aleși de sovietul soldaților iar gradele militare sunt desființate, comandanții proveniți din vechea armată fiind asistați de locțiitori politici meniță să verifice în ce măsură aceștia îndeplinesc ordinele primite.

Este interesant de subliniat că, în perspectiva confruntării cu armata română, liderii militari unguri au decis revenirea la principiile organizării militare anterioare: au eliminat comisarii politici de la unități, lăsându-i numai la nivel de corp de armată, au reimpus comandanții, fără votul soldaților, care și-au recăpătat gradele militare, și au recrutat militari cu experiență de pe frontul cehoslovac, dar și din rândul populației cu vârsta cuprinsă între 18 și 46 de ani.

La 20 iulie 1919, după o puternică pregătire de artilerie, armata maghiară a început ofensiva pe direcția principală Szolnok, cu alte două acțiuni secundare de flanc. Alegerea direcției principale de ofensivă spre Oradea corespundea obiectivului strategic stabilit – cucerirea Transilvaniei – și permitea o dezvoltare favorabilă, întrucât atacul se petrecea chiar la joncțiunea celor două grupuri române (Nord și Sud) și la distanțe mari de forțele franco-sârbe (peste 100 km) și forțele cehoslovace (peste 200 km).

Sub presiunea acestui atac puternic, trupele române s-au repliat pe aliniamente succesive. Două regimente maghiare au reușit să treacă Tisa și să stabilească, dincolo de râu, un cap de pod. În aceste condiții, Marele Cartier General român a decis să treacă la ofensivă peste Tisa, pe direcția principală Szolnok-Budapesta.

Din 27 iulie, atunci când primele trupe reușesc să treacă Tisa și să se consolideze pe malul drept, armata română s-a aflat permanent în ofensivă, pe direcția capitalei Budapesta, mai bine de 100 km.

Până la 2 august 1919, apărarea forţelor maghiare a fost dezorganizată, astfel că majoritatea diviziilor române au reușit să treacă la vest de aliniamentul râului Tisa. Corpul 1 armată ungar a fost scos din luptă de Brigada 4 Roșiori, iar comandamentul lui s-a predat.

La 3 august, primele unități militare românești din Brigada 4 Roșiori, conduse de generalul Gheorghe Rusescu, au intrat în Budapesta fără luptă. Acesta rămâne un episod controversat al campaniei din Ungaria asupra căruia merită să insistăm.

La bariera de est a orașului, cele trei escadroane din brigada comandată de generalul Gheorghe Rusescu (alte cinci fuseseră trimise, așa cum i s-a cerut, spre Kecskemet, Rusescu păstrându-și pentru propria acțiune trei), însoțite de două grupe de mitraliere și o secție de artilerie călăreață, au fost întâmpinate de o delegație a noului guvern (guvernul bolșevic al lui Bela Kun fusese înlocuit de un altul condus de Peidl Gyula), care au cerut ca militarii români să nu intre în oraș.

Sub amenințarea artileriei proprii, generalul Rusescu le-a impus condițiile sale: intrarea până la ora 20,30, altminteri orașul este bombardat, evacuarea cazarmei „Arhiducele Joseph”, numită „Lenin” de bolșevici, armata română promițând să mențină ordinea în Budapesta.

Neștiind exact forțele pe care se întemeiază generalul român, oficialii maghiari au acceptat și, în felul acesta, Gheorghe Rusescu a rămas în istorie prin curajul cu care a impus intrarea primelor trupe române în Budapesta. Era, de altminteri, singura capitală inamică ocupată de un stat al Antantei prin acțiune militară directă în cursul sau ca urmare a Primului Război Mondial.

Acțiunea lui Rusescu l-a iritat teribil pe comandantul Comandamentului Trupelor din Transilvania, generalul Gh. Mărdărescu, socotind că l-a lipsit, în acest fel, de gloria care i se cuvenea (la 4 august, Mărdărescu împlinea 53 de ani și i se suflase cadoul mult așteptat!).

Mărdărescu a invocat, atunci când l-a pedepsit pe Rusescu pentru indisciplină, că, prin acțiunea sa temerară, ar fi pus în pericol desfășurarea în bune condiții a ofensivei române (subliniind că cei 7.000 de bolșevici din Budapesta, organizați în trei regimente, dezarmați abia a doua zi, 4 august, de Divizia 1 Vânători, ar fi putut crea „o situație mai mult decât neplăcută”).

De altminteri, nu doar că generalul Rusescu nu a fost decorat, așa cum ar fi meritat, dar în memoriile sale („Dezrobirea Ardealului și ocuparea Budapestei”), generalul Mărdărescu nici măcar nu-i pomenește numele, amintind însă cum locotenent-colonelul adjutant Athanasescu a remediat „greșeala regretabilă” prin tăierea liniei de retragere spre sud a diviziilor maghiare din regiunea Kecskemet (adică acolo unde ar fi trebuit să acționeze Rusescu!).

A doua zi, la 4 august, au intrat în Budapesta şi trupele Diviziei 1 Vânători, care au dat onorul comandantului trupelor române din Transilvania, generalul Gheorghe Mărdărescu, care devenea și comandant suprem al trupelor române de ocupație, pe bulevardul Andrassy (cea mai frumoasă arteră de comunicație a capitalei ungare). În blocul de defilare s-au regăsit militarii din Regimentul 4 Vânători, un divizion din Regimentul 23 artilerie şi un divizion din Regimentul 6 Roşiori.

Actele oficiale vor recunoaște 4 august 1919 ca dată a ocupării Budapestei, dar ani la rândul Societatea „Apărătorii Patriei”, condusă de generalul Traian Moșoiu, căruia i se încredințase guvernarea militară a Budapestei și a teritoriilor ungare ocupate la vest de Tisa, a comemorat ocuparea capitalei maghiare la 3 august, ceea ce arată că data însușită de contemporani era aceea care se lega, implicit, de numele generalului Gh. Rusescu.

Acțiunea militară împotriva regimului bolșevic al lui Bela Kun a uimit prin rapiditate și eficiență, prin concepția operativă, logistică și modul de cooperare interarme care a funcționat ireproșabil.

Posibilitatea de a ajunge rapid în Budapesta a contribuit la moralul excelent al luptătorilor, iar militarii români au dovedit o admirabilă capacitate de organizare a serviciilor publice, dezorganizate de lupte, din capitala maghiară, sprijinind populația afectată de război, prin asigurarea regulată a mijloacelor de subzistență în întreaga perioadă în care armata română a controlat orașul.

Pentru a vedea dimensiunea sprijinului oferit, este suficient să amintim că numai forțele de sub comanda generalului Traian Moșoiu (din zona sud) trimiteau  zilnic spre Budapesta, din depozitele proprii de subzistență destinate armatei române, 30 de vagoane de grâu și 10 vagoane cu legume. Din stocul armatei române un important număr de cai (deveniți improprii serviciului militar) au fost cedați pentru a fi tăiați în abatoare și a asigura hrana populației.

S-au luat măsuri pentru constituirea armatei naționale ungare și pentru reînființarea și reorganizarea jandarmeriei ungare, iar de la începutul lunii noiembrie 1919, armata română a început retragerea din Ungaria, în două etape, Budapesta fiind preluată de Misiunea Militară Interaliată și autoritățile maghiare. La 19 noiembrie 1919, primele unități românești au trecut la est de Tisa, prin punctele special amenajate la Szolnok și Tokaj.

Prin eforturile sale, armata română a pus capăt efemerului regim bolşevic ungar al lui Bela Kun şi a făcut cu succes faţă, în cooperare cu trupele franceze, atacurilor trupelor sovietice în Basarabia, pe Nistru (în zona Tighinei).

Tratatele de Pace din 1919-1920 au oferit o consacrare internaţională a ceea ce românii înşişi, uniţi în voinţa lor, doriseră şi făcuseră, iar aliaţii nu s-au putut eschiva de la îndeplinirea obligaţiilor asumate faţă de România, efortul militar depus în anii 1916-1917 de armata română și apărarea Europei în fața bolșevismului maghiar fiind argumente puternice în favoarea deciziilor luate la Conferinţa păcii.

1 DECEMBRIE, sărbătoarea de suflet a neamului românesc

 1 Decembrie 1918 este ziua istoricei decizii a Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, care a proclamat unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, un prilej pentru a ne reaminti ce înseamnă mândria națională, dar și de a ne dori sa fim noi toți românii uniți în cuget si simțire, în fața celui mai important eveniment din istoria neamului nostru.

In aceste momente în care în România patriotismul este voit minimalizat de unele forțe politice, iar în Europa se vorbește tot mai mult despre inutilitatea cadrului naţional, aniversarea Zilei Naţionale devine un moment de excepţie în afirmarea identităţii și tradiţiilor noastre, a mândriei românilor ca neam care a stat neclintit două milenii in fața vicisitudinilor istoriei.

Marea Unire a provinciilor româneşti din 1 decembrie 1918 a fost precedată de câteva momente importante:

La 21 noiembrie/4 decembrie 1917, Sfatul Ţării din Basarabia, străvechi pământ românesc,răpit de Rusia in 1812 din trupul Moldovei, proclama Republica Democratică Moldovenească, moment urmat, la 24 ianuarie/6 februarie 1918 de adoptarea declaraţiei de independenţă.

La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău a decis cu majoritate de voturi unirea cu România a Republicii Democratice Moldoveneşti.

La 15/28 noiembrie 1918, Comitetul Executiv al Consiliului Naţional din Bucovina,teritoriu cotropit de Imperiul Austriac în 1774 convoacă un Congres General al Bucovinei, la Palatul Mitropolitan din Cernăuţi, unde preşedintele Congresului, Iancu Flondor, citeşte moţiunea în care se hotărăşte unirea necondiţionată a Bucovinei în vechile ei hotare cu Regatul României.

La 1 decembrie 1918 Marea Adunare de la Alba-Iulia, constituită din 1228 de delegaţi şi susţinută de 100.000 de persoane venite din toate colţurile ţării, adoptă o rezoluţie care consfinţeşte unirea tuturor românilor Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, pe baze democratice, cu păstrarea unei autonomii locale și cu egalitatea naţionalităţilor și a religiilor, şi crearea unui singur stat naţional.

În cuvântarea sa, fruntașul ardelean Vasile Goldiş, a spus:

“Naţiunile trebuiesc eliberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat, Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi eliberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: Unirea ei cu Ţara Românească”.

În continuare, în finalul discursului său, Vasile Goldiș a dat citire textului Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale, care în primul articol decreta unirea tuturor românilor într-un singur stat:

“I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.”

La Adunarea de la Alba Iulia s-a constituit și Marele Consiliu Naţional Român, în fapt un organism legislativ, format din 200 de membri aleși și 50 de membri cooptaţi. A doua zi, acest Consiliu a ales un guvern provizoriu, numit și Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu.

Consiliul a hotărât să trimită la București o delegaţie, condusă de episcopul de Caransebeș, Miron Cristea (care avea să devină viitorul Patriarh al României). Acesta, la 1/14 decembrie 1918, înmânează regelui Ferdinand I, Declaraţia de la Alba Iulia.

Legea Unirii a fost ratificată prin decret de lege, la 11 decembrie 1918 de cãtre regele Ferdinand, fiind votatã de Adunarea Deputaţilor în şedinta din 29 decembrie 1919.

Unirea Transilvaniei cu România a încheiat procesul de făurire a statului naţional unitar român, proces început la 24 ianuarie 1859, prin Unirea Moldovei cu Ţara Românească, sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), continuat prin unirea Dobrogei la 14 noiembrie 1878, după încheierea Războiului ruso-româno-turc de la 1877-1878, care a marcat cucerirea pe câmpul de luptă a independenţei de stat a României, în timpul domniei lui Carol I (domnitor 1866-1881; rege 1881-1914), a Basarabiei în 27 martie 1918 şi a Bucovinei în 28 noiembrie 1918, sub regele Ferdinand (1914-1927).

Recunoaşterea internaţională a unirii Bucovinei cu România s-a făcut la 10 septembrie 1919, prin semnarea Tratatului de la Saint Germain dintre Puterile Aliate şi Austria.

Recunoaşterea unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România s-a făcut prin Tratatul de pace de la Trianon, încheiat la 4 iunie 1920, de Puterile Aliate şi Asociate şi Ungaria. Pe 28 octombrie 1920, s-a semnat Tratatul de la Paris, pe de-o parte de România şi pe de cealaltă parte de Puterile Aliate (Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia), care a avut ca scop recunoaşterea unirii României cu Basarabia. Dar acesta nu a intrat în vigoare pentru că Japonia nu l-a ratificat.

Uniunea Sovietică nu a recunoscut această unire, iar acţiunile Japoniei au venit ca rezultat al unui protocol secret care a făcut parte dintr-un tratat între cele două din 1925.

La patru ani de la realizarea Actului Unirii, tot la Alba Iulia, avea loc la 15 octombrie 1922, la Catedrala Reîntregirii, solemnitatea încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria. Însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei au fost adăugate coroanei regale de oţel a regelui Carol I, care amintea de izbâțnda d e la Plevna, fapt ce a simbolizat actul unirii tuturor provinciilor istorice româneşti sub sceptrul aceluiaşi monarh.

După încheierea celui de-al doilea război mondial, în condiţiile instaurării regimului comunist şi proclamării prieteniei „de nezdruncinat” cu popoarele Uniunii Sovietice, Basarabia și Bucovina de Nord, cotropite de URSS, aveau să dispară din preocupările societăţii româneşti, inclusiv ale istoricilor, care se vedeau acum siliţi să reia vechile teze ale propagandei sovietice cu privire la originea şi evoluţia distincte ale populaţiei şi a limbii locuitorilor dintre Prut şi Nistru.

Basarabia și Bucovina de Nord rămâneau doar o rană deschisă despre care nimeni nu va mai îndrăzni să vorbească limpede, în deplinul respect al adevărului istoric, timp de 45 de ani.

După abdicarea forțată a regelui Mihai I, pe 30 decembrie 1947, Camera Deputaților a adoptat legea prin care a proclamat Republica Populară Română.

Prin Hotărârea nr. 908 din 18 august 1949 privind declararea zilei de 23 August ca sărbătoare națională, curajosul act regal de la 23 August 1944 (prin care Regele Mihai I a evitat desfășurarea ostilităților pe teritoriul României și a scurtat cu șase luni Al Doilea Război Mondial în Europa) a fost „confiscat” de propaganda comunistă.

Data de 23 august a fost decisă drept sărbătoare de stat de noile autorități comuniste instalate la conducerea țării de tancurile sovietice, fiind cunoscută ca ziua ”insurecției armate antifasciste și antiimperialiste”, începutul revoluției populare în România.

1 decembrie a fost adoptată ca ziua naţională a României în anul 1990, fiind promulgată de fostul preşedinte Ion Iliescu şi publicată ulterior în Monitorul Oficial.

Această sărbătoare, care rămâne una dintre cele mai importante pagini ale existenței naţiunii române, într-o istorie în care, cum spunea Nicolae Iorga, au contat nu atât ”biruințele strămoșilor” cât ”suferința lor”, unificarea provinciilor românești la 1918 este prima și ultima biruință semnificativă, despre care nici măcar nu se vorbește în mod cuprinzător.

Căci actul politic de la 1918 a fost nu doar o izbândă a națiunii, privită indistinct sau prin prisma elitelor sale, ci și o amplă reformă socială menită să extragă masele țărănești din starea lor de mizerie cronică fără egal în Europa acelor timpuri.

Prin urmare, anul 1918 a inaugurat un proces de redistribuire a resurselor și un altul de instrucție școlară în masă care, prin amploarea lor, nu aveau precedent, deși reforme agrare și școlare se mai făcuseră.

În esență a fost vorba de o transformare democratică uimitoare, dacă prin ”democratic” înțelegem diminuarea inegalităților și crearea unor șanse mai bune pentru cei dezavantajați. Am utilizat cu premeditare un limbaj recent – care nu se afla în uz la vremea aceea – tocmai pentru a pune mai bine în evidență natura reală a reformelor care, dacă au conservat ierarhiile sociale și economice, fuseseră totuși infuzate de un spirit nou, căci, așa cum spunea Nicolae Iorga, în limbajul propriu epocii, ”nu se poate ca soarta să fi colaborat într-un chip mai vizibil pentru dreptatea țăranului decât în acest război”.

Ziua de 1 Decembrie 1918 încununează lupta românilor transilvăneni pentru Unitate Naţională şi marchează momentul creării României Mari, într-un moment în care poporul român a ştiut să valorifice conjunctura internaţională favorabilă creată în urma Primului Război Mondial şi a destrămării imperiilor Ţarist şi Austro-Ungar.

Marea Unire nu a fost rezultatul participării României la război şi nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci un act de voinţă al naţiunii române, necesitatea istorică de a trăi într-un stat naţional unitar.

Astăzi, la 104 ani de la Marea Unire, să le aducem un profund omagiu tuturor celor care au adus atunci la viaţă un vis aparent imposibil şi totuşi vechi de sute de ani, visul românilor de pretutindeni, acela de a trăi ȋngraniţele fireşti ale unui stat românesc independent și unitar,

   Noi, urmașii, trebuie să învățăm din exemplul marilor noștri înaintaşi de la 1918, care ne indeamnă la strângerea rândurilor pentru pastrarea și intărirea moștenirii lor și să nu lăsăm loc dezbinării.

Dacă reușim să ne privim față în față și să ne adunăm în fața a tot ceea ce ne unește, atunci vom putea să ne privim în ochi bunicii și să-i omagiem, dar și nepoții care așteaptă de la noi o Românie mândră și puternică.

LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!

LA MULȚI ANI, MÂNDRU ȘI STRĂVECHI POPOR !

LA MULŢI ANI, ROMÂNI, ORIUNDE V- AȚI AFLA !

Mihai Eminescu,românul absolut : “UNIREA ROMÂNIMEI… E VISUL MEU DE FIER!”

Harta Scolastică a Daciei și României Mari de Grigore Bejan, Serviciul Cartografic al Armatei, 1919 – Sursa: Biblioteca Academiei Române / Mihai-Eminescu.Ro.

„Ideia naţională la dânsul era imaginea cea mai sfântă a cugetării.” – Dimitrie Laurian, ziarist la „România liberă” și membru al Societății „Carpaţii”, la înmormânarea camaradului său, Mihai Eminescu, “carpatin” din organizația dedicată unirii tuturor provinciilor românești în “Dacia Mare”, înființată la 24 ianuarie 1882.

„Prin nouri sparţi, prin umbra a oamenilor cari

Frământă lumea ‘ntreagă în visele lor mari,

Eu văd o stâncă albă, o stâncă de argint

Lucind prin veacuri negre, prin moarte mări lucind,

Lucind peste morminte cu faţa ei senină

Şi văd ca’n lumea asta fui umbra-i de lumină;

Acea stâncă sublimă ce stă cu capu’n cer

E-unirea Românimei… E visul meu de fier

Ce l-am visat o viaţa făr’ să-l pot ridica.

Azi sufletu-mi înceată, se stinge viaţa mea,

Dar las o moştenire ce-am scris-o cu-al meu sânge,

Las Românimii toate grozavul frumos vis

Ca’n fruntea ei senină etern să stee scris!

Ridic cupa de aur în sânta pomenire

Celui ce priceput-a înalta lui menire!”

Eminescu, Mira, Ms. Ac. Rom 2254 fol. 71 v.

Harta Scolastică a Daciei și României Mari de Grigore Bejan, Serviciul Cartografic al Armatei, 1919 – Sursa: Biblioteca Academiei Române, din colecția lui Nicolae Iorga.

Eminescu pentru Marea Unire, Biserică și Catedrală

Câteva citate din publicistică:

Românii au nenorocirea de a nu avea încredere în puterile lor proprie; noi nu ne-am convins încă cumcă: puterea şi mântuirea noastră în noi este! (În Unire e tăria – Federatiunea, 1870)

“Aşadar biserica şi şcoala, atâta cer românii din Austro-Ungaria pe sama lor, şi prin aceasta şi-au cerut păstrarea naţionalităţii şi nimic mai mult. (…) Dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin” (Curierul de Iassi, 1876).

“Noi înşine, în marea capitală a României, a cărei populaţie ar ajunge curând la un sfert de milion, nu avem o singură catedrală, o singură zidire religioasă acătării. Lucrul se explică prin împrejurarea că Bucureştii sunt un oraş relativ nou şi că n-au fost totdauna capitală. Credem însă că, daca, cu autorizarea Corpurilor legiuitoare, s-ar putea face escepţie de la absoluta prohibiţiune a loteriilor în ţara noastră, această escepţie ar putea să se facă cel mult în favorul bisericei statului.” (Timpul, 1881)

“A fi bun român nu e un merit (…) ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care este moştenirea esclusivă şi istorică a neamului românesc”. (Timpul, 1881)

“Dacă ca naţiune ni s-a luat exerciţiul drepturilor politice în stat, până şi dreptul de-a ne apăra limba şi cultura naţională, totuşi noi românii formăm încă o societate religioasă, formăm încă o biserică naţională şi, ca societate religioasă, ca biserică ortodoxă română, suntem un cor destul de matur şi de compact pentru a ne împotrivi la orice tendinţe, care ar jigni libertatea conştiinţei şi cultura noastră naţională”. (Timpul, 1882)

“Dispreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie.” (Timpul, 1882)

“Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice?” (Timpul, 1882)

“Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit; aceasta o simţim noi înşine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim şi, dacă dinastia va împărtăşi direcţia de mişcare a poporului românesc, o vom şi face. 

Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în ţara noastră, când e vorba de legea părinţilor noştri, care ne leagă de Orient, şi de aspiraţiunile noastre, care ne leagă de Occident şi pe cari sperăm a le vedea întrupate în dinastie, vrăjmaşii, oricari ar fi ei, ne vor găsi uniţi şi tot atât de tari în hotărârile noastre ca şi în trecut.” (Timpul, 1883)

Sursa: http://www.mihai-eminescu.ro