CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Care este frecvența cuvintelor moștenite de limba română din latină


În articolele precedente am arătat câte cuvinte a moștenit româna din latină. Pentru a sublinia specificul acestui vocabular, l-am discutat din perspectivă romanică. Am constatat că 500 din cele 2.000 de cuvinte moștenite la noi au fost păstrate în toate cele nouă limbi romanice, așa-numitele cuvinte panromanice, că pe cele mai multe le găsim în română și în alte (2 – 7) limbi romanice și că aproximativ 100 există numai în română.

În sfârșit, am amintit și faptul că multe cuvinte nu s-au păstrat în română. Dintre acestea, circa 200 sunt moștenite de toate limbile romanice cu excepția românei.

În concluzie: am prezentat problemele lexicului românesc moștenit din latină dintr-o perspectivă istorică în care au fost puse pe același plan cuvinte cu valoare diferită în ansamblul limbilor romanice: alături de cuvinte cu o largă răspândire, care se caracterizează printr-o mare bogăție semantică și familie numeroasă am luat în discuție cuvinte păstrate numai în anumite variante diacronice (cuvinte vechi sau învechite), geografice (cuvinte dialectale) sau diastratice (păstrate numai în anumite terminologii). În acest episod mă ocup de valoarea elementelor latinești moștenite la nivelul limbii române actuale.

Frecvența cuvintelor moștenite

Importanța frecvenței ca factor component al valorii cuvintelor a fost subliniată pentru prima dată de B.P. Hașdeu (foto jos) prin teoria circulației cuvintelor.

Hașdeu a arătat că valoarea cuvintelor stă în „circulația”, frecvența lor, mai exact în apariția lor în lanțul vorbirii. Cuvinte întrebuințate zilnic (și cu valori multiple) sunt, așa cum spunea mitropolitul Simion Ștefan în prefața la Noul Testament de la Bălgrad din 1648, ca banii.

În termenii actuali ai economiei de piață, ele sunt ca valuta forte, care are putere de circulație mai mare.

Se știe că teoria lui Hașdeu a fost un răspuns la cei ce căutau să facă o statistică „mecanică” pe baza dicționarului etimologic al lui A. Cihac pentru a arăta că numărul cuvintelor împrumutate de română este mai mare decât al cuvintelor moștenite din latină.

Cuvintele cu o întrebuințare zilnică multiplă sunt ,,banii buni” ai limbii, ele formează ,,stocul de aur care ridică valuta” (S. Pușcariu). Ele sunt, în cele mai multe cazuri, moștenite din latină. S. Pușcariu a reluat teoria lui B.P. Hașdeu în cunoscuta sa carte Limba română. vol. I. Privire generală (1940; ed. II 1994), care a fost și este ,,biblia” lecturilor mele (am citit-o de cel puțin șase ori, la vârste diferite, de fiecare dată găsind alte idei din gândirea celui mai mare lingvist român din toate timpurile). Iată câteva dintre exemplele oferite în această carte. A consultat volumul Balade și idile al lui G. Coșbuc și, pe o pagină deschisă la întâmplare, dintre cele 117 cuvinte existente, 102, deci 88 % erau de proveniență latină.

O situație identică a întâlnit pe o pagină din Legendele sau basmele românilor ale lui P. Ispirescu (din 363 de cuvinte numai 30, deci 9% erau străine). Chiar în Poveștile lui I. Creangă se păstrează aceeași proporție (din 233 de termeni numai 18, adică 8% nu sunt latinești). S. Pușcariu a făcut un sondaj similar și pentru franceză la o pagină din Le crime de Sylvester Bonnard a lui Anatole France unde, pe un text de factură în parte diferită, a găsit același raport între elementul latin moștenit și împrumuturi.

Cea mai tulburătoare constatare a fost făcută de D. Mazilu care a analizat cele 98 de strofe ale capodoperei eminesciene Luceafărul. Din cele 1907 cuvinte ale acestei poezii, 1658 sunt de origine latină, deci 88,60%; 13 strofe au numai cuvinte moștenite din latină, iar în strofele care conțin momentul culminant al poemului proporția este de 95%.

Experiențe similare au făcut și alții: B.P. Hasdeu a publicat două poezii populare, Th. Capidan, o poezie aromână, S. Pușcariu un fragment de 120 de cuvinte din Palia de la Orăștie 1582, în care toate cuvintele erau moștenite din latină.

Lexic fundamental

Frecvența sau/și statistica lingvistică nu este suficientă pentru a detașa un inventar de cuvinte importante în vocabularul unei limbi pentru că rezultatele statistice pot fi diferite în funcție de natura corpusurilor utilizate. În lingvistica românească, începând din a doua jumătate a secolului trecut s-au propus diverse criterii pentru datașarea unui inventar de cuvinte importante în vocabularul românesc.

O primă încercare de acest fel a făcut fostul meu profesor Al. Graur în Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române (1954), unde, folosind trei criterii de selecție, vechimea, bogăția semantică și puterea de derivare, a stabilit un inventar de 1419 elemente. Între acestea a identificat trei categorii: nucleul –964 cuvinte în care 645 de termeni, adică 66%, sunt moșteniți din latină.

Mai recent (1988), într-o lucrare colectivă pe care am inițiat-o și coordonat-o la Institutul de Lingvistică, Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, am aplicat principiile stabilite de Al. Graur la ansamblul limbilor romanice, supunând investigației vocabularul lor de bază actual. Este vorba de circa 2500 de cuvinte pentru fiecare limbă (spre deosebire de lucrarea fostului meu profesor, în această cercetare am ținut seama și de criteriul frecvenței).

Am constatat că termenii latinești moșteniți sunt importanți și în celelalte limbi romanice, în sensul că sunt mai frecvenți, au o bogată încărcătură semantică și au multe derivate, deci ocupă o poziție centrală în structura lexicului romanic.

În română, la fel ca în celelalte opt limbi romanice (sardă, italiană, retoromână, franceză, occitană, catalană, spaniolă, portugheză) termenii moșteniți din latină ocupă rangul I. 146 de cuvinte selectate în toate vocabularele reprezentative sunt latinești.

Câteva exemple (dau etimonul latinesc): aqua, arbor, auricula, barba, battuere, bene, bonus, caballus, camisa, campus, capra, caput, carnis, cocere, cognoscere, cooperire, cornu, costa, culus, currere.

Cele 146 cuvinte panromanice reprezintă elementul de unitate între limbile romanice la nivelul vocabularului și în același timp partea cea mai importantă.

În încheiere, semnalez că există cuvinte moștenite de toate limbile romanice, deci cuvinte care au fost cunoscute în toată istoria limbilor romanice din Antichitate până astăzi, care n-au fost selectate în niciun vocabular reprezentativ romanic.

Lista lor cuprinde 23 de elemente, cele mai multe fiind nume de plante (carpinus, fraxinum, hedera, iuniperus, laurus, menta, salvia, sambucus).

Au fost și sunt cuvinte care aparțin părții de lexic numite de obicei vocabular disponibil: sunt cunoscute, dar nefolosite curent, deci nu au frecvență mare, nu au sensuri numeroase și nici nu constituie baze pentru derivate. Din aceste cauze n-au fost selectate în niciun vocabular reprezentativ.

Sursa: Historia.ro
Autor: acad. Marius Sala

Publicitate

20/12/2021 Posted by | ANALIZE | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

 Acad. Marius Sala – Elementul de unitate între limbile romanice

Limbile romanice


Istoria limbii române: Care este elementul de unitate între limbile romanice

Româna, la fel ca celelalte limbi romanice, a moștenit din latină aproximativ 2000 de cuvinte-bază scria acad. Marius Sala în articolul precedent reprodus de https://cersipamantromanesc.wordpress.com.

Dacă ținem seama de felul cum s-au transmis aceste cuvinte diverselor limbi romanice, constatăm că aproximativ 500, adică o pătrime, au fost moștenite de toate limbile romanice. Sunt cuvintele panromanice.

Este vorba de cuvinte ce denumesc noțiuni importante, fundamentale, care erau folosite în mod curent în Antichitate de majoritatea, dacă nu de totalitatea, vorbitorilor limbii latine.

Acest fond lexical permitea tuturor locuitorilor Imperiului să se înțeleagă, să abordeze problemele esențiale ale vieții cotidiene. Cu alte cuvinte, acest fond lexical reprezintă elementul de unitate între limbile romanice.

 Cuvintele panromanice

Majoritatea termenilor panromanici fac parte din vocabularul curent: unelte gramaticale (de, în, nici, pe, spre), pronume (eu, tu, el, noi, nostru); adjective (bun, cald, drept, dulce, larg, lung) și adverbe (mai, când, ieri, mâine, nu, unde), numeralele de la unu la zece și mie, verbe cu valori multiple și generale (a avea, a fi, a sta).

Cele mai multe cuvinte panromanice sunt substantive referitoare la om (auzi, cap, deget, dinte, dormi, lacrimă, limbă, mână), la familie (fiu, frate, noră, părinte, socru, văduv), la îmbrăcăminte, podoabe (cămașă, coase, curea, fașă, pieptene, veșmânt), la alimentație (cină, coace, crud, făină, must, pâine, sare, seu, vin), la locuință (casă, curte, fereastră, masă, perete, poartă); sunt panromanici termeni relativi la: cer și atmosferă (cer, lună, nea, stea, vânt), timp (an, iarnă, mai, noapte, timp, zi), pământ (apă, argint, aur, câmp, creastă, fier, lac, mare, marmură, munte, piatră, râu, sare, țară „pământ”, undă, val, vale), floră (arbore, cânepă, fân, floare, frasin, ghindă, grâu, iarbă, iederă, ienupăr, in, lemn, linte, mei, mesteacăn, nucă, pai, piersic, pin, soc, spic, tei, ulm, urzică), faună (arici, asin, bou, cal, capră, cerb, corb, corn, furnică, iepure, lup, mierlă, muscă, ou, pană, pădure, păun, pește, porc, purice, șarpe, taur, urs, vacă, vier, vierme, viespe), trei nume de culori (alb, negru, verde).

Însușirile realității exterioare și perceperea lor de către om sunt denumite prin termeni panromanici ca aspru, cald, foc, fum, greu, întreg, jos, macru, mărunt, măsura, miez, moare, nou, parte, părea, plin, sec, tăciune, acțiuni cu caracter general: ajuta, coperi, face, frânge, întinde, lega, muia, roade, tăia, unge; transport: car, căpăstru, duce, muta, roată, trage; agricultură, morărit, viticultură: ara, cerne, culege, furcă, moară, vie; creșterea vitelor, agricultură: ceară, fân, jug, miere, mulge, păstor; armată: arc, armă, învinge, prăda, săgeată; acțiuni artizanale: cheie, foale, fus, iță, mai, nod, oală, par, sac, toarce, ramă, țese,urzi, vas; cultura: carte „scrisoare”, cânta, coardă, joc, scrie, suna; societatea (inclusiv viața religioasă): ajuna, cumpăra, domn, înger, jude, lege, oaspe, păcat, Paști, preț, vecin, vinde, v. rom. zeu (cf. Dumnezeu).

Am exemplificat această categorie cu mai multe cuvinte pentru a arăta că este vorba de cuvinte importante, frecvente în vorbirea noastră de toate zilele. Ele au fost însă frecvente și cunoscute în tot cursul istoriei limbilor romanice, fapt ce implică păstrarea lor până astăzi în toate aceste limbi. Unele dintre cuvintele panromanice nu mai sunt însă folosite azi decât în graiurile românești (ai „usturoi”, lard „slănină”) sau în dialectele sud-dunărene (arom. căstâñ „castan”, fauă „linte”, mur „zid”, marț „martie”, mes „lună”, tumbă „mormânt”).

… și excepția românei

În aceeași ordine de idei, semnalez faptul că 200 de cuvinte s-au păstrat în toate limbile romanice cu excepția românei. Categoria respectivă a fost semnalată de S. Pușcariu în discursul de recepție la Academia Română (1920) intitulat Locul limbii române între limbile romanice și ulterior (1964) analizată în profunzime de I. Fischer.

Cum se explică situația din română? Există două cauze: una lingvistică și alta, mai bine zis altele, de natură externă.

Dacă analizăm ce există în română în locul cuvintelor păstrate în toate limbile romanice, dar absente în română constatăm că în unele cazuri cuvintele uzuale au fost înlocuite prin propriile lor derivate latine, tendință specifică ansamblului Romaniei adică teritoriului în care se vorbesc limbile romanice. Este știut că diminutivele auricula, genuculum au luat locul, în latina vulgară, vechilor cuvinte auris „ureche”, genu „genunchi”. Diminutivele stau la baza formelor romanice (rom. ureche, genunchi).

Latinei dunărene, care stă la baza limbii române, îi sunt specifice o serie de astfel de cazuri concrete, între care unele exemple de diminutive care au luat locul unor cuvinte vechi: lat. musculus devenit în română mușchi a preluat și sensul cuvântului latin nederivat muscus „mușchi” (plantă), lat. picula > păcură a înlocuit pe lat. pix „smoală”. În astfel de cazuri, pierderea unor cuvinte latinești nu separă structural româna de celelalte idiomuri romanice, ci numai punctual, în realizarea diferită a acelorași tendințe.

Au existat și unele cazuri determinate de cauze externe, de natură socioeconomică (părăsirea, temporară sau prelungită, a unor îndeletniciri, absența unei organizații religioase comparabile cu cea din Occident, dispariția la un moment dat a învățământului latin etc.) care au acționat mai profund asupra componenței unor terminologii.

Navigația, de exemplu, nu mai este reprezentată în română decât prin luntre din lat. lunter, animalele acvatice, numai prin denumirea generică pește din lat. piscis, toate celelalte cuvinte, în primul rând terminologia marinărească, dispărând (ancora „ancoră”, navis „corabie”, portus „port”, ostreum „stridie”, puppis „pupă”, velum „velă” sunt cuvinte păstrate în toate limbile romanice cu excepția românei).

La fel stau lucrurile și cu unii termeni din lexicul creștin: se păstrează cuvintele fundamentale (lat. crucem > cruce, lat. paganus > rom. păgân, lat. legem > rom. lege, lat. credentia > rom. credință), dar dispar cei care denumesc mai ales organizarea bisericească (abbas „stareț”, monachus „călugăr”, ambii panromanici; de precizat că monah vine la noi din slavonă).

Au dispărut numele unor obiecte de lux, ale obiectelor de civilizație, în condițiile rusticizării vieții din Dacia (lat. purpura – termenul românesc purpură este împrumutat în secolul 19 din latină, termenul curent era înainte de acest împrumut porfiră luat din greacă -, lat. lampas „lampă”, lat. lima „pilă”).

Majoritatea acestor cuvinte panromanice cu excepția românei sunt termeni tehnici ai diverselor profesiuni: marină, armată (hasta „suliță”, lancea), comerț: (alumen „alaun”, saeta „păr țepos”) sau termeni de civilizație (ars, lectus „pat”, littera), absența lor din română reflectând schimbarea îndeletnicirilor, precum și întreruperea contactului cu lumea occidentală.

Izolarea de Imperiu a făcut ca o serie de cuvinte din limbajul curent transmise celorlalte limbi romanice să fie înlocuite prin sinonime vulgare sau familiare (pater / tata) sau să fie compensate prin perifraze (negare / a spune (că) nu, nullus / niciun (ul).

Nu există totdeauna explicații pentru dispariția unor cuvinte latinești din română. Probabil că în condițiile izolării latinei dunărene de restul României, tendința de sărăcire și de simplificare observată pe tot teritoriul României să fi fost mai profundă aici, ceea ce a putut duce la eliminarea mai rapidă a elementelor literare din vocabularul latin.

De exemplu, două cuvinte ce denumeau noțiunea de „mare” transmise tuturor limbilor romanice (amplus și grandis) sunt eliminate, la fel ca termenul clasic magnus, dispărut din toate limbile romanice.

Se pare că mare provine din lat. mas, maris „mascul”, evoluția fie de origine expresivă (posibilă echivalare a ideii de virilitate cu cea de mărime sau ca folosire inițială a adjectivului în limbajul crescătorilor de animale), fie datorită paronimiei cu un cuvânt din limba traco-dacă.

În sfârșit, româna nu are termenul general romanic deoarece el este o inovație petrecută mai târziu în latină; datorită ruperii legăturii cu Occidentul, inovația nu a ajuns în Dacia.

Astfel sunt sapere „a ști” sau infans „copil”, pentru care româna păstrează termenul vechi latinesc scire devenit ști, pe care celelalte limbi romanice nu l-au moștenit, sau îl are pe copil, probabil din substrat, și pe prunc, cuvânt cu etimologie mult discutată.

VA URMA

20/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Acad. Marius Sala: Cum și când a apărut limba română?


Foto: Scene de pe Columna lui Traian de la Roma care au imortalizat războaiele dacilor cu romanii

Regretatul acad. Marius Sala, scria într-un articol publicat în https://timpul.md., că răspunsul pe care l-ar da la eventuala întrebare: „Când și cum au apărut cuvintele românești?”, ar fi acela că această întrebare derivă dintr-una cu sferă mai largă: „Cum și când a apărut limba română?”

Limba latină

În puținele ore de istorie a limbii române predate la școală, se învață că limba română provine din latină. Nu se prea explică însă cum s-au petrecut lucrurile.

Despre modul cum a ajuns latina în Dacia se știu mai multe de la orele de istorie: în urma războaielor dintre Decebal și Traian, Dacia a fost cucerită, în anul 106 d.H., și a fost transformată în provincie romană. Imperiul Roman era, la acea vreme, un stat unitar, în care limba latină servea drept mijloc de comunicare între toți locuitorii Imperiului.

Latina s-a instalat și în noua provincie, odată cu administrația și cu armata romană. La fel ca în celelalte provincii cucerite, într-o primă fază, dacii au fost siliți de nevoile practice ale vieții să adopte latina ca limbă secundară, folosind- o în relațiile lor cu administrația, cu armata și cu coloniștii romani.

Se știe din scrierile latinești că în Gallia, de exemplu, cei care au adoptat la început limba latină au fost nobilii și comercianții. Primii și-au trimis copiii la școli romane pentru că numai astfel puteau promova în magistratura Imperiului.

Comercianții aveau și ei interes să o învețe, fiindcă latina era limba comerțului din întregul Imperiu.

În a doua fază, latina a devenit mijlocul de comunicare principal; vechile populații și-au abandonat limba maternă, a cărei sferă de utilizare s-a restrâns din ce în ce mai mult (mai era folosită, probabil, ca limbă de conversație în familie).

Acest proces de adoptare a limbii latine și de părăsire a limbii materne se numește romanizare și a avut loc în toate regiunile cucerite de romani. Latina introdusă în Dacia, vorbită de locuitorii acestei provincii, s-a modificat, cum s-a întâmplat și în celelalte provincii romane; după destrămarea Imperiului (secolul 4), latina s-a dezvoltat în varietăți ce devin, cu timpul, limbile romanice.

Timp de câteva secole a avut loc o evoluție lentă, care a făcut ca latina să sufere schimbări așa de mari încât în secolul 8 se poate vorbi de apariția limbii române, în urma unui proces îndelungat de transformare a limbii latine.

Elementele care dovedesc că în toate provinciile romane se dezvoltă limbi noi (fapte fonetice, forme gramaticale sau cuvinte diferite de cele din latina clasică) apar în textele latinești din Occident încă din secolul 6, ele fiind mai numeroase în tot cursul secolului 7 și la începutul secolului 8: latina din aceste texte nu mai este latină, dar nu este încă nici limbă romanică (română, franceză, italiană, spaniolă).

Într-o excelentă lucrare, Latina dunăreană, I. Fischer a arătat că postularea unei faze romanice, de tranziție între latină și limbile romanice individualizate, are un echivalent în logică, citând în acest sens forma dată celebrului tip de raționament antic numit sorit de filozoful grec Chrysippos: care e momentul când firele de nisip devin prin acumulare o grămadă de nisip?

Pentru a determina momentul când acumularea cantitativă a firelor de nisip devine o nouă calitate, grămada, filozoful stoic propune o perioadă de „repaus”, de abținere de la o afirmație; după acest „repaus”, se poate constata neîndoielnic apariția „grămezii”. Or, perioada de „repaus” între limba latină și fiecare dintre limbile romanice individualizate corespunde fazei latinei romanice din fiecare provincie.

Singura limbă de civilizație până în secolul XII

Primul care a observat că s-a petrecut ceva cu latina a fost împăratul Carol cel Mare (768-814), inițiatorul Reformei carolingiene” care promova „salvarea” latinei scrise prin întoarcerea la normele latinei clasice. El a adus din Anglia un călugăr savant, Alcuin, pentru a preda latina la mânăstirea Saint-Martinde-Tours. Împreună cu alți călugări învățați din Irlanda, Anglia și Italia, care știau latinește, a realizat o „purificare” a limbii latine scrise, religioase și administrative, eliminând haosul fonetic și gramatical care cuprinsese limba scrisă sub influența practicării ei orale. Pentru acest demers a luat ca model latina literară, operele autorilor creștini cultivați și tratatele de gramatică ale Antichității.

Această limbă, cunoscută sub numele de latina medievală, a constituit în Evul Mediu limba bisericii, a administrației și a culturii, singura limbă de civilizație până în secolul 12. Din aceeași epocă avem o altă dovadă, de data aceasta directă, că latina vorbită ce stă la baza limbilor romanice se deosebea de latina clasică. În 813, Conciliul de la Tours recomandă, în scopul sporirii accesibilității, traducerea predicilor din latină în rustica Romana lingua.

Textul este deosebit de clar în ceea ce privește motivația: quo facilius cuncti possint intellegere quae dicuntur „ca să înțeleagă cu toții mai ușor ce se spune”.

După 30 de ani, la 14 februarie 842, este redactat textul Jurămintele de la Strasbourg (Les Serments de Strasbourg), cel mai vechi document de limbă romanică păstrat până astăzi.

Substratul romanic

Am prezentat pe larg cum au apărut limbile romanice, deci și româna, evocând fapte mai puțin cunoscute cititorului român. Precizez astfel că, de fapt, primele cuvinte româna le are de la mama ei, latina. Într-un episod următor o să arăt tot ce este esențial pentru istoria primelor cuvinte românești, cele moștenite de la limba-mamă: câte cuvinte avem din latină, legătura dintre istoria românilor și limba lor, evoluția în română a cuvintelor moștenite, dispariția unor cuvinte latinești, urme ale unor cuvinte latinești dispărute etc.

Spre deosebire de alte studii consacrate istoriei lexicului românesc moștenit din latină, în încercarea mea de a face cât mai clară această istorie, voi compara, ori de câte ori va fi posibil, cele petrecute în română cu situația din celelalte limbi romanice-surori. Pentru a satisface curiozitatea unor eventuali cititori, spun de pe acum că româna a moștenit din latină aproximativ 2.000 de cuvinte-bază (în numărul acesta nu sunt incluse cuvintele derivate); același număr de cuvinte s-a păstrat în fiecare dintre limbile romanice.

Unele dintre aceste cuvinte (500) au fost moștenite în toate limbile romanice, sunt panromanice; altele s-au conservat numai în una sau în unele dintre limbile romanice. Am arătat mai sus cum s-a produs romanizarea lingvistică, cum vechile populații și-au abandonat limba în favoarea latinei. Adaug acum că limbile vechilor populații au lăsat urme în lexicul latinei din diversele provincii ale Imperiului. Este firesc ca băștinașii daci romanizați să fi denumit, vorbind latinește, prin cuvinte din limba lor unele noțiuni pentru care, din diverse motive, nu aveau la îndemână cuvinte latinești.

Termeni referitori la flora și fauna regiunii sau la forme de relief de mici dimensiuni, precum și termeni speciali din domeniul unei profesiuni importante la daci, păstoritul, acestea erau cuvintele cele mai potrivite spre a fi adoptate de lexicul latinei dunărene. Istoria acestora este deosebit de interesantă, mai ales dacă se compară cu situația cuvintelor similare din celelalte limbi romanice.

Toate sunt cuprinse sub denumirea de substrat romanic. Istoria lor este tulburătoare, pentru că limbile preromane nu sunt cunoscute direct, spus altfel, nu avem texte dace, celtice, iberice. Spre a fi detectate se folosesc metode speciale.

Și pentru ca lucrurile să fie și mai provocatoare, semnalez că latinii, popor indo-european venit în Europa cu 6 milenii în urmă, au o serie de cuvinte (vinum, oleum „ulei”, rosa „trandafir”) care nu se pot explica decât printr-un substrat mediteraneean. Și despre istoria lor sunt multe de spus.

Latina „îmbogățită”

Înainte de a deveni limba română, latina din Dacia s-a îmbogățit și cu unele cuvinte vechi grecești. Este vorba de cuvinte specifice latinei dunărene, transmise apoi limbii române, inexistente în celelalte limbi romanice.

Dacă în Occidentul romanic vechea influență greacă s-a produs prin intermediul grecilor stabiliți pe litoralul mediteraneean (grecii n-au pătruns în interiorul continentului), în latinitatea orientală, care a fost învecinată direct cu o zonă elenofonă compactă, au pătruns cuvinte care prin formă arată că sunt împrumuturi populare, transmise pe cale orală.

Dintre termenii proveniți în latina dunăreană din greacă (cu etimologie sigură sau cu un înalt grad de probabilitate), transmiși limbii române, amintesc pe a amăgi, broatec „brotac”, cir „terci”, jur (din locuțiuni adverbiale ca în jur), martur, a măcina, mesteacăn, mic, papură, proaspăt, putină, stup, stur „țurțure”. Până la „apariția” limbii române (secolul 8), diverse populații migratoare au trecut prin provinciile dunărene ale fostului Imperiu Roman.

De pildă, vizigoții, popor vechi germanic, sunt amintiți în unele manuale școlare, împreună cu regele lor Atanaric, ca fiind cei care și-au îngropat celebrul tezaur Cloșca cu puii de aur (Tezaurul de la Pietroasele) la venirea hunilor (375 d.H.).

Tot despre ei se relatează că au avut un episcop numit Wulfila (Ulfila), care a tradus aici prima Biblie într-o limbă germanică.

Limba română nu are însă niciun cuvânt care să fie unanim acceptat ca vechi germanic. Despre elementele vechi slave, care constituie superstratul limbii române, tot într-un episod viitor.

20/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: