Cinci scenarii de evoluție a unui posibil conflict militar între Rusia și Ucraina în viitorul apropiat

Scenariul Bugeac [sudul Basarabiei] ar putea fi pe masa lui Putin. Poate să îl joace?

Într-o analiză publicată pe 9 decembrie de Breaking Defense, expertul în relații transatlantice, Luke Coffey, de la influentul think thank american Heritage Foundation, a prezentat cinci scenarii de evoluție a unui posibil conflict militar între Rusia și Ucraina în viitorul apropiat, scrie https://www.defenseromania.ro, preluat de Romanian Global News.

Surprinzător sau poate pentru avizați nu atât de surprinzător, printre variantele luate în calcul de Coffey, este și scenariul Bugeac [sudul Basarabiei], în care Rusia provoacă probleme politice în zona Bugeac din regiunea ucraineană Odesa.
Potrivit lui Coffey, scopul principal ar fi producerea unei crize politice locale care să cauzeze probleme guvernului de la Kiev. Moscova a încercat acest lucru în urmă cu câțiva ani, prin așa-numitul Consiliu Național al Basarabiei, dar reacția rapidă a autorităților ucrainene nu a permis o dezvoltare a situației în faza de secesiune.
Importanța controlului Bugeacului pentru Moscova nu este una mică, deoarece la granița sa se află regiunea autonomă Găgăuzia a Republicii Moldova cu vederi pro-ruse și la mai puțin de 20 de km se află Transnistria, unde Moscova are dislocat un contingent militar de mărimea unei brigăzi. Din această poziție, Rusia amenință mult mai bine Odesa, al treilea oraș ca mărime al Ucrainei, precum și Republica Moldova aflată și ea în afara ariei de protecție a NATO.
Controlarea Bugeacului de către Rusia, corelat cu ocuparea Insulei Șerpilor, ar permite Rusiei să închidă accesul Ucrainei la căile maritime internaționale, ceea ce ar însemna o lovitură economică gravă dată Kievului.

Regiunea Bugeacului a aparținut în ultima mie de ani tătarilor, țărilor române/României, Imperiului Otoman, Imperiului Țarist/URSS și în ultimii 30 de ani – Ucrainei, fiind una dintre zonele în care s-au stabilit populații diverse.

Conform recensământului din 2001, structura etnică a celor aproximativ 600.000 de locuitori ai regiunii este formată din 40% ucraineni, 21% bulgari, 20% ruși, 13% români, 4% găgăuzi, restul alte naționalități.
Deși există diversitate etnică, regiunea Bugeacului este mai degrabă pro-rusă datorită legăturilor istorice cu Moscova, acest fapt putând cântări destul de mult în ipoteza unei crize politice.
Din punct de vedere militar, Bugeacul odată intrat sub controlul Rusiei, ar fi relativ ușor de apărat, deoarece este despărțit de restul țării de estuarul larg al Nistrului.

Există doar două căi comunicație terestră care leagă Bugeacul de Ucraina, din care una primită din partea Republicii Moldova, la schimb pentru portul Giurgiulești, iar cealaltă aflată pe un istm destul de îngust la vărsarea Nistrului în Marea Neagră.
Privită din aceste perspective, regiunea Bugeacului pare destul de tentantă pentru războiul hibrid de durată al Rusiei împotriva Ucrainei, în care Moscova mută economic din punct de vedere al costurilor umane și obține beneficii mari.
Cu toate acestea, Bugeacul nu este deloc la îndemâna sprijinului direct al armatei ruse, cum este regiunea Donbas, cu care Rusia se învecinează. În plus, elementul surpriză pentru o operație de tip ”omuleți verzi” nu mai există, serviciile speciale ucrainene fiind în stare de alertă permanentă. De asemenea, pe teritoriul Bugeacului au fost înființate mai multe unități militare, care au o capacitate ridicată de luptă și care pot răspunde eficient în cazul unei operații militare clasice.
Desigur, Kievul are capacitatea să controleze situația într-o regiune cum ar fi Bugeacul, însă problema se pune dacă poate gestiona simultan mai multe regiuni în care apar tulburări, concomitent cu preocuparea permanentă de a face față unei invazii, pentru care Moscova se pare că va aduce într-un final 175.000 de militari.
Scenariul Bugeac este pus de Luke Coffey pe poziția a cincea, fiind cotat, probabil, cu cele mai mici șanse de pus în aplicare de către Rusia.
Însă pentru România, numele de Bugeac, faptul că acolo trăiește o importantă comunitate de etnici români și posibila vecinătate cu un conflict deschis, au o rezonanță aparte.

Scenariul non-cinetic

Cu cea mai mare probabilitate este luat în calcul scenariul non-cinetic: Rusia folosește acumularea militară pentru a încerca să obțină concesii din partea Occidentului cu privire la extinderea NATO. Scopul strategic al Rusiei este să țină Ucraina la distanță de organizații precum NATO și Uniunea Europeană.
Într-o analiză publicată pe 9 decembrie de Breaking Defense, expertul în relații transatlantice, Luke Coffey, de la influentul think thank american Heritage Foundation, a prezentat cinci scenarii de evoluție a unui posibil conflict militar între Rusia și Ucraina în viitorul apropiat.

Cea mai eficientă modalitate prin care Rusia poate atinge acest obiectiv este menținerea „înghețată” a conflictului din estul Ucrainei – ceea ce înseamnă că luptele majore se opresc, dar luptele localizate rămân și nu se întrevede un sfârșit definitiv al conflictului. Asta înseamnă folosirea trupelor de la graniță ca pârghie politică, nu ca invadatori reali.

Scenariul de ofensivă limitată

Cel de-al doilea scenariu enunțat de Coffey are în vedere o ofensivă limitată, pentru a consolida separatiștii. Aceasta ar implica capturarea nodurilor majore de comunicație și tranzit (cum ar fi orașul Mariupol) și centrala electrică de la Lugansk. Deși acest lucru s-ar putea face fragmentar, o astfel de mișcare ar necesita, de asemenea, abandonarea completă a oricărei noțiuni de încetare a focului.

Scenariul coridor terestru până în Crimeea

Pe locul trei este realizarea unui coridor terestru către Crimeea. Conectarea Rusiei de Crimeea de-a lungul coastei ar atenua unele dintre provocările logistice ale Moscovei, mai ales în ceea ce privește apa dulce, transformând în același timp Marea Azov într-un lac rusesc. Dar o asemenea operație ar necesita o forță militară considerabilă care să străpungă pozițiile puternic fortificate de-a lungul liniei de front a Donbasului, capturarea Mariupolului și a întregii coaste până în Crimeea.

Scenariul de ocupare a întreg sudului Ucrainei

Al patrulea scenariu implică o ofensivă de proporții pentru capturarea orașelor mari, fiind cel mai agresiv dintre toate, prin faptul că Moscova va încerca să ocupe tot sudul Ucrainei, inclusiv orașul Odesa. Acest lucru ar necesita o mobilizare pe scară largă a forțelor ruse.

Dacă va avea succes, acest lucru ar schimba fundamental peisajul geopolitic și de securitate din Europa de Est într-un mod nemaivăzut de la al Doilea Război Mondial, concluzionează Coffey.

„ Noua Rusie” (sau rusă  Novorossia > Новороссия ) este un teritoriu anexat de împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei în secolul  al XVIII- lea (1764). Teritoriul cuprindea stepele din sudul Imperiului Rus, situate între Marea Azov și de-a lungul Mării Negre, care corespunde în prezent sudului Ucrainei, inclusiv regiunea Kuban situată la estul Crimeei, dar fără celelalte teritorii care vor fi anexate ulterior. Toate aceste regiuni au fost locuite timp de câteva secole de tătari, care au devenit vasali ai Imperiului Otoman.

Celelalte teritorii au fost cedate de otomani Rusiei imperiale: Taurida (Crimeea) în 1774 și Meotida în 1783, Edisan în 1792, Basarabia și Bugeacul în 1812. Anexiunile au devenit imediat oficiale, rușii s-au stabilit acolo și au fondat colonii și au dezvoltat mai multe orașe: Odesa, Tiraspol, Nikopol, Herson, Theodosia, Eupatoria, Sevastopol, Simferopol, Melitopol, Stavropol etc.

Pe lângă slavi, Imperiul Rus a încurajat aici colonizarea de germani, armeni, bulgari, sârbi și greci, care au înlocuit populația musulmană, în special tătari, care se refugiase masiv în Imperiul Otoman. 

Sistemele de apărare strategică de la valul lui Traian la scutul de la Deveselu

 

 

 

Harta provinciilor Imperiului Roman în anul 210 e.n.

 

                                                         

Franck Melen: De la valul lui Traian la scutul lui Obama

„Am trasat frontiera mea (…). Am mărit ceea ce mi-a fost lăsat. Acela care, demn de Majestatea Mea, va apăra această frontieră, îmi va fi precum un fiu. Însă acela care o va abandona sau nu va lupta pentru a o apăra nu va fi fiul meu”. (Senusret III, faraon al Egiptului, 1820 î.e.n.)*

Sistemele de apărare strategică “pot fi continue, precum zidul lui Hadrian, când era în stare bună, dar se compun cel mai adesea din puncte întărite izolate, plasate astfel încât să se susțină reciproc și să împiedice un atac frontal al inamicului pe o zonă prea mare.

Prin natura lor, sistemele de apărare strategică sunt cele mai scumpe de construit și de întreținut; ele implică prezența unei garnizoane, iar existența lor este întotdeauna un semn de bogăție și de dezvoltare politică avansată”. **

Primii despre care se știe cu siguranță că au construit un astfel de sistem de apărare strategică au fost egiptenii, care, începând cu 1991 î.e.n., au fortificat cursul Nilului pe o distanță de 400 de km, între prima și a patra cataractă, în sudul regatului.

De atunci, avansul tehnologic a îmbunătățit, puțin câte puțin, conceptul de sistem de apărare strategică, însă imaginea pe care o au generalii de astăzi nu diferă fundamental de cea a faraonilor egipteni de acum 4000 de ani.

În Dacia, Decebal a construit un astfel de sistem de apărare strategică în fața romanilor, de care s-a izbit Traian în cele două războaie dacice. Decebal s-a inspirat, de altfel, din modelul oferit chiar de romani, care construiseră un astfel de sistem de-a lungul Dunării, și a folosit meșteri romani pentru a edifica fortărețele, deoarece nu dispunea de know-how.

Romanii stăpâneau foarte bine conceptul, ei având astfel de sisteme de apărare pe multe dintre frontierele lor, din Mesopotamia până în Britania și din Mauretania până în Rhaetia.

De altfel, de cum au cucerit Dacia, au și început să edifice o apărare strategică în nordul provinciei, care corespunde cu nordul Transilvaniei de astăzi, constând într-un sistem defensiv de castre militare.

În Scythia Minor, actuala Dobroge, anexată de romani mult mai devreme și care proteja Moesia și Tracia, provincii mult mai importante, sistemul de apărare strategică era ceva mai vechi și mult mai complex, fiind compus atât din fortărețe, cât și din apărări continue, așa numitele “valuri ale lui Traian” – deși nu erau construite de cuceritorul Daciei.

 

 

 

 

Valul lui  Traian

 

 

 

Sistemul din Dobrogea fost menținut, în diverse grade de complexitate, și de bizantini, în perioadele în care au putut păstra controlul regiunii.

Concepția strategică a romanilor nu diferea fundamental, de altfel, de cea a egiptenilor cu 2000 de ani înaintea lor sau de cea a britanicilor sau americanilor, 2000 de ani după ei.

“Politica Egiptului în privința frontierelor a reprezentat un model pentru imperialiștii de după ei, peste tot în lume. (…) Ca și egiptenii, britanicii întrețineau (în Pakistan și în Afghanistan, în secolul XIX, n.a.) o zonă administrativă unde garnizoane importante protejau populația locală; mai departe, într-o altă zonă, garnizoane importante erau cantonate în forturi în scopuri militare și, ceva mai în adâncime, exista o zonă tribală, unde doar drumurile erau apărate, în timp ce zonele învecinate erau supravegheate de miliții tribale”. ***

Romanii aveau, în Dacia și nu numai, un sistem de apărare strategică similar, pe mai multe linii, în care se foloseau de așa numiții foederati.

Regatele medievale din zonă foloseau aceeași metodă, cu unele modificări: ungurii au adoptat sistemul occidental (de origine carolingiană) al mărcilor de apărare, din care s-au născut, mai apoi, Moldova și Țara Românească.

Iar Moldova medievală avea un sistem de apărare strategică pe Nistru, format din cetățile Cetatea Albă, Tighina, Orhei, Soroca și Hotin, din care erau controlate de facto și regiuni întinse de peste Nistru – un no man’s land în acea vreme -, chiar dacă acestea nu erau, oficial, sub suzeranitatea domnitorilor moldoveni.

Într-un final, în fosta Dacie romană au sosit și noii romani, americanii. Pentru care, pentru prima dată în istorie, planeta Pământ constituie tabla de șah pe care își edifică apărarea strategică. În acest an, locul în care vor fi instalați primii lor interceptori europeni din scutul antirachetă, menit să îi apere împotriva unor inamici vag definiți, a fost stabilit într-un sat de care nu prea auzise nimeni, de la marginea Olteniei: Deveselu.

Ironic, satul Deveselu se află la frontiera de odinioară a Imperiului roman, la marginea răsăriteană a fostei provincii Dacia Malvensis, dincolo de care se afla un teritoriu slab populat – actuala Muntenie – și controlat doar în teorie de către romani.

Scutul antirachetă reprezintă o nouă etapă în evoluția sistemelor de apărare strategică, adaptată la evoluția tehnologică și la apariția rachetelor intercontinentale, iar amplasarea unei părți importante a acestuia în România are o semnificație capitală. Marchează intrarea definitivă a României în Mundus Americanus, the ultimate empire, sub umbrela pax americana.

America a influențat atât de mult lumea în ultimele decenii, încât eram, deja, cultural, în această lume. Bem cu toții băuturi americane, ne îmbrăcăm în blugi și tricouri, ascultăm muzică americană și ne uităm la filme americane. Însă și tinerii din Moscova, Beijing sau Minsk fac același lucru, dar nu fac și nu vor face, probabil, niciodată parte, “oficial”, din lumea americană.

Amplasarea unei părți importante din scutul american pe sol românesc schimbă datele problemei în România. Fie că ne place, fie că nu, SUA vor avea un cuvânt din ce în ce mai greu de spus în politica și în economia românească, pentru că au nevoie de “securizarea zonei”.

Au început, deja. Chiar astăzi, ambasadorul american a dat publicității un lung comunicat în care calcă în picioare o decizie a Curții Constituționale, în care aceasta se opunea, ca demnă redută comunistă, reformării, atât de necesare, a Constituției. ****

Într-un regim juridico-politic profund corupt precum cel românesc, intervenția americană reprezintă o gură de oxigen. Și poate deschide drumuri spre democratizare și spre modernizare. Însă opoziția din politică și din justiție este atât de puternică și gata să trădeze România și viitorul ei de 100 de ori pentru a-și păstra privilegiile, încât americanii vor fi nevoiți, la un moment dat, să recurgă la metode dure de intervenție pentru a reuși.

Și e, poate, singurul mijloc de a tăia nodul gordian. Doar americanii pot înfrânge coaliția aiuritoare între cetepeii și ciutacii din presă, costiniii și pivnicerii din justiție și hoții la drumul mare din toate partidele politice, care blochează orice reformă și stopează orice progres. Și care au creat un mediu isteric și toxic în această țară, infectând o bună parte a populației cu inepțiile lor debitate zilnic.

În anumite domenii, au și reușit. Grație eforturilor americane, România are acum niște forțe speciale în armată demne de acest nume***** și a reformat armata la un nivel decent, grație lor România a început să aibă un cuvânt de spus în zonă, atât politic, pe direcția Moldova, cât și economico-energetic, pe direcția caucaziană (prin AGRI).

Însă americanii au început să securizeze și zona adiacentă: vizita senatorului McCain la Chișinău, trecută cu vederea în presa românească, înseamnă un semnal foarte important, mai ales în contextul înfrângerilor repetate din ultimul timp ale rușilor în Moldova, în ciuda unui intervenționism grosolan și mincinos.

 

 

 

 

 

Foto: Baza Deveselu

 

Amplasarea scutului antirachetă la Deveselu pare să fi reaprins interesul americanilor pentru Republica Moldova, de care păreau să se dezintereseze după venirea la putere a lui Barack Obama, un material pe această temă fiind publicat de analistul basarabean Petru Bogatu.****** Unele semnale par să îi dea dreptate: România începe, încetul cu încetul, discret, să își împingă pionii dincolo de Prut. (exemplu 1) (exemplu 2)

America își reconfigurează, în aceste momente, sistemul de apărare strategică. Obama a dorit să reducă dimensiunea acestuia, pentru a economisi resurse, însă complexul militaro-industrial american, care a luat proporții gigantice după Al Doilea Război Mondial, similare celui sovietic, și care dispune de pârghii importante în Congres, a reacționat și și-a impus punctul de vedere.

Acest sistem militaro-industrial nu s-a reformat după sfârșitul Războiului Rece și are nevoie de noi și noi inamici pentru a-și conserva puterea. Numărul de generali și amirali a crescut în SUA cu 13% în ultimii 15 ani, la peste 1.000, iar birocrația din Pentagon s-a mărit pe fiecare nivel.

Secretarul apărării numit de Obama, Robert Gates, a făcut eforturi disperate pentru a-i convinge pe generali că este nevoie de reforma armatei, folosind argumentele lui Dwight Eisenhower, reticent în crearea un sistem militaro-industrial american după modelul celui stalinist.

“(Eisenhower a înțeles) că până și o superputere precum Statele Unite – pe atunci aproape de zenitul puterii și prosperității comparativ cu restul lumii – nu dispune de resurse politice, economice și militare nelimitate. (…) Eisenhower era îngrijorat că iubita lui republică s-ar putea transforma într-un stat garnizoană, puternic militar, dar cu o economie în stagnare și insolvent din punct de vedere strategic”. *******

Coșmarul lui Eisenhower a devenit realitate. Militarii sunt, la Washington, la fel de puternici ca în timpul Războiului Rece, deși, după prăbușirea URSS, dominația militară a Americii a devenit totală.

Gates le-a reamintit militarilor că SUA dispun, în prezent, de peste 3.200 de avioane tactice de luptă de toate tipurile, că flota militară americană depășește următoarele 13 marine militare la un loc, din care 11 sunt ale unor state aliate, și că în 2020 Statele Unite vor avea de 20 de ori mai multe avioane stealth decât China.

Obama dorea un sistem de apărare antirachetă la scară redusă, montat pe nave militare deja existente și care ar fi presupus costuri mai mici, dar și o eficiență mai scăzută. Militarii au impus sistemul terestru, mult mai costisitor, care presupune o securizare a spațiului de risc din triunghiul Moscova-Teheran-Beijing.

Iar partea europeană a apărării împotriva triunghiului va fi securizată din Polonia și România, țări considerate suficient de sigure pentru a face parte din Mundus Americanus. Sudul triunghiului va fi securizat, probabil, printr-o întărire a alianței cu India, iar estul, din Hawaii, Japonia și Taiwan.

Turcia și India, cu ambiții regionale, vor avea, însă, mai degrabă un statut de foederati. România, ca parte a lumii americane, cât timp SUA vor mai rămâne la apogeu, are, însă, oportunitatea istorică de a sparge, cu ajutor american, blocajul ruso-turc de la Marea Neagră și bariera rusească din Transnistria. Dacă timpul are răbdare cu noi și dacă americanii vor reuși, totuși, să taie nodul gordian din politica și din justiția de la București.

Autoritățile de la București nu trebuie să uite, totuși, că acordul cu SUA nu înseamnă o garanție că America ne va apăra. Singura garanție e propria noastră forță, pe care ar trebui să o citim printre rânduri și în comunicatele ambasadei americane de la București.

“Căci experiența de milenii nu cunoaște excepții: dacă potențialului tău aliat nu-i convine la un moment dat să te susțină, va găsi motiv să se sustragă de la îndeplinirea obligațiilor asumate. Și invers: dacă îi este de folos cuiva la un moment dat să te susțină, va face acest lucru și fără tratate prealabile”. *********

A spus-o un fost spion rus. Unul care și-a trădat țara și a fugit în Occident, știe despre ce vorbește.

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

Franck Melen – Cealalta Lume

* John KEEGAN, “A History of Warfare”, Londra, 1993 / L’Esprit Frapeur, 2000

** Ibidem

*** Ibidem

**** de pe Hotnews

***** vezi contribuția decisivă americană și britanică pe romanianspecialforces.com

****** pe blogul său de pe voceabasarabiei.net

******* potrivit Newsweek, august 23&30, 2010, p. 5 (traducere personală)

******** Ibidem

********* Victor Suvorov, “Ultima Republică. II. Cauza Sfântă”, Editura Polirom, 2011, p. 107

Glonțul care a trecut pe lângă tâmpla ucrainenilor și românilor în urmă cu patru ani

 

Foto: jurnalistul Petru Bogatu

 

 Privește înapoi cu mânie

În ziua de 2 mai 2014, la Odessa, s-au produs niște evenimente cutremurătoare, care în niciun caz nu trebuie astăzi trecute cu vederea.

Mai cu seamă că întâmplările covârșitoare de acum patru ani au fost ca un glonț care a trecut pe lângă tâmplă.

Și ucrainenilor, și românilor, scrie Petru Bogatu în www.ziarulnational.md, preluat de Romanian Global News.

 

Încăierarea din Piața Elenă

Pe malul mării o seară blândă și străvezie îți fura ochii. Acest peisaj feeric contrasta însă cu stările de spirit din oraș. Străzile și bulevardele lui păreau cuprinse de o vagă neliniște. Piața Elenă din Odessa era împânzită de corturile partizanilor mișcării filoruse „Antimaidan” care se solidarizau deschis cu separatiștii din Donbass și salutau anexarea Crimeii.

Peste tot se vedeau niște scaune și mese din plastic. Activiștii „Antimaidan”-ului abordau trecătorii, îndemnându-i să semneze pentru federalizarea Ucrainei.

După cum au arătat cercetările ulterioare, printre activiștii antiucraineni erau o sumedenie de provocatori ai serviciilor speciale ruse. Presa a scris că din nucleul dur al „Antimaidan”-ului făceau parte și o mulțime de emisari ai regimului separatist de la Tiraspol.

Totuși, chiar și în momentul în care un șuvoi de oameni se arătase la orizont, parcă nimic nu prevestea vărsarea de sânge.

Mulțimile care coborau spre Piața Elenă erau formate din două galerii de suporteri. Tocmai se încheiase meciul de fotbal dintre echipele „Cernomoreț” (Odessa) și „Metallist” (Harkov).

Oricât ar fi părut de straniu, dar cele două grupuri de microbiști care pe stadion, de regulă, se bălăcăreau reciproc, de data aceasta scandau la unison „Slavă Ucrainei” și „Jos Putin!”. Fanii ambelor cluburi au dat uitării rivalitățile sportive de odinioară și s-au solidarizat pe o platformă politică proucraineană și împotriva invaziei ruse.

Coloanele de suporteri intrate deja în piață păreau intangibile. L-a un moment dat s-au auzit niște reproșuri aruncate de activiștii „Antimaidan”-ului. Replicile fanilor nu s-au lăsat așteptate. Aceasta a fost scânteia care a declanșat violențele.

Șicanele reciproce au degenerat cât ai zice pește în încăierări corp la corp. Suporterilor li s-au alăturat mai multe persoane din stradă.

Corturile manifestanților pro-ruși erau distruse sau incendiate. Treptat, militanții „Antimaidan”-ului au început să cedeze și să se retragă înspre Casa Sindicatelor din apropiere, unde se afla cartierul lor general. Mai mulți dintre ei au reușit să intre în clădire și să se baricadeze înăuntru. Ceilalți s-au împrăștiat care încotro.

Cum a izbucnit focul nu se știe nici la ora actuală. Ancheta nu a izbutit să elucideze acest amănunt. Oricum, în scurt timp, flăcările au cuprins toate etajele Casei Sindicatelor. Zeci de persoane au ars de vii, alte câteva sute au ajuns la spital cu arsuri și intoxicație cu fum.

 

 

harta: http://www.businessinsider.com/map-ukraine-threats-from-russia-2014-5

Se netezea drumul pentru Novorussia (Noua Rusie)

 

Un lucru este cert, totuși. Încăierarea din Piața Elenă a fost o emanație a războiul hibrid rusesc care urmărea preluarea puterii la Odessa de către elementele filoruse.

Incendiul, s-o spunem pe șleau, a decapitat „Antimaidan”-ul care punea la cale o lovitură de stat în sudul țării.

În urma acestei răsturnări, regiunea Odessa, împreună cu sudul Basarabiei, trebuia să se desprindă de Ucraina și să se alăture celor două republici autoproclamate din Donețk și Lugansk.

Și cum concomitent se pregătea și o lovitură de stat la Harkov, succesul acestei conjurații ruse ar fi dus la constituirea statului marionetă Novorussia (Noua Rusie) despre care președintele rus Vladimir Putin a vorbit deschis în luna aprilie a aceluiași an.

Astfel, Rusia ar fi ajuns la gurile Dunării și ar fi ocupat sudul Basarabiei până la hotarul cu Republica Moldova.

Incidentele din ziua de 2 mai 2014 au dat peste cap însă planurile separatiștilor filoruși. Putiniștii din Odessa fuseseră demoralizați, iar stratagema numită „Novorussia” a fost abandonată de Kremlin.

Cel puțin pentru moment.

 

Poligonul găgăuz

De ce revin asupra acestui plan diabolic care, din fericire, a dat chix? Din două motive.

Mai întâi, pentru că cine uită istoria riscă s-o repete. Mai apoi, pentru că subsemnatul, în aprilie 2014, cu doar două săptămâni înainte de conflictul sângeros de la Odessa, avertizam la Radio Vocea Basarabiei că se pregătește un nou atac asupra Ucrainei în care sunt implicate elementele separatiste din Tiraspol și Comrat.

Arătam la mijlocul lui aprilie 2014 (vedeți aici https://noi.md/md/news_id/39687 ) că Moscova folosește autonomia Găgăuză drept poligon pentru exersarea unei noi invazii împotriva Ucrainei. Se aștepta doar momentul potrivit pentru a băga la înaintare Comratul.

Când linia frontului s-ar fi apropiat de frontierele Republicii Moldova, poligonul ar fi fost lesne transformat de ruşi în câmp de luptă.

Tot atunci atrăgeam atenția asupra faptului că alipirea Crimeii şi destabilizarea Ucrainei au început în urma referendumului clandestin din autonomia găgăuză de la începutul anului 2014. Nu-i deloc o simplă coincidenţă la mijloc.

La Comrat, ruşii au experimentat ocuparea unui teritoriu fără introducerea masivă a trupelor regulate. În ciuda invalidării referendumului, ei au instrumentat cu succes o diversiune separatistă cu un potenţial distructiv enorm.

Dacă reușea această conspirație, Novorussia, extinsă până-n sudul Basarabiei, ar fi înglobat și întreaga autonomie găgăuză. Republica Moldova, ca și Ucraina, ar fi avut un Donbass propriu. Este de prisos de spus că acest scenariu sumbru ar fi provocat o reacție în lanț în nord, unde coada de topor a Moscovei, Renato Usatîi, ar fi tulburat apele la Bălți pentru a separa întreaga câmpie a Sorocii de Chișinău.

Mersul pe sârmă

Patru ani s-au scurs de la dejucarea conjurației ruse de la Odessa. Proiectul „Novorussia” a eșuat și deocamdată nu ne amenință granițele.

Însă Republica Moldova rămâne la fel de vulnerabilă în 2018 ca în 2014. Deși în ultimele luni justiția și SIS au destructurat mai multe rețele de spionaj ale Rusiei, lucrătura serviciilor secrete ale fostei metropole în zonele de nord și sud nu încetează.

Diferendul transnistrean și fronda voalat separatistă, întreținută din umbră de Rusia în Găgăuzia, constituie o amenințare continuă pentru Chișinău. Și cum niciuna din aceste probleme nu poate fi rezolvată în mod echitabil și în timp util, stabilitatea Republicii Moldova este un fel de mers pe sârmă.

În aceste împrejurări, oricine va deține puterea politică la Chișinău, va trebui să dovedească dexteritate, inteligență și stăpânire de sine. Orice pas greșit poate fi fatal.

Nu există soluții ușoare, rapide sau simple nici la Nistru, nici în sudul Republicii Moldova. Tentația de a ceda sub presiunile externe și a face niște compromisuri inadmisibile pentru liniștea unor sfătuitori internaționali obscuri sunt extrem de riscante și pot rupe echilibrul geopolitic din zonă.

Din acest punct de vedere, sprijinul occidental este de neprețuit. Fără umbrela lui, Republica Moldova e ca o grădină descoperită în bătaia grindinei.

Atâta doar că partenerii occidentali trebuie să conștientizeze că la Chișinău nu este și deocamdată nu poate fi o democrație ca în Spania sau ca în Franța.

Aici în cursa electorală, în afară de concurenții legali înregistrați, mai există un „partid invizibil”. Partidul serviciilor secrete ruse.

De altfel, și SUA sau Germania au avut ocazia să urmărească acasă agenții trimiși de GRU pentru a deturna campania electorală.

Numai că acolo rușii au făcut doar niște gesturi obscene pe internet. Atâta au putut.

În Republica Moldova intrusul „partid invizibil” te omoară dacă îl lași să trăiască.