CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Sistemele de apărare strategică de la valul lui Traian la scutul de la Deveselu

 

 

 

Harta provinciilor Imperiului Roman în anul 210 e.n.

 

                                                         

Franck Melen: De la valul lui Traian la scutul lui Obama

Am trasat frontiera mea (…). Am mărit ceea ce mi-a fost lăsat. Acela care, demn de Majestatea Mea, va apăra această frontieră, îmi va fi precum un fiu. Însă acela care o va abandona sau nu va lupta pentru a o apăra nu va fi fiul meu”. (Senusret III, faraon al Egiptului, 1820 î.e.n.)*

Sistemele de apărare strategică “pot fi continue, precum zidul lui Hadrian, când era în stare bună, dar se compun cel mai adesea din puncte întărite izolate, plasate astfel încât să se susțină reciproc și să împiedice un atac frontal al inamicului pe o zonă prea mare.

Prin natura lor, sistemele de apărare strategică sunt cele mai scumpe de construit și de întreținut; ele implică prezența unei garnizoane, iar existența lor este întotdeauna un semn de bogăție și de dezvoltare politică avansată”. **

Primii despre care se știe cu siguranță că au construit un astfel de sistem de apărare strategică au fost egiptenii, care, începând cu 1991 î.e.n., au fortificat cursul Nilului pe o distanță de 400 de km, între prima și a patra cataractă, în sudul regatului.

De atunci, avansul tehnologic a îmbunătățit, puțin câte puțin, conceptul de sistem de apărare strategică, însă imaginea pe care o au generalii de astăzi nu diferă fundamental de cea a faraonilor egipteni de acum 4000 de ani.

În Dacia, Decebal a construit un astfel de sistem de apărare strategică în fața romanilor, de care s-a izbit Traian în cele două războaie dacice. Decebal s-a inspirat, de altfel, din modelul oferit chiar de romani, care construiseră un astfel de sistem de-a lungul Dunării, și a folosit meșteri romani pentru a edifica fortărețele, deoarece nu dispunea de know-how.

Romanii stăpâneau foarte bine conceptul, ei având astfel de sisteme de apărare pe multe dintre frontierele lor, din Mesopotamia până în Britania și din Mauretania până în Rhaetia.

De altfel, de cum au cucerit Dacia, au și început să edifice o apărare strategică în nordul provinciei, care corespunde cu nordul Transilvaniei de astăzi, constând într-un sistem defensiv de castre militare.

În Scythia Minor, actuala Dobroge, anexată de romani mult mai devreme și care proteja Moesia și Tracia, provincii mult mai importante, sistemul de apărare strategică era ceva mai vechi și mult mai complex, fiind compus atât din fortărețe, cât și din apărări continue, așa numitele “valuri ale lui Traian” – deși nu erau construite de cuceritorul Daciei.

 

 

 

 

Provocare culturală şi turistică: Se caută o echipă care să pună în valoare Valul lui Traian

Valul lui  Traian

 

 

 

Sistemul din Dobrogea fost menținut, în diverse grade de complexitate, și de bizantini, în perioadele în care au putut păstra controlul regiunii.

Concepția strategică a romanilor nu diferea fundamental, de altfel, de cea a egiptenilor cu 2000 de ani înaintea lor sau de cea a britanicilor sau americanilor, 2000 de ani după ei.

“Politica Egiptului în privința frontierelor a reprezentat un model pentru imperialiștii de după ei, peste tot în lume. (…) Ca și egiptenii, britanicii întrețineau (în Pakistan și în Afghanistan, în secolul XIX, n.a.) o zonă administrativă unde garnizoane importante protejau populația locală; mai departe, într-o altă zonă, garnizoane importante erau cantonate în forturi în scopuri militare și, ceva mai în adâncime, exista o zonă tribală, unde doar drumurile erau apărate, în timp ce zonele învecinate erau supravegheate de miliții tribale”. ***

Romanii aveau, în Dacia și nu numai, un sistem de apărare strategică similar, pe mai multe linii, în care se foloseau de așa numiții foederati.

Regatele medievale din zonă foloseau aceeași metodă, cu unele modificări: ungurii au adoptat sistemul occidental (de origine carolingiană) al mărcilor de apărare, din care s-au născut, mai apoi, Moldova și Țara Românească.

Iar Moldova medievală avea un sistem de apărare strategică pe Nistru, format din cetățile Cetatea Albă, Tighina, Orhei, Soroca și Hotin, din care erau controlate de facto și regiuni întinse de peste Nistru – un no man’s land în acea vreme -, chiar dacă acestea nu erau, oficial, sub suzeranitatea domnitorilor moldoveni.

Într-un final, în fosta Dacie romană au sosit și noii romani, americanii. Pentru care, pentru prima dată în istorie, planeta Pământ constituie tabla de șah pe care își edifică apărarea strategică. În acest an, locul în care vor fi instalați primii lor interceptori europeni din scutul antirachetă, menit să îi apere împotriva unor inamici vag definiți, a fost stabilit într-un sat de care nu prea auzise nimeni, de la marginea Olteniei: Deveselu.

Ironic, satul Deveselu se află la frontiera de odinioară a Imperiului roman, la marginea răsăriteană a fostei provincii Dacia Malvensis, dincolo de care se afla un teritoriu slab populat – actuala Muntenie – și controlat doar în teorie de către romani.

Scutul antirachetă reprezintă o nouă etapă în evoluția sistemelor de apărare strategică, adaptată la evoluția tehnologică și la apariția rachetelor intercontinentale, iar amplasarea unei părți importante a acestuia în România are o semnificație capitală. Marchează intrarea definitivă a României în Mundus Americanus, the ultimate empire, sub umbrela pax americana.

America a influențat atât de mult lumea în ultimele decenii, încât eram, deja, cultural, în această lume. Bem cu toții băuturi americane, ne îmbrăcăm în blugi și tricouri, ascultăm muzică americană și ne uităm la filme americane. Însă și tinerii din Moscova, Beijing sau Minsk fac același lucru, dar nu fac și nu vor face, probabil, niciodată parte, “oficial”, din lumea americană.

Amplasarea unei părți importante din scutul american pe sol românesc schimbă datele problemei în România. Fie că ne place, fie că nu, SUA vor avea un cuvânt din ce în ce mai greu de spus în politica și în economia românească, pentru că au nevoie de “securizarea zonei”.

Au început, deja. Chiar astăzi, ambasadorul american a dat publicității un lung comunicat în care calcă în picioare o decizie a Curții Constituționale, în care aceasta se opunea, ca demnă redută comunistă, reformării, atât de necesare, a Constituției. ****

Într-un regim juridico-politic profund corupt precum cel românesc, intervenția americană reprezintă o gură de oxigen. Și poate deschide drumuri spre democratizare și spre modernizare. Însă opoziția din politică și din justiție este atât de puternică și gata să trădeze România și viitorul ei de 100 de ori pentru a-și păstra privilegiile, încât americanii vor fi nevoiți, la un moment dat, să recurgă la metode dure de intervenție pentru a reuși.

Și e, poate, singurul mijloc de a tăia nodul gordian. Doar americanii pot înfrânge coaliția aiuritoare între cetepeii și ciutacii din presă, costiniii și pivnicerii din justiție și hoții la drumul mare din toate partidele politice, care blochează orice reformă și stopează orice progres. Și care au creat un mediu isteric și toxic în această țară, infectând o bună parte a populației cu inepțiile lor debitate zilnic.

În anumite domenii, au și reușit. Grație eforturilor americane, România are acum niște forțe speciale în armată demne de acest nume***** și a reformat armata la un nivel decent, grație lor România a început să aibă un cuvânt de spus în zonă, atât politic, pe direcția Moldova, cât și economico-energetic, pe direcția caucaziană (prin AGRI).

Însă americanii au început să securizeze și zona adiacentă: vizita senatorului McCain la Chișinău, trecută cu vederea în presa românească, înseamnă un semnal foarte important, mai ales în contextul înfrângerilor repetate din ultimul timp ale rușilor în Moldova, în ciuda unui intervenționism grosolan și mincinos.

 

 

 

 

Imagine similară

 

Foto: Baza Deveselu

 

Amplasarea scutului antirachetă la Deveselu pare să fi reaprins interesul americanilor pentru Republica Moldova, de care păreau să se dezintereseze după venirea la putere a lui Barack Obama, un material pe această temă fiind publicat de analistul basarabean Petru Bogatu.****** Unele semnale par să îi dea dreptate: România începe, încetul cu încetul, discret, să își împingă pionii dincolo de Prut. (exemplu 1(exemplu 2)

America își reconfigurează, în aceste momente, sistemul de apărare strategică. Obama a dorit să reducă dimensiunea acestuia, pentru a economisi resurse, însă complexul militaro-industrial american, care a luat proporții gigantice după Al Doilea Război Mondial, similare celui sovietic, și care dispune de pârghii importante în Congres, a reacționat și și-a impus punctul de vedere.

Acest sistem militaro-industrial nu s-a reformat după sfârșitul Războiului Rece și are nevoie de noi și noi inamici pentru a-și conserva puterea. Numărul de generali și amirali a crescut în SUA cu 13% în ultimii 15 ani, la peste 1.000, iar birocrația din Pentagon s-a mărit pe fiecare nivel.

Secretarul apărării numit de Obama, Robert Gates, a făcut eforturi disperate pentru a-i convinge pe generali că este nevoie de reforma armatei, folosind argumentele lui Dwight Eisenhower, reticent în crearea un sistem militaro-industrial american după modelul celui stalinist.

“(Eisenhower a înțeles) că până și o superputere precum Statele Unite – pe atunci aproape de zenitul puterii și prosperității comparativ cu restul lumii – nu dispune de resurse politice, economice și militare nelimitate. (…) Eisenhower era îngrijorat că iubita lui republică s-ar putea transforma într-un stat garnizoană, puternic militar, dar cu o economie în stagnare și insolvent din punct de vedere strategic”. *******

Coșmarul lui Eisenhower a devenit realitate. Militarii sunt, la Washington, la fel de puternici ca în timpul Războiului Rece, deși, după prăbușirea URSS, dominația militară a Americii a devenit totală.

Gates le-a reamintit militarilor că SUA dispun, în prezent, de peste 3.200 de avioane tactice de luptă de toate tipurile, că flota militară americană depășește următoarele 13 marine militare la un loc, din care 11 sunt ale unor state aliate, și că în 2020 Statele Unite vor avea de 20 de ori mai multe avioane stealth decât China.

Obama dorea un sistem de apărare antirachetă la scară redusă, montat pe nave militare deja existente și care ar fi presupus costuri mai mici, dar și o eficiență mai scăzută. Militarii au impus sistemul terestru, mult mai costisitor, care presupune o securizare a spațiului de risc din triunghiul Moscova-Teheran-Beijing.

Iar partea europeană a apărării împotriva triunghiului va fi securizată din Polonia și România, țări considerate suficient de sigure pentru a face parte din Mundus Americanus. Sudul triunghiului va fi securizat, probabil, printr-o întărire a alianței cu India, iar estul, din Hawaii, Japonia și Taiwan.

Turcia și India, cu ambiții regionale, vor avea, însă, mai degrabă un statut de foederati. România, ca parte a lumii americane, cât timp SUA vor mai rămâne la apogeu, are, însă, oportunitatea istorică de a sparge, cu ajutor american, blocajul ruso-turc de la Marea Neagră și bariera rusească din Transnistria. Dacă timpul are răbdare cu noi și dacă americanii vor reuși, totuși, să taie nodul gordian din politica și din justiția de la București.

Autoritățile de la București nu trebuie să uite, totuși, că acordul cu SUA nu înseamnă o garanție că America ne va apăra. Singura garanție e propria noastră forță, pe care ar trebui să o citim printre rânduri și în comunicatele ambasadei americane de la București.

“Căci experiența de milenii nu cunoaște excepții: dacă potențialului tău aliat nu-i convine la un moment dat să te susțină, va găsi motiv să se sustragă de la îndeplinirea obligațiilor asumate. Și invers: dacă îi este de folos cuiva la un moment dat să te susțină, va face acest lucru și fără tratate prealabile”. *********

A spus-o un fost spion rus. Unul care și-a trădat țara și a fugit în Occident, știe despre ce vorbește.

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

John KEEGAN, “A History of Warfare”, Londra, 1993 / L’Esprit Frapeur, 2000

** Ibidem

*** Ibidem

**** de pe Hotnews

***** vezi contribuția decisivă americană și britanică pe romanianspecialforces.com

****** pe blogul său de pe voceabasarabiei.net

******* potrivit Newsweek, august 23&30, 2010, p. 5 (traducere personală)

******** Ibidem

********* Victor Suvorov, “Ultima Republică. II. Cauza Sfântă”, Editura Polirom, 2011, p. 107

17/12/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

19 AUGUST 1939 – ZIUA ÎN CARE STALIN A DECIS SĂ ÎNCEAPĂ AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, HOTĂRÂND ATACAREA PRIN SURPRIDERE A GERMANIEI ŞI ROMÂNIEI

 Foto: Stalin şi Hitler

Nenumărate cărţi şi documentare au analizat de-a lungul timpului aspectele existenţei sub nazism, dar despre comunismul sovietic se vorbeşte prea puţin.

Graţie acestei conspiraţii a tăcerii, Holodomorul rămâne o enigmă, deşi a însemnat uciderea prin înfometare a 7 milioane de oameni, iar gulagul a rămas doar o idee, niciodată pe de-a întregul asimilată.

Dacă până la izbucnirea războiului, Stânga a simpatizat, în diferite grade, cu fascismul, naţional-socialismul şi comunismul, după conflict, magnitudinea distrugerii şi milioanele de morţi au impus o reconsiderare.

Fascismul şi nazismul nu mai erau frecventabile. În schimb, comunismul devenise cu atât mai atrăgător: salvase lumea de Hitler!

Pentru a nu pierde nimic din aură, Stânga a încercat să dea vina pe dreapta şi s-a chinuit să convingă lumea că egalitarista şi democratica Uniune Sovietică a fost atacată pe la spate de „extrema dreaptă” nazistă.

Întreaga răspundere a fost aruncată pe umerii lui Adolf Hitler.

Stalin a scăpat nepedepsit, ba chiar, a fost, cumva, compătimit, fiind asemuit unei victime: liderul sovietic a fost trădat de Hitler, un nebun care şi-a propus să se lupte cu întreaga planetă.

Desigur, povestea trădării hitleriste e credibilă, dar cât este ea de adevărată?

Deloc.

Pactul Ribbentrop – Molotov a fost, în realitate, pactul Hitler- Stalin.

 

 

 

Imagini pentru pact ribbentrop- molotov photos

 

Foto: 23 august 1939 – Semnarea pactului sovieto- nazist.

Stalin este cel care a iniţiat înţelegerea cu Hitler, sovieticul Molotov fiind cel care i-a propus omologului său german, Ribbentrop  să semneze pactul de neagresiune.

În urma sa, Stalin şi-a permis să anexeze ţările baltice, Basarabia şi Bucovina şi a atacat Finlanda de la care a smuls Karelia.

Dar planurile sale erau mult mai ambiţioase.

Fost ofiţer al Direcţiei Generale de Informaţii a Ministerului Apărării din Uniunea Sovietică, Victor Suvorov a avut acces la nenumărate arhive ale statului sovietic.

Pe baza lor, a scris câteva cârţi: Spărgătorul de Gheaţă, Ultima Republică, Ziua „M”.

Teza principală a lui Suvorov este că Stalin a iniţiat pactul cu Hitler pentru a pregăti războiul mondial. L-a înarmat şi susţinut pe liderul nazist pentru ca acesta să intre în război cu întregul Occident, iar el să intervină ulterior, „eliberator”.

Scopul lui Stalin părea de neimaginat: victoria totală a comunismului.

În timp ce Hitler s-ar fi luptat cu Vestul, Uniunea Sovietică urma să declanşeze în vara lui 1941 un atac prin surprindere asupra Germaniei şi aliaţilor săi.

Mobilizarea sovietică ar fi fost atât de mare, încât nici o armată de pe lume nu i-ar mai fi făcut faţă. Nici Germania nazistă, nici Franţa sau Anglia, ori poate chiar îndepărtata Americă, nu ar mai fi putut să se opună Armatei Roşii.

Pentru trădarea sa, Victor Suvorov a fost condamnat la moarte, în contumacie, dar cărţile lui rămân.

Redăm concluzia din Ziua „M”.

L-a crezut Stalin pe Hitler?

Victor Suvorov

Putem să repetăm că Stalin l-a crezut pe Hitler – dar cei care s-au aflat în apropierea lui în acei ani nu confirmă această legendă.

Nici amiralul N.G. Kuzneţov, nici mareşalul G.K. Jukov.

Iar Nikita Hruşciov mărturiseşte că Stalin, după semnarea pactului de neagresiune încheiat cu Germania, a strigat bucuros că l-a înşelat pe Hitler.

Pactul a fost o capcană pentru Hitler. Închipuiţi-vă că un infractor a falsificat toată noaptea o poliţă, dimineaţa urmând să o înmâneze.

Este posibil ca însuşi infractorul să creadă că poliţa este autentică?

Pactul Molotov – Ribbentrop a fost născocit de Stalin pentru a începe al doilea război mondial cu mâinile lui Hitler, pentru a ruina şi slăbi Europa, inclusiv Germania.

Putea Stalin să creadă în acest pact, dacă scopul iniţial al acestuia era să-l înşele pe Hitler?

Dacă nu sunteţi convinşi, să ne adresăm statisticii.

La 21 iunie 1939 Stalin avea 94 de divizii de infanterie şi vânători de munte. Exact peste doi ani, la 21 iunie 1941, avea 198 de divizii de infanterie şi vânători de munte.

În afară de acestea, se făcuseră pregătirile şi se dăduse ordinul de formare a încă 60 de divizii de infanterie, care trebuiau să apară după atacurile prin surprindere şi declararea Zilei „M”.

În aceşti doi ani numărul diviziilor motorizate şi de infanterie motorizată a crescut de la 1 la 31. Numărul diviziilor de tancuri a crescut de la 0 la 61.

Încă o serie de zeci de divizii de tancuri se afla în stadiul de formare, care trebuia să se încheie dupădeclarea Zilei „M”.

Numărul diviziilor de aviaţie s-a mărit în doi ani de la 0 la 79, al corpurilor de infanterie de la 25 la 62, al regimentelor de artilerie (fără a lua în calcul pe cele antiaeriene) de la 144 la 900.

Mai erau încă vreo câteva sute de regimente care se pregăteau de desfăşurare după primele atacuri ale Armatei Roşii.

Numărul corpurilor mecanizate (de tancuri) a crescut de la 4 la 29, al brigăzilor de desant aerian de la 6 la 16, al corpurilor de desant aerian de la 0 la 5, iar alte 5 urmau să fie rapid desfăşurate în Ziua M şi în următoarele zile.

Numărul armatelor din partea europeană a Uniunii Sovietice s-a mărit în doi ani de la 0 la 26.

Vreme de cincizeci de ani, comuniştii au încercat să ne convingă că Stalin a avut încredere în Hitler.

Statistica nu confirmă acest lucru. Lucrurile stau invers.

Hitler l-a crezut pe Stalin şi a semnat pactul care a dus Germania într-o situaţie dificilă, de război împotriva întregii Europe şi a întregii lumi.

Pactul a pus Germania în situaţia de vinovat unic al războiului.

La 19 august 1939, Stalin a început mobilizarea secretă a Armatei Roşii, după care al doilea război mondial a devenit inevitabil.

Însă Hitler nu a dat atenţie evenimentelor ce se petreceau în Uniunea Sovietică.

Mai înainte Stalin a început mobilizarea industriei, transportului, aparatului de stat, a resurselor umane. Hitler nu a luat asemenea măsuri în Germania.

Hitler l-a crezut prea mult pe Stalin. Avându-l pe Stalin în spate, Hitler lupta fără griji împotriva Franţei şi Angliei, aruncând împotriva acestora toate tancurile, întreaga aviaţie de luptă, cei mai buni generali şi cea mai mare parte a artileriei.

În vara lui 1940, Germania a lăsat la frontiera estică numai 10 divizii, fără nici un tanc şi fără acoperire din partea aviaţiei.

Era un risc mortal, dar Hitler nu conştientiza acest lucru. În vremea aceasta, Stalin pregătea toporul.

Hitler a intuit prea târziu. Lovitura lui Hitler n-a mai putut salva Germania.

Stalin nu numai că avea mai multe tancuri, tunuri şi avioane, mai mulţi soldaţi şi ofiţeri, dar îşi trecuse deja industria în regim de război şi putea produce armament în orice cantitate.

Stalin era un infractor de drept comun. La începutul secolului, sub conducerea lui Stalin şi cu participarea lui personală a fost jefuită banca din Tiflis, jaf care a uimit întreaga Europă.

Pregătirea atacării Germaniei a fost lucrată de Stalin la fel de minuţios ca şi vestitul jaf.

Dar Stalin n-a reuşit să încheie mobilizarea în secret. Hitler a atacat în momentul în care Armata Roşie şi întreaga Uniune Sovietică se aflau în situaţia cea mai nefavorabilă respingerii unui atac: ele însele pregăteau unul.

S-a petrecut ceea ce se putea petrece în piaţa din faţa băncii: dacă unul din paznici şi-ar fi dat seama ce se petrece, trăgea el primul…

Hitler a atacat primul şi de aceea pregătirea stalinistă de război a fost dată peste cap, transformându-se într-o catastrofă.

Ca rezultat al războiului, Stalin a obţinut numai Polonia, Germania de Est, Ungaria, Iugoslavia, România, Bulgaria, Cehoslovacia, China, jumătate din Coreea, jumătate din Vietnam.

Oare Stalin socotea să obţină un rezultat atât de modest?

* * *

Să tragem concluziile…

 

Începerea mobilizării secrete însemna practic intrarea în cel de-al doilea război mondial.

Stalin a înţeles acest lucru şi a dat conştient ordinul de începere a mobilizării secrete din 19 august 1939. Din acea  zi, oricum ar fi evoluat evenimentele, războiul nu mai putea fi oprit.

De aceea, 19 AUGUST 1939 ESTE ZIUA CÂND STALIN A ÎNCEPUT AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL.

Mobilizarea secretă trebuia să se încheie prin atacarea Germaniei şi a României, la 6 iulie 1941.

Concomitent, în întreaga Uniune Sovietică trebuia decretată Ziua „M”, ziua când mobilizarea se transforma din secretă în deschisă şi totală.

Mobilizarea secretă a fost orientată în sensul agresiunii.

Pentru apărarea ţării nu s-a făcut nimic. Mobilizarea secretă a fost atât de colosală, încât nu s-a izbutit ascunderea existenţei sale.

Lui Hitler i-a rămas o singură şansă: să se salveze printr-o lovitură preventivă.

Hitler l-a preîntâmpinat pe Stalin cu două săptămâni.

Iată de ce Ziua „M” n-a mai venit.

Sursa:  L-a crezut Stalin pe Hitler?, Ziua „M” – Victor Suvorov, Ed. Hexagon, pp. 281-284, Cap. 25

12/09/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: