CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Primele rachete Patriot au ajuns în România

Primele rachete Patriot au ajuns în România

 

La Capu Midia, în poligon, Forțele Aeriene au tăiat „panglica” oficială care face din România a 17-a țară din lume parte din familia Patriot.

România a primit cea mai nouă configurație Patriot, folosită în prezent și de armata SUA. Costul de achiziţie a primului sistem Patriot se ridică la 910,1 milioane de dolari americani, inclusiv TVA.

Valoarea totală a contractului este de 3,9 miliarde de euro.

Acest prim sistem de rachete Patriot (dintr-un total de șapte)  va intra în dotarea Forțelor Aeriene Române și va fi operaționalizat în cursul anului 2021, după finalizarea programului de instruire.

Un „sistem” de rachete Patriot conține, pe lângă radare, sisteme de comandă și control, patru vehicule lansatoare de rachete antiaeriene sau interceptori antirachetă.

Fiecare astfel de lansator conține 4 sau 12 canistre în care se află rachetele antiaeriene, respectiv interceptorii balistici relatează https://tv8.md.

Rachetele Patriot ajunse în România, aminteşte presa rusă, vor fi complementare scutului anti-rachetă de la Deveselu, instalat în 2015.

România şi alte state din sud-estul Europei leagă acest proces de reechipare cu tehnică americană de o posibilă ameninţare care poate veni pe flancul estic al alianţei NATO, scrie ziarul Izvestia, preluat de agenţia rusă de ştiri TASS.

Pe lângă dotarea cu tehnică militară nouă, SUA ar putea să-şi sporească prezenţa militară cu trupe staţionate în această zonă, mai scrie ziarul amintit.

Konstantin Bogdanov, cercetător la Institutul de Economie Mondială şi Relaţii Internaţionale al Academiei Ruse de Ştiinţe, afirmă că dispunerea de sisteme de rachete Patriot în România şi Polonia nu este surprinzătoare.

„Ambele ţări constituie baze de încredere, unde vor avea loc desfăşurări de trupe NATO în cazul unei ameninţări”, a declarat Bogdanov pentru Izvestia.

În termeni politici, desfăşurarea de sisteme defensive, care nu subminează stabilitatea strategică, nu creează probleme, a mai spus Bogdanov.

„Raza de acţiune a acestor rachete în vreme de pace nu pune nicio dificultate armatei ruse, inclusiv trupelor aflate în Crimeea. Fără îndoială, însă, aceste sisteme vor fi considerate ţinte în cazul planificării unor operaţiuni ipotetice în România”, a mai arătat expertul rus.

Un alt expert, Ilya Kramnik, de la Consiliul Rus de Afaceri Internaţionale, afirmă că probabil Moscova va răspunde la poziţionarea rachetelor Patriot în România.

„Astfel de lucruri nu pot fi ignorate. Probabil se va acorda mai multă atenţie capabilităţilor aeriene ale flotei de la Marea Neagră şi Diviziei de Sud a Armatei, în sensul dispunerii de sisteme defensive. Există anumite arme, de exemplu, rachete anti-radar capabile să neutralizeze sisteme de rachete şi radar”, a specificat Kramnik, potrivit Izvestia.

Alte trei sisteme ar urma să intre în dotare până la final de 2022. 

 

 

23/09/2020 Posted by | analize | , , , , , , , , , | Un comentariu

Ce nu știm despre cedarea Rusiei către Ucraina a teritoriului Crimeei în 1954 ?

 

Criza din Crimeea, un RusoMaidan. Rusia incurajeaza revolta celor ...

                                             Harta peninsulei Crimeea 

 

 

De ce a renunțat Rusia la Crimeea ?

Peninsula Crimeea a făcut parte din Rusia începând cu anul 1783, (când imperiul țarist a anexat-o în urma înfrângerii forțelor otomane), până în 1954, când guvernul sovietic a decis transferarea acestui teritoriu de sub autoritatea Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse către RSS Ucraineană. 

Transferul a fost anunțat în presa sovietică la sfârșitul lunii februarie 1954, la opt zile după ce Prezidiul Sovietului Suprem al URSS aprobase o rezoluție în acest sens.

Apoi, pe 19 februarie a fost  publicat textul rezoluției și câteva extrase anodine din procedurile Prezidiului. De la momentul respectiv nu au mai fost făcute publice alte informații cu privire la transfer, iar până la prăbușirea URSS problema a rămas nediscutată.

Pretextele pentru transfer nu se susțin

Abia în 1992, imediat după dizolvarea Uniunii Sovietice, au început să apară informații suplimentare cu privire la acest episod. Publicația Historical Archive, care fusese editată în URSS în anii 1955-1962, a apărut din nou pe piață, publicând documente declasificate din fostele arhive sovietice. Primul număr din 1992 conținea și o secțiune cu privire la transferul Crimeii, cu documente din arhiva prezidențială rusă și alte câteva arhive, ale căror colecții se află astăzi în Arhiva de Stat a Federației Ruse.

Din nefericire, respectivele documente nu au aduăgat nicio informație de substanță pe lângă ceea ce se știa deja din 1954. Documentele cofirmă totuși că ideea transferului a fost aprobată mai întâi de Prezidiul PCUS pe 25 ianuarie 1954, cu trei săptămâni înainte de rezoluția Prezidului Sovietului Suprem al URSS.

Însă documentele declasificate nu revelă nimic altceva despre motivele acestui transfer, lăsându-ne doar cu motivele oficiale din 1954:

1) cesiunea Crimeei a fost „un act nobil din partea poporului rus” pentru comemorarea aniversării a 300 de ani de la „reunificarea Ucrainei cu Rusia” (referință la tratatul de la Pereiaslav din 1654) și pentru a „arăta încrederea fără margini și dragostea poporului rus față de poporul ucrainean” și

2) transferul a fost o dezvoltare naturală a „proximității teritoriale a Crimeii față de Ucraina, a punctelor comune ale economiilor lor și a strânselor legături agricole și culturale dintre Crimeea și RSS Ucraineană”.

Niciuna dintre aceste justificări-pretext nu rezistă unei analize mai atente. Chiar dacă anul 1954 marca aniversarea a trei secole de la Tratatul de la Pereiaslav, nu există nicio legătură între acest tratat și peninsula Crimeea.

Orașul Pereiaslav se află în centrul Ucrainei, nu departe de Kiev, deci este departe de Crimeea, iar tratatul nu avea nicio legătură cu peninsula, care nici măcar nu era controlată de ruși la momentul respectiv.

Mai mult decât atât, a spune despre acest tratat că ar fi adus „unificarea Rusiei cu Ucrainei” e o exagerare.

Tratatul a reprezentat un pas important în această direcție, e adevărat, dar aveau să mai urmeze ani întregi de lupte și războaie până la unificarea totală. În retrospectivă, tratatul de la Pereiaslav este asociat, în mod eronat, cu unitatea ruso-ucraineană, dar e greu de înțeles de ce cineva din conducerea Uniunii Sovietice ar fi propus aniversarea tratatului prin transferarea Crimeii către RSS Ucraineană.

Ideea că transferul se justifică prin afinitățile culturale și ecocnomice dintre Crimeea și Ucraina e, de asemenea, exagerată.

În anii ’50, populația Crimeii, care ajungea la 1, 1 milioane de locuitori, era formată din 75% etnici ruși și 25% ucraineni.

O comunitate importantă de tătari locuise în Crimeea timp de secole până în mai 1944, când aceștia sunt deportați în masă la ordinele lui Stalin către Asia Centrală, unde vor fi obligați să trăiască timp de patru decenii fără a li se da voie să se întoarcă în locurile natale. Din Crimeea au mai fost deportați și armeni, bulgari și greci, Stalin completând astfel „curățarea” etnică a peninsulei.

Astfel, în 1954, Crimeea era mai „rusă” decât fusese vreodată. Deși Crimeea este legată de sudul Ucrainei prin istmul Perekop, marea regiune estică Kerci e foarte apropiată de Rusia. Peninsula a avut într-adevăr legături economice și de infrastructură cu Ucraina, dar legăturile sale culturale cu Rusia sunt mult mai strânse. Și, să nu uităm, în Crimeea se află, de pe vremea țarilor, baze militare ruse importante, iar peninsula a devenit simbolul puterii militare țariste împotriva turcilor otomani.

Deși motivele enunțate public privind transferul Crimeii erau puțin credibile, câteva din comentariile publicate în 1954 și alte informații scoase la iveală de atunci ne permit să propunem o teorie privind motivul pentru care autoritățile sovietice au luat această decizie.

Un rol important l-au avut Nikita Hrușciov, traumele recente suferite de Ucraina și lupta pentru putere din URSS.

 

De ce a vrut Hrușciov să transfere Crimeea către Ucraina?

Hrușciov devenise Secretar General al PCUS în septembrie 1953, dar la începutul lui 1954 el încă încerca să-și consolideze poziția de lider. În trecut, el condusese Partidul Comunist din Ucraina, de la sfârșitul anilor ’30 până în 1949.

În săi ultimii ani  la conducerea partidului, el fusese participant și martor la războiul civil din noile regiune vestice anexate Ucrainei, Volînia și Galiția.

Acest conflict fusese marcat de un număr mare de victime și atrocități comise de ambele tabere. În ciuda rolului lui Hrușciov în denunțarea stalinismului și în implementarea unor reforme în cadrul URSS, el se bazase tot pe violență și cruzime în stabilirea și întârirea controlului sovietic asupra Ucrainei de Vest.

Confruntări armate se mai produceau periodic în anii ’50, dar războiul se terminase deja în momentul în care Crimeea este transferată Ucrainei în 1954.

La întrunirea Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, din 19 februarie 1954, referințele repetate la „unitatea rușilor și ucrainenilor” și la „marea și indisolubila prietenie” dintre cele două popoare, precum și afirmația că transferul ca demonstra cât de bine era ca Ucraina să fie „sub conducerea Partidului Comunist și al guvernului sovietic” indică faptul că Hrușciov vedea în acest transfer o modalitate de a întâri și perpetua controlul sovietic asupra Ucrainei, acum că războiul civil fusese în sfârșit câștigat. Astfel, 860.000 de etnici ruși aveau să se alăture minorității ruse (oricum importante numeric) din Ucraina.

O abordare similară fusese folosită și în cazul celor trei republici baltice recent anexate de URSS, în special Letonia și Estonia, unde până în anii ’40 trăiau puțini etnici ruși. Regimul stalinist îi încurajase pe ruși să se stabilească în aceste republici, iar această politică a continuat sub Hrușciov și Brejnev.

Proporțional, transferul de populație rusă către republicile baltice a fost mai mare decât în Ucraina, dar în termeni absoluți, transferul Crimeii către Ucraina a adus în această țară mai mulți ruși și, mai important, o regiune care se identifica foarte mult cu Rusia, întârind astfel controlul sovietic.

Crimeea, monedă de schimb în lupta pentru putere în PCUS.

În plus, transferul Crimeii către RSS Ucraineană a fost și un instrument politic util lui Hrușciov, care căuta să-și întârească poziția în lupta pentru putere împotriva lui Malenkov, cel care se afirmase ca lider după moartea lui Stalin.

Fiind în dezavantaj imediat după moartea liderului sovietic, în martie 1953, Hrușciov i-a subminat treptat poziția lui Malenkov și a obținut un avantaj semnificativ prin alegerea sa ca Prim-Secretar, în septembrie 1953.

Cu toate acestea, la începutul lui 1954 lupta pentru putere era departe de a fi terminată, iar Hrușciov încerca să-și atragă cât mai mult sprijin în Prezidiul PCUS, pentru a-l putea elimina pe Malenkov din poziția de premier (va reuși în ianuarie 1955).

Printre cei pe care Hrușciov spera să-i atragă de partea sa se număra și Oleksîi Kîrîcenko, prim secretar al PC Ucrainean din iunie 1953 și recent membru al Prezidiului PCUS.

În 1944, când Hrușciov era liderul PC din Ucraina, se pare că acesta îi sugerase lui Stalin că transferul Crimeii către această republică ar fi o modalitate bună de a câștiga sprijinul elitelor locale. Indiferent dacă Hrușciov a discutat acest lucru cu Stalin sau nu (informația nu este sigură), ea reflectă oricum viziunea timpurie a lui Hrușciov potrivit căreia extinderea teritoriului ucrainean ar fi câștigat sprijinul elitelor.

În plus, mai mult ca sigur că Hrușciov era convins că transferul Crimeii i-ar fi asigurat sprijinul lui Kîrîcenko. El știa că nu se putea baza pe ajutorul acestuia fără a-i oferi nimic la schimb, deoarece cei doi se confruntaseră deja în iunie 1953, când liderul ucrainean îl sprijinise pe Beria în critica adusă situației din vestul Ucrainei (critică adusă implicit și lui Hrușciov, ca lider al republicii în anii ’40).

Astfel, Nikta Hrușciov spera că transferul Ucrainei va elimina aceste tensiuni și va atrage sprijinul lui Kîrîcenko în viitoarea confruntare cu Malenkov.

 

 


Transferul legal, descris astăzi drept „neconstituțional”

Documentele publicate anterior și materialele apărute mai recent arată clar că transferul Crimeii a fost făcut în baza constituției sovietice din 1936, al cărei articol 18 stipula că „teritoriul unei republici a Uniunii nu poate schimbat fără consimțământul său”.

Procedurile din întrunirea Prezidiului Sovietului Suprem indică faptul că atât RSFSR și RSS Ucraineană își dăduseră acordul prin intermediul parlamentelor. Unul din oficialii prezenți la sesiunea din 19 februaie, Otto Kuusinen, s-a lăudat chiar că „doar în țara noastră (URSS) e posibil ca probleme de o asemenea importanță precum transferul teritorial a unui oblast individual către o republică să fie decis fără dificultăți”.

Am putea argumenta că procesul din 1954 ar fi mers mai bine dacă ar fi fost mai complicat și mai dificil, dar indiferent cum judecăm rapiditatea reconfigurării teritoriale, ideea principală este că e incorect să spunem (așa cum au făcut-o recent unii oficiali ruși) că peninsula Crimeea ar fi fost transferată Ucrainei în mod neconstituțional sau ilegal. Cu siguranță, sistemul legal din URSS era mai degrabă o ficțiune, dar transferul s-a făcut în baza regulilor existente la momentul respectiv.

Mai mult decât atât, indiferent de modalitatea în care s-a făcut transferul, Federația Rusă a acceptat în mod express granițele Ucrainei în 1991 (prin acordurile care precedat disoluția URSS) și apoi în 1994, prin Memorandumul de la Budapesta.

Statutul Crimeii de-a lungul timpului

Crimeea fusese inițial o republică autonomă a RSFSR, dar statutul ei a fost modificat, devenind oblast(provincie) în cadrul RSFSR în 1945, după ce deportarea forțată a tătarilor din peninsulă eliminase nevoia de autonomie. După ce oblastul Crimeii a fost transferat Ucrainei în 1954, și-a păstrat statutul administrativ de oblast timp de 37 de ani.

La începutul anului 1991, după referendumul organizat în Ucraina și o rezoluție adoptată ulterior de parlament, statutul Crimeii a fost schimbat, aceasta redevenind republică autonomă.

Apoi, după disoluția URSS, Crimeea și-a păstrat acest statut în cadrul Ucrainei independente, statut care în Federația Rusă nu mai există. Astfel, în tratatul de anexare semnat pe 18 martie 2014 de guvernul rus și autoritățile din Crimeea, statutul peninsulei a fost schimbat la „republică”, aceasta alăturându-se celorlalte 21 de „republici” din cadrul Federației Ruse, formate acum din 84 de unități federale.

Una dintre ironiile transferului din 1954 este că atunci când președintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, Voroșilov, a rostit cuvintele de încheiere a sesiunii din 19 februarie, a declarat că „inamicii Rusiei au încercat în mod repetat să ia peninsula de la Rusia și au folosit-o pentru a jefui și devasta pământul rus”.

De asemenea, el a lăudat „bătăliile comune” purtate de cele două popoare, rus și ucrainean, în care au „ripostat împotriva uzurpatorilor insolenți”.

Caracterizarea făcută de Voroșilov „inamicilor” Rusiei este foarte potrivită pentru a descrie acțiunile Rusiei de azi față de Ucraina.

Mai mult decât atât, transferul Crimeii de acum 60 de ani, făcut pentru ca Moscova să-și întârească controlul asupra Ucrainei, se întoarce acum împotriva Ucrainei, cu același țel din partea Rusiei.

 

Sursa:

 

Un text de Mark Kramer, publicat pe site-ul Wilson Center http://www.wilsoncenter.org/ why-did-russia-give-away-crimea-sixty-years-ago, preluat pe https://www.timpul.md/.

Mark Kramer este directorul programului Cold War Studies de  la Harvard University și cercetător la Centrul de Studii Ruse și Eurasiatice de la Harvard.

10/08/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Rusia încearcă să domine militar Marea Neagră

 

 


 

Marea Neagra, Caucaz si Marea Capica, tinte strategice ale Federatiei Ruse

 

 

Marea Neagra, Caucaz si Marea Caspica, tinte strategice ale Federatiei Ruse

 

 

Pentru politica externa a Rusiei, 2010 va rămane, intre altele, un an al Marii Negre, Caucazului, Marii Caspice.

In acest vast areal de la confluenta Europei cu Asia, Moscova a  facut performanta in plan politic si militar, chiar daca nu  a inregistrat  reusite la fel de semnificative in zona energetica si in ce priveste neutralizarea actiunilor insurgentilor islamisti.

Pozitia Rusiei in Marea Neagra s-a consolidat. Sau, mai corect spus, Rusia si-a refăcut un statut geopolitic si militar solid, dupa degringolada ce a urmat dezmembrarii URSS, scrie https://karadeniz-press.ro/rusia-marcheaza-in-marea-neagra.

Coaste si porturi maritime odinioara sovietive au devenit ale tinerelor state independente Ucraina si Georgia, care au manifestat, o vreme, tendinte centrifuge tot mai pronuntate fata de Moscova.

 Liderii ucrainean Iuscenko si cel georgian, Saakasvili, au incercat sa valorifice aceasta vulnerabilitate evidenta a Moscovei, pentru a apropia statele lor de NATO si UE, dar, prin razboiul din Georgia si prin alegerile din Ucraina, Rusia a curmat energic acest curs, facand cunoscut Occidentului ca exista o “linie roșie” a intereselor ruse in aceasta vecinatate imediata peste care nu se poate trece.

Acum, Rusia poate conta in mod cert pe baza sa militara navala de la Sevastopol , poate conta si pe porturi din regiunile care s-au desprins de sub autoritatea Georgiei, poate conta si pe baza militara Gyumri din Armenia, adica din centrul Caucazului, printr-un acord cu o valabilitate tot cam de o jumatate de secol.

Portul Novorosiisk se va extinde, iar Flota rusa a Marii Negre se va moderniza pânăin 2020 si va dobandi o noua strategie, care va implica si prezenta ei permanenta in estul Mediteranei, in portul sirian Tartus.

 In Abhazia vor fi desfasurate rachete S-300, iar cu Azerbaidjanul se poarta discutii de acelasi tip.

Politiologul armean Gaidz Minasian, care sintetizeaza aceste evolutii, afirma ca “toata lumea, incepand cu tarile din Caucazul de Sud – Georgia, Armenia, Azerbaidjan – trebuie sa inteleaga ca aceasta regiune este sub aceasta influenta (a Rusiei – n.n.). 

Alte forte, mai ales Turcia si Statele Unite, trebuie sa inteleaga ca nu pot avea ambitii in aceasta regiune care depinde de interesele directe ale Rusiei”. Si analistul Vladimir Socor de la Jameston Institute conchide ca “Statele Unite si NATO par sa absoarba aceste reculuri strategice in tacere”.

Presedintele Medvedev a tinut, de altfel, sa declare clar, in capitala Armeniei: “Misiunea Rusiei, ca tara cea mai mare si mai puternica din regiune, este de a asigura aici pacea si ordinea”.

In zona extinsa a celor doua mari, Rusia si-a dezamplificat cooperarea in diverse domenii cu Turtcia (economica, energetic, nucleara, turistica etc.). In acelasi timp, in ciuda situatiei crispate in relatiile Iranului cu Occidentul, Rusia a reusit sa armonizeze exigentele internationale fata de aceasta tara cu relatii de colaborare semnificativa cu Teheranul, iar intrarea in functiune a centralei nucleare de la Bushehr, construita in comun, este exemplul cel mai elocvent.

In dinamica zona ponto-caucaziano-caspica, Rusia se afla asadar in plina ofensiva poltica, diplomatica si militara. Proiectele energetice, de tipul South Stream, nu pot tine pasul cu acest iures. 

Pe frontul energetic, competitia Rusia-Occident este si ea , in plina desfasurare.

 

 

 

 

Marea Neagr? ?i Rusia de Max Ciudin

 

 

 

 

Rusia se pregăteşte ”să ocupe” Marea Neagră
 




Prin militarizarea Crimeei şi echipamentele antiacces pregătite pentru Marea Neagră, Rusia va putea impune o zonă de interdicţie aeriană, obstrucţiona traficul maritim şi ţine NATO la distanţă.

În avanpremiera importantului summit NATO din 2014, Generalul Nicholas Houghton, şeful Statului Major Britanic, avea să observe, în cadrul unei conferinţe la Royal United Services Institute (RUSI):

„Se simte nevoia să recunoaştem că natura peisajului securităţii internaţionale s-a schimbat. Nu mai este adecvat să gândim în termenii unei lumi binare, de pace şi război, campanie sau contingenţă. Lumea se află acum într-o permanentă stare de competiţie”. Inclusiv zona Mării Negre, mai ales după ce Rusia a anexat Crimeea, redevine un spaţiu contestat, al competiţiei geopolitice.

De fapt, se înscrie în tiparul emergent al regiunilor A2/AD (anti-access/ area denial) din proximitatea puterilor cu agendă revizionistă, unde libertăţile internaţionale asociate bunurilor publice globale pot fi puse sub semnul întrebării şi chiar suspendate de voinţa celui mai puternic.


Evoluţiile recente din Marea Chinei de Sud (asupra căreia autorităţile chineze îşi revendică suveranitatea) şi Marea Chinei de Est (unde  Beijingul a forţat impunerea unei zone de apărare şi identificare aeriană) pot să ofere un precedent, chiar un avertisment. De ce s-ar întâmpla asta? Intenţia de ajustare a realităţilor de putere în aceste periferii globale este deja vizibilă.

Dar acum încep să existe şi capabilităţile necesare. De ani buni, China şi Rusia investesc în portofolii anti-acces şi de interdicţie regională, mai exact în „antidotul” care anulează, sau cel puţin atacă, ingredientele fundamentale care transformau SUA într-o putere expediţionară globală.

„Din 1991 şi până astăzi vedem o ciocnire între forţele care favorizează controlul şi cele care pun accentul pe interdicţie şi excludere regională“, a spus Jim Thomas, fost înalt oficial al Pentagonului şi vicepreşedinte al think-tank-ului Center for Strategic and Budgetary Assesments (CSBA) din Washington.



Proliferarea acestor reţele dense de sisteme anti-navă, anti-aeriene şi anti-satelit, suplimentate de bombardiere cu rază lungă de acţiune, submarine şi mijloace de război electronic, pune sub semnul întrebării premisele pe care se fundamentează întreg modelul de proiecţie a puterii folosit de Statele Unite, şi de NATO.

„După 1945, America s-a perceput drept puterea expediţionară prin excelenţă. Când aveam o criză, răspundeam proiectându-ne forţele peste ocean, în teatrele unde ne desfăşuram operaţiunile. Acum, însă, modelul are limite semnificative.

A proiecta forţe în timpul unui conflict ar fi imposibil, pentru că nu mai există un mediu permisiv. Totul – aeroporturi, porturi, baze terestre – este vulnerabil. În consecinţă, sunt foarte sceptic atunci când se vorbeşte de existenţa unei forţe de super-reacţie rapidă, pentru că eşuează să înţeleagă noile tendinţe. Aceste forţe fie se vor afla deja acolo înainte de conflict, fie am mari dubii că vor mai putea ajunge vreodată acolo“.

Mai mult, la adăpostul desfăşurării unei umbrele A2/AD, nu doar capacitatea de ranforsare şi realimentare din afara regiunii este ţinută la distanţă, dar inclusiv perspectiva unei intervenţii pentru protejarea drepturilor de tranzit în apele internaţionale este mai puţin probabilă.

Se schimbă, aşadar, percepţia asupra eficienţei sistemului de descurajare centrat pe puterea SUA. Devine tot mai mult un sistem fără dinţi.


„Fără superioritate tehnologică, forţa şi credibilitatea alianţelor noastre va avea de suferit. Angajamentele noastre faţă de aplicarea regulilor şi normelor de drept internaţional pot fi puse la îndoială atât de prieteni, cât şi de adversari. Semnele de întrebare referitoare la capacitatea noastră de a câştiga războaiele viitorului pot submina potenţialul nostru de a le descuraja“, spunea chiar Chuck Hagel la jumătatea lunii noiembrie.

Se creează o realitate în care aceste breşe şi vulnerabilităţi pot fi speculate. Agresiunea, nu neapărat cea tradiţională, vizată de articolul 5, cât cea de natură subconvenţională, hibridă, insidioasă, în slow-motion, aflată la frontiera dintre civil şi militar, devine mult mai probabilă. În acest context, Marea Neagră capătă un simbolism aparte.

Dacă până acum ne obişnuisem să o percepem ca fiind un „lac rusesc“, anexarea Crimeei îi poate permite Rusiei să o transforme într-un „lac închis”, imposibil de intrat sau navigat. La sfârşitul lunii noiembrie, la Kiev, Gen. Phillip M. Breedlove, comandantul NATO, puncta noua realitate: „Suntem foarte preocupaţi de militarizarea Crimeei.

Capabilităţile instalate acum în Crimeea vor afecta întreaga zonă a Mării Negre. Rachetele de croazieră pentru apărarea zonelor de coastă, rachetele sol-aer şi celelalte capabilităţi vor putea să exercite o influenţă militară asupra Mării Negre.”

 

 




Rusia perturbă navigația GPS în Crimeea și Marea Neagră

 

 

Rusia utilizează intens tehnologii de perturbare a sistemului de navigație prin satelit GPS în peninsula ucraineană anexată Crimeea și în Marea Neagră, informa publicația Ukrainska Pravda, citând un nou raport al organizației neguvernamentale americane C4ADS .


Studiul a început după ce un căpitan al unei nave comerciale care naviga în Marea Neagră a trimis experților o informație foarte bine documentată despre perturbarea navigației GPS – fotografia ecranului său de calculator și datele radarului, pe care GPS, indica faptul că nava s-ar afla nu pe mare, ci la 40 km de un aeroport local.


În total, în urma cercetărilor C4ADS au fost detectate peste 9.000 de incidente de acest gen, când navele care treceau în apropierea coastelor Rusiei se vedeau pe radare că s-ar afla în apropierea unui aeroport local și nu pe mare, relata https://radiochisinau.md/rusia-perturba-navigatia-gps-in-crimeea-si-marea-neagra 

Pe măsura avansării investigației, experții americani au descoperit că lucruri similare s-au întâmplat cu alte 20 de vase care navigau în Marea Neagră. În 2017, ei puteau deja să explice în mod clar și documentat despre ceea ce se întâmplă cu navigația GPS în Marea Neagră, conform publicației menționate.

Cazuri legate de perturbarea GPS au avut loc nu doar în Marea Neagră, ci și în Oceanul Pacific, lângă Vladivostok și Murmansk (Orientul Îndepărtat rus), în nordul Rusiei, lângă Sankt-Petersburg, precum și zona Moscovei.

Pentru a demonstra amestecul Rusiei în activitatea sistemelor de navigație, cercetătorii, în parteneriat cu Universitatea din Texas, au efectuat un experiment științific pe Stația Spațială Internațională.

”Perturbarea poate fi periculoasă și au existat experimente care au arătat că se poate foarte ușor schimba cursul unei nave sau al unei mașini, trimițându-le acolo unde se dorește, bunăoară în apele teritoriale ale unei țări străine pentru a crea un incident internațional sau pentru a captura vasele și echipajul”, susține un analist al grupului citat.

Studiul C4ADS menționează că perturbarea navigației GPS a avut loc   în zone unde se aflau obiective secrete rusești sau reședințe secrete ale unor înalți oficiali ruși.

Concluzia experților este că, prin distorsionarea semnalelor GPS, Rusia încalcă fără echivoc normele internaționale, în special, regulile Uniunii Internaționale pentru Telecomunicații, care spun  că țările participante nu pot trimite în mod intenționat semnale greșite.

Sevastopolul devine deja centrul gravitaţional al unui sistem de interdicţie regională a cărui misiune pare să fie aceea de a ţine la distanţă orice capacitate de realimentare şi de ranforsare a regiunii.

Lista de cumpărături anunţată de Moscova pentru Marea Neagră răstoarnă orice balanţă de putere în regiune: Flota Mării Negre a primit şase noi submarine din clasa Kilo, bombardiere cu rază lungă de acţiune TU-22M3, capabilităţi anti-navă, sisteme de rachete S-400 cu rază lungă de acţiune, platforme S-300, inclusiv celebrele sisteme sol-sol Iskander, care acoperă a arie operaţională de 400 de km.

Totodată, Moscova a anunţat că va aloca aproximativ 151 de miliarde de dolari pentru modernizarea Flotei Mării Negre până la sfârşitul deceniului, fapt ce sugerează că în scurt timp Rusia va avea capacitatea operaţională de a impune o zonă de interdicţie aeriană, de a obstrucţiona traficul maritim şi de a ţine NATO la distanţă.

Şi să nu uităm că Marea Neagră este şi un foarte important culoar energetic, cu perimetre şi resurse subterane importante pentru securitatea energetică a regiunii, scrie Romania Military prelând un articol publicat în FP România nr. 43, decembrie 2014 – ianuarie 2015.



În Marea Chinei de Sud, efervescenţa agresivă a Beijingului faţă de aliaţii SUA (Filipine sau Singapore) pare corelată cu dezvoltarea portofoliului său anti-acces. Probabil este o chestiune de timp până când şi apele teritoriale ale României vor intra în zodia lui Tucidide: „cei puternici fac ce pot, iar cei slabi suferă ce trebuie“.


Spaţiul românesc? „Imaginaţi-vă un anunţ venit de la Moscova prin care, în baza noilor drepturi suverane asupre Crimeei, aceasta va reînvia disputa maritimă a deceniului trecut, folosind revendicarea iniţială a Zonei Economice Exclusive ucrainene ca fiind şi a sa. Circa 40% din rezervele de petrol ale României din Marea Neagră se află în această zonă.

Chiar dacă revendicarea ar eşua, ar putea afecta investiţiile străine şi chiar pune în pericol planurile României privind independenţa energetică. (…) În viitor, România trebuie să se aştepte la încălcări frecvente ale spaţiului său aerian, la hărţuirea navelor şi platformelor energetice din propria sa Zonă Economică Exclusivă.“ – Wess Mitchell, preşedintele Center for European Policy Analysis (CEPA).

 

Moscova vrea exclusivitate

 

„Moscova vrea un soi de exclusivitate la Marea Neagră. Şi nu se opreşte aici. Dacă aliaţii NATO mai aduc o navă şi ei vor mai trimite încă cel puţin una.  Prin astfel de gesturi le alimentează şi dorinţa ruşilor de a fi priviţi ca o naţiune puternică şi respectată”, spune analistul militar Aurel Cazacu.

Analistul mai crede că agresiunea militară, un soi de război virtual în zonă, este numai o latură a acţiunilor Moscovei.

„Probabil aceasta este numai o unealtă a ruşilor în războiul economic pe care îl ţin în zonă. Ei sunt vizibil deranjaţi de faptul că, în câţiva ani, România va începe să exploateze gazele din Marea Neagră. Cel mai probabil, acest lucru va dezechilibra piaţa gazelor din zonă dominată acum de furnizorii ruşi”, subliniză expertul militar.

 

Dotarea minimă

 

Pe fondul acestei inflamări a situaţiei militare, România, care este unul dintre pionii flancului estic al NATO, trebuie să ia măsuri imediate. „Practic, suntem obligaţi să schimbăm şi să accelerăm strategiile de înzestrare.

Pentru a rezista la Marea Neagră trebuie, să avem operative în trei- patru ani  cele două fregate, modernizate cu armament de ultimă oră. Cu acelaşi termen limită trebuie  să ne dotăm cu cele patru corvete.

În plus este obligatorie şi înzestrarea cu cel puţin un submarin, în primă fază.

Toate aceste nave trebuie să fie în dotarea Forţelor Navale Române în momentul în care vor deveni operaţionale noile platforme marine de extraţie a gazelor naturale. Trebuie să avem cu ce le apăra”, a precizat expertul militar.

Sunt vizibil deranjaţi de faptul că, în câţiva ani, România va începe să exploateze gazele din Marea Neagră scrie Aurel Cazacu analist militar în  articolul ”Rusia masează arsenal militar în Marea Neagră”preluat de https://www.timpul.md.

 

16/07/2020 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: