CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

12 aprilie 1879 – Arborarea pavilionului român de cãtre generalul Davila pe Insula Şerpilor

 

 

 

 

 

Image result for insula serpilor photos

 

Foto: Insula Şerpilor

 

 

 Cu un trecut de aproape trei ori milenar (prima sa atestare datează din anul 777 a.Hr., aceasta fiind şi prima atestare scrisă a pământului românesc în literatura antichităţii) şi începuturi ce se pierd în negura miturilor şi legendelor antichităţii, înfruntând numeroase vicisitudini (dovedind, într-o manieră particulară, justeţea vechii zicale „sunt fata locorum”!), Insula Şerpilor a fost, este şi rămâne şi pe mai departe – în ciuda statutului său juridic schimbător – parte organică a vechii vetre carpato-danubiano-pontice.

Înţelegerea corectă a „istoriei” acestui colţ al pământului românesc trebuie să plece de la faptul că din punct de vedere juridic, al apartenenţei teritoriale, Insula Şerpilor a urmat îndeaproape soarta gurilor Dunării.

Întrucât dreptul natural a premers dreptul scris, din timpuri imemoriale, Insula Şerpilor, situată geografic în faţa braţului Sulina, a fost parte organică a pământului românesc.

(Insula Şerpilor este situată la 45°15’53’’ lat.N şi 30°14’41’’ long.E, la N-E de oraşul Sulina, altfel spus în estul Deltei, în faţa braţului mijlociu al Dunării; între Insula Şerpilor şi uscat distanţa este de cca.45 km – 22 Mm; suprafaţa Insulei Şerpilor este de cea. 17 ha); privită de la mare distanţă, ea oferă imaginea unei mici şi solitare stânci, de formă convexă; din apropiere, ea apare ca o stâncă uriaşă care se luptă cu valurile ce o lovesc necontenit; privită de sus, Insula Şerpilor are forma unui patrulater din piatră cu laturile neregulate, în formă de X, cu un promontoriu/peninsulă în colţul său N-E)

Până la 1857 nici un tratat juridic internaţional nu a consemnat-o nominal ca aparţinând altcuiva, ea rămânând de jure pământ românesc.

Tratatele de pace din 1812,1829 şi 1856 nu au consemnat Insula Şerpilor, Imperiul otoman şi Imperiul ţarist nefiind în măsură să se prevaleze de existenţa unui tratat care să le consacre dreptul juridic asupra ei, sau faptul că una dintre puteri ar fi cedat-o celeilalte în mod legal; ca atare, ea a rămas de jure, pământ românesc!

Ascensiunea politică, militară şi economică a Rusiei, dublată de o politică expansionistă ce viza gurile Dunării, Marea Neagră şi strâmtorile sale, tendinţele expansioniste antiromâneşti urmărite de Austria, pe de o parte, iar pe de altă parte declinul general şi politica de cedări repetate practicată de Imperiul otoman, numeroasele războaie dintre cei trei protagonişti – multe desfăşurate pe pământ românesc, soldate cu grele şi grave pierderi umane şi materiale -, au reprezentat contextul general dar şi cauzele care au făcut posibil modificarea repetată a statutului juridic al insulei.

“Diplomaţia” marilor protagonişti ai acestui “joc”, a oscilat permanent între forţa dreptului şi dreptul forţei, după cum le-au dictat interesele.

În urma războiului ruso-turc din 1806-1812, Rusia victorioasă smulgea Turciei dreptul de a naviga pe Dunăre, braţul Chilia (devenind pentru prima dată riverană în zonă), Basarabia, precum şi singura noastră insulă din Marea Neagră, Insula Şerpilor (Anexarea insulei a fost un act de forţă, lipsit de orice temei juridic sau drept istoric, care nu poate fi în timp generator de drepturi câştigate, deoarece „Nemo sue jure moli uti debet”!).

În decurs de doar 17 ani, Rusia ţaristă a reuşit să smulgă Imperiului otoman – acesta făcând cesiuni teritoriale la care nu avea dreptul! – cele trei braţe ale Dunării (Chilia-1812, Sulina-1826 şi Sfântu Gheorghe-1829), devenind stăpâna gurilor Dunării, a Deltei Dunării şi ostroavelor sale.

Aceste rapturi de teritorii româneşti au avut consecinţe negative asupra intereselor noastre generale atât în bazinul gurilor Dunării, cât şi în bazinul nord-vestic al Mării Negre (Gurile Dunării, Strâmtorile, Peninsula Crimeea şi Insula Şerpilor au reprezentat de-a lungul timpului poziţii „cheie” privind geopolitica zonei Mării Negre).

Trei momente importante – Bucureşti-1812, Akkermann-1826 şi Adrianopol-1829 – au marcat fixarea Imperiului ţarist ca factor de putere în zonă (până la războiul Crimeii).

Congresul de pace din 1856 şi tratatul încheiat în urma războiului Crimeii (1853-1856) – „cel mai favorabil tratat dintre toate care s-au încheiat pentru Turcia” – au făcut ca importante părţi ale pământului românesc (Dobrogea, Delta Dunării ş.a.) să rămână sub suzeranitatea Imperiului otoman.

Conferinţa de la Paris – a puterilor semnatare a Tratatului de pace din 1856 – s-a încheiat cu primul document de drept internaţional care s-a referit în mod expres la Insula Şerpilor – „Protocole relatif aux limites de la Rusie et de la Turquie vers Bolgrade et Pile des Serpents” (6 ianuarie 1857) – : „(…) comme les traites conclus anterieurement entre la Russie et la Turquie, garde le silence sur le sort de l’île des Serpents, il convient de considerer cette île comme une dependance du Delta du Danube et qu’elle doit, en conséquence, en suivre la destination “.

Ultima parte a prevederii din acest Protocol, demonstrează fără echivoc faptul că marile puteri, în ciuda drepturilor noastre istorice, au dat câştig de cauza Imperiului otoman: primind Delta Dunării, acesta a intrat automat şi în posesia Insulei Şerpilor.

În perioada 1857-1878, dominaţia otomană asupra insulei a fost una formală, ea rămânând un reper natural pentru navigaţia în zona vestică a Mării Negre.

După războiul de independenţă, conform art. XLVI al Tratatului de pace de la Berlin (1878) „ Les îles formant le delta du Danube ainsi que l’île des Serpents, le sandjak de Toulcha comprenant les districts (cazas) de Kilia, Soulina, Mahmoudie, Isaktcha, Toultcha, Babadagh, Hirsovo, Kusîendje, Medjidie son reunis ŕ la Roumanie. (…)”.

Nevoită să suporte racilele noii „ordinii” politice instituite pe bătrânul continent, ca ţară europeană implicată activ în evenimentele în derulare, România n-a putut evita postura de victimă a politicii de compensaţii practicată de marile puteri ale timpului.

Formalităţile oficiale de reunire a Insulei Şerpilor cu România au avut loc pe 12 aprilie 1879, în fruntea delegaţiei române care a oficiat acest act aflându-se generalul (medic) Carol Davila.

 

 

 

 

 

 

Foarte puţini ştiu că marele nostru medic Carol Davila, a fost acela care, în fruntea unei comisii, a recepţionat Insula Şerpilor de la turci şi că el este acela care pentru prima dată a înfipt drapelul românesc pe această insulă.

 Fotografia, publicată numai în revista Ilustraţiunea română , nr. 45, anul II, din 30 octombrie 1930, p. 12, azi dispărută, se afla în posesia d-lui Constantin C. TONEGARU.

 

Sursa:

 

http://www.dacoromania-alba.ro/nr43/insula_serpilor.htm

Prof. dr. Dominuţ PĂDUREAN

 

 

Anunțuri

16/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un baraj contra expansiunii ruse – Iniţiativa celor Trei Mări în care România și Polonia reprezintă temelia

EU Death Watch, Part 1: "Intermarium"

George Friedman: Iniţiativa celor Trei Mări, baraj contra expansiunii ruse în care România și Polonia reprezintă „fundația”

Conceptul geopolitic Intermarium, despre care am vorbit de aproape un deceniu, a început să prindă contur după ce Rusia a revenit la statutul de putere regional majoră şi este compus din fostele state comuniste din Europa de Est: ţările baltice, Polonia, Slovacia, România, Ungaria şi Bulgaria.

Scopul său este să descurajeze orice mişcare potenţială a Rusiei către vestul Europei, iar SUA susţin acest concept, scrie analistul George Friedman în https://geopoliticalfutures.com/intermarium-three-seas/, preluat de Romanian Global News.

Cele două state-fundaţii ale Intermarium sunt Polonia şi România, care au dezvoltat legături militare strânse. Ţările baltice sunt deja implicate.

Singurul stat est-european care până acum a făcut figură separată de acest bloc a fost Ungaria, care a dezvoltat legături egale cu Rusia, dar şi cu SUA. Există însă semnale puternice că şi Ungaria este pregătită să se alăture.

Guvernul de la Budapesta a anunţat recent că Ungaria va participa, pentru prima oară, la un exerciţiu militar multinaţional în Marea Neagră, alături de România şi Bulgaria.

Atunci, flancul estic al Peninsulei europene va avea un grup coeziv, susţinut de o putere globală, care formează o linie de demarcaţie între Rusia şi restul Europei susţine George Friedman, fost analist principal al Stratfor, pe portalul geopoliticalfutures.com.

Unii sunt în mod evident îngrijoraţi de acest bloc. Puţini din Europa doresc să revină la politica Războiului Rece. Majoritatea europenilor cred că pot fi satisfăcute interesele ruseşti fără a crea o nouă linie de descurajare.

De asemenea, susţinerea SUA pentru acest nou bloc geopolitic provoacă în mod direct una dintre cele mai importante instituţii din Europa, NATO.

Deşi statele din Intermarium fac parte din NATO, funcţional ele se pot baza doar pe SUA, deoarece NATO nu poate oferi cu adevărat asistenţă militară fără ajutor din partea Americii.

Şi Uniunea Europeană este preocupată. Majoritatea membrilor Intermarium se află în afara zonei euro, însă constituie zona cea mai dinamică din punct de vedere economic din Europa.

Economiile din Europa de Est sunt în creştere şi se bucură de muncitori extrem de bine calificaţi şi relativ ieftini şi provoacă status quo-ul economic, reprezentat de hegemonia corporaţiilor în stilul anilor 1950 care domină economia europeană.

Intermarium pune bazele, în opinia lui Friedman, a unui curent economic mai integrat. Va fi în interiorul UE, dar se va comporta diferit faţă de UE – mai înclinat către antreprenoriat, mai aproape de modelul american. Acest lucru va crea un stres în UE, care nu are nevoie de încă un stres.

De asemenea, va necesita evoluţii politice în afara ideologiei UE. Guvernele din Polonia şi Ungaria nu prea mai urmează modelul colectivist al UE, iar Bruxelles-ul le-a criticat în consecinţă. Dar nici Varşovia, nici Budapesta nu au cedat. Astfel, Intermarium este mai mult decât o alianţă militară.

Conceptul de Intermarium abia a început să prindă contur, şi deja dă semne că se extinde. Deşi „blocul” de bază se întinde de la Marea Baltică la Marea Neagră, extensia sa logică merge spre sud-est, spre Marea Adriatică.

Acest lucru ar aduce în Intermarium şi state precum Austria, Slovenia şi Croaţia. Această extensie este explicabilă în parte prin creşterea puterii Turciei, care va deveni o putere regională majoră.

În trecut, când Turcia a fost o mare putere, influenţa ei a ajuns în Balcani, iar uneori până la Budapesta şi Viena. Statele est-europene sunt preocupate de problema imigraţiei, în care Turcia este implicată în mod natural. Dacă puterea Turciei devine îngrijorătoare, atunci Intermarium va trebui să blocheze nu doar Rusia, ci şi Turcia.

Extinderea este explicată şi prin nostalgia imperiului austro-ungar, un succes multinaţional semnificativ care a unit ţările mici şi le-a acordat în mare măsură un grad de autonomie.

Mulţi consideră că UE, care s-a dovedit incapabilă să gestioneze Europa după criza din 2008, încalcă autodeterminarea naţională la fel de mult ca şi imperiul.

Prin extinderea spre Austria, Croaţia şi Slovenia, vechiul imperiu este recreat, chiar dacă într-un sens geografic.

Intermariul este doar o idee, un vehicul de cooperare regională. Nu este o alianţă, cel puţin nu în momentul acesta. Dar aşa cum a fost concepută, ea trebuie să evolueze, iar evoluţia ei creează unele probleme.

Instituţiile multinaţionale sunt dificil de creat. Ele necesită timp, bani şi voinţă politică, şi rareori membrii au aceleaşi valori.

O altă problemă este sincronizarea. Rusia este acum o ameninţare, deşi una uşoară, având în vedere starea economiei ruseşti. Turcia însă nu reprezintă o ameninţare încă.

Dar odată ce devine o putere regională, va căuta să-şi proiecteze puterea în Balcani, însă mai este timp până atunci, iar expansiunea regiunii celor Trei Mări este prematură, consideră George Friedman.

Includerea în acest bloc a statelor balcanice, precum Slovenia şi Croaţia, va alarma cea mai mare putere din Balcani, Serbia, iar după cum istoria a dovedit, acest lucru este periculos. (Croaţia şi Serbia au dus multe războaile de-a lungul anilor, cel mai recent în anii 1990).

Implicarea membrilor Intermarium în conflicte din Balcani înseamnă o risipă de resurse şi o posibilă pierdere a sprijinului popular.

Blocul poate separa Turcia de restul Europei, dar încurajează Serbia, deja apropiată de Rusia, să se apropie de Turcia. Geopolitca şi harta lucrează una împotriva celeilalte.

Dacă această expansiune a Intermarium va avea loc către Adriatica, atunci şi Serbia ar trebui cooptată, în caz contrar pericolul Turciei este sporit, nu atenuat, crede Friedman.

Unul dintre eşecurile UE a fost extinderea sa ocazională, fără a analiza cu atenţie modul în care noile ţări ar putea lucra cu membrii mai vechi, în perioade de constrângere economică. Impulsul de a se extinde a fost una dintre cele mai mari greşeli ale UE.

Extinderea este bună, dar istoria arată că trebuie să fie sistematică şi analizată. Intenţiile de disciplinare sunt cele mai grele, concluzionează analistul american.

 

Citiți și:

https://southfront.org/intermarium-a-hare-brained-scheme-whose-time-has-come/

23/07/2017 Posted by | POLITICA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

10 iulie 1774 – În urma Războiului ruso-turc din 1768-1774, s-a încheiat Pacea de la Kuciuk-Kainargi

 Ecaterina cea Mare, împărăteasa Rusiei 1762-1796, sursă:russia.rin.ru Constantin Mavrocordat, domn al Moldovei 1733-35, 1741-43, 1748-49, 1769Mustafa III-lea, sultan 1757-1774, sursă:oocities.org

 Ecaterina cea Mare, împărăteasa Rusiei 1762-1796,  

Constantin Mavrocordat, domn al Moldovei 1733-35, 1741-43, 1748-49, 1769

Mustafa III-lea, sultan 1757-1774

 

La 10/21 iulie 1774 s-a încheiat Pacea de la Kuciuk-Kainargi, Dobrogea de sud ( Cadrilater), în urma Războiului ruso-turc 1768-1774.

În urma acestui Tratat de pace, Moldova şi Muntenia, rămân sub suzeranitate turcească, însă Ruşilor li se recunoştea dreptul de control şi de apărare a românilor contra abuzurilor turceşti.

Războiul ruso-turc din 1768  a început după ce prinţul Goliţin a trecut Nistrul în fruntea unei armate ruse şi a ocupat Hotinul şi Iaşii.

În curând însă a fost silit să treacă Nistrul îndărăt şi a  cedat comandamentul lui Rumeanţev, care i-a învins  pe turci lângă Kameneţ. Constantin Mavrocordat, care tocmai îşi începuse ultima lui domnie, fu prins de soldaţii ruşi la Galaţi şi trimis în Rusia. Generalul Kazarin, ajutat de voluntari munteni, în frunte cu spătarul Pîrvu Cantacuzino, a ocupat Bucureştiul unde domnul Gheorghe Ghica se lăsă prins.

Moldova s-a aflat sub ocupatia trupelor ruseşti, la fel şi Ţara Românească, între noiembrie 1769 și iulie 1774.

Imediat după ocuparea celor două principate, porniră la Sankt-Petersburg, capitala Imperiului Rus, delegaţii de boieri munteni şi moldoveni, ca să prezinte ţarinei supunerea românilor şi dorinţele lor.

Delegaţia boierilor din Muntenia a cerut alipirea ţării la Imperiul Rus, însă cu drept de autonomie. Ţara ar fi urmat să fie guvernată numai de boierii mari, câte 12 pe rând, sub ascultarea unui guvernator rus, iar veniturile visteriei să se trimită spre Imperiul Rus.

Delegaţia boierilor din Moldova ceruse ca acestă să devină pur şi simplu un judeţ (oblasti) a Imperiului Rus.

Succesele oştilor ruseşti în Balcani şi extinderea sferei de influenţă a Rusiei în sud-estul Europei au alarmat Austria, care nu putea accepta trecerea  Principatelor Române  în componenţa Imperiului Rus şi expansiunea teritorială a  acestuia spre Bosfor.

Ameninţarea unui război cu Imperiul Austriac, i-a silit pe ruşi să încheie pace cu Turcia, renunţând la anexarea principatelor române.

 

 

 

Gravură contemporană a păcii de la Kuciuk Kainargi

Gravură contemporană reprezentând tratativele de pace de la Kuciuk Kainargi.

Tratatul a dat o lovitură extrem de umilitoare primită de atotputernicului Imperiu Otoman, care pierdea și Hanatul Crimeii, căruia a fost forțat să îi recunoască independența. 

Hanatul, deși oficial independent, a intrat în realitate sub controlul Rusiei, care l-a şi anexat în 1783. Rusiei a mai avut și alte beneficii în urma acestui tratat, printre care eliminarea restricțiilor privind accesul  său  la Marea de Azov (Tratatul de la Belgrad din 1739 dădea Rusiei ieşire la Marea de Azov, dar îi interzicea fortificarea zonei sau dezvoltarea unei flote proprii).

Otomanii au cedat de asemenea teritoriul regiunii Yedisan dintre râurile Nipru și Bugul de Sud, care includea portul Cherson și oferea Rusiei primul său acces direct la Marea Neagră.Prin tratat, Rusiei îi mai erau cedate porturile Kerci și Enikale din Crimea, precum și regiunea Kabarda (cabardină) din Caucaz.

 

Schimbǎri teritoriale în favoarea Imperiului Rus, în urma Tratatului de la Kuciuk-Kainargi (21 iulie 1774)  

 

Rusia primea și o serie de drepturi economice și politice în Imperiul Otoman, între care permisiunea acordată creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman de a naviga sub steagul Rusiei, respectiv permisiunea acordată Rusiei de a ridica o biserică ortodoxă în Istanbul (care nu a fost însă construită vreodată).

Rusia a interpretat tratatul ca dându-i dreptul de a proteja creștinii ortodocși din Imperiu și a folosit această prerogativă mai ales în Principatele Danubiene (Moldova și Țara Românească).
Tratatul dădea califului otoman dreptul de a proteja credincioșii musulmani din Rusia (inclusiv pe cei din Crimeea), fiind pentru prima dată când o putere europeană recunoștea autoritatea califului otoman în afara granițelor imperiului său.

 

 

 

 

 

Prin Tratatul de Pace de la Kuciuk – Kainargi Moldova şi Muntenia, rămâneau sub suzeranitate turcească, însă ruşilor li se recunoştea dreptul de control şi de apărare a populaţiei acestora contra abuzurilor turceşti.

Principatele române au fost  de asemenea scutite de plata haraciului către Turcia pe timp de doi ani.

A  fost începutul protectoratului Rusiei în Principatele Române, care, prin consulii săi de la Iaşi şi Bucureşti, exercita un control şi au un amestec continuu în toate afacerile acestora.

Imperiul Austriac însă, folosindu-se de împrejurările favorabile pentru el, a ocupat atunci nordul Moldovei şi l-a anexat ca provincie în anul 1777 dându-i ulterior numele de Bucovina.

 Aşa se face ca cele două imperii vecine, pretinse apărătoare ale creştinătăţii, au acţionat în dauna intereselor naţiunii creştine române, care în curgerea secolelor ţinuse cu vitejie piept de multe ori lumii musulmane, în expansiunea acesteia spre inima Europei.

08/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

%d blogeri au apreciat asta: