CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

S-au împlinit 60 de ani de la adoptarea hotărârii privind retragerea trupelor sovietice staţionate în România.VIDEO

Se împlinesc 60 de ani de când, la Consfătuirea de la Moscova a Comitetului Politic Consultativ al statelor membre Tratatului de la Varşovia din 20 -24 mai 1958, s-a adoptat hotărârea privind retragerea trupelor sovietice staţionate în România, justificându-se această măsură prin faptul că ţara noastră nu avea graniţă comună cu nici o ţară nesocialistă şi nu era, deci, ameninţată direct de forţele militare ale NATO.

Trupele sovietice staţionate din 1944 fără întrerupere pe teritoriul României, au fost retrase în lunile iunie şi iulie ale aceluiaşi an, în urma tratativelor lui Gheorghe Gheorghiu-Dej cu Nikita Hruşciov.

 

 

Foto: Nikita Sergheevici Hruşciov şi Gheorghe Gheorghiu Dej

 

Plecarea Armatei Roşii din România – Opţiune a conducerii regimului de la Bucureşti sau un rezultat al negocierilor dintre blocurile militare ale Războiului Rece?

Răspunsul comportă mai multe componente, însă cuprinde  câte ceva din fiecare variantă. România dorea plecarea Armatei Roşii de pe teritoriul său, URSS se gândea la o refacere a imaginii sale grav afectată de intervenţia militară contra Ungariei, din octombrie 1956.

Analizarea pertinentă a contextului şi motivelor care l-au determinat pe liderul sovietic N.S. Hruşciov să ordone în anul 1958 unităţilor Armatei Roşii care staţionau pe teritoriul românesc să se mute înapoi pe
teritoriul sovietic poate arăta, la rândul său, cât de pervers a fost sistemul de propagandă promovat de conducătorii de atunci ai României.

Prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), Uniunii Sovietice i s-a recunoscut pe plan internaţional dreptul de a-şi menţine trupele în România şi Ungaria.
Scopul declarat al acelei ocupaţii militare era de a se asigura securitatea căilor de comunicaţii ale grupului sovietic de armate aflat pe teritoriul austriac până la reglementarea definitivă a statutului postbelic al Austriei.

În consecinţă, autorităţile române s-au văzut nevoite să încheie o convenţie cu Moscova (26 decembrie 1948),
prin care au fost reglementate condiţiile în care unităţile sovietice puteau utiliza cazărmile, localurile de serviciu, depozitele, aerodromurile, câmpurile de instrucţie şi mijloacele de transmisiuni româneşti pe timpul ocupaţiei.

Acel status-quo a fost menţinut până la 14 mai 1955, când liderii statelor comuniste din Europa aflate sub sfera de influenţă a Moscovei au consimţit să semneze alături de sovietici actul de constituire a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (OTV).
În baza „Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală” încheiat în capitala Poloniei, unităţile sovietice din România, Ungaria, Bulgaria, Polonia şi Republica Democrată Germană au rămas pe loc în statele respective, însă, de acea dată, în calitate de „armată prietenă”.
Recunoaşterea la Varşovia a noului statut al forţelor militare sovietice de ocupaţie de către conducătorii ţărilor de „democraţie populară” a permis diplomaţiei sovietice să facă următorul său pas.

Prin semnarea la Viena, la 15 mai 1955, a Tratatului de Stat dintre cele patru Mari Puteri şi Austria a fost reglementată una dintre problemele
importante care existau de la finele celui de-al doilea război mondial. Era evident faptul că diplomaţii sovietici au acţionat în aşa fel încât actul de constituire a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia să fie semnat înainte de Tratatul cu Austria pentru a nu se oferi prilejul unei contestări a legalităţii regimului prelungit de ocupaţie din România şi Ungaria.

Trebuie avut în vedere tabloul relaţiilor dintre Est şi Vest. Ambele tabere ajunseseră la concluzia că un război  va globaliza mapamondul într-un conflict devastator.

Spiritul Genevei – 1955 sau acordul pentru co-existenţă paşnică a celor două sisteme a făcut posibilă şi retragerea trupelor sovietice din Austria în sectorul controlat de Moscova, cât şi condiţiile de abdicare de la politica lui Stalin, prin iniţierea unor măsuri de relaxare ale regimului comunist în Europa de Est.

Jucând pe această carte, este posibil ca Nikita Hruşciov să fi prevăzut încă dinainte de momentul Varşovia – 1955 o reducere a efectivelor sale militare staţionate în R.D.G., Polonia, Ungaria, România şi Bulgaria.

Pe de altă parte, Gheorghe Gheorghiu Dej a intuit, se pare, încercarea liderului de la Kremlin de a-şi crea o imagine de apostol
al „popoarelor iubitoare de pace” şi a acţionat în consecinţă: a semnat „Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală” de la Varşovia şi, după doar trei luni, l-a desemnat pe generalul Emil Bodnăraş să discute cu liderul de la Kremlin despre o posibilă încetare a regimului de staţionare/ocupaţie a trupelor sovietice în România.
România a acţionat prima, în 1955, dar a lăsat iniţiativa la îndemâna sovieticilor. Propunerea lui Gheorghiu Dej comunicată prin Emil Bodnăraş – ministru al apărării – a fost inţial primită cu irascibilitate, isterie chiar de Nichita Sergheevici Hruşciov, liderul de atunci al URSS.

A fost luat prin surprindere N.S. Hruşciov de iniţiativa comuniştilor români ? Se pare că da, dar liderul de la Kremlin nu a spus motivul pentru care a avut o reacţie negativă violentă în momentul când ministrul român al Forţelor Armate a abordat problema ocupaţiei militare sovietice, iar explicaţia pe care a oferit-o Hruşciov în
legătură cu evenimentele militare care au urmat pare desprinsă din arsenalul aparatului său propagandistic:

„În următorul an şi jumătate m-am tot gândit la cuvintele tovarăşului Bodnăraş, în special după discuţia avută cu tovarăşul Dej (…) Am pus la inimă cuvintele sale”.

Este interesant cum „sentimentele părinteşti” ale liderului sovietic „se revarsau” în relaţiile politico-militare dintre URSS şi România.
Perspicacitatea de care a dat dovadă Gheorghe Gheorghiu-Dej cu acel prilej nu trebuie subestimată.

Acesta s-a dovedit capabil să facă o analiză interesantă în privinţa avantajelor de care ar fi beneficiat atât regimul său, cât şi stăpânul său de la Moscova în disputa propagandistică pe care o aveau cu conducătorii SUA şi ai statelor din Europa Occidentală.

Totodată, se poate aprecia că, în acel caz, liderul de la Bucureşti a promovat şi interesul naţional al României; pentru poporul român, prezenţa trupelor sovietice în ţară constituia o mare povară morală şi financiară pe care era obligat să o suporte în numele unei ideologii străine de spiritul naţional.

Cât priveşte reacţia violentă pe care a avut-o Hruşciov pe moment, se poate presupune faptul că existaseră discuţii secrete la Kremlin privind paşii care urmau să fie făcuţi pe plan diplomatic pentru detensionarea situaţiei internaţionale şi promovarea principiului coexistenţei paşnice în relaţiile cu Occidentul. În acest context, este posibil să se fi abordat, printre altele, şi situaţia militarilor sovietici care staţionau în România.
Oare a crezut liderul sovietic, pe moment, că românii au avut acces la informaţiile ultraconfidenţiale ale Moscovei şi încercau să le utilizeze pentru promovarea interesului naţional ? Răspunsul s-ar putea găsi în arhivele URSS.

 

Tatonările, apoi discuţiile şi negocierile au durat trei ani încheiaţi. Succesul liderilor români a fost posibil în cea mai mare măsură – cred invitaţii ediţiei – de întorsătura produsă de revoltele din Polonia şi Ungaria din 1956. Nici meritul negociatorilor români nu trebuie minimalizat, aceştia „jucându-se efectiv cu focul”.

Prezenţa militară în România era constituită din componenţa a trei divizii – 35 mii de militari – suficientă pentru a controla o ţară ca România. Mai mult, consilierii sovietici conduceau în bună parte ţara, deciziile lor fiind prioritare.

Nu trebuie pierdut din vedere faptul că Nikita Hruşciov a urmărit din anul 1955 reducerea efectivelor militare sovietice în contextul apariţiei şi dezvoltării rapide a unei noi categorii de arme: rachetele cu încărcătură nucleară.
Pentru a realiza o schimbare majoră, liderul de la Kremlin s-a sfătuit cu mareşalii G.K.Jukov şi R.I. Malinovski, iar planul pe care l-au pus la punct a prevăzut, printre altele, şi mutarea în URSS a mai multor unităţi militare sovietice care staţionau în R.D.G., Ungaria şi România.

Astfel, în anul 1958 a existat nu numai „cazul românesc”, ci şi cel german şi cel  ungar (o divizie sovietică a plecat la rândul său din Ungaria la ordinul Moscovei în 1958).

La 24 mai 1958 se semna de către România şi URSS un acord de repatriere a militarilor sovietici staţionaţi pe teritoriul naţional. Acordul prevedea un calendar al eşalonării efectivelor în perioada iunie – august 1958, cât şi aşa-zise manifestări ale solidarităţii şi prieteniei româno-sovietice. (În realitate, la mijloc a fost vorba şi de o reducere anumărului militarilor sovietici din afara graniţelor lor din raţiuni financiare şi de imagine.

Pe de altă parte, euforia a fost estompată şi de reducerile efectivelor militare româneşti. În anii 1958 şi 1960, dacă ne raportăm strict la condiţiile funcţionării Armatei Române).

Puternica mediatizare în epocă a „cazului românesc” a reuşit să ascundă câteva lucruri importante pentru oamenii obişnuiţi . De exemplu, nu au fost oferite detalii privind articolele 2 şi 3 din „Acordul între Ministerul Forţelor Armate ale R.P.Române şi Ministerul Apărării al URSS privind modalitatea retragerii trupelor sovietice din România în Uniunea Sovietică”.
Prevederea referitoare la păstrarea pe teritoriul României a unei „cantităţi corespunzătoare de muniţiuni în două depozite şi 9800 de tone de carburanţi şi lubrifianţi în trei depozite aparţinând Ministerului Apărării al URSS”este lapidară, dar situaţia se clarifică dacă, la articolul 2 al Acordului din mai 1958, se adaugă
„Convenţia între guvernele R.P. Române şi URSS asupra dislocării temporare a unei părţi a flotei maritime militare a URSS în bazele maritime militare, porturile şi pe aerodromurile R.P. Române, dacă acest lucru va fi impus de situaţie”, semnată la Bucureşti la 22 octombrie 1957 de contraamiralul Mihai Nicolae şi amiralul V.A.
Fokin.

Trupele sovietice au plecat în vara anului 1958, dar, conform prevederilor actului din octombrie 1957, au avut în continuare la dispoziţie, în Dobrogea, „depozite şi spaţii pentru depozitarea şi păstrarea muniţiei, combustibilului şi lubrifianţilor, materialelor de punte şi a altor feluri de rezerve necesare pentru asigurarea unei părţi a forţelor Flotei din Marea Neagră a URSS”.
Dacă era vorba despre o retragere din România, Nikita Hruşciov şi mareşalii săi ar fi luat măsuri pentru evacuarea materialelor respective la fel cum au procedat în Austria cu trei ani în urmă. Dar nu au făcut aşa ceva !

Scopul declarat al Convenţiei maritime era de a se organiza apărarea comună a părţii de vest şi de sud-vest a Mării Negre în baza Tratatului de la Varşovia, iar partea sovietică s-a angajat să asigure, în anii 1958-1959, 54 de torpile cu conuri de război şi 2000 de tone de motorină (la Mangalia), 25 de vagoane cu mine marine (la Codru),
de vagoane cu mine marine (la Basarabi), 5000 tone păcură şi 2000 tone motorină (la Palas), pentru a fi păstrate sub pază în România.

 Forţele Maritime ale R.P. Române s-au văzut obligate să accepte şi punerea la
dispoziţia URSS, pentru folosire temporară, în cazul declanşării unui război, fără plata vreunei chirii, a unor cheiuri la Mangalia, Constanţa şi Sulina (cu o lungime totală de 1220 metri), a punctelor de bazare ale navelor româneşti la Dunăre, cazărmile, clădirile de serviciu şi uz comun, depozitele şi instalaţiile existente la Sulina şi Mihail Kogălniceanu, precum şi pista aerodromului din ultima localitate menţionată.

Zece ani mai târziu, ministrul român al Forţelor Armate i-a prezentat lui Nicolae Ceauşescu un raport în care expunea obiecţiile pe care le avea partea română înainte de prelungirea în mod automat a Convenţiei din 1957.

Ca urmare a obiecţiilor semnalate de ministrul român al Forţelor Armate şi a hotărârii luate de N. Ceauşescu, reprezentanţii URSS au acceptat să se încheie la 28 septembrie 1967 o nouă convenţie între guvernele celor două state, care prevedea de această dată „dislocarea permanentă şi reciprocă a unei părţi din forţele maritime
militare ale URSS şi R.S. România din Marea Neagră şi pe Dunăre pe teritoriul celeilalte Părţi Contractante”30, în cazul declanşării unui război.

În baza articolelor 2 şi 4 din Convenţie, cele două părţi urmau să stabilească ulterior, printr-un acord încheiat la nivel de minister al Forţelor Armate, locurile de staţionare la ancoră, porturile, bazele maritime, cheiurile, aerodromurile, pistele de decolare-aterizare, locurile de staţionare a avioanelor, precum şi locurile de păstrare a rezervelor celor două state.

Acordul respectiv nu a mai fost însă încheiat.Mai mult decât atât, după aproape 13 ani de la încheierea „Acordului de la Moscova privind modalitatea de retragere a trupelor sovietice din România”, mareşalul Uniunii Sovietice M. Zaharov a trimis la 7 aprilie 1971 o telegramă generalului colonel Ion Ioniţă, prin care făcea cunoscut faptul că ”întrucât, în prezent, nu mai este necesară păstrarea rezervelor Flotei Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste din Marea Neagră pe teritoriul Republicii Socialiste România, s-a luat hotărârea ca în anii 1971-1972 aceste rezerve să fie înapoiate în URSS. Transportul rezervelor se va face cu navele sovietice”

Un lucru este însă cert: trupele Armatei Roşii au plecat din România în mod oficial în vara anului 1958, dar au lăsat pe loc muniţii, carburanţi, lubrefianţi, materiale de punte şi alte feluri de obiecte de rezervă atât pentru Forţele Armate Unite ale OTV, cât şi pentru Flota URSS din Marea Neagră.

Totodată, în capitala României şi-au desfăşurat activitatea până la desfiinţarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia consilieri militari sovietici, care au primit în scop propagandistic, din 1957, denumirea de specialişti militari.

Adunări populare în mediul civil şi militar, spectacole, decoraţii şi recompense financiare, ovaţii şi adeziuni completau tabloul despărţirii de „Marele Frate de la Răsărit”.

Populaţia civilă a primit cu satisfacţie această decizie, cei prigoniţi sau prin închisori au considerat că sfârşitul regimului era pe-aproape.

Oamenii reveneau sau aveau posibilitatea să revină la viaţă după statutul de ţară ocupată de o armată străină, timp de 14 ani.

Sub raport politic, regimul Dej a „strâns” şurubul, un nou val de represiune a urmat plecării militarilor sovietici pentru a întreţine la Moscova un climat de încredere. Graţie unor „confidenţe” din România, occidentalii au aflat de iminenta retragere sovietică, prin aceasta, odată pasul făcut , să nu se mai dea înapoi.

Parte din instalaţiile militare, armament şi muniţii au rămas pe teritoriul României până la un acord final de retragere al acestora, survenit între cele două părţi, în 1971.

Fără sovietici, România a iniţiat mai târziu, după anul 1968 constituirea unei industrii naţionale de apărare. În plan social, au fost eliminate cartelarea alimentelor, a cotelor agricole obligatorii. În relaţia bilaterală, conducerea de la Bucureşti a dat semnalul de-sovietizării, apoi de-rusificării societăţii româneşti.

De la anularea prevederii învăţării limbii ruse în ciclurile gimnazial şi liceeal şi până la cererea de innapoiere în URSS a consilierilor săi. Unii ofiţeri români au fost obligaţi să aleagă: ori serviciul în Armată, ori divorţul de soţi sovietici.

Această tentativă de revenire la valorile naţionale a cuprins şi spectrul relaţiilor cu Occidentul. Către tradiţia legăturii cu Vestul pentru o nouă construcţie bazată dacă nu pe independenţă, cel puţin pe un grad de autonomie lărgită.

Aşa a fost posibilă mai târziu recunoaşterea RFG, a Israelului, a negocierilor comerciale ale României cu parteneri privaţi din Europa de Vest – o adevărată blasfemie faţă de Moscova – crearea de societăţi economice mixte între România şi Occident.

A fost vorba de o retragere totală a Armatei Roşii din România în anul 1958 ?

Răspunsul este negativ. Demiurgii de imagini comunişti şi-au făcut datoria faţă de regimurile politice pe care le-au slujit până la dispariţia Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, perpetuând deformarea realităţii cu ajutorul utilizării repetate şi în mod greşit a unor cuvinte şi noţiuni.

Nerespectarea sensului cuvântului retragere, fie din necunoaştere, fie în mod intenţionat, a condus la crearea unor clişee false în legătură cu plecarea unităţilor militare sovietice din România în anul 1958.

Realitatea faptelor descrise în documentele din arhive este cu totul alta, faţă de imaginile create de un cei care au lucrat într-un aparat de propagandă al PCR extrem de bine pus la punct.
Plecarea sovieticilor din România a polarizat totuşi pozitiv naţiunea, oferind o alternativă faţă de ceea ce fusese până atunci, pentru emancipare şi dezvoltare.

Lipsa prezenţei militare sovietice în România nu a împiedicat Moscova să încerce să-şi impună în continuare controlul în deciziile majore.

Definitiv consilierii au plecat în anul 1963, însă a rămas agentura constituită în cei 20 de ani de comunism , de până atunci, ce penetrase atât conducerea la nivel înalt, cât şi serviciile secrete şi Armata.
Eforturile autorităţilor române de a o neutraliza au fost mari, însă n-au fost duse până la capăt.

 

Surse:

https://stindard.ro/historicum/2002-soviet.pdf

http://www.romania-actualitati.ro/plecarea_armatei_rosii_din_romania_1958-50624

col (r) Gheorghe Cristache, martor la retragerii armatei sovietice din România – 1958. Un interviu de Mirela Băzăvan.

http://www.rador.ro/2018/05/20/calendarul-evenimentelor-20-mai-selectiuni-3/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Citiţi şi:

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/20/ziua-de-20-mai-in-istoria-romanilor/

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/20/o-istorie-a-zilei-de-20-mai-video-4/

 

 

 

 

Reclame

20/05/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

12 aprilie 1879 – Arborarea pavilionului român de cãtre generalul Davila pe Insula Şerpilor

 

 

 

 

 

Image result for insula serpilor photos

 

Foto: Insula Şerpilor

 

 

 Cu un trecut de aproape trei ori milenar (prima sa atestare datează din anul 777 a.Hr., aceasta fiind şi prima atestare scrisă a pământului românesc în literatura antichităţii) şi începuturi ce se pierd în negura miturilor şi legendelor antichităţii, înfruntând numeroase vicisitudini (dovedind, într-o manieră particulară, justeţea vechii zicale „sunt fata locorum”!), Insula Şerpilor a fost, este şi rămâne şi pe mai departe – în ciuda statutului său juridic schimbător – parte organică a vechii vetre carpato-danubiano-pontice.

Înţelegerea corectă a „istoriei” acestui colţ al pământului românesc trebuie să plece de la faptul că din punct de vedere juridic, al apartenenţei teritoriale, Insula Şerpilor a urmat îndeaproape soarta gurilor Dunării.

Întrucât dreptul natural a premers dreptul scris, din timpuri imemoriale, Insula Şerpilor, situată geografic în faţa braţului Sulina, a fost parte organică a pământului românesc.

(Insula Şerpilor este situată la 45°15’53’’ lat.N şi 30°14’41’’ long.E, la N-E de oraşul Sulina, altfel spus în estul Deltei, în faţa braţului mijlociu al Dunării; între Insula Şerpilor şi uscat distanţa este de cca.45 km – 22 Mm; suprafaţa Insulei Şerpilor este de cea. 17 ha); privită de la mare distanţă, ea oferă imaginea unei mici şi solitare stânci, de formă convexă; din apropiere, ea apare ca o stâncă uriaşă care se luptă cu valurile ce o lovesc necontenit; privită de sus, Insula Şerpilor are forma unui patrulater din piatră cu laturile neregulate, în formă de X, cu un promontoriu/peninsulă în colţul său N-E)

Până la 1857 nici un tratat juridic internaţional nu a consemnat-o nominal ca aparţinând altcuiva, ea rămânând de jure pământ românesc.

Tratatele de pace din 1812,1829 şi 1856 nu au consemnat Insula Şerpilor, Imperiul otoman şi Imperiul ţarist nefiind în măsură să se prevaleze de existenţa unui tratat care să le consacre dreptul juridic asupra ei, sau faptul că una dintre puteri ar fi cedat-o celeilalte în mod legal; ca atare, ea a rămas de jure, pământ românesc!

Ascensiunea politică, militară şi economică a Rusiei, dublată de o politică expansionistă ce viza gurile Dunării, Marea Neagră şi strâmtorile sale, tendinţele expansioniste antiromâneşti urmărite de Austria, pe de o parte, iar pe de altă parte declinul general şi politica de cedări repetate practicată de Imperiul otoman, numeroasele războaie dintre cei trei protagonişti – multe desfăşurate pe pământ românesc, soldate cu grele şi grave pierderi umane şi materiale -, au reprezentat contextul general dar şi cauzele care au făcut posibil modificarea repetată a statutului juridic al insulei.

“Diplomaţia” marilor protagonişti ai acestui “joc”, a oscilat permanent între forţa dreptului şi dreptul forţei, după cum le-au dictat interesele.

În urma războiului ruso-turc din 1806-1812, Rusia victorioasă smulgea Turciei dreptul de a naviga pe Dunăre, braţul Chilia (devenind pentru prima dată riverană în zonă), Basarabia, precum şi singura noastră insulă din Marea Neagră, Insula Şerpilor (Anexarea insulei a fost un act de forţă, lipsit de orice temei juridic sau drept istoric, care nu poate fi în timp generator de drepturi câştigate, deoarece „Nemo sue jure moli uti debet”!).

În decurs de doar 17 ani, Rusia ţaristă a reuşit să smulgă Imperiului otoman – acesta făcând cesiuni teritoriale la care nu avea dreptul! – cele trei braţe ale Dunării (Chilia-1812, Sulina-1826 şi Sfântu Gheorghe-1829), devenind stăpâna gurilor Dunării, a Deltei Dunării şi ostroavelor sale.

Aceste rapturi de teritorii româneşti au avut consecinţe negative asupra intereselor noastre generale atât în bazinul gurilor Dunării, cât şi în bazinul nord-vestic al Mării Negre (Gurile Dunării, Strâmtorile, Peninsula Crimeea şi Insula Şerpilor au reprezentat de-a lungul timpului poziţii „cheie” privind geopolitica zonei Mării Negre).

Trei momente importante – Bucureşti-1812, Akkermann-1826 şi Adrianopol-1829 – au marcat fixarea Imperiului ţarist ca factor de putere în zonă (până la războiul Crimeii).

Congresul de pace din 1856 şi tratatul încheiat în urma războiului Crimeii (1853-1856) – „cel mai favorabil tratat dintre toate care s-au încheiat pentru Turcia” – au făcut ca importante părţi ale pământului românesc (Dobrogea, Delta Dunării ş.a.) să rămână sub suzeranitatea Imperiului otoman.

Conferinţa de la Paris – a puterilor semnatare a Tratatului de pace din 1856 – s-a încheiat cu primul document de drept internaţional care s-a referit în mod expres la Insula Şerpilor – „Protocole relatif aux limites de la Rusie et de la Turquie vers Bolgrade et Pile des Serpents” (6 ianuarie 1857) – : „(…) comme les traites conclus anterieurement entre la Russie et la Turquie, garde le silence sur le sort de l’île des Serpents, il convient de considerer cette île comme une dependance du Delta du Danube et qu’elle doit, en conséquence, en suivre la destination “.

Ultima parte a prevederii din acest Protocol, demonstrează fără echivoc faptul că marile puteri, în ciuda drepturilor noastre istorice, au dat câştig de cauza Imperiului otoman: primind Delta Dunării, acesta a intrat automat şi în posesia Insulei Şerpilor.

În perioada 1857-1878, dominaţia otomană asupra insulei a fost una formală, ea rămânând un reper natural pentru navigaţia în zona vestică a Mării Negre.

După războiul de independenţă, conform art. XLVI al Tratatului de pace de la Berlin (1878) „ Les îles formant le delta du Danube ainsi que l’île des Serpents, le sandjak de Toulcha comprenant les districts (cazas) de Kilia, Soulina, Mahmoudie, Isaktcha, Toultcha, Babadagh, Hirsovo, Kusîendje, Medjidie son reunis ŕ la Roumanie. (…)”.

Nevoită să suporte racilele noii „ordinii” politice instituite pe bătrânul continent, ca ţară europeană implicată activ în evenimentele în derulare, România n-a putut evita postura de victimă a politicii de compensaţii practicată de marile puteri ale timpului.

Formalităţile oficiale de reunire a Insulei Şerpilor cu România au avut loc pe 12 aprilie 1879, în fruntea delegaţiei române care a oficiat acest act aflându-se generalul (medic) Carol Davila.

 

 

 

 

 

 

Foarte puţini ştiu că marele nostru medic Carol Davila, a fost acela care, în fruntea unei comisii, a recepţionat Insula Şerpilor de la turci şi că el este acela care pentru prima dată a înfipt drapelul românesc pe această insulă.

 Fotografia, publicată numai în revista Ilustraţiunea română , nr. 45, anul II, din 30 octombrie 1930, p. 12, azi dispărută, se afla în posesia d-lui Constantin C. TONEGARU.

 

Sursa:

 

http://www.dacoromania-alba.ro/nr43/insula_serpilor.htm

Prof. dr. Dominuţ PĂDUREAN

 

 

16/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un baraj contra expansiunii ruse – Iniţiativa celor Trei Mări în care România și Polonia reprezintă temelia

EU Death Watch, Part 1: "Intermarium"

George Friedman: Iniţiativa celor Trei Mări, baraj contra expansiunii ruse în care România și Polonia reprezintă „fundația”

Conceptul geopolitic Intermarium, despre care am vorbit de aproape un deceniu, a început să prindă contur după ce Rusia a revenit la statutul de putere regional majoră şi este compus din fostele state comuniste din Europa de Est: ţările baltice, Polonia, Slovacia, România, Ungaria şi Bulgaria.

Scopul său este să descurajeze orice mişcare potenţială a Rusiei către vestul Europei, iar SUA susţin acest concept, scrie analistul George Friedman în https://geopoliticalfutures.com/intermarium-three-seas/, preluat de Romanian Global News.

Cele două state-fundaţii ale Intermarium sunt Polonia şi România, care au dezvoltat legături militare strânse. Ţările baltice sunt deja implicate.

Singurul stat est-european care până acum a făcut figură separată de acest bloc a fost Ungaria, care a dezvoltat legături egale cu Rusia, dar şi cu SUA. Există însă semnale puternice că şi Ungaria este pregătită să se alăture.

Guvernul de la Budapesta a anunţat recent că Ungaria va participa, pentru prima oară, la un exerciţiu militar multinaţional în Marea Neagră, alături de România şi Bulgaria.

Atunci, flancul estic al Peninsulei europene va avea un grup coeziv, susţinut de o putere globală, care formează o linie de demarcaţie între Rusia şi restul Europei susţine George Friedman, fost analist principal al Stratfor, pe portalul geopoliticalfutures.com.

Unii sunt în mod evident îngrijoraţi de acest bloc. Puţini din Europa doresc să revină la politica Războiului Rece. Majoritatea europenilor cred că pot fi satisfăcute interesele ruseşti fără a crea o nouă linie de descurajare.

De asemenea, susţinerea SUA pentru acest nou bloc geopolitic provoacă în mod direct una dintre cele mai importante instituţii din Europa, NATO.

Deşi statele din Intermarium fac parte din NATO, funcţional ele se pot baza doar pe SUA, deoarece NATO nu poate oferi cu adevărat asistenţă militară fără ajutor din partea Americii.

Şi Uniunea Europeană este preocupată. Majoritatea membrilor Intermarium se află în afara zonei euro, însă constituie zona cea mai dinamică din punct de vedere economic din Europa.

Economiile din Europa de Est sunt în creştere şi se bucură de muncitori extrem de bine calificaţi şi relativ ieftini şi provoacă status quo-ul economic, reprezentat de hegemonia corporaţiilor în stilul anilor 1950 care domină economia europeană.

Intermarium pune bazele, în opinia lui Friedman, a unui curent economic mai integrat. Va fi în interiorul UE, dar se va comporta diferit faţă de UE – mai înclinat către antreprenoriat, mai aproape de modelul american. Acest lucru va crea un stres în UE, care nu are nevoie de încă un stres.

De asemenea, va necesita evoluţii politice în afara ideologiei UE. Guvernele din Polonia şi Ungaria nu prea mai urmează modelul colectivist al UE, iar Bruxelles-ul le-a criticat în consecinţă. Dar nici Varşovia, nici Budapesta nu au cedat. Astfel, Intermarium este mai mult decât o alianţă militară.

Conceptul de Intermarium abia a început să prindă contur, şi deja dă semne că se extinde. Deşi „blocul” de bază se întinde de la Marea Baltică la Marea Neagră, extensia sa logică merge spre sud-est, spre Marea Adriatică.

Acest lucru ar aduce în Intermarium şi state precum Austria, Slovenia şi Croaţia. Această extensie este explicabilă în parte prin creşterea puterii Turciei, care va deveni o putere regională majoră.

În trecut, când Turcia a fost o mare putere, influenţa ei a ajuns în Balcani, iar uneori până la Budapesta şi Viena. Statele est-europene sunt preocupate de problema imigraţiei, în care Turcia este implicată în mod natural. Dacă puterea Turciei devine îngrijorătoare, atunci Intermarium va trebui să blocheze nu doar Rusia, ci şi Turcia.

Extinderea este explicată şi prin nostalgia imperiului austro-ungar, un succes multinaţional semnificativ care a unit ţările mici şi le-a acordat în mare măsură un grad de autonomie.

Mulţi consideră că UE, care s-a dovedit incapabilă să gestioneze Europa după criza din 2008, încalcă autodeterminarea naţională la fel de mult ca şi imperiul.

Prin extinderea spre Austria, Croaţia şi Slovenia, vechiul imperiu este recreat, chiar dacă într-un sens geografic.

Intermariul este doar o idee, un vehicul de cooperare regională. Nu este o alianţă, cel puţin nu în momentul acesta. Dar aşa cum a fost concepută, ea trebuie să evolueze, iar evoluţia ei creează unele probleme.

Instituţiile multinaţionale sunt dificil de creat. Ele necesită timp, bani şi voinţă politică, şi rareori membrii au aceleaşi valori.

O altă problemă este sincronizarea. Rusia este acum o ameninţare, deşi una uşoară, având în vedere starea economiei ruseşti. Turcia însă nu reprezintă o ameninţare încă.

Dar odată ce devine o putere regională, va căuta să-şi proiecteze puterea în Balcani, însă mai este timp până atunci, iar expansiunea regiunii celor Trei Mări este prematură, consideră George Friedman.

Includerea în acest bloc a statelor balcanice, precum Slovenia şi Croaţia, va alarma cea mai mare putere din Balcani, Serbia, iar după cum istoria a dovedit, acest lucru este periculos. (Croaţia şi Serbia au dus multe războaile de-a lungul anilor, cel mai recent în anii 1990).

Implicarea membrilor Intermarium în conflicte din Balcani înseamnă o risipă de resurse şi o posibilă pierdere a sprijinului popular.

Blocul poate separa Turcia de restul Europei, dar încurajează Serbia, deja apropiată de Rusia, să se apropie de Turcia. Geopolitca şi harta lucrează una împotriva celeilalte.

Dacă această expansiune a Intermarium va avea loc către Adriatica, atunci şi Serbia ar trebui cooptată, în caz contrar pericolul Turciei este sporit, nu atenuat, crede Friedman.

Unul dintre eşecurile UE a fost extinderea sa ocazională, fără a analiza cu atenţie modul în care noile ţări ar putea lucra cu membrii mai vechi, în perioade de constrângere economică. Impulsul de a se extinde a fost una dintre cele mai mari greşeli ale UE.

Extinderea este bună, dar istoria arată că trebuie să fie sistematică şi analizată. Intenţiile de disciplinare sunt cele mai grele, concluzionează analistul american.

 

Citiți și:

https://southfront.org/intermarium-a-hare-brained-scheme-whose-time-has-come/

23/07/2017 Posted by | POLITICA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: