MAREA NEAGRĂ la răscrucea drumurilor din Europa și din Asia în excepționala lucrare”Geografia Istorică și Politică a Mării Negre” a marelui istoric român Gheorghe I. Bratianu

Geografia Istorică și Politică a Mării Negre de Gheorghe I Bratianu

Marea în istoria universală. Marea Neagra la răscrucea drumurilor din Europa și din Asia.

Numele Mării Negre de-alungul timpurilor.

Geografia Mării Negre: caracteristici principale ale litoralului si ale climatului. Drumurile terestre si fluviale: „legea istmurilor”.

Marile faze ale dezvoltării istorice.

Marea, prin toate problemele pe care le pune spiritului si prin toate posibilitatile oferite dezvoltarii materiale a popoarelor si civilizatiilor, reprezinta un cadru foarte indicat pentru a trata despre marile curente ale istoriei universale.

În mod deliberat ne folosim chiar de titlul bine cunoscutei lucrari a D-lui Jacques Pirenne, a cărui expunere este in foarte mare parte cea a fazelor succesive ale rivalitatii ce opune, incepand cu zorii istoriei, imperiul continental puterii maritime. Acum mai bine de un sfert de secol, Nicolae Iorga folosea o metoda analoagă, atunci cand isi intitula lucrarile pregatitoare pentru a sa incercare de sinteza a istoriei omenirii: Chestiunea Dunarii, Chestiunea Marii Mediterane, Chestia Oceanelor.

S-a scurs mai bine de jumatate de secol de cand Metchnikov studia raporturile dintre „civilizatie si marile fluvii istorice”, al caror curs ajungea inevitabil la mare si la ocean, etape necesare ale progresului. Tot ca „punct de plecare a progresului” era considerata marea de catre Sir James Frazer, care constata ca „legile naturale au impus ca toate marile civilizatii ale lumii sa se nasca pe pamanturi roditoare, bine udate si supuse influentei atmosferei marine”.

Trebuie intr-adevar sa recunoastem ca in lipsa altor limite cronologice, istoria poate fi impartita in etape, al caror criteriu determinant poate fi cadrul geografic al vreunei mari sau al vreunui ocean. Cine ar putea de pilda tagadui ca istoria antica – cel putin cea a Europei si a Orientului Apropiat – nu se concentreaza, ca sa zicem asa, in jurul Mediteranei?

Numele insusi al acestei mari, care o situeaza in centrul lumii locuite, constituie o dovada evidenta. Mediterana este cea care a vazut inflorind rand pe rand pe tarmurile ei civilizatia egipteana, feniciana si cretana, apoi cea a Eladei clasice si a lumii elenistice, pentru ca apoi sa se trezeasca asezata „in centrul teritoriilor” stapanite de Imperiul roman.

În evul mediu, Bizantul succede mai intai Romei, pentru a imparti apoi stapanirea „marii interioare” cu Islamul, pe de o parte, si cu republicile negustoresti din serviciul cruciadelor, pe de alta parte.

Istoria moderna, dimpotriva, este inainte de toate o problema a Atlanticului. Daca, la fel ca navigatorii din epoca medievala, am stabili portulanul marilor perioade ale istoriei universale, numele porturilor ar fi prin ele insele o indicatie suficienta.

Care sunt intr-adevar marile porturi ale lumii antice? Sidon, Tyr, Pireu, Alexandria, Rhodos, Cartagina, la care se adauga cele ale Imperiului roman din bazinul occidental al Mediteranei: Ostia si Massalia. În evul mediu, Constantinopolul cunoaste o stralucire fara pereche, pentru a ceda apoi concurentei tot mai active a porturilor italiene: Venetia, Pisa si Genova si a Levantului, lista la care trebuie sa fie adaugat mai tarziu marele port catalan din Barcelona si Marsilia renascuta. Toate aceste emporia sunt centre ale traficului mediteranean.

În epoca moderna viata economica se deplaseaza, o data cu marile descoperiri, pe tarmurile Oceanului. De la Cadiz si Lisabona, comertul international ajunge in porturile flamande, olandeze si engleze, a caror suprematie se afirma in secolul al XVIII-lea. Cu toate acestea, porturile franceze de la Atlantic cunosc, de asemenea, o mare prosperitate, in timp ce sfarsitul secolului al XlX-lea ridica la prim rang Hamburgul si porturile americane. Cu toate acestea, canalul de Suez a restituit Mediteranei o parte din vechea sa importanta: bazele navale, care fixeaza pe tarmurile sale jaloanele Imperiului britanic, se intind de la Gibraltar la Port-Said, trecand prin Malta, Cipru si Alexandria.

Acum vreo douazeci de ani rezumam in felul urmator ceea ce mi se parea a fi consecinta naturala a acestei evolutii: „Timpurile moderne, descoperind o lume noua, au stramutat spre Oceanul Atlantic rivalitatea economica si politica a puterilor mari, iar redesteptarea Extremului Orient si expansiunea americana vor indrepta poate spre tarmurile Oceanului Pacific centrul de greutate al concurentei comerciale si al viitorului echilibru politic”.

Vremurile s-au implinit: in ultimul razboi, „batalia Atlanticului” a urmat celei, de proportii tot atat de impresionante, a Pacificului. Al doilea razboi mondial si progresele inventiilor tehnice, ale caror consecinte abia pot fi intrevazute, deschid istoriei perspective planetare pe care, pana acum, doar navigatia circum-globulara ne putea lasa sa le prevedem.

Intr-un cadru mai restrans, limitat de un orizont marginit la evenimentele locale, marea inferioara sau secundara punea aceeasi problema statelor riverane. Pentru istoria polona exista o „problema baltica”, care priveste nu mai putin Suedia sau Danemarca, Rusia sau Prusia, ca sa nu mentionam decat puterile erei moderne. „Problema adriatica” a influentat dintotdeauna dezvoltarea istorica a Italiei, de la Imperiul roman pana in zilele noastre. „Problema pontica”, pe care incercam s-o schitam, este mai complexa. Este vorba intr-adevar de o mare aproape inchisa, care nu comunica cu Mediterana decat prin ingusta iesire a Strâmtorilor; cu toate acestea, datorita marilor fluvii care se varsa in ea din adancurile stepei sau din masivele Europei Centrale, datorita retelei multiple a drumurilor comerciale ce ajung in porturile ei, ea merita, tot atat de mult ca si alte mari mai deschise curentilor din larg, numele de „placa turnanta” a marelui trafic si a schimburilor internationale.

Acest caracter de zona de tranzitie si de rascruce intre Europa si Asia il imprima popoarelor si statelor stabilite pe litoralul ei. Îndeosebi acestui factor maritim istoria româneasca ii datoreaza faptul ca este altceva decat cea a tarilor ramase departe de marile drumuri comerciale si la adapost de razboi si care poate, de aceea, sunt cu mult mai fericite in epocile de criza, caci nu atrag asupra lor atentia prea sustinuta a diplomatilor si a strategilor.

Avem de-a face aici, insa, fara indoiala, cu reversul inevitabil al medaliei: interesul istoric pe care il trezeste o regiune geografica este un privilegiu ce se plateste scump. ën tot cazul, istoria romaneasca nu ar putea fi inteleasa fara sa se tina seama de drumurile si influentele care se incruciseaza pe teritoriul unde ea a evoluat, astfel incât l-au facut o adevarata rascruce a civilizatiilor si a negotului, dar si, din nefericire, a invaziilor si a razboaielor. În acest ansamblu de imprejurari, pe care o intreaga scoala construise stiinta noua si ambitioasa a geopoliticii, Marea Neagră se afla prin forta lucrurilor pe primul plan al interesului si al cercetarilor.

Dintre toate problemele privind Marea Neagra, nu exista alta mai caracteristica si totodata mai putin cunoscuta decat cea a numelui ei, oricat de paradoxala ar putea parea aceasta afirmatie. ëntr-adevar, nimeni n-a ignorat dubla ei denumire: Pontul Euxin in antichitate si Marea Neagra in epoca moderna, dar nu demult s-a observat ca ambele au un izvor comun, ba mai mult, ca reprezinta la origine un sens analog.

Euxin (euxeinos) insemna „ospitalier”; dar acesta nu era decat antiteza primului nume, pe care navigatorii greci din timpurile antice il dadusera unei mari necunoscute si inspaimantatoare pentru ei. Ea incepuse prin a fi tocmai contrariul: axeinos, marea ostila, neospitaliera, cu furtuni neasteptate si cu tarmurile populate de barbari si de monstri hiperboreeni. Studiul mai aprofundat al limbilor iraniene a dezvaluit existenta unui termen care aminteste in mod ciudat numele dat de catre greci: este akhshaena, intunecat, inchis, adica tocmai nuanta care se regaseste in numele modern.

Acum mai bine de un secol, Elie de la Primaudaie dezvaluise existenta unui cuvant din limbajul „indigen” al marii: asken, care se apropie mult de akhshaena; dar el nu i-a acordat prea multa importanta, astfel ca meritul de a fi putut reconstitui etimologia exacta le-a revenit lui Boisacq si Vasmer. Navigatorii eleni, veniti din Egeea in periplul obisnuit, al caror orizont era fragmentat de nenumarate arhipelaguri, traverseaza Stramtorile si se gasesc deodata intr-un spatiu necunoscut, fara insule si peninsule, unde doar Crimeea si Dobrogea le ofereau adapost pe promontoriile lor.

Ei retin numele pe care il aud pronuntat de popoarele iraniene pe care le intalnesc pe tarmuri, dar il adapteaza dupa propriul lor limbaj si-i dau sensul care li se pare ca i se potriveste cel mai bine; doar apoi, pentru a-si atrage protectia zeilor, numele de rau augur este schimbat in sens opus, asa cum in timpurile moderne Capul Furtunilor va deveni Capul Bunei Sperante. Românii n-au facut altceva decat sa accentueze cuvantul pontus (ndvTot), care caracterizeaza marea in general si care a sfarsit prin a lua in acest caz un sens particular, „pontic” fiind rezervat in zilele noastre Euxinului anticilor.

Nu este mai putin sigur ca originea insasi a numelui tine de o dubla influenta, iraniana si greaca, si trebuie intr-adevar, asa cum a observat Rostovtzev, sa incepem studiul problemei „pontice” cu „iranienii si grecii”.

Dar evolutia unui toponim are capricii ciudate; se pare ca in epoca romana, probabil sub influenta politicii lui Mithridate si a regatului sau din „Pont”, care jucase la un moment dat un rol atit de insemnat, calificativul „euxin” ar fi fost aproape abandonat si ca s-ar fi spus in mod curent pontus, fara nici o alta precizare.

Unii filologi admit in orice caz ca de la acest cuvant trebuie sa derivam numele ce i-l dadeau in evul mediu geografii arabi, care sunt primii ce il mentioneaza pe hartile si in scrierile lor dupa sfarsitul perioadei antice; este adevarat totusi ca etimologia: Pontus-Bundus-Nitas sau Nitash (numele dat in secolul al XII-lea Marii Negre pe harta mare a lui Idrisi) poate parea indrazneata, in plus, Bahr sau Bar al Nitas ar fi in acest caz o tautologie, cele doua nume avand exact acelasi sens, unul in araba si celalalt in greaca, deformat de o pronuntie defectuoasa. Se mai intalnesc si alte nume: Bahr al Tarabazunda, Marea Trapezuntului, care indica limpede drumul comertului oriental, Bahr al Kirim care scoate in evidenta importanta Crimeei, uneori Bahr al Rum, Marea romanilor, rezervat indeosebi Mediteranei, sau Bahr al Khazar, Marea chazarilor, care va ramane numele Marii Caspice. Mai intra, de asemenea, in discutie, Bahr al Rus, Marea rusilor sau a varegilor, care pare tradus direct din greaca, bizantina si raspunde gravelor preocupari cauzate Bizantului de incursiunile piratilor nordici in secolele X si XI; tot aici vine Villehardouin sa caute acea „Mer de Rossie”.

Locuitorii de pe tarmuri au avut aceasta pronuntata tendinta de a da denumirilor geografice sensul propriilor interese si al cailor de comunicatie; un cronicar polonez din secolul al XV-lea mentioneaza mare Leoninum, marea Lwow-ului, in momentul in care comertul acestui oras se orienta in special catre Marea Neagra, prin porturile Moldovei sau ale Crimeei.

Abia in secolul al XlII-lea al erei noastre reapare sensul primitiv al numelui Marii Negre in apelativul dat de popoarele turco-tatare care au pus stapanire pe tarmurile ei: Kara Deniz. Dar, deoarece, dupa unii orientalisti, Kara nu are numai semnificatia de „negru, intunecat” – identic cu anticul akhshaena -, dar si cea de „mare, puternic, de temut”, nu este deloc de mirare ca occidentalii, care au patruns in aceasta mare dupa cuceririle mongole, au botezat-o “Mare Majus”, „Mar Maggiore” sau „Mer maiour”, marea „cea mai mare”, in loc de Marea Neagra. §i intr-adevar, aceeasi senzatie este incercata de navigatorul venit din Sud si care descopera, dupa ce a traversat Bosforul, orizontul deschis in fata lui, fara ca vreun profil insular sa vina sa-l intrerupa. Dupa cum s-a observat recent, nu este nici o indoiala ca din portulanele navigatorilor genovezi sau venetieni a imprumutat cancelaria primilor domnitori munteni si moldoveni numele de „marea cea Mare”, care figureaza in titlurile lor, ca limita extrema a posesiunilor detinute la sfarsitul secolului al XlV-lea.

Dar inca din aceasta epoca se revine la sensul de culoare, care marcase primele impresii ale marinarilor straini la nordul Stramtorilor. In greaca, mavri thalassa figura inca in 1265 in tratatul cu Venetia; incepand cu 1338, Mare nigrum apare, de asemenea, in izvoarele occidentale. ën timpurile moderne, Kara Deniz nu mai este decat Marea Neagra, Cernoe More in rusa, Marea Neagra in romana. Se revine astfel, dupa trei milenii, la sensul primitiv al iranianului akhshaena. De fapt, apele pontice, ca ale tuturor marilor, isi schimba culoarea dupa cerul pe care-l reflecta in valurile sale.

Dar aluzia se refera fara indoiala la anotimpul iernii, de o intindere exceptionala pentru meridionali, si la furtunile care faceau luni de zile navigatia nesigura, in asa masura incat genovezii interziceau vaselor lor, in secolul al XlV-lea, sa se aventureze aici, din noiembrie pana in martie.

Originea numelui si a evolutiei sale, ale caror diverse faze le-am reamintit, pun problema esentiala pentru studiul Marii Negre si a bazinului pontic: cea a raporturilor intre Nord si Sud. Caracterul de zona de tranzitie intre lumea mediteraneana, cu contururile precise, si imensitatea stepelor euroasiatice este, de asemenea, trasatura principala asupra careia staruie geograful. §i pentru el, studiul originilor, in epocile formarii geologice a globului, ofera mai multe elemente susceptibile sa explice conditiile actuale si factorii fizici care determina permanentele economiei si chiar ale politicii.

Marea Neagra, asa cum o cunoastem din perioadele istorice, pare a nu fi decat una din ramasitele disparate ale unei intinderi marine cu mult mai vaste, „marea sarmatica” ce, in epoca tertiara si in pliocen inca, acoperea un spatiu imens, din Europa Centrala pana la marginea Turkestanului actual.

La sfarsitul acestei epoci geologice, convulsiile scoartei terestre au impartit in mai multe tronsoane aceasta vasta intindere marina; bazinul Marii Negre a fost separat de cel al Caspicii, iar acesta, la randul lui, de cel al marelui lac de Aral. La inceputul erei cuaternare se produc mari seisme, care fac sa se prabuseasca podisul prin care Peninsula Balcanica era legata de Asia Mica; tocmai prin aceasta crapatura adancita intre Tracia si Anatolia s-a realizat un contact direct intre Mediterana si Marea Neagra si prin el se scurg curentii care stabilesc circulatia din una in alta.

Caracterul de tranzitie intre doua lumi diferite a fost marcat astfel chiar si de relieful fizic. Harta scoate in evidenta profunda depresiune intinsa de-a lungul litoralului septentrional al Asiei Mici si contrastul care il opune tarmului opus al Rusiei Meridionale, unde marea patrunde insesizabil in intinderea stepei. Marea de Azov, care prelungeste pana la gurile Donului aceasta parte a Marii Negre, nu are in anumite puncte decat cincisprezece pana la douazeci de metri adancime, astfel ca au fost necesare lucrari ample pentru a amenaja porturile moderne de la Mariupol sau de la Taganrog; dimpotriva, in centrul depresiunii care se deschide intre Crimeea si Asia Mica, adancimea atinge 2245 m.

Calitatea apei nu este mai putin caracteristica: in Mediterana concentratia sarii este foarte mare si atinge o proportie de la 3,64 pana la 3,93%; cea a Marii Negre nu depaseste 1,9%. Trebuie evident sa se tina seama de marile cantitati de apa dulce, pe care atatea fluvii – Dunarea, Niprul, indirect Donul – le varsa in chiuveta pontica; s-a calculat ca, daca cursul acestor fluvii ar fi secat, i-ar trebui nu mai putin de trei mii de ani curentului Bosforului ca sa-l umple din nou cu apa Mediteranei.

Examinarea litoralului ofera aceleasi contraste. Anticii ii comparau conturul cu un arc scitic asimetric, unul din capetele sale fiind la Dioscurias, pe coasta Caucazului; in realitate el se afla putin mai la sud, la Batumi (Strabon, Geografia, II, 22). Coasta stancoasa a Asiei Mici nu ofera navigatiei moderne decat un numar mic de golfuri, prea deschise si expuse vanturilor Nordului, bune fara indoiala pentru cabotaj si gata sa primeasca vasele de mic tonaj ale navigatiei antice si medievale, dar nepregatite sa adaposteasca marile pacheboturi din zilele noastre; Trapezuntul, cap de linie al drumurilor din Asia Centrala, se detaseaza drept centrul de comert cel mai infloritor.

La varsarea anticului Phasis, actualul port Batumi isi datoreaza importanta conductelor petrolifere. Coasta abrupta de-a lungul Caucazului nu este deloc prielnica navigatiei. ën antichitate, Dioscurias (Sukhum Kale) era o piata importanta; in zilele noastre, Novorosiisk este o baza navala de prim ordin. Coasta Crimeei, cu cutele sale muntoase, prezinta o serie de porturi naturale care au fost folosite in toate timpurile de catre navigatori: Caffa sau Theodosia, Soldaia (Sudak), vechiul Cherson, inlocuit de Sevastopol, al carui golf este un port ideal pentru o flota de razboi.

Daca se trece de stramtoarea Kerci, sunt necesare amenajari speciale pentru a face accesibile porturile Marii de Azov marilor cargouri care vin aici sa incarce graul sau carbunele din Ucraina, indreptandu-ne spre vest, ajungem in regiunea porturilor de „liman”, marcate de bancurile de nisip de la gurile marilor fluvii; in antichitate, Olbia de la gura Bugului si Tyrasul de la cea a Nistrului erau centrele cele mai frecventate. Conditiile moderne de navigatie au impus infiintarea porturilor artificiale de la Odessa si Constanta.

Periplul se termina in Delta Dunarii, care trebuie sa faca obiectul unui studiu special: in evul mediu, actualul brat Sf. Gheorghe, apoi cel al Chiliei au fost principalele cai navigabile; cel al Sulinei a fost facut accesibil in epoca moderna prin lucrarile Comisiei Internationale a Dunarii, dar ameninta totusi si sa se umple cu nisip daca lucrari permanente nu ii curata neincetat marginile. Pe coasta meridionala a Dobrogei promontoriul Caliacra adaposteste porturile Cavarna si Balcic, in timp ce coasta bulgara ofera navigatorului resursele naturale ale golfurilor Varna si Burgas.

Regimul climei prezinta aceleasi contraste si aceleasi tranzitii. La nordul Marii Negre, rigorile extremelor continentale cuprind Ucraina si Romania, fiind atenuate putin spre litoral, dar accentuandu-se pe masura ce se patrunde inauntrul continentului. O exceptie marcanta o constituie „riviera rusa” din Crimeea, la adapostul muntilor Iaila; ea ofera calatorului peisaje mediteraneene, care i-au atras pe greci in antichitate si pe italieni in evul mediu.

La nord-vest de Caucaz, o alta regiune de coasta este bantuita atat de des de ploi si dezvolta o vegetatie atat de luxurianta, incat geografii sovietici nu au ezitat sa o califice drept „subtropicala”. Dar cu cat se inainteaza spre vest, de-a lungul malului anatolian, cu atat regimul ploilor descreste mai mult, pentru a se apropia de climatul uscat al litoralului mediteranean, in timp ce podisurile din interiorul Asiei Mici constituie, din punct de vedere climatic, corespondentul exact al Sierras-urilor Peninsulei Iberice.

Indeosebi ca centru al traficului si al drumurilor, bazinul pontic realizeaza cel mai bine imaginea unei rascruci deschise tuturor influentelor. Doua mari cai se indreapta de la malurile Marii Negre catre Asia Centrala: una, cea mai veche, are ca punct de plecare porturile Crimeei, merge de-a lungul Marii de Azov, urmeaza cursul Donului, se indreapta prin stepa catre varsarea Volgai si, trecand intre Ural si Caspica, se abate spre Turkestan, pentru a regasi in inima marilor masive muntoase ale Asiei marginile misterioase ale tarii serilor, stramosii actualilor chinezi. Acesta este „drumul matasii” venit din Extremul Orient, care a fost parcurs de caravanele negustoresti din antichitatea cea mai indepartata pana in secolul lui Pegolotti.

Cealalta cale, desi mai putin frecventata in epoca antica, nu este mai putin insemnata ca alte cai de tranzit din evul mediu. Ea pleaca tot din Asia Centrala, traverseaza podisul iranian si ajunge de la Tebriz la Trapezunt pe Marea Neagra. De ea se leaga o alta retea rutiera, care uneste acelasi litoral pontic de Golful Persic si de Siria.

La aceste mari drumuri ale traficului intercontinental se adauga altele, care, desi mai putin lungi, dobandesc totusi o importanta de prim ordin. Anticii stiau ca pe Borysthenes se putea naviga cu usurinta, iar bizantinii cunosteau cataractele Niprului. Pe acolo coborau din Extremul Nord si de pe malurile Balticii indraznetii varegi, fascinati de stralucirea „orasului pazit de Dumnezeu”, Constantinopolul cu infinitele sale bogății. În sfarsit, mai putin frecventat in antichitate si evul mediu, dar oferind o cale de comunicatie usoara navigatiei moderne, cursul Dunarii leaga Europa Centrala de Orient, iar regimul aplicat la varsarea sa in Marea Neagra este una din marile probleme europene ale vremurilor noastre.

Aceste căi, ducand catre toate punctele orizontului, sunt drumuri terestre, cel mult de navigatie fluviala; de fapt singura cale maritima care ajunge la Marea Neagra este cea a Stramtorilor, care o leaga de Marea Egee. Importanta incontestabila a traficului lor confirma, de altminteri, in intregime ingenioasa teorie a unui specialist in problemele maritime, acea „lege a istmurilor” pe care Victor Berard o aplica intr-una din lucrarile sale in special studiului epocii antice si medievale: el scotea in evidenta preferinta acordata atunci de calatori si negustori itinerariilor terestre, care puteau fi parcurse in orice anotimp, in vreme ce navigatia prezenta riscuri considerabile si dispunea de mijloace de orientare si de bord din cele mai rudimentare.

Până la inceputul secolului al XlX-lea, calatorii in Orientul Apropiat sunt vazuti luand mai curand calea uscatului, care nu necesita decat traversarea Stramtorilor, pentru a ajunge din Europa in Asia, decat sa astepte vant favorabil pentru a infrunta traseul maritim. Exista, desigur, riscul de a intalni talhari in defileele Balcanilor sau ale Anatoliei, dar marea nu era si ea infestata de pirati?

Aceasta lege a istmurilor scoate la lumina intreaga importanta a Marii Negre ca centru al comertului international in antichitate si in evul mediu si explica, de asemenea, pana la un anumit punct, declinul sau in epoca moderna. Drumurile care converg catre ea sunt drumurile continentale cele mai lungi cunoscute de oameni in acele timpuri, iar traficul maritim se limiteaza in general la o navigatie de-a lungul coastei, fara a infrunta marea deschisa, ce inspira atata teama navigatorilor.

Pe de alta parte, ritmul schimburilor nu priveste numai marfurile importate din Orient sau din Extremul Orient, ori blanurile din Extremul Nord. Regiunile din jurul Marii Negre au furnizat intotdeauna produse naturale foarte cautate pe piata mediteraneana, care la randul ei exporta acolo articole cerute de indigeni.

În antichitate, ca si in evul mediu, graul, pestele, ceara si sclavii din tinuturile pontice gaseau un bun plasament in comertul Greciei si al Italiei; la fel, ceramica din epoca clasica, vinurile grecesti sau postavurile italiene gaseau cumparatori in coloniile negustoresti de pe malurile Marii Negre. S-a stabilit astfel un fel de economie complementara, care explica interesul puterilor meridionale pentru bazinul pontic, din indepartatele zile ale talassocratiei ateniene pana la patrunderea bizantina, expansiunea coloniala a Genovei si Venetiei si cucerirea otomana, sau, mai aproape de noi, pana la deschiderea Stramtorilor pentru comertul occidental in ultimii ani ai secolului al XVIII-lea si prima jumatate a secolului al XlX-lea. Daca vreodata pavilionul de lupta a venit in urma marfurilor, aceasta s-a intamplat in timpul razboiului Crimeei.

Aceste miscari periodice de la sud la nord, ce alcatuiesc un fel de ritm ciclic de flux si reflux, economic si politic, intr-o mare in care, de altfel, mareea lipseste, determina, de asemenea, diviziunile cronologice ale subiectului nostru. În epoca antica se pot distinge doua perioade principale: una este caracterizata prin activitatea simultana a iranienilor si a grecilor, prin colaborarea Imperiului scitic, stabilit pe litoralul nordic al Euxinului, cu coloniile grecesti, carora el le asigura minimul de securitate indispensabil negotului. Dupa caderea Imperiului iranian, caruia ii succed monarhiile elenistice ale Pontului si ale Bosforului Cimerian, Roma este cea care impune pacea si ordinea in spatiul pontic, prin prezenta garnizoanelor si a escadrelor sale.

În evul mediu, daca ar fi sa urmam cronologia traditionala, Marea Neagra este supusa hegemoniei Bizantului si acordului cu chazarii, pe care vin sa-i zdruncine, in secolul al X-lea, atacurile repetate ale varegilor, verii normanzilor, ce isi fac in acelasi timp aparitia in Europa Occidentala. ën cele din urma, se stabilesc relatii pasnice, care marcheaza cu influenta lor fecunda dezvoltarea civilizatiei ruso-bizantine din secolul al Xl-lea.

Dubla invazie turcă, cea a selgiu-cizilor din Asia si cea a pecenegilor, apoi cea a cumanilor, in Rusia Meridionala, vine sa puna capat acestei infloriri. Marile drumuri comerciale sunt inchise de aceasta noua invazie a nomazilor si anarhia se instaleaza pe litoralul Marii Negre. Iata, cu toate acestea, ca, in secolul al XlII-lea, armatele lui Gingis-han supun intreaga Asie legilor lor, de la marile Chinei pana la Dunare.

Numaidecat, asa cum altadata Imperiul iranian atragea pe greci si le favoriza negotul, Imperiul mongol acorda protectie negustorilor italieni si le inlesneste amplasarea de colonii; o noua era de prosperitate se deschide pentru comertul international in bazinul Marii Negre. ën ciuda depresiunilor si a crizelor, volumul comertului ramane considerabil, pana la caderea cetatilor care aparau asezarile venetiene si genoveze.

Tot dinspre Sud vine impulsul menit sa schimbe fata lucrurilor: la mijlocul secolului al XV-lea, cucerirea otomana invinge toate obstacolele, dobandeste Constantinopolul si-si intinde stapanirea asupra tarmurilor Marii Negre, de la Trapezunt pana in Crimeea si Moldova. Kara Deniz devine timp de trei secole un lac turcesc, ale carui resurse constituie monopolul exclusiv al aprovizionarii capitalei sultanilor, al Seraiului si al armatelor Portii.

Dar, la sfarsitul secolului al XVIII-lea, dubla presiune exercitata de Rusia, pe de o parte, si de puterile occidentale, pe de alta parte, forteaza barajul impus de turci si redeschide Stramtorile pentru un comert larg. Chestiunea Orientului este de acum incolo la ordinea zilei si regimul Stramtorilor este unul din elementele ei principale; conferintele de la Londra, de acum mai bine de un secol, ii consacra valoarea internationala.

Dar lupta este angajata intre tendintele politicii ruse si cele, opuse, ale altor puteri europene: de la razboiul Crimeei la conflictele balcanice si la marile conflagratii mondiale din secolul nostru, chestiunea Stramtorilor situeaza bazinul pontic in centrul evenimentelor. Problemele pacii si ale libertatii marilor si fluviilor nu sunt mai putin strans legate de ea in zilele noastre.

Aceste alternante nu fac decat sa scoata mai bine in evidenta factorii de stabilitate si de echilibru in aceasta istorie de treizeci de secole, aceste „permanente” a caror influenta constanta asupra evolutiei omenirii incerca Iorga sa o demonstreze. Ele ar fi suficiente ca sa justifice, daca ar mai fi nevoie, observatia istoricului american Gibbons, de la inceputul acestui secol, ca „atata timp cat va fi grau in campiile Rusiei si apa in Marea Neagra, va exista o chestiune a Stramtorilor”. Aceasta regula se aplica, de altminteri, intr-o egala masura, sectorului dunarean, care priveste in mod particular istoria Romaniei.

Daca se incearca sa se defineasca factorii permanenti ai acestei istorii si sa i se determine cadrul, este cu adevarat imposibil sa se tina seama de cele doua elemente fundamentale ale geografiei fizice a acestei regiuni, care atarna cu toata greutatea lor in balanta intereselor economiei si ale politicii: muntele si marea.

Primele embrioane ale voievodatelor tarii Romanesti si Moldovei s-au format in inima Carpatilor, in ultimele secole ale evului mediu, dar ele nu si-au atins deplina dezvoltare decat atunci cand au reusit sa-si intinda stapanirea pana la Dunare si pana la „Marea cea Mare”. Dintre cele doua state romanesti, Moldova pare a fi o rezultanta naturala si logica a cailor de comunicatie care se indreptau dinspre pietele Poloniei si ale Europei Centrale spre Marea Neagra. Securitatea traficului din secolul al XlV-lea cerea prezenta unei organizatii politice si a unei autoritati riguroase, in masura sa stavileasca actiunea nomazilor din stepele vecine; se poate spune ca aici, multumita unei conjuncturi politice determinante, cruciada monarhiilor crestine impotriva Imperiului islamizat al Hoardei de Aur este in fond drumul care a creat statul.

Dar aceasta nu este singura concluzie la care ne putem opri. Se pare ca insasi libertatea tarii noastre ar fi fost intr-o stransa dependenta de accesul ei la mare, cu conditia ca sa se poata totusi naviga liber. ënca din 1478, ambasadorul lui §tefan cel Mare se exprima in acesti termeni in fata senatului din Venetia. „Caci sunt sigur ca Turcul iarasi va veni impotriva mea, in vara aceasta, pentru cele doua locuri ale mele, Chilia si Monchastro*, care ii sunt foarte cu suparare…s…t si inaltimea Ta te poti gandi ca aceste doua locuri sunt toata Moldova, si Moldova cu aceste doua locuri este un zid pentru tara ungureasca si tara leseasca.

Afara de aceasta, eu zic si mai mult ca, de se vor pastra aceste doua cetati turcii vor pierde si Caffa si Cramul si va fi usor lucru s…t”. Aici se afla schita unei politici “pontice”, pe care o sublinia alianta voievodului moldovean cu casa de Mangup din Crimeea si care lasa sa se intrevada inca din aceasta epoca o stransa interdependenta intre soarta Principatelor romane si cea a litoralului Marii Negre.

Fara a dori in nici un mod sa incurajez tendinte imperialiste care nu au bantuit decat imaginatiile cele mai dereglate, nu este mai putin evident ca politica unui stat roman independent nu ar putea sa se dezintereseze de problema Stramtorilor, prelungire naturala a Deltei dunarene, ca si de existenta bazelor navale si aeriene care domina spatiul pontic. Acesta este, dincolo de frontierele propriu-zis politice, un „spatiu de securitate”, adesea invocat in zilele noastre de catre marile puteri, dar cu mult mai indispensabil, daca se poate spune asa, libertatii si vietii statelor de o mai mica importanta si de o intindere mai redusa. Este ceea ce intelesese in 1856 Congresul de la Paris si, intr-o oarecare masura, si conferinta de la Lausanne in 1923.

Vicisitudinile istoriei romanesti aduc o dovada convingatoare in sprijinul acestei teze. Progresele supunerii fata de dominatia otomana sunt marcate: in 1484 de caderea Chiliei si Cetatii Albe, care inchid accesul la Marea Neagra, in 1526 de cucerirea Ungariei, care suprima apararea naturala alcatuita de podisul transilvanean; in 1538 prin anexarea Buceagului si prezenta garnizoanelor turcesti pe cursul inferior al Nistrului pana la Tighina sau Bender. Din aceasta epoca dateaza preponderenta Portii in problemele interne ale Principatelor române.

Intoarcerea la libertate urmeaza aceleasi etape : tratatul de la Adrianopol, din 1829, ridica ipoteca grea care o reprezenta pentru economia moldo-valaha aprovizionarea fortata a Constantinopolului, cu pretul monopolului impus de agentii fiscului otoman. Congresul de la Paris, acordand Principatelor Unite deplina stapanire a gurilor Dunarii, subliniaza interesul european pentru acestea, in 1878, congresul de la Berlin recunostea Romaniei independente stapanirea celei mai mari parti a Dobrogei, care ii asigura o cale maritima, si mentinea la gurile Dunarii regimul Comisiei Internationale.

Când, în mai 1918, Puterile Centrale, profitand de victoria momentana in Est, au dictat României conditiile lor prin tratatul de la Bucuresti, ele puneau stăpânire pe aceleasi pozitii care asigurasera avântul acestei tari spre libertate: creasta Carpatilor si, prin Dobrogea, accesul la mare.

Cateva luni mai tarziu, victoria fortelor Antantei deschidea Romaniei o intindere mai mare a litoralului Marii Negre si ii garanta, o data cu podisul transilvanean, realizarea unității nationale, imprejurarile mai recente sunt prezente încă în toate memoriile.

Ele confirmă o dată mai mult importanta fundamentala a problemelor Marii Negre si ale Dunării pentru dezvoltarea unui stat român independent, in deplina stapanire a tuturor resurselor sale economice si in masura sa-si valorifice liber aspiratiile legitime intr-un spatiu national.

Foto: Gheorghe (George) I. Brătianu (n. 28 ianuarie 1898, Ruginoasa, județul Iași – d. 23 sau 27 aprilie 1953, Sighetu Marmației), istoric, politician și profesor universitar român, membru titular al Academiei Române.Era nepotul lui I. C. Brătianu şi fiul lui Ionel I. C. Brătianu – două dintre personalităţile reprezentative al vieţii politice ale României moderne. Primul a fost prim-ministru al ţării în timpul războiului din 1877-1878, care a dus la cucerirea Independenţei de Stat a României. Al doilea a fost prim-ministru în timpul Războiului pentru Întregirea Neamului.

A fost un adversar înverşunat al iudeo-bolşevismului şi al revizionismului maghiar. După 1944 este înlăturat din viaţa politică şi ştiinţifică. În şedinţa din 9 mai 1946, Gheorghe I. Brătianu a compărut în procesul Mareşalului Ion Antonescu. Depoziţia sa a fost distrusă de autorităţile comuniste. În anul 1947 a fost suspendat de la Universitate şi de la conducerea Institutului de Istorie Universală „N. Iorga“. I s-a fixat domiciliul obligatoriu (Bucureşti, strada Biserica Popa Chiţu nr. 26) şi i-au fost interzise contactele externe.

În vara anului 1947 i s-a propus expatrierea, la care refuzul a fost vehement: „Brătianu nu dezertează din România“.

După cum declară academiciana Cornelia Bodea, prezentă la întâlnirea dintre Alexandru Rosetti şi Gheorghe Brătianu, când Rosetti îi înmâna un paşaport semnat de ministrul de Externe – comunista Ana Pauker –, savantul istoric a replicat: „Mă numesc Brătianu, domnişoară Bodea!“.

Ana Pauker nu a mai suportat înfruntarea şi a ordonat suspendarea profesorului Gheorghe I. Brătianu din toate funcţiile publice pe care le deţinea şi fixarea domiciliului obligatoriu. În anul 1948 a fost înlăturat din Academia Română. În noaptea de 7/8 mai 1950 este arestat şi întemniţat în închisoarea din Sighet, fără să i se intenteze proces.

În penitenciarul din Sighet, Gheorghe I. Brătianu a fost supus la torturi groaznice, unde a decedat în noaptea de 23 spre 24 aprilie 1953.

Studiul de față constituie primul capitol al volumului “Marea Neagra de la origini pana la cucerirea otomana”, de Gheorghe I Brătianu, prima editiei aparuta la Editura Meridiane in 1988. Studiul despre Marea Neagra se bazeaza pe cursul sustinut de acesta intre 1943-1944 la facultatea de Istorie a Universitatii Bucuresti, pus la dispozitia autorilor lucrarii AXA – Noua Romaniei la Marea Neagra, Editura Ziua, 2005, de catre regretatul profesor Gheorghe Zbuchea.

Publicitate

De ce a capturat Rusia din prima zi a invaziei în Ucraina Insula Şerpilor?

De ce a capturat Rusia din prima zi a invaziei în Ucraina Insula Şerpilor şi încearcă să o transforme într-un „distrugător“ de nescufundat.

Rolul jucat de acest mic teritoriu în dominarea regiunii extinse a Mării Negre împreună cu spaţiul aerian din sudul Ucrainei

Lupta prelungită pentru Insula Şerpilor reflectă rolul vital jucat de acest mic afloriment stâncos în dominarea regiunii extinse a Mării Negre.

Rusia îi recunoaşte în mod clar semnificaţia şi a căutat să captureze Insula Şerpilor în prima zi de război.

Analiştii militari şi experţii în securitate au analizat mai multe imagini realizate din satelit în ultimele zile în zona Insulei Şerpilor şi au constatat o intensificare fără precedent în această zonă a activităţilor armatei ruse, de la începutul invaziei Ucrainei până în prezent, relatează adevarul.ro.

Dacă Rusia va reuşi să-şi consolideze stăpânirea pe Insula Şerpilor, aceasta va servi drept bază pentru sistemele de rachete care ar permite Kremlinului să controleze o mare parte a Mării Negre, împreună cu spaţiul aerian din sudul Ucrainei.

„Gândeşte-te la insulă ca la un distrugător de nescufundat”, a spus Andy Netherwood, expert în apărarea aeriană, citat de The Guardian.

„Dacă plasezi acolo un radar şi sisteme de rachete sol-aer, îţi permite să domini spaţiul aerian din nordul Mării Negre, inclusiv abordarea importantă strategică a Odesei.”

Activitatea din ultimele zile de pe Insula Şerpilor, suprinsă de imagini din satelit, arată că ruşii par să fi mutat cel puţin 10 unităţi de tehnică militară.

Stânca Insula Şerpilor din Marea Neagră este situată la aproximativ 45 de kilometri de ţărmurile României şi ale Ucrainei.

Insula este parte a raionului Ismail al regiunii Odessa din Ucraina și reprezintă un punct strategic important, deoarece canalele navigabile din proximitatea insulei asigură legăturile comerciale către oraşele-port Odesa şi Herson, cu impact în planul rezilienţei economice a ţării.

De altfel, o analiză a Centrului Euro-Atlantic pentru Rezilienţă (E-ARC) arată că apropierea Rusiei de România ar trebui să ne îngrijoreze din cel puţin patru motive:

• Economic- Izolarea economică a Ucrainei prin controlul asupra canalelor navigabile din proximitatea insulei, care pot deveni puncte de intrare pentru aprovizionări; obţinerea controlului asupra resurselor de hidrocarburi pe care le deţine Ucraina în zonă; capacitatea de a întreprinde acţiuni de descurajare a explorării şi exploatării resurselor din zonă;
• Militar – Poziţionarea pe şi în zona Insulei Şerpilor a unor capabilităţi militare tehnice (în special comunicaţii) şi umane aferente, cu scopul de a obţine avantajul strategic, în principal prin mărirea capacităţii de proiectare a forţei către actori şi/sau ţinte considerate de Rusia drept ostile;
• Geopolitic şi geostrategic – consolidarea obiectivului consacrat al Rusiei de a „avea ieşire la mare”, prin deţinerea controlului asupra cât mai multor rute de transport maritime în plan regional şi conectarea la principalele rute internaţionale; impactul principal în această situaţie se configurează pe segmentul rezilienţei în domeniul transporturilor în statele afectate de acţiunile agresive ale Moscovei în Regiunea Mării Negre şi în zonele adiacente (Marea Caspică – Canalul Volga-Don, Marea Azov – Strâmtoarea Kerci, Marea Mediterana – Strâmtorile Bosfor şi Dardanele);
• Politico-diplomatic: pe fondul precedentului privind anexarea ilegală a Peninsulei Crimeea, Rusia poate aborda similar subiectul legat de Insula Şerpilor, cu scopul de a o declara teritoriu rus, cu toate drepturile ce decurg din această situaţie, respectiv implicaţiile pentru actorii regionali şi internaţionali.

Ameninţare deschisă pentru marele port ucrainean Odesa şi Transnistria

O prezenţă consolidată a Rusiei pe această insulă ar putea fi dezastruoasă pentru Ucraina, atât din punct de vedere strategic, cât şi economic, după cum arată o analiza a serviciilor secrete ucrainene din domeniul apărării.

Câştigurile teritoriale ale Rusiei sunt cu siguranţă substanţial mai mici decât sperase Kremlinul, dar zonele pe care acum le controlează în mare parte au o mare importanţă pentru viitorul accesului la mare al Ucrainei şi al puterii navale ruseşti în Marea Neagră.

Rusia a capturat Berdiansk şi a declarat victoria la Mariupol, în ciuda rezistenţei forţelor ucrainene.

Procedând astfel, Ucraina a fost efectiv separată de Marea Azov, care a fost transformată decisiv într-un lac rusesc.

Totodată Ucraina a fost deja nevoită să închidă portul Odesa, suspendându-și exporturile vitale de cereale prin acest port, iar Kievul se teme că insula ar putea fi folosită şi ca o a doua linie de front.

PUTIN ȘI VISUL REVITALIZĂRII IMPERIULUI RUS

 

Negrea Cristian : Putin şi revitalizarea imperiului

Până la urmă a devenit oficial. Acţiunile Rusiei, iniţial ascunse după o retorică neutră, au devenit efective şi odată cu asta, odată cu intrarea într-o nouă fază, din ce în ce mai multe declaraţii ale oficialilor ruşi, inclusiv ale liderilor de la vârf, arată adevăratul interes al Moscovei.

Acest lucru demonstrează fără tăgadă faptul că Rusia a intrat în linie dreaptă în vederea îndeplinirii aspiraţiilor ei, refacerea imperiului, ajutată fără îndoială de atitudinea ezitantă şi conciliantă a marilor puteri, preocupate cu propriile lor probleme cum ar fi criza mondială, sau prea dornice să închidă ochii la acţiunile ruseşti.

Practic, Rusia a ajuns în faza în care este atât de sigură pe ea şi pe pasivitatea Occidentului, încât nici nu încearcă să-şi disimuleze intenţiile, ci chiar le anunţă în declaraţii sforăitoare.

Chiar şi până acum, intenţiile ruseşti erau disimulate doar pentru naivi şi neiniţiaţi, pentru orice observator şi cunoscător al spaţiului rus, erau clare şi limpezi ca şi lumina zilei.

Nu trebuie să mergem în urmă la disoluţia Uniunii Sovietice, pentru a justifica asta, deşi şi în acea perioadă au fost semnale suficiente referitoare la intenţia Rusiei de a-şi prezerva imperiul atât cât putea la momentul respectiv de regres şi de a-şi crea baze pentru o viitoare revenire la care nu a renunţat niciodată, este suficient să amintim Osetia de Sud, Abhazia, Transnistria, Cecenia.

Într-un articol mai vechi, din mai 2010, vorbeam de sintagma celor douăzeci de ani în cazul Rusiei, care se dovedeşte valabilă astăzi mai mult decât oricând.

Comparaţia este deosebit de relevantă. În 1920 Rusia era în plin război civil, era o ţară pustiită şi distrusă. Douăzeci de ani mai târziu, revenea în forţă, ocupând statele baltice, o bucată din Finlanda şi din România.

După încă cinci ani, ajunseseră la Berlin, jumătate din Europa căzând sub robia comunistă. În 1991, URSS se destrăma, paisprezece republici declarându-şi independenţa şi ieşind de sub tutela sovietică, moştenitoare a imperiului rămânând republica rusă.

Au trecut două decenii, şi din nou Rusia a revenit în forţă, nu numai declarativ, dar şi prin acţiunile sale. Atunci l-au avut pe Stalin, acum îl au pe Putin, care şi-a asigurat conducerea pentru o perioadă îndelungată. Ce va fi peste cinci ani?

Calea spre expansiune

Nu ai cum să devii o putere expansionistă dacă nu îţi consolidezi baza internă. Este ca şi cum ai clădi ceva pe un fundament de nisip. Fără o susţinere internă solidă, nu ai cum să încerci să îţi extinzi dominaţia în exterior. Toate marile imperii au fost dictaturi care au zdrobit opoziţia internă sau au beneficiat de o mare susţinere internă care le-a facilitat expansiunea spre exterior.

Imperiile antice sau feudale se bazau pe conducerea necontestată a unei singure persoane sau a unui grup elitist şi toate s-au prăbuşit atunci când susţinerea internă s-a erodat sau au fost cucerite de un alt imperiu mai puternic.

În timpurile moderne, prăbuşirea imperiilor s-a produs tot în momente de criză, atunci când baza internă s-a erodat şi cetăţenii s-au revoltat. Aşa s-a prăbuşit imperiul austro-ungar în 1918, la fel ca şi imperiul rus, german sau cel turc. Dar pe lângă consolidarea internă, mai sunt necesari şi alţi paşi pentru a-ţi putea asigura succesul atunci când vrei să redevii un imperiu puternic.

O incursiune în istoria expansionismului rusesc şi a direcţiilor strategice de expansiune astăzi, explică situaţia mai specială a Rusiei, mentalitatea şi obiectivele liderilor ei.

Paşii pe care Rusia îi face sau i-a făcut pe calea revitalizării imperiului său

Consolidarea internă

Cu adevărat, în cazul Rusiei, problema este oarecum specială. Imperiul rus s-a prăbuşit în 1918, dar a fost revitalizat sub forma celui sovietic, şi el decedat în 1991. Iar acum, revine la forma sa expansionistă după douăzeci de ani de refacere, în cursul cărora şi-a asigurat concursul intern. Dar cum?

Înainte de al doilea război mondial Stalin şi-a asigurat baza internă omorând în faţa plutoanelor de execuţie şi în lagăre orice opoziţie, reală sau imaginară. Milioane de oameni au căzut victime nevinovate terorii şi epurărilor. Cu toate astea, ruşii încă îl consideră pe Stalin drept unul dintre cei mai mari lideri ruşi, ceea ce spune multe despre mentalul colectiv al rusului.

Nu este întâmplător că ruşii sunt înclinaţi în proporţie de cinci la unu pentru ordine în detrimentul libertăţii, conform sondajelor, pentru ei libertatea fiind sinonimă cu degringolada şi jaful la scară naţională din perioada lui Boris Eltsîn, singura perioadă democratică din istoria Rusiei, cu excepţia câtorva luni în 1917, de la revoluţie până la puciul bolşevic.

În plus, ei doresc să ştie că Rusia este o mare putere, şi pentru asta ar renunţa la tot, cu excepţia sticlei de votcă.

În plus, ruşii suferă de complexul tătucului într-o măsură mult mai mare decât alte popoare, de dorul de un lider puternic şi autoritar care să gândească pentru ei, să facă totul pentru ei şi în locul lor. Şi acestuia, când se iveşte, să-i dea toate prerogativele puterii, fără rezerve, ca şi în întreaga lor istorie.

Pe aceste considerente, ascensiunea unei puteri autoritare reprezentată de persoana lui Vladimir Putin în Rusia de astăzi nu miră pe nimeni.

Realitatea este că în tot decursul istoriei sale, menirea principală a statului rus nu era îndreptată spre cetăţenii săi, ci doar pentru menţinerea, întărirea şi extinderea imperiului.

E şi normal, un teritoriu imens, cu cincisprezece republici unionale şi peste o sută de popoare, şi cu regiuni întinse unde ruşii sunt minoritari, în unele părţi sub 5%, ca şi în unele republici caucaziene, de exemplu.

În momentul în care menţinerea imperiului nu este principala preocupare a statului, acesta trosneşte din toate încheieturile, aşa cum a fost în 1918 sau 1991.

În marea lor majoritate, ruşii preferă să-l menţină, renunţând pentru asta la libertate, dacă este nevoie.

Astfel, nu este întâmplătoare ascensiunea lui Putin.

Dacă nu ar fi existat Putin, el ar fi fost inventat sub forma unei alte persoane care să preia frâiele şi să strângă şurubul în ideea menţinerii unităţii imperiului, al consolidării lui şi apoi al extinderii la momentul potrivit.

Este suficient să analizăm puţin ascensiunea lui Putin pentru a exemplifica asta. Provenit din mediile KGB, la data când ajungea premier era un cvasinecunoscut, iar popularitatea sa era de 2% în momentul când devenea preşedinte interimar după retragerea lui Boris Eltsin, în 1999. Exploziile unor bombe în blocuri soldate cu moartea a peste o sută de ruşi îi dau pretextul unui nou război în Cecenia, deşi una din tentative, cea de la Budionovsk, ridică mari semne de întrebare, iar cei care l-au acuzat pe Putin de înscenare au sfârşit-o rău, cei mai cunoscuţi fiind doi deputaţi care au cerut o anchetă (unul împuşcat şi celălalt îmbolnăvit brusc a murit repede), şi celebrul otrăvit cu poloniu, Alexandr Litvinenko.

Indiferent, războiul declanşat în Cecenia, după retragerea rusească în urma războiului din 1994 – 1996, l-au adus pe Putin pe culmea popularităţii, el câştigând lejer două mandate de preşedinte din primul tur, mandate pe care le-a folosit pentru întărirea propriei puteri.

În toate pârghiile de decizie ale statului au fost puşi oamenii de încredere ai lui Putin, celebri siloviki, adică foşti angajaţi ai KGB-ului devotaţi preşedintelui. Oligarhii care nu s-au aliniat la comanda Kremlinului au fost aruncaţi în închisoare şi averile lor confiscate în beneficiul companiilor de stat conduse de siloviki.

Posturile media şi ziarele care nu cântau în corul puterii au fost închise sau preluate agresiv de concernele loiale Kremlinului. Jurnaliştii care nu intrau în rând erau concediaţi, ameninţaţi, bătuţi sau chiar ucişi, cea mai celebră fiind Anna Politkovskaia, ucisă în 2007, chiar de ziua lui Putin.

În câţiva ani, nimeni nu-i mai putea sta în cale noului ţar al Rusiei. Opoziţia a fost lăsată să existe firavă, pentru a da aparenţa unei democraţii şi a-i permite Rusiei accesul în G-8 sau G-20, precum şi pentru a da în faţa partenerilor occidentali imaginea de legitimitate a liderilor ruşi. Liderii au şi inventat o sintagmă pentru democraţia rusă, spunându-i democraţie suverană.

Noi suntem obişnuiţi cu astfel de denumiri, doar am avut democraţie directă sau democraţie originală. Ceea ce ar trebui să li se spună ruşilor este faptul că orice democraţie care are nevoie de încă un termen pentru a o descrie nu mai este democraţie.

Majoritatea absolută din Dumă a partidului prezidenţial Rusia Unită a permis consolidarea puterii interne, inclusiv prin modificarea constituţiei ruse, fără referendum, astfel că acum mandatul prezidenţial a fost mărit de la patru la şase ani. Chiar şi acum, după alegerile din 4 decembrie, Rusia Unită are majoritatea relativă, şi nu cred că ultranaţionaliştii lui Jirinovski sau comuniştii se vor opune ideii unei coaliţii deja anunţate de Medvedev.

Un alt exemplu actual şi concludent, în alegerile din Osetia de Nord a câştigat contracandidatul favoritului Kremlinului, imediat curtea constituţională l-a invalidat. La fel, tipic pentru conducerea autoritaristă a Rusiei, la alegerile actuale, pe lângă protestarii arestaţi şi bătuţi, mai bine de 500 de siteuri şi bloguri de opoziţie, internetul rămânând singura cale de exprimare a opoziţiei, au fost închise. Cam aşa se aplică democraţia suverană.

Constituţia nu permite mai mult de două mandate consecutive, dar acum, după întărirea puterii, Putin şi-a anunţat candidatura asigurându-şi încă doisprezece ani la Kremlin. Faptul că aceasta nu este o găselniţă de moment ci rezultatul unui plan bine gândit şi pus la punct ne este demonstrat chiar de declaraţiile lui Medvedev, care în faţa unei audienţe atent selecţionate din membrii partidului Rusia Unită, atunci când s-a justificat de ce nu candidează împotriva lui Putin, i-a scăpat că aceasta era înţelegerea lor încă din 2007, practic înainte de a fi uns ca succesor al lui Vladimir Putin. Nu cred că mai trebuie ceva demonstrat.

Asigurarea bazei materiale

Pe lângă consolidarea internă, pentru a deveni sau redeveni un imperiu, ai nevoie de o puternică bază materială care să-ţi asigure mijloacele necesare. Toate imperiile au avut această bază, de la un teritoriu fertil în antichitate, până la produse extrase din colonii în epoca modernă. Iar Rusia dispune de această bază sub forma petrolului şi gazelor, precum şi a materiilor prime de care este avidă întreaga lume.

Despre Gazprom s-a spus că este o armă mai puternică decât Armata Roşie, deoarece Gazpromul poate face să tremure, la propriu, întreaga Europă pe timp de iarnă. Dar din uriaşele încasări poporul rus nu beneficiază decât în prea mică măsură, mare parte din fonduri fiind sifonate de statul devenit unul mafiot, încărcat de corupţie şi incompetenţă.

O altă destinaţie a fondurilor provenite din vânzările de materii prime o reprezintă imensul complex militaro-industrial rămas de pe timpurile URSS şi a Războiului Rece. O gaură imensă care înghite resurse uriaşe, dar rezultatele nu sunt prea strălucite. E ca un malaxor uriaş care toacă fonduri, iar rezultatele nu sunt pe măsură.

Este normal, economia şi industria rusă nu sunt competitive, lucrătorii nu sunt pregătiţi suficient, nu există stimulente de natură concurenţială care să dea câmp liber inovaţiei şi creaţiei. O imensă uzină, un dinozaur industrial energofag şi devorator de resurse rămas de pe vremea planurilor cincinale.

O economie bazată şi axată pe exportul de materii prime nu are cum să-şi dezvolte capacitatea industrială pe baze moderne. Şi fără această capacitate industrială nu ai cum să produci armament performant de ultimă generaţie, care să fie performant şi în teren, nu numai pe hârtie.

Vreau să fim foarte bine înţeleşi aici. Proiectanţii ruşi sunt foarte buni, armele proiectate de ei sunt grozave, la fel şi prototipurile. Dar problemele apar atunci când trec în producţie de serie. De exemplu, trece prototipul A în producţie de serie, dar imediat apare prototipul B, pe care liderii politici îl consideră mai bun şi mai modern. Imediat este stopată producţia şi se trece la producţia de serie a prototipului B şi aşa mai departe.

Astfel, produsele de serie ajung să fie mult mai scumpe pe unitatea de produs. Industria occidentală de armament a rezolvat parţial această problemă de costuri pe ideea platformelor, lăsând întotdeauna loc pentru adăugarea de noi senzori sau armamente pe platformele vechi, o regulă strict economică valabilă într-o economie concurenţială. 

Dar problema cea mai mare a industriei ruseşti de armament este alta, şi este una mult mai gravă. Capacitatea industrială nemodernizată nu este pe măsura proiectelor şi prototipurilor, astfel că vor rezulta rebuturi şi malfuncţionalităţi în proporţie covârşitoare, mai ales când vorbim de avioane moderne de luptă, rachete sau tancuri de ultimă generaţie.

Orice prototip trecut în producţie de serie va suferi enorm la calitate şi siguranţă, deoarece utilajele sunt vechi, uzate fizic şi moral, incapabile să producă calitatea cerută de proiectant. La fel, militarii ruşi, majoritatea în termen, nu au cum să ajungă să le folosească eficient datorită timpului redus de pregătire. Instruieşti un pilot sau conducător de tanc timp de doi ani şi apoi îl laşi la vatră, apoi îl iei pe următorul. Ce poate face el decât să înveţe unele lucruri de bază şi eventual să forjeze aparatul, apoi intră pe mâna altui neinstruit.

Mai poate fi vorba de aplicarea ultimelor tehnici? Să luăm exemplul ultimelor tancuri. De ce Rusia nu a folosit în Georgia în 2008 tancuri mai noi, mai moderne, împotriva unui adversar slab şi prost înarmat? Ar fi fost o reclamă bună la export pentru o economie avidă de comenzi în armament!

Ori nu aveau personal suficient instruit să le folosească din motivele expuse mai sus, ori se temeau că nu s-ar fi comportat pe măsura reclamei tot din motive susmenţionate, ori amândouă.

Cu toate aceste slăbiciuni ascunse publicului larg, Rusia consideră că deja şi-a asigurat baza materială şi este gata să treacă la acţiune pentru realizarea scopurilor sale. Şi trece la faza a doua, asigurarea mijloacelor necesare. Iar acestea sunt de natură fizică, armament modern şi performant abundent în mâna unei armate puternice, pentru descurajare, intimidare, sau pentru a-şi impune voinţa prin forţă.

În acest context trebui înţeleasă declaraţia lui Putin referitoare la întărirea armatei printr-un program de achiziţii şi înarmare fără precedent: 650 miliarde de dolari până în 2020: 1000 de elicoptere, 600 de avioane de luptă, 100 de nave de război şi 8 noi submarine nucleare dotate cu rachete balistice.

Întrebarea care şi-o pun mulţi este dacă Rusia este capabilă de un astfel de efort, mai ales că deja a fost lovită de criză, înregistrând cea mai mare cădere economică dintre ţările G-20, iar avertismentele analiştilor economici sunt că Rusia va urma să fie lovită de criză mai puternic datorită dependenţei sale de furnizarea de materii prime ce reprezintă mai bine de 75% din exporturi ?

Acest proiect era oricum foarte ambiţios chiar şi pentru o perioadă de avânt economic, dar în cazuri de criză? Sau Rusia va face la fel ca şi în deceniul patru al secolului trecut, sacrificând orice pentru înarmare? Dar acum nu suntem în acele vremuri, iar populaţia va avea un cuvânt de spus. Mă refer la un segment mai larg, nu numai la opozanţii bătuţi sau arestaţi în zilele acestea în centrul Moscovei.

Presiunea externă

Odată îndeplinite primele condiţii, urmează o creştere a presiunii pe plan internaţional, aşa cum face acum Rusia. Scopul este modelarea organizaţiilor internaţionale după voinţa ei, intimidarea tuturor actorilor cu potenţialul ei, precum şi obţinerea de maximum cu putinţă din orice negocieri. De asemenea, prin paşi mărunţi şi bine gândiţi se pun bazele unui model internaţional gândit de Rusia, în interesul ei. Iar pentru asta face uz de un întreg arsenal de mijloace şi metode, din care voi aminti doar câteva.

• Nerespectarea acordurilor care îi sunt în dezavantaj

Să luăm câteva exemple. Rusia şi-a creat, inclusiv prin război, câteva capete de pod la începutul anilor 90 în fostele state sovietice de la periferie, cum ar fi Georgia şi Moldova. Mă refer aici la republicile secesioniste Osetia de Sud, Abhazia şi Transnistria, dar şi la regiunea Naghorno-Karabah. Aceste capete de pod sunt esenţiale în strategia Rusiei. Iar când la summitul NATO de la Istambul din 1999 i s-a cerut Rusiei ca în termen de cinci ani să-şi retragă trupele şi muniţiile din Transnistria, aceasta a acceptat.

Încă din 1990 exista un tratat CFE (Conventional Forces in Europe) semnat la Viena, care limita numărul armatelor şi armamentelor din Europa, fiecare ţară având fixate nişte plafoane maximale, pe capitole, ca şi avioane de luptă, tancuri, elicoptere de atac, guri de artilerie mai mari de 100 mm şi vehicule blindate, iar prezenţa Armatei a XIV-a în Transnistria şi a depozitului de armament de la Colbasna era practic în afara tratatului. Rusia nu numai că nu şi-a retras trupele, dar din 2007 s-a retras din tratatul CFE.

Ca răspuns, SUA se retrage şi ea în noiembrie 2011, urmată şi de celelalte state NATO semnatare ale CFE, printre care şi România, în decembrie 2011. Astfel, aceste state nu mai transmit informaţii către Rusia şi nu mai acceptă inspecţii din partea acestui stat pentru verificarea aplicabilităţii tratatului, la fel cum Rusia nu mai face acest lucru de patru ani.

Statele NATO au comunicat că vor reveni la prevederile tratatului imediat ce va reveni şi Rusia. Deci, Rusia, decât să evacueze un teritoriu al altui stat, mai bine se retrage din CFE, iar astfel să nu poată da socoteală nimănui asupra înarmării.

• Reinterpretarea şi falsificarea istoriei ca argument expansionist

Mai departe, are loc o contestare şi o reinterpretare a istoriei încă de la cel mai înalt nivel, cu scopul direct de a implementa în primul rând în mintea rusului de rând, şi apoi a altora, a drepturilor Rusiei asupra unor teritorii despre care nu are nici un drept. Importanţa acestui front ideologic, inclusiv prin mijloacele de informaţie din mediul virtual al internetului.

Un ultim exemplu referitor la acest ultim aspect îl reprezintă declaraţia din 17 noiembrie 2011 a ministerului de externe rus, conform căreia statele baltice s-au alăturat de bunăvoie URSS în 1940. Deci nu oricine a făcut această declaraţie, ci chiar ministerul de externe rus, ceea ce înseamnă deja că este o poziţie oficială asumată de Rusia, atrăgând protestele Lituaniei şi a Estoniei, deocamdată, în care se foloseşte termenul de falsificare a istoriei.

Mai departe, acest document produs de secţia istorică a ministerului rus de externe, vorbeşte de anexarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord ca şi de o „recuperare de teritorii care a prevenit România să se transforme într-o bază antisovietică”. Tot în acest document se precizează că aceste teritorii sunt „străvechi pământuri ruseşti” (drevnerusskaya zemlya). Desigur, documentul respectiv nu explică cum pot fi străvechi pământuri ruseşti nişte teritorii cu care Rusia a ajuns să se învecineze abia la 1792 când ajunge în urma expansiunii sale pe Nistru.

Încă aşteptăm reacţii de la Chişinău şi Bucureşti asupra acestui document. Acesta este numai ultimul din numerosul şir de reinterpretări şi falsificări ale istoriei care privesc întregul spaţiu cu care intră în contact, nu doar pe noi.

Aceste „lecţii de istorie” ale Moscovei justifică în ochii ruşilor ocupaţia actuală a unei părţi din teritoriile Georgiei şi Moldovei.

• Modificarea tratatelor

Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO) este o alianţă militară regională a CSI (iniţial) creată de Rusia în 1992 cu scopul de a compensa parţial defunctul Tratat de la Varşovia, desfiinţat prin voinţa ţărilor esteuropene care se desprinseseră de sub tutela Moscovei.

Nu toate ţările CSI s-au alăturat şi alianţei respective, astfel că în 2002 se semnează charta acestei organizaţii de Armenia, Belarus, Kazahstan, Kirghistan, Rusia şi Tadjikistan, iar din 2006 se alătură şi Uzbekistanul, după ce înăbuşise în sânge revolta portocalie de la Andijan.

Ce este important este faptul că Rusia începe să forţeze limitele stabilite în cadrul acestei alianţe. Deşi până acum această alianţă era folosită formal pentru a da legitimitate intervenţiilor ruseşti în fostul spaţiu sovietic, încercând să arate că Rusia acţionează în numele unui grup de state, nu singură, la fel ca şi în Cehoslovacia în 1968. Astfel şi-a impus trupele proprii ca şi trupe de menţinere a păcii în Osetia de Sud, Abhazia şi Transnistria, deşi după toate regulile internaţionale nu ar fi avut cum, din moment ce era parte în conflict.

În Nagorno-Karabah, Azerbaidjanul refuză. Singurul loc în care această alianţă a participat cu trupe din mai multe ţări a fost Tadjikistanul post-război civil, unde Kazahstanul, Kirghistanul şi Uzbekistanul au trimis câte o companie de soldaţi pe lângă divizia 210 mecanizată rusă.

De curând, Rusia ia în calcul intervenţia prin CSTO în aria sa de responsabilitate (sfera de influenţă a Rusiei) în cazul unei multitudini de evenimente posibile, cu actori statali sau nonstatali, mare parte ca o reacţie de a preveni unele mişcări gen revoltele arabe. Dar ce doreşte Rusia este un mandat de a interveni care să-i fie dat în avans pentru cazul când genul de evenimente se vor petrece, de aceea nici nu prea sunt detaliate specific, putând fi uşor interpretate. Mai mult, doreşte ca deciziile să fie luate nu prin unanimitatea membrilor CSTO, ci prin majoritate, cu sau fără aprobarea ONU.

Deci, în cazul unei probleme în Kirghistan (cum deja a fost cazul,nu mai trebuie ca şi această ţară şi vecinii ei să fie de acord cu intervenţia CSTO, e suficient să vrea Rusia, Belarus, Armenia şi Uzbekistanul.

Încă o modalitate pentru Rusia de a-şi crea instrumentele necesare scopurilor sale.

• Componenta geopolitică

Problema majoră a Rusiei a fost dintotdeauna cea geopolitică. Cu cât înghiţea nesăţioasă mai mult teritoriu, cu atât se complicau problemele sale geopolitice, erau mai multe frontiere de apărat, mai multe popoare de supus şi controlat. Tot mai multe resurse erau dirijate spre controlul sau exterminarea nesupuşilor, iar continua expansiune era un paleativ pentru a nu analiza şi a te ocupa de problemele interne cauzate de un astfel de imperiu întins şi greu de controlat.

Este suficient ca aruncăm o privire spre imensitatea şi gradul scăzut de populare a Siberiei bogate în resurse ca să ne dăm seama de dimensiunile strategice ale problemelor ruseşti.

Ca o paranteză, imposibilitatea de a controla Alaska a stat la baza vânzării acesteia către SUA în 1867 de către ţarul Alexandru al II-lea. Această dilemă geopolitică a făcut Rusia să fie întotdeauna în război sau pregătindu-se de război, pentru a-şi menţine imperiul şi a-i extinde limitele cât mai mult şi mai cu seamă până la nişte bariere geografice uşor de supravegheat şi apărat, cum ar fi lanţuri de munţi, mări sau oceane, istmuri, mlaştini sau deşerturi de nepătruns.

Şi astăzi, după ce şi-a asigurat susţinerea internă şi baza materială, Rusia este din nou gata de extindere. Dar acum extinderea imperiului are o altă miză şi o altă nuanţă, noii lideri ai Rusiei învăţând ceva din istorie.

În loc să ocupe total teritoriul şi să trebuiască să-l administreze, să-l controleze şi să-l apere, consideră că este suficient să controleze aceste ţări, să le dicteze politica externă şi de securitate, să extragă toate beneficiile economice cu putinţă, iar în rest să le lase să se descurce cu problemele lor.

Un exemplu este Ucraina unde Rusia şi-a asigurat controlul Crimeei.

Această renaştere imperială rusă se petrece chiar acum, sub ochii noştri.

După ce a declarat că „dezmembrarea URSS este cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”, Vladimir Putin a anunţat intenţia creării Uniunii Eurasiatice, în care mulţi văd o tentativă de refacere a URSS. Am expus mai sus diferenţa esenţială dintre cele două entităţi, dar ambele au în comun faptul că nu pot fi realizate sau menţinute fără o puternică componentă militară în spate.

În cazul Uniunii Eurasiatice, această componentă militară va trebui să-i stimuleze pe cei vizaţi să se alăture şi să descurajeze puterile externe să interfereze în afacerile ruseşti. Iar mare parte din aceste componente militare vor fi poziţionate chiar la limitele geopolitice pe care Rusia doreşte să le menţină. Iar programul de reînarmare de 650 miliarde dolari este destinat să asigure această componentă militară.

Oceanul Pacific

Rusia nu renunţă la insulele Kurile luate de la Japonia în 1945, ba dimpotrivă, le întăreşte ca şi viitoare baze de apărare, respectiv avanposturi înaintate).

Flota din Pacific urmează (conform planurilor), să fie revitalizată în aşa fel încât să poată face faţă flotelor americane şi japoneze din regiune. La ora actuală, flota rusă din Pacific este constituită din 49 nave de suprafaţă şi 22 de submarine, dar dintre care abia 20 de nave de suprafaţă şi 16 submarine sunt capabile de acţiune, dar şi mare parte din acestea necesită reparaţii capitale.

Oricum, primele două submarine nucleare de clasa Borei, capabile să poarte noile rachete strategice Bulava (Yuri Dolgoruky şi Alexander Nevsky) sunt destinate flotei din Pacific, la baza de submarine de la Viliuchinsk, din peninsula Kamceatka, care urmează să fie modernizată. De asemenea, crucişătorul cu propulsie nucleară Amiral Hakhimov şi crucişătorul lansator de rachete Mareşal Ustinov, ambele din perioada sovietică, urmează să fie modernizate şi trimise tot aici, la flota din Pacific, pentru a putea să rivalizeze cu grupurile de portavioane americane. Mai mult, unul dintre porthelicopterele clasa Mistral cumpărate din Franţa va fi dispus tot aici, pentru protejarea Mării Ohotsk, bază pentru submarinele clasa Borei care ar putea lansa rachetele nucleare cu ogive multiple Bulava având drept ţintă coastele SUA.

În contextul unui război nuclear sau al ameninţării nucleare, baza din Marea Ohotsk poate juca un rol predominant.

În perspectiva încălzirii globale, Rusia nu pierde din vedere faptul că Oceanul Îngheţat ar putea deveni un nou teatru de operaţiuni, dar şi o posibilă sursă de materii prime, exploatabilă o perioadă mai îndelungată în decursul unui an. În acest context trebuiesc judecate pretenţiile ruseşti asupra Polului Nord, pentru justificarea acestora Rusia înfigându-şi acolo steagul prin intermediul unui submarin. Şi aici va fi dispus un porthelicopter clasa Mistral, deoarce poate deveni un spaţiu de confruntare cu SUA, Canada sau Norvegia.

Marea Baltică 

Este destinaţia unei întăriri a flotei. Tot aici, pentru a-şi mări dominaţia economică şi justifica creşterea prezenţei militare, se construieşte conducta North Stream. Ţările Baltice vor fi primele care vor simţi creşterea presiunii de către Rusia, o creştere care se vede de pe acum. Enclava rusă Kalinigrad creşte şi ea în importanţă, mai ales după anunţul instalării de sisteme de rachete aici ca şi răspuns la scutul antirachetă cu componente inclusiv în România. Atacul mediatic menţionat mai sus contra Ţărilor Baltice capătă mai mult sens în acest context.

Marea Neagră, cea care ne doare pe noi cel mai tare, pare a fi principala beneficiară a programului de înarmare rus. Pe lângă faptul că şi-a asigurat una din cheile de control ale Mării Negre (Crimeea), cealaltă fiind constituită din ieşirea spre Mediterana, respectiv strâmtorile Bosfor şi Dardanele aflate în mâna Turciei cu care a dus două sute de ani de războaie pentru a le lua, Rusia îşi întăreşte flota din Marea Neagră. Şi aici vor fi poziţionate o sumedenie de noi fregate şi submarine.

Este normal, punctele fierbinţi pentru controlul sud-estului european sunt aici, Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, de aici poate fi controlată Ucraina, Georgia şi Moldova, ameninţată România şi Bulgaria, şi descurajată Turcia.

Doar pentru componentele navale pare un program foarte ambiţios, dar dacă adăugăm componenta terestră şi aeriană? Mai ales că armata terestră nu s-a comportat prea bine în ultimele conflicte în care a fost implicată Rusia, ce să mai vorbim de cea aeriană?

• Vulnerabilităţi

Intenţia Rusiei de a-şi reface imperiul, de a accede din nou la statutul de mare putere, pare a fi plauzibilă pe hârtie, dar are numeroase puncte slabe, ca să le nominalizăm pe cele mai evidente.

O parte le-am expus deja, cele referitoare la calitatea trupelor şi armamentului produs în Rusia (de exemplu racheta purtătoare de ogive nucleare Bulava a avut în teste mai multe eşecuri decât reuşite), la vulnerabilităţile economice accentuate în urma crizei pe care Rusia nu are cum să o evite.

Dar mai sunt şi altele. Paradoxal, una dintre ele este chiar viitorul preşedinte, Vladimir Putin. Provenit din serviciile secrete, din KGB, deşi a făcut enorm pentru readucerea Rusiei în concertul marilor puteri, Vladimir Putin a ajuns aproape de puterea absolută şi nimeni nu îndrăzneşte să îl contrazică sau să îl conteste. Asistăm inclusiv la o revenire a cultului personalităţii din vremea sovietică.

„M-am uitat în ochii domnului Putin şi i-am văzut sufletul” spunea fostul preşedinte american George W. Bush. „M-am uitat în ochii domnului Putin şi am văzut trei litere, K, G şi B” spunea în schimb contracandidatul republican al lui Obama la alegerile din 2008, John McCain.

Adevărul este că Putin, în culmea puterii sale, are şi vulnerabilităţi, dar pe care nimeni din anturajul său nu îndrăzneşte să i le expună. Nu o dată, Rusia a întrerupt furnizarea de gaze prin conducte în plină iarnă pentru a disciplina Ucraina sau alte state, fapt care a avut repercusiuni asupra consumatorilor occidentali, fără să ia în calcul efectele pe termen lung asupra credibilităţii sale ca şi furnizor corect şi onest.

Ultima dată, în 2009, întreruperea a durat mai bine de două săptămâni, fapt care i-a făcut pe oficialii europeni să acorde, în sfârşit, undă verde pentru construirea gazoductului Nabucco, care ocoleşte Rusia, punându-se astfel la adăpost de presiunile potenţiale ale Gazpromului. Dacă Rusia nu făcea asta, dependenţa Occidentului de Rusia în materie de gaze ar fi sporit constant, astfel că această armă putea fi folosită cu efect maxim ceva mai târziu, şantajul energetic fiind cu atât mai mare cu cât dependenţa este mai mare. Dar odată cu punerea în aplicare a rutelor alternative, şantajul potenţial are o valoare mult mai redusă.

Un alt exemplu, în 2007, Estonia decide mutarea monumentului ostaşului sovietic din Tallin la cimitirul militar din localitate. Protestele ruseşti iau amploare, iar din 27 aprilie 2007 încep o serie de atacuri informatice fără precedent asupra principalelor instituţii estoniene, cum ar fi parlamentul, ministere, bănci, ziare şi alte organizaţii.

Rezultatul a fost crearea unui centru de excelenţă al NATO la Tallin, dedicat exclusiv luptei împotriva atacurilor cibernetice, mai ales a celor provenite din spaţiul rus. Dacă Rusia s-ar fi abţinut, ce armă teribilă ar fi avut la nevoie, fără să-şi avertizeze adversarii potenţiali care au luat deja măsurile de contrareacţie.

Aceste două exemple ne arată fără putinţă de tăgadă faptul că Vladimir Putin este un individ imprevizibil, dar gata de reacţii necontrolate bazate pe furie, nu în urma unor raţionamente strategice.

Poate să clădească o bijuterie strategică pe care o poate nărui dintr-o dată într-un acces de nervi, dezvăluind-o adversarilor care vor putea lua contramăsurile necesare. Şi nimeni nu îl poate opri să o facă, deoarece nimeni din cercul său interior nu îndrăzneşte să-l contrazică. Ultimul care a făcut-o a fost fostul ministru de finanţe Alexei Kudrin, concediat de curând de către premierul Putin.

Ulterior, acesta a spus că Rusia se transformă într-un stat poliţienesc militarizat şi populaţia va plăti factura pentru cheltuielile de înarmare ale lui Putin, prin scăderea sumelor pentru sănătate, cultură, educaţie etc. Până la urmă, chiar Putin, prin imprevizibilitatea caracterului său, subminează eforturile Rusiei de a reveni la imperiul pierdut.

Alte vulnerabilităţi provin din surse externe, cum ar fi dezangajarea SUA din conflictele care i-au absorbit mare parte din posibilităţile strategice, ca şi cele din Irak şi Afghanistan. Din acest moment, SUA va urmări cu mai mare atenţie mutaţiile pe harta strategică şi va interveni acolo unde puterea sa globală va fi ameninţată. Cu mâinile SUA dezlegate în Irak, din 2011, şi din Afghanistan, din 2014, câmpul de manevră al Rusiei s-ar putea reduce semnificativ.

În acest context ar trebui să înţelegem reacţia obsesivă a Rusiei la instalarea scutului antirachetă în estul Europei, parte din el la Deveselu, în România. Chiar dacă este un scut defensiv, iar capacitatea lui de interceptare este limitată (cum ar putea 24 de rachete interceptoare să stăvilească arsenalul rusesc de peste o mie de rachete), Rusia continuă să se comporte ca şi cum acest scut i-ar afecta direct suveranitatea naţională, deşi singura capitală din Europa apărată de sisteme antirachetă (S-400) este Moscova.

Dar în spatele acestor ameninţări ruseşti se ascunde teama de scăderea credibilităţii potenţialului strategic rusesc.
O altă problemă majoră percepută ca şi o vulnerabilitate majoră o constituie faptul că Rusia încearcă să-şi refacă un imperiu, dar nu este capabilă să-şi asigure liniştea acasă, respectiv în Caucazul de Nord. Rana de aici se tot extinde, cuprinzând şi republicile vecine Ceceniei, acum sub forma unei gherile de joasă intensitate, dar care nu ezită să lovească chiar în Moscova, iar autorităţile sunt incapabile să controleze fenomenul.

Ultima vulnerabilitate la care mă voi referi aici o constituie o problemă internă majoră a Rusiei, menţionată de George Friedman în sintagma „Rusia este pe moarte”. Este adevărat, de o sută de ani încoace, populaţia Rusiei scade continuu, iar această scădere a luat amploare în ultimii ani. Sunt multe cauze, dar efectul este devastator.

Iar această tendinţă nu are cum să se reducă, ba dimpotrivă, va creşte odată cu revenirea mai marcantă a autoritarismului în politica rusă. La venirea lui Putin la putere, 70% din economie era privată şi 30% era de stat, astăzi procentul s-a inversat, abia 30% din economie fiind privată.

Nu trebuie să ne mirăm ca marea majoritate a tinerilor aleg să fugă din Rusia, şi mai grav este că majoritatea celor care fug sunt cei mai capabili şi talentaţi, iar acest exod se va accentua după anunţul revenirii lui Putin la putere, fapt care simbolizează decesul democraţiei în această ţară. Nu trăim şi nici ruşii nu trăiesc în timpul lui Stalin, când nu aveau alte posibilităţi. Informaţia este disponibilă prin internet, şi tinerii ruşi cu potenţial ştiu că vor avea o şansă în străinătate, pe când într-o autocraţie pe cale de a se transforma într-o dictatură nu au nicio şansă. De aceea vor pleca, golind Rusia de creiere şi de forţă de muncă.

De aceea Putin încearcă să revitalizeze imperiul acum, deoarece mai târziu nu va mai avea cum sau cu cine. În asta constă tragedia Rusiei, un imperiu pe moarte, dar care refuză să moară. Se va zvârcoli poate încă zeci de ani, provocând distrugere în jur, până când va sucomba eliberând regiunea de o tiranie ce a durat sute de ani.

Dar până atunci? Până atunci va trebui să fim pregătiţi şi să rezistăm ultimelor zvârcoliri violente ale acestui imperiu numit de Brătianu duşmanul natural al poporului român. Deoarece aceste zvârcoliri ale fiarei pe moarte ne vor lovi inevitabil şi pe noi. Iar noi, ca de obicei, nu suntem pregătiţi. Primele efecte le va resimţi Basarabia, la fel de nepregătită.

Ce putem face acum, înainte de recepţiona în plin loviturile devastatoare? Nu este prea mare lucru, dacă o facem din timp. Întărirea României, din toate punctele de vedere. Întărirea economică, pentru a ne putea face mai puţin dependenţi de alţii. O economie dinamică, capabilă să integreze şi economia basarabeană, să investească acolo, pentru a-i scoate economic de sub tutela apăsătoare a afaceriştilor ruşi cu legături la Kremlin sau Kiev.

Şi cel mai important, o forţă militară pregătită şi antrenată la standardele NATO, dar dotată cu cele mai noi capabilităţi militare. Iar aici un rol important îl are forţa aeriană. Nu vom putea fi credibili fără o aviaţie militară de excepţie, iar potenţialul îl avem, cei mai buni piloţi din regiune, la fel, printre cele mai bune trupe terestre din lume, după cum spunea ambasadorul american. Mai trebuie să le dăm doar avioanele cu care să-şi facă treaba.