CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Parteneriatele civile – o capcană pentru România

O capcană pentru România: Parteneriatele civile

României i se pregateste o capcană: capcana parteneriatelor civile. Impotriva milioanelor de cetateni care au semnat pentru revizuirea Articolului 48 din Constitutie, casatoriile intre persoane de acelasi sex pot deveni o realitate in Romania, in mod indirect, prin instituirea parteneriatelor civile.

Fără exceptie, in toate tarile unde parteneriatele civile au fost instituite s-a ajuns la casatorii intre persoane de acelasi sex.

Legalizarea parteneriatelor civile este obiectivul Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii („CNCD”).

In ultimele săptămîni CNCD insista ca România sa accepte, simultan cu revizuirea Articolului 48 privind casatoria, si instituirea parteneriatelor civile. CNCD exploateaza lipsa de cunostina in acest domeniu a majoritatii covarsitoare a populatiei Romaniei.

Pentru a institui parteneriatele civile, insa, CNCD are nevoie de sprijinul partidelor politice si se lucreaza indeaproape cu diversi palamentari la un proiect legislativ. Când, ori daca, se va ajunge la acest punct, va vom prezenta lista parlamentarilor si a partidelor politice care sprijina parteneriatele civile.

O îngrijorare similara este ca si partidul de la guvernare, PSD, incepe sa declare tot mai frecvent si deschis o deschidere spre legalizarea parteneriatelor civile in Romania, dar folosind o terminologie mai nuantata, aceea a „cuplurilor” in loc de „parteneri”.

Fie cupluri, fie parteneri, parteneriatele civile sunt o capcană pentru Romania. Daca Articolul 48 va fi revizuit iar parteneriatele civile instituite, ne vom afla exact in aceasi pozitie in care suntem astazi – nu am realizat nimic. O explicatie a acestei mari dileme, dar si capcane, este subiectul comentariului nostru de astazi.

 

Casatorie, familie si egalitate

CEDO a declarat de mai multe ori ca nu exista un drept la casatorii intre persoane de acelasi sex recunoscut de Conventia Europeana a Drepturilor Omului. A declarat deasemenea ca statele ori partile contractante nu au obligatia sa institutie parteneriate civile de nici un fel, nici intre persoane de sex opus nici intre persoane de acelasi sex.

Romania, deci, nu are obligatia, impusă de Conventie ori CEDO, de a legaliza ori institui casatorii intre persoane de acelasi sex ori parteneriate civile. CEDO, insa, a declarat, in repetate rinduri ca parteneriatele civile constituie o varianta a familiei, inclusiv a familiei naturale ori traditionale, si ca, odata legiferate, tarile care le legifereaza trebuie sa le acorde tratament egal cu familia naturala si traditionala constituita din barbat si femeie. 

In alte cuvinte, CEDO a decis ca un cuplu constituit intr-un parteneriat civil intre persoane de acelasi sex constituie o familie si ca acest tip de familie trebuie tratat in mod egal cu familia naturala constitutita dintr-un barbat si o femeie. 

Nu se permite discriminare intre parteneriatele civile formate din persoane de acelasi sex si familia constituita din barbat si femeie.

Când parteneriatele civile au inceput sa devina la moda, multe tari le-au adoptat, zicind, de fapt, „de ce nu”? Grecia e un caz tipic. Grecii au cazut in capcana dar nadajduim ca Romania nu va apuca pe aceasi cale. Cu ani in urma, grecii au instituit parteneriate civile intre persoane de sex opus. Adică, in mod negândit, pentru a fi in rind cu restul Europei, au legiferat concubinajul.

Homosexualii greci au dat Grecia in instanta iar CEDO a declarat ca Grecia a discriminat impotriva lor legiferând doar parteneriate civile intre persoane de sex opus dar nu si intre persoane de acelasi sex. In consecinta, a impus Greciei sa instituie parteneriatele civile intre persoane de acelasi sex. Notam, insa, ca CEDO a mentionat ca Grecia nu avea obligatia sa legifereze parteneriate civile intre persoane de sex opus, dar pentru ca le-a instituit a avut obligatia aditionala de a institui si parteneriate civile intre persoane de acelasi sex.

Italia a parcus si ea aceasi traiectorie, iar acum citiva ani CEDO a impus Italiei sa instituie parteneriate civile intre persoane de acelasi sex. Un scenariu similar se deruleaza si in Austria unde conservatorii s-a opus legalizarii casatoriilor homosexuale.

Anul trecut, insa, Curtea Constitutionala a Austriei a impus guvernului austriac sa legifereze casatoriile homosexuale deoarece Austria deja a instituit parteneriatele civile iar principiul egalitatii de familie impune legalizarea casatoriilor si „familiilor” intre persoane de acelasi sex.

Incercarile de a echivala casatoria cu parteneriate civile au aparut pentru prima data in anii 90 si de atunci presiunea continua si se simte, peste tot in lumea occidentala, in parlamente si tribunale. Au fost demarate si continua sa fie demarate aproape exclusiv de homosexuali. Rar se aud voci din partea cuplurilor heterosexuale care cer instituirea parteneriatelor civile pentru cupluri de sex opus.

De fapt, e ironic si veti fi surprinsi sa stiti ca in Marea Britanie autoritatile au refuzat sa instituie parteneriate civile intre persoane de sex opus, iar cazurile instituite in instanta de cupluri heterosexuale pentru instituirea lor au fost respinse. La fel in Austria.

Austria, insa e un caz cu totul aparte, pentru ca un cuplu heterosexual austriac a inceput o actiune judecatoreasca impotriva Austriei in CEDO dupa ce autoritatile au refuzat sa le acorde statut de parteneriat civil.

Autoritatile le-au spus tinerilor ca au la dispozitie casatoria heterosexuala. Adica, heterosexualii sa se multumeasca cu institutia casatoriei iar homosexualii cu parteneriatele civile. Cuplul austriac a adus Austria in fata instantei CEDO, care le-a respins actiunea. CEDO a declarat ca pentru heterosexuali nu exista un drept la parteneriate civile si, in consecinta, nu se pot plinge de discriminare. E greu de inteles ori justificat aceasta contradictie in gandirea judecatorilor de la CEDO.

 

De ce ne opunem instituirii parteneriatelor civile?

 Explicatia pe care o dam astazi privind pericolele parteneriatelor civile nu este noua. Am mai facut-o in trecut, dar o facem din nou astazi cu nadejdea ca publicul din Romania va intelege miza enorma a legalizarii lor in Romania: inevitabil si in timp, parteneriatele civile vor duce la legalizarea casatoriilor homosexuale. Formula preventiva e, deci, ca parteneriatele civile de nici un fel sa nu fie instituite.

Exista motive bine intemeiate si enorm de multe care impun interzicerea legalizarii parteneriatelor civile in Romania pe linga faptul ca ele vor rezulta in legalizarea casatoriilor homosexuale. Aceste motive le-am discutat cel putin o data ori de doua ori pe an de mai multi. O facem din nou avind in vedere conjunctura grava in care ne aflam.

In primul rind, casatoria si familia sunt institutii, iar parteneriatele civile o moda sociala tranzitorie.

Legalizarea concubinajului nu este o idee buna. Ea inseamna legalizarea haosului social. Cu ani in urma am analizat si publicat pentru cititorii nostri un comentariu despre cel mai vechi text cunoscut istoriei, Codul lui Hammurabi, din perspectiva familiei si a casatoriei. Scris pe piatra, Codul a fost datat la intre 1.700 si 1.800 inainte de Hristos. A fost prima incercare, cunoscuta pina in prezent, facuta de societate de a institui ordine si reguli in relatiile de familie si casatorie.

Articolul 128 din Cod defineste familia ca fiind un legamint intre un barbat si o femeie. Oare de ce sa fi facut generatia aceea de oameni acest lucru? Explicatia e simpla. Inainte de instituirea casatoriei ca institutie predomina haosul social.

Barbatii paraseau femeile insarcinate si femeile traiau in grup impreuna cu copiii lor pentru a putea supravietui. Se practica o varianta rudimentara a concubinajului care a generat haos social.

Pentru a iesi din haos, oamenii au instituit familia si casatoria, le-au transformat in institutii si au reglementat accesul la ele, tocmai pentru a preveni intoarcerea la haosul social anterior, impunind reguli. Un lucru este cert: cind familia si casatoria au fost transformate in institutii protejate si reglementate de lege motivatia principala a fost procrearea si cresterea copiilor si, implicit, succesiunea ordonata a generatiilor.

 De aceea, Codul lui Hammurabi pedepsea adulterul cu moartea, interzicea abandonul copiilor ori a familiei, iar divortul era permis doar in situatii extreme. De exemplu, un barbat care isi parasea sotia din motive de sanatate trebuia sa-i plateasca sume mari de bani pentru a-i asigura nevoile. 

In al doilea rind, parteneriatele civile nu au nicio utilitate sociala.

Pentru prima data in istorie, concubinajul a fost legalizat, sub forma de parteneriat civil, in Danemarca in 1989. In 1989 concubinajul a fost transformat intr-o institutie sociala sanctionata de lege. Concubinajul, insa, este o moda trecatoare care din motive obiective nu poate fi, si nici nu trebuie, echivalat cu familia ori casatoria. Parteneriatele civile nu isi au nici un rost si sunt total lipsite de utilitate sociala.

La cel folosesc ele? Este o intrebare cheie si fundamentala. Din 2009 cind am lansat comentariile noastre saptaminale nu am dat nici macar peste un singur articol de specialitate care sa sprijine, chiar la un nivel minim, idea ca parteneriatele civile au utilitate sociala. Daca nu sunt utile, de ce sa fie transformate in institutii care inevitabil vor fi echivalate cu familia si casatoria naturala?

Dimpotriva, casatoria si familia naturala poseda utilitate sociala: procreare, cresterea copiilor, coeziune sociala intre cele doua sexe, coeziune sociala intre copii si parinti, perpetuarea in mod ordonat a speciei umane, succesiunea ordonata a generatiilor, si cadrul ideal pentru dezvoltarea emotiva si sexuala a copiilor, unde fiecare copil e expus celor doua sexe si care ii sunt utile pentru dezvoltarea armonioasa a propriei sexualitati. 

In al treilea rind, valoare sociala a casatoriei e inestimabila.

Acum 130 de ani, in 1888 pentru a fi precisi, Curtea Suprema a Statelor Unite a emis decizia Maynard v. Hill, enunţând principiul dupa care „casatoria e fundamentul familiei si al societatii, fara de care nu poate exista nici civilizatie nici progres.” Saizeci de ani mai tarziu, in 1948, Declaratia Universala a Drepturilor Omului, afirma acelasi lucru in Articolul 16.

Ambele documente, de fapt, parafrazeaza si sprijina ceea ce generatia de oameni care a adoptat Codul lui Hammurabi acum 3.800 de ani deja a realizat si inscris pe obelisc. E ironic ca prima declaratie privind familia si casatoria cunoscute istoriei a fost sapata in piatra dainuind astfel pina in zilele noastre.

Decizia Maynard a adaugat, privind casatoria, ca ea „creaza cea mai importanta relatie a vietii, si influenteaza moravurile si civilizatia omenirii mai mult ca oricare alta institutie”. A observat deasemenea ca „asocierea permanenta a celor doua sexe este unul din cele mai rudimentare caracteristici ale civilizatiei”.

Studiile sociologice facute de-a lungul veacurilor confirma statutul privilegiat de care casatoria – nu parteneriatele civile – s-a bucurat si trebuie sa se bucure in societate. Ea confera obligatii legale sotilor, cauzeaza stabilitate si coeziune sociala, contribuie mai mult ca oricare alta institutie la dezvoltarea personala si bunastarea individului, protejaza, mai bine ca ori care alta institutie, bunastarea fizica si emotionala a femeilor si copiilor.

In trecut, am publicat date vaste privind diferentele enorme intre casatoria naturala si concubinaj. (detalii in aceasta serie de articole) Privind stabilitatea sociala, diferentele sunt ca de la cer la pamint. Nu negam ca divortul e o problama si cauzeaza instablitate sociala, dar instabilitate cauzata de divort e minima in comparatie cu instabilitatea sociala care tipifiaza concubinajul.

In anii 90, peste 60% din casatoriile americane erau intacte si nu rezultau in divort. In contrast, in aceasi perioada de timp longevitatea concubinajului in America era de doar 1,3 ani. Zece la suta din cuplurile care traiau in concubinaj stateau impreuna mai mult de 5 ani, doar o treime mai mult de 2 ani,  si numai 40% mai mult de un an.

In al patrulea rind, parnteneriatel civile reduc nivelul casatoriilor.

Instituirea parteneriatelor civile, adica legiferarea concubinajului, a rezultat in reducerea drastica a numarului casatoriilor si la cresterea la fel de drastica a numarului copiilor care cresc cu un singur parinte ori cu parinti necasatoriti.

In Suedia s-a observat ascendenta rapida a concubinajului in detrimenul casatoriei. Tinerii suedezi prefera concubinajul casatoriei.

Disparatia familiei ca institutie e cea mai accentuata in Suedia, urmata de Norvegia. Suedia are numarul cel mai ridicat din lume de copii care traiesc cu doar un singur parinte. Periodic, copiii sar de la un parinte la altul. Adica, au un singur parinte constant, mama de exemplu, dar tot la un an sau doi mama isi schimba prietenul, ori se produc perioade lungi de timp cind copilul traieste doar cu mama.

Un al exemplu, care ne-a atras atentia luna trecuta, e Canada unde casatoriile homosexuale au fost instituite in 2002. Cardus e un think tank canadian specializat in „Canadian family reasearch” („studii privind familia in Canada”) si in „the importance of family stability in strenghtening civil society” („importanta stabilitatii familiei in intarirea societatii civile”).

Recent, Cardus a publicat un raport conform caruia daca in 1961 94% din copiii canadieni pina la 14 ani locuiau cu parinti casatoriti, in 2011 procentul lor a scazut la 64% si, conform recensamintului, in 2016 la doar 62%. In 1996, 10,5% din copiii canadieni locuiau cu parinti care traiau in concubinaj. Pina in 2016, acest procent a crescut la 17%, o crestere de 62% in 20 de ani. [Studiul: https://www.cardus.ca/research/family/publications/5177/new-census-data-shows-fewer-children-living-with-married-parents/]

In al cincilea rând, casatoriile homosexuale, parteneriatele civile, si concubinajul au efecte negative asupra copiilor.

Acest subiect l-am discutat in mod detaliat si deseori intre  2012 si 2016. Mentionam din nou doua articole privind subiectul care au facut inconjurul lumii. Primul articol de specialitate e Mark Regnerus (Profesor de Sociologie la University of Texas), How Different are the adult children of parents who have same-sex relationships? Findings from the New Family Structure Study, publicat in Social Science Research (2012). Al doilea e Paul Sullins (Profesor de Sociologie la Catholic University of America), Invisible Victims: delayed Onset Depression among Adults with Same-Sex Parents, publicat de Hindawi Publishing Corporation (2016).

Mentionam si ultimul material peste care am dat privind subiectul care tocmai a fost publicat luna trecuta. E cartea lui Helen M. Alvare, Profesoara de Drept la Scalia Law School de la George Mason University din Washington.

Cartea, care de fapt e un tratat de jurisprudenta privind deteriorarea conditiilor de viata ale copiilor in familii netraditionale, e intitutala Putting Children’s Interests First in US Family Law and Policy („Afirmarea primordialitatii intereselor copiilor in dreptul si politica americana„) (2018).

Capitolul 2 al cartii (Paginile 58-65) discuta conditiile tragice in care traiesc copiii Americii care se nasc ori cresc in familii netraditionale. E intitulat Nonmarital Births and Child Outcomes(Nasterile in afara casatoriei si dezvoltarea copiilor”). Alvare agreeaza cu noi, afirmind ca volumul de studii care confirma toxicitatea structurilor de familie netraditionale asupra copiilor e voluminos.

 

CITIŢI TOT ARTICOLUL ACCESÂND:

 Alianța Familiilor din România

05/05/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Glonțul care a trecut pe lângă tâmpla ucrainenilor și românilor în urmă cu patru ani

Foto: jurnalistul Petru Bogatu

 

 Privește înapoi cu mânie

În ziua de 2 mai 2014, la Odessa, s-au produs niște evenimente cutremurătoare, care în niciun caz nu trebuie astăzi trecute cu vederea.

Mai cu seamă că întâmplările covârșitoare de acum patru ani au fost ca un glonț care a trecut pe lângă tâmplă.

Și ucrainenilor, și românilor, scrie Petru Bogatu în www.ziarulnational.md, preluat de Romanian Global News.

 

Încăierarea din Piața Elenă

Pe malul mării o seară blândă și străvezie îți fura ochii. Acest peisaj feeric contrasta însă cu stările de spirit din oraș. Străzile și bulevardele lui păreau cuprinse de o vagă neliniște. Piața Elenă din Odessa era împânzită de corturile partizanilor mișcării filoruse „Antimaidan” care se solidarizau deschis cu separatiștii din Donbass și salutau anexarea Crimeii.

Peste tot se vedeau niște scaune și mese din plastic. Activiștii „Antimaidan”-ului abordau trecătorii, îndemnându-i să semneze pentru federalizarea Ucrainei.

După cum au arătat cercetările ulterioare, printre activiștii antiucraineni erau o sumedenie de provocatori ai serviciilor speciale ruse. Presa a scris că din nucleul dur al „Antimaidan”-ului făceau parte și o mulțime de emisari ai regimului separatist de la Tiraspol.

Totuși, chiar și în momentul în care un șuvoi de oameni se arătase la orizont, parcă nimic nu prevestea vărsarea de sânge.

Mulțimile care coborau spre Piața Elenă erau formate din două galerii de suporteri. Tocmai se încheiase meciul de fotbal dintre echipele „Cernomoreț” (Odessa) și „Metallist” (Harkov).

Oricât ar fi părut de straniu, dar cele două grupuri de microbiști care pe stadion, de regulă, se bălăcăreau reciproc, de data aceasta scandau la unison „Slavă Ucrainei” și „Jos Putin!”. Fanii ambelor cluburi au dat uitării rivalitățile sportive de odinioară și s-au solidarizat pe o platformă politică proucraineană și împotriva invaziei ruse.

Coloanele de suporteri intrate deja în piață păreau intangibile. L-a un moment dat s-au auzit niște reproșuri aruncate de activiștii „Antimaidan”-ului. Replicile fanilor nu s-au lăsat așteptate. Aceasta a fost scânteia care a declanșat violențele.

Șicanele reciproce au degenerat cât ai zice pește în încăierări corp la corp. Suporterilor li s-au alăturat mai multe persoane din stradă.

Corturile manifestanților pro-ruși erau distruse sau incendiate. Treptat, militanții „Antimaidan”-ului au început să cedeze și să se retragă înspre Casa Sindicatelor din apropiere, unde se afla cartierul lor general. Mai mulți dintre ei au reușit să intre în clădire și să se baricadeze înăuntru. Ceilalți s-au împrăștiat care încotro.

Cum a izbucnit focul nu se știe nici la ora actuală. Ancheta nu a izbutit să elucideze acest amănunt. Oricum, în scurt timp, flăcările au cuprins toate etajele Casei Sindicatelor. Zeci de persoane au ars de vii, alte câteva sute au ajuns la spital cu arsuri și intoxicație cu fum.

 

 

Ucraina hartă

harta: http://www.businessinsider.com/map-ukraine-threats-from-russia-2014-5

Se netezea drumul pentru Novorussia (Noua Rusie)

 

Un lucru este cert, totuși. Încăierarea din Piața Elenă a fost o emanație a războiul hibrid rusesc care urmărea preluarea puterii la Odessa de către elementele filoruse.

Incendiul, s-o spunem pe șleau, a decapitat „Antimaidan”-ul care punea la cale o lovitură de stat în sudul țării.

În urma acestei răsturnări, regiunea Odessa, împreună cu sudul Basarabiei, trebuia să se desprindă de Ucraina și să se alăture celor două republici autoproclamate din Donețk și Lugansk.

Și cum concomitent se pregătea și o lovitură de stat la Harkov, succesul acestei conjurații ruse ar fi dus la constituirea statului marionetă Novorussia (Noua Rusie) despre care președintele rus Vladimir Putin a vorbit deschis în luna aprilie a aceluiași an.

Astfel, Rusia ar fi ajuns la gurile Dunării și ar fi ocupat sudul Basarabiei până la hotarul cu Republica Moldova.

Incidentele din ziua de 2 mai 2014 au dat peste cap însă planurile separatiștilor filoruși. Putiniștii din Odessa fuseseră demoralizați, iar stratagema numită „Novorussia” a fost abandonată de Kremlin.

Cel puțin pentru moment.

 

Poligonul găgăuz

De ce revin asupra acestui plan diabolic care, din fericire, a dat chix? Din două motive.

Mai întâi, pentru că cine uită istoria riscă s-o repete. Mai apoi, pentru că subsemnatul, în aprilie 2014, cu doar două săptămâni înainte de conflictul sângeros de la Odessa, avertizam la Radio Vocea Basarabiei că se pregătește un nou atac asupra Ucrainei în care sunt implicate elementele separatiste din Tiraspol și Comrat.

Arătam la mijlocul lui aprilie 2014 (vedeți aici https://noi.md/md/news_id/39687 ) că Moscova folosește autonomia Găgăuză drept poligon pentru exersarea unei noi invazii împotriva Ucrainei. Se aștepta doar momentul potrivit pentru a băga la înaintare Comratul.

Când linia frontului s-ar fi apropiat de frontierele Republicii Moldova, poligonul ar fi fost lesne transformat de ruşi în câmp de luptă.

Tot atunci atrăgeam atenția asupra faptului că alipirea Crimeii şi destabilizarea Ucrainei au început în urma referendumului clandestin din autonomia găgăuză de la începutul anului 2014. Nu-i deloc o simplă coincidenţă la mijloc.

La Comrat, ruşii au experimentat ocuparea unui teritoriu fără introducerea masivă a trupelor regulate. În ciuda invalidării referendumului, ei au instrumentat cu succes o diversiune separatistă cu un potenţial distructiv enorm.

Dacă reușea această conspirație, Novorussia, extinsă până-n sudul Basarabiei, ar fi înglobat și întreaga autonomie găgăuză. Republica Moldova, ca și Ucraina, ar fi avut un Donbass propriu. Este de prisos de spus că acest scenariu sumbru ar fi provocat o reacție în lanț în nord, unde coada de topor a Moscovei, Renato Usatîi, ar fi tulburat apele la Bălți pentru a separa întreaga câmpie a Sorocii de Chișinău.

Mersul pe sârmă

Patru ani s-au scurs de la dejucarea conjurației ruse de la Odessa. Proiectul „Novorussia” a eșuat și deocamdată nu ne amenință granițele.

Însă Republica Moldova rămâne la fel de vulnerabilă în 2018 ca în 2014. Deși în ultimele luni justiția și SIS au destructurat mai multe rețele de spionaj ale Rusiei, lucrătura serviciilor secrete ale fostei metropole în zonele de nord și sud nu încetează.

Diferendul transnistrean și fronda voalat separatistă, întreținută din umbră de Rusia în Găgăuzia, constituie o amenințare continuă pentru Chișinău. Și cum niciuna din aceste probleme nu poate fi rezolvată în mod echitabil și în timp util, stabilitatea Republicii Moldova este un fel de mers pe sârmă.

În aceste împrejurări, oricine va deține puterea politică la Chișinău, va trebui să dovedească dexteritate, inteligență și stăpânire de sine. Orice pas greșit poate fi fatal.

Nu există soluții ușoare, rapide sau simple nici la Nistru, nici în sudul Republicii Moldova. Tentația de a ceda sub presiunile externe și a face niște compromisuri inadmisibile pentru liniștea unor sfătuitori internaționali obscuri sunt extrem de riscante și pot rupe echilibrul geopolitic din zonă.

Din acest punct de vedere, sprijinul occidental este de neprețuit. Fără umbrela lui, Republica Moldova e ca o grădină descoperită în bătaia grindinei.

Atâta doar că partenerii occidentali trebuie să conștientizeze că la Chișinău nu este și deocamdată nu poate fi o democrație ca în Spania sau ca în Franța.

Aici în cursa electorală, în afară de concurenții legali înregistrați, mai există un „partid invizibil”. Partidul serviciilor secrete ruse.

De altfel, și SUA sau Germania au avut ocazia să urmărească acasă agenții trimiși de GRU pentru a deturna campania electorală.

Numai că acolo rușii au făcut doar niște gesturi obscene pe internet. Atâta au putut.

În Republica Moldova intrusul „partid invizibil” te omoară dacă îl lași să trăiască.

05/05/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Acad. Ioan Aurel Pop :”MOLDOVENII NE-AU DAT CEA MAI PROFUNDĂ LECȚIE DE ROMÂNISM ! SACRIFICIUL MOLDOVEI ȘI AL MOLDOVENILOR A NĂSCUT ROMÂNIA ȘI PE ROMÂNI”. VIDEO

Imagini pentru ioan aurel pop photos

Textul conferinței pe care a susținut-o Acad. I.A. Pop la Universitatea de Medicină și Farmacie ,,Grigore T.Popa” din Iași, în 28 martie 2018:

 

ȚARA MOLDOVEI ȘI UNITATEA ROMÂNEASCĂ. SACRIFICIUL MOLDOVEI ȘI AL MOLDOVENILOR A NĂSCUT ROMÂNIA ȘI PE ROMÂNI. MOLDOVENII NE-AU DAT CEA MAI PROFUNDĂ LECȚIE DE ROMÂNISM !

 

 

De multe ori, în țara aceasta a noastră, prejudecățile, clișeele și remarcile pripite țin loc de adevăr, iar adevărul – atât cât este acesta omenește posibil – este obturat, blamat, trunchiat sau ocolit cu bună știință.

În acest an al Centenarului Unirii de la 1918, se aud fel de fel de remarci în spațiul public, unele chiar despre țările Țării, despre provinciile istorice (cum li se mai spune), despre temeiurile noastre de a exista ca stat.

Cele mai multe și mai aspre privesc Transilvania, dar nici Moldova nu este scutită. Ba, aș spune că cele legate de Moldova sunt mai adânci și mai dureroase, fiindcă – spre deosebire de Transilvania – Moldova este încă sfâșiată și, parțial, înstrăinată.

1. Recent, în contextul marii sărbători de la 24 ianuarie, am auzit formulări de genul „unirea Moldovei cu Țara Românească” sau, mai rău, „alipirea Moldovei la Țara Românească”.

Este drept că țara românească de la sud de Carpați și-a asumat și prin nume misiunea de reconstituire a unității politice a poporului român, a poporului omonim și că am învățat cu toții de mici că „soarele, pentru toți românii, la București răsare”, dar formulările de mai sus sunt greșite.

La 24 ianuarie 1859 nu s-a unit Moldova cu Țara Românească, ci s-au unit două țări românești împreună. Când s-au luat deciziile de la Iași și București, în ianuarie 1859, nici nu se știa unde avea să fie capitala.

În al doilea rând, Moldova era o țară la fel de românească precum era și Valahia. La 1859, s-au unit Moldova și Țara Românească prin voința națiunii române și cu acordul parțial al unora dintre marile puteri. Evident, au fost și unii moldoveni și munteni temători, geloși sau chiar contrari unirii – cum se întâmplă în orice gest major omenesc – dar voința majorității era aceea de unitate.

2. Se mai aude câteodată și observația că Moldova este mai săracă, că a venit la „concertul” politic național cu multă sărăcie. Se poate ca ea să fi venit în statul nostru unitar cu o zestre materială mai mică decât alte provincii românești. Dar oare este asta de mirare? Dacă ne gândim la soarta acestei țări românești dinspre răsărit, mirarea se transformă în admirație.

Să luăm în calcul numai cetele de barbari, venite toate dinspre imensele stepe și atrase de mirajul celor două Rome (Roma Eternă și Noua Romă): jaful lor atingea mai întâi, dintre toate țările românești, Moldova și iar retragerea lor, însoțită de robi, poame, foc și sânge, se făcea tot prin Moldova; cu alte cuvinte, Moldova era cea dintâi atacată și cea din urmă eliberată.

Treaba aceasta s-a petrecut aproape constant, cu intensitate mai mare la început, din secolele al IV-lea-al V-lea până în pragul secolului al XVIII-lea, adică aproape un mileniu și jumătate.

Ultima invazie tătară în Moldova a fost la 1717 (aceasta atingând și Maramureșul). Ar trebui să ne mirăm nu că Moldova este săracă, ci că au mai rămas în ea piatră peste piatră și om lângă om. Au venit apoi – după o scurtă și grea perioadă de adunare a pământurilor românești răsăritene, întreprinsă sub domnii cei vrednici, de la Bogdan I la Ștefan cel Mare – frângerile sau răpirile teritoriale dureroase și grave: mai întâi, „plămânii Moldovei”, adică cetățile Chilia și Cetatea Albă (1484), apoi Tighina (1538), Hotinul (1715), Bucovina (1775), Basarabia (1812)și altele.

Rivalitatea ungaro-polono-otomană pentru stăpânirea și dominarea Moldovei, a fost urmată de cea austriaco-rusească, mai tenace și mai primejdioasă. Seria de războaie austro-ruso-turce, derulate de dinainte de 1700 până după 1800, cu multe dintre lupte petrecute chiar între Carpați și Nistru, au secătuit țara noastră de la răsărit mai mult decât pe oricare dintre celelalte provincii. Jaful acesta nou, din Epoca Modernă, este jaful neamurilor civilizate, celălalt, mai vechi, era jaful „barbarilor”.

Nu este de mirare că țăranul moldovean s-a învățat să producă doar strictul necesar, din moment ce tot surplusul îi era luat cu japca, prin pradă, de străini, iar ceea ce mai rămânea era pretins de boieri și de domnie (ca să meargă, în mare parte, tot la străini, sub forma tributului).

3. Se face uneori distincția nepotrivită și se promovează chiar opoziția dintre Bucovina și Moldova, cu remarca nefericită despre „civilizația superioară” din Bucovina: „Eu nu sunt moldovean, ci bucovinean!”. Mai întâi, trebuie spus că regiunea Bucovinei a fost chiar vatra Moldovei, a fost inima de unde a pornit țara cea mare a Moldovei.

În Bucovina se găsesc cele trei capitale vechi ale țării, adică Baia, Siret și Suceava, aici se află marile ctitorii și tot aici sunt gropnițele domnești cele de demult.

Aici își doarme somnul de veci părintele Moldovei, domnul Ștefan cel Mare și Sfânt, care, așa viforos cum era, a deschis calea țării românești est-carpatice spre înveșnicire.

În al doilea rând, distincția dintre Bucovina și restul Moldovei este de dată recentă (din secolul al XVIII-lea), anterior neexistând decât Țara de Sus și Țara de Jos.

Diviziunea cea veche nu a fost pe meridian (pe linia nord-sud) – cum au încercat și au reușit rușii să facă de-a lungul Prutului – ci pe paralelă (pe linia vest-est), după cum era structura țărilor românești tradiționale, aflate între munți și Nistru încă din primul mileniu al erei creștine.

Prin urmare, bucovinenii nu sunt numai moldoveni, dar sunt chiar cei mai vechi și mai neaoși moldoveni, dacă ținem seama de formarea voievodatului Moldovei.
Nevoia de distincție a bucovinenilor vine din cel puțin două motive. Primul este sensul peiorativ pe care-l dau unii, ignoranți sau răuvoitori, numelui de moldovean, iar al doilea este legat de pătrunderea mai timpurie a Bucovinei sub influența civilizației occidentale, în urma anexării ei de către austrieci.

E rău să te stăpânească străinii – cum zicea Eminescu – dar nu este totuna să te stăpânească un imperiu înapoiat sau unul mai avansat.

Când spun „înapoiat” și „avansat” mă gândesc la modelul civilizației de succes care domină (încă) azi în lumeși care nu este cel răsăritean sau bizantin, axat pe lumea rurală, pe lentoare și fatalism, ci cel occidental, urban, concurențial-individualist, bazat pe competiție, pe capital, pe bănci, pe comerț. Bucovina, cu toată drama sfâșierii și deznaționalizării ei parțiale, a ajuns sub înrâurirea Occidentului, deși, la scara istoriei, este greu de spus dacă a fost un noroc sau nu. Oricum, pentru mine bucovinenii rămân neaoși și vrednici moldoveni.

4. Mai există însă în spațiul public și o distincție mult mai gravă, aceea dintre moldoveni și români, pe care mulți dintre noi, în țară, o luăm în derâdere sau o socotim minoră.

Aceasta este însă sistematic cultivată de către unii străini, mai ales în Răsărit, dar și de către unii români din Republica Moldova, moștenitori ai educației (propagandei) sovietice sau cumpărați spre a o răspândi și susține. Românii din țară tratează superficial această deosebire inventată, pentru că orice om știe că toscanii sunt italieni, că saxonii sunt germani, că normanzii sunt francezi, că toate națiunile au ramuri locale și regionale etc.

La fel, moldovenii, muntenii, oltenii, ardelenii, bănățenii sunt români și nu poate să existe nicio contradicție între unii și alții.

Ca urmare, suntem și una și alta, nu doar una sau doar alta! Această dihotomie falsă dintre români și o ramură a românității este însă mai primejdioasă decât se poate crede, pentru că sapă încet și sigur la rădăcinile națiunii noastre.

De când există pe scena internațională Republica Moldova, confuzia se răspândește cu repeziciune și în Occident, pentru că „statalitatea” creează identitate (mai ales acolo unde, precum în Franța, statul se confundă cu națiunea și naționalitatea sau etnia cu cetățenia).

Din moment ce patria lui Eminescu este România („Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/ Țara mea de glorii, țara mea de dor?”), iar Eminescu este poet național și în Republica Moldova, cum să se poată vorbi de moldoveni ca popor deosebit de acela al românilor? Este lipsit deorice logică!

Dar s-au mai văzut lucruri lipsite de logică ridicate la rang de realitate. Firește, datoria oricărui intelectual român este să spulbere confuzia și să evidențieze adevărul.

Și mai acută în acest sens este datoria statului numit România, a țării-mamă, care pare adesea adormită, dar aceasta este o altă chestiune, care nu-și are locul aici. Din pricina despărțirii voite dintre moldoveni și români, unii, înverșunați, ne propun să uităm de vorba „moldoveni” și să folosim numai etnonimul consacrat de români.

Nu cred că asta este soluția. „Moldovenii” și „Moldova” sunt mai mult decât două nume frumoase; ele sunt realități care exprimă esența calității noastre de români. Datoria noastră este, dimpotrivă, să le propagăm cu înțelepciune, astfel încât străinii și detractorii să poată înțelege cât de români sunt moldovenii și cât de mult datorează moldovenilor națiunea noastră românească.

5. Mai spun unii că Moldova și moldovenii s-au mișcat greu în istorie, dovadă că până și descălecatul, adică întemeierea țării, s-a făcut din Ardeal, cumva din afară sau din străinătate. Mai întâi, trebuie precizat că descălecatul nu e totuna cu întemeierea țării. Întemeierea Moldovei s-a făcut – ca și fondarea Țării Românești – pe parcursul câtorva secole (secolele XI-XIV), prin reunirea tuturor țărilor românești de pe cuprinsul dintre Carpați, Nistru, Dunăre, Mare și Ceremuș.

Descălecatul a fost doar un impuls politic (și nu demografic) venit dinspre vestși rezultat din presiunea regalității ungare asupra românilor din Maramureș. Această presiune grea a creat două tabere în rândul nobilimii (cnezimii) românești maramureșene: una colaboraționistă, în frunte cu nobilul Dragoșși alta revoltată, în frunte cu voievodul Bogdan.

Dragoș a ajuns voievod abia în Moldova, cu învoirea regelui Ungariei, iar Bogdan a fost voievod în Maramureș, cu voia adunării cnezilor Țării Maramureșului și apoi în Moldova (Țara de Sus), cu învoirea boierilor Țării Moldovei și împotriva intereselor Ungariei.

Acest impuls politic (Bogdan a venit 100-200 de familii de cnezi maramureșeni) nu a fost însă extern. Pe vremea comunismului stalinist, i s-a spus acad. David Prodan – când preda istoria medie a României la Cluj – că, susținând descălecatul,nu este marxist-leninistfiindcă privilegiază factorul extern în istorie.

Pe vremea aceea, „determinant” trebuia să fie „factorul intern”. David Prodan și-a înfruntat cenzorii, spunându-le că „factorul extern” era inexistent în acest caz, deoarece descălecatul s-a produs pe același fond de civilizație românească.

Cu alte cuvinte, românii (maramureșeni) au trecut la alți români (moldoveni). Evident, consilierii sovietici din Universitate au înghițit în sec, dar au contracarat cu altă aberație: maramureșenii erau valahi, iar moldovenii erau volohi, adică două popoare înrudite, dar distincte.

6. În fine, ultima aberație despre care vreau să vă vorbesc este sărbătorirea în acest an, 2018, peste Prut, a lui Ștefan cel Mare, ca simbol al moldovenismului, menit să contracareze unitatea românească, sărbătorită în România, la Centenar. Nimic mai fals și mai neinspirat! Se vede că sunt slabi consilierii propagatorilor moldovenismului. Ștefan al III-lea cel Mare și-a numit țara sa, căreia noi îi zicem Moldova, „Țara Românească”.

În scrisoarea trimisă Senatului Veneției la 1477, marele domn se plânge că „cealaltă Valahie” (adică Muntenia) nu este statornică în alianța contra turcilor.

Prin urmare, adevărata Valahie (=adevărata Țară Românească) și cea dintâi era pentru domnul de la Suceava Moldova.

Dar Ștefan a fost un unificator al românilor ante litteram: a adus Țara Românească de la sudul munților sub ascultarea sa de mai multe ori (fie și cu sabia), a fost numit „conte” sau guvernator al Transilvaniei, a stăpânit aproape 100 de sate, târguri și cetăți în Transilvania, a creat episcopie (ajunsă apoi mitropolie) românească la câțiva kilometri de Cluj (la Feleacu), apus stema Moldovei peste tot, de pe Târnave până în regiunea Dejului etc.

Recent, un tânăr cercetător de la Cluj a descoperit în Arhivele de Stat din Milano un document tulburător, din 1489, prin care domnul Moldovei Ștefan cel Mare este numit „regele Daciei”.

De altminteri, Dacia figurează în mărturii venețiene pentru circa trei decenii, la finele secolului al XV-lea și la începutul secolului al XVI-lea (sub Ștefan și urmașii săi), ca principal aliat al Occidentului în cruciada antiotomană. Prin urmare, Ștefan cel Mare este restitutor Daciae cu un secol înainte de Mihai Viteazul și chiar de principii din familia Báthory, care visau formal această mărire. Ștefan cel Mare nu este un simbol al moldovenismului, ci al daco-românismului, așa cum s-a manifestat acesta în secolul al XIX-lea drept precursor al României unitare moderne.

Ștefan cel Mare este cel mai important conducător politic și militar pe care l-au avut românii în Evul Mediu, un conducător de talie europeană.

*

Dar Moldova mai are o bogăție uitată de unii, spiritualitatea, cultura românească. Afirm asta bazându-mă pe cel puțin două argumente: primul este dat de personalitățile și operele de excepție ivite din spațiul moldovenesc, iar al doilea este dat de susținerea ideii de român și de România. Ideea de român a fost apărată în Moldova încă din Evul Mediu și a condus pas cu pas la formarea identității românești:

a. În secolul al XIII-lea (1234), românii din sud-vestul viitoarei Moldove refuzau slujba religioasă a catolicilor și se îndreptau, după tradiție, spre propriii episcopi de rit bizantin, rezistând și atrăgându-i și pe alții la modelul lor de viață spirituală.
b. În secolul al XIV-lea (circa 1370-1380), românii din Moldova îi ajutau în rezistența lor pe românii din Transilvania și respingeau prozelitismul catolic, cerând, în locul preoților unguri, preoți vorbitori ai limbii române.
c. În secolul al XV-lea (1477), în Moldova lui Ștefan cel Mare, ca și în Occident, se știa bine că existau două „Valahii”, adică două Țări Românești, în care se vorbea aceeași limbă și se cultiva aceeași credință.
d. În secolul al XVI-lea (1514; 1562), moldovenii se mândreau cu originea lor romană (comună cu a celorlalți români), iar oștenii erau încurajați la luptă de domnul țării prin invocarea acestei obârșii ilustre.

e. În secolul al XVII-lea, marii cronicari moldoveni au scris, pentru prima oară în românește și pentru prima oară pe întreg spațiul românesc (înaintea transilvănenilor și muntenilor), că românii din Moldova, Transilvania și Țara Românească formează un singur popor, de origine romană, că vorbesc o limbă neolatină (înrudită cu italiana, spaniola și cu celelalte limbi romanice), că denumirile regionale de moldoveni, munteni, olteni, ardeleni etc. nu fac decât să întărească unitatea românească și numele general de români (rumâni), identic cu acela de vlahi (valahi, volohi, blaci etc.), dat de străini poporului nostru.
f. La începutul secolului al XVIII-lea, principele savant Dimitrie Cantemir, – primul cărturar român de valoare europeană și cu conștiință clară de român – scriind în latină și alte limbi de circulație și cunoaștere internațională, a făcut cunoscută în mediile intelectuale ale lumii unitatea și romanitatea românilor, latinitatea limbii, specificul moldovenilor și al tuturor românilor.

De la Cantemir pornește și Școala Ardeleană, ca și toată izbucnirea de afirmare culturală națională a românilor din secolul al XVIII-lea, prezentă în toate cele trei țări, de la Blaj la București și de Iași la Râmnic.

g. Toți marii învățați moldoveni din secolul al XIX-lea au susținut unitatea românească, de la Kogălniceanu la Xenopol și Iorga.

Numai știind și pătrunzând toate acestea, se poate înțelege creația lui Nicolae Iorga – calificat de unii drept „istoric naționalist”, deși el a fost unul național și internațional în același timp –, mesajul său peste decenii și secole, intuițiile lui, verbul lui înaripat, atunci când a scris inclusiv despre „neamul românesc din Basarabia”.

Iorga, care știa aproape toate mărturiile de mai sus, a scris cele mai frumoase cuvinte care s-au văzut și auzit vreodată despre România și țările ei de demult:

„În timpurile cele vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească. Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească”.

Și adaugă, lămuritor:

„Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români” .

Numai ignoranții sau/și răuvoitorii se pot mira de aceste afirmații. La fel scrisese pe la 1700 Dimitrie Cantemir, când vorbea despre „toată Țara Românească, care apoi s-au împărțit în Moldova, Muntenească și Ardealul” sau, cu câteva decenii mai înainte, Miron Costin, convins că „numele [nostru] cel drept din moși-strămoși este român, cum își cheamă și acum locuitorii din țările ungurești, și muntenii țara lor și cum scriu și răspund cu graiul: Țara Rumânească”.

Cu alte cuvinte, în scrisul istoric din Moldova, de la 1600 până la 1900, se înregistrează aceeași tradiție și aceeași direcție, a reflectării identității românești. Aici nu este vorba despre naționalism sau despre românism, ci despre realitate, iar această realitate vine de departe, tocmai de la 1200, când și Țara Moldovei era o țară de țări.

Firește, vorbele lui Iorga pot suna, la prima vedere, metaforic, pot părea cu iz romantic stimulat de ideea națională, cum au și fost.

Pot părea așa, fiindcă se află în ele, pe lângă o nețărmurită erudiție, multă simțire, multă osândă și durere, toată obida unui neam obligat să trăiască aproape un mileniu despărțit. Firește, criticii știu că Țara Românească și limba română nu au existat în realitatea palpabilă așa cum le prezintă Nicolae Iorga, și Dimitrie Cantemir, și Miron Costin, dar ei nu pot înțelege că ele au dăinuit în suflete și în inimi și că marii învățați moldoveni despre această dăinuire vorbesc.

Concluzii

După toate acestea, oare nu era în firea lucrurilor ca cea mai impresionantă doină („Balada”) românească s-o compună Ciprian Porumbescu, cea mai frumoasă poezie dedicată României s-o scrie Mihai Eminescu, cea mai emoționantă definiție a patriei române s-o dea Mihail Kogălniceanu, cea mai frumoasă odă închinată limbii noastre s-o alcătuiască Alexe Mateevici? Toți acești mari români au fost moldoveni!

Ei ne-au fost cei mai buni dascăli din lume întru românism și românitate! Oare mai putem avea mirări, nelămuriri și îndoieli în această privință?

Mai mult decât atât, cunoscute fiind aceste antecedente cu rădăcini la începuturile mileniului al doilea, adică acum aproape o mie de ani, nu era oare de așteptat ca cele mai înalte culmi ale culturii românești să fie atinse în Moldova?

Cel mai mare poet român a fost și este Mihai Eminescu, cel mai mare povestitor este Ion Creangă, cel mai mare compozitor este George Enescu, cel mai mare istoric este Nicolae Iorga, cel mai mare autor de romane istorice este Mihail Sadoveanu, cel mai mare sonetist – Mihail Codreanu.

Cea mai mare mișcare literară de modernizare a culturii românești și de sincronizare a sa cu spiritualitatea europeană s-a născut și s-a afirmat la Iași – este vorba de ”Junimea” – și l-a avut în frunte pe un fiu de transilvănean, Ioan Maiorescu. Acesta, stabilit la Craiova, și-a dat băiatul la școlile bune de la Brașov, apoi în Germania etc.

Fiul acesta, întors în patrie, nu s-a dus nici la Sibiu, nici la Craiova, nici la Brașov și nici măcar la București, ci la Iași, acolo unde se edificase prima universitate modernă românească și unde se făurea, la cel mai înalt nivel, cultura modernă românească.

Dacă programul de modernizare al societății românești l-au făcut pașoptiștii, programul de modernizare al culturii românești l-au făcut junimiștii, la Iași, și l-au făcut foarte bine.
De la moldoveni am învățat ce înseamnă sacrificiul pentru țară, de la ei știu de ce țara trebuie să fie mai presus de fire, știu de ce nu mă pot niciodată supăra pe țară, de ce țara trebuie să se cheme România și de ce poporul acesta – oricum s-ar numi – este și rămâne poporul român.

Tot de la ei știu – de la Iorga și Eminescu, de la Miron Costin și Dimitrie Cantemir, de la Mihai Viteazul, întregitorul de la Iași, de la anonimii din 1374, protectorii limbii noastre la curia papală, de la țăranii-oșteni morți la Războieni și la Stănilești, de la boierii apărători ai Tighinei și Bugeacului, de la morții căzuți la Mărășești și de la plugarii și păstorii din toate timpurile – că unirea noastră este prea tânără, că ea abia are o sută de ani încheiațiși că ne mai căznim s-o facem și acum.

Astfel, pomeniții mari bărbați ai Moldovei ne transmit să judecăm drept și să nu ne pripim, să nu plecăm urechea la cârtitorii care îndeamnă la dezbinare. Ce sunt – exclamă ei, cu înțelepciune – o sută de ani de unire (șchioapă și ea!) pe lângă un mileniu de dezunire românească sau de unire prezentă numai în suflete? Ca să judecăm dacă unirea e bună sau rea, trebuie mai întâi s-o trăim măcar tot atât timp cât a durat dezbinarea! Acest mesaj despre țară, despre unitate și despre limbă ni l-au transmis învățații moldoveni.

De aceea, se poate spune că ei au făcut, într-adevăr, cultura românească modernă și ei ne-au învățat ce este România și cum trebuie făurită ea; dar tot ei ne-au arătat, cu modestie, că mesajul lor este numai o descifrare, o decriptare a ceea ce a făcuse veacuri la rând poporul român.
În acest fel, Dumnezeu a răzbunat Moldova cea obidită, cea săracă și asuprită, Moldova cea atacată și jefuită de tătari și de câți alții, Moldova frântă de dușmani, cu gropnițele domnești și cu vechile capitale furate de austrieci, Moldova cea cu Tighina și Căpriana, cu Hotinul și cu Marea cea Mare înstrăinate, Moldova ceea mereu micșorată, dar niciodată îngenuncheată.

Este acea Moldovă în care până și baciul din Miorița se resemnase cu moartea! Dar este vorba numai o moarte simbolică, a trupului, fiindcă spiritul Moldovei rămâne mereu viu și puternic: sacrificiul Moldovei și al moldovenilor a născut România și pe români.

Iar dacă cele mai frumoase, mai mari și mai impresionante valori culturale românești sunt făurite de moldoveni, atunci eu, român fiind, cum să nu mă simt moldovean? Cum să nu laud Suceava și Orheiul, Academia Mihăileană, actul de la 5 ianuarie 1859 sau înființarea Universității la 1860, „Luceafărul” scris la 1883 sau „Rapsodia română” a lui Enescu?

Cum să nu mă las „cuprins de acel farmec sfânt” și să mă pătrund de razele lunii „sara pe deal”?
Moldova este parte integrantă a edificiului național românesc, dar, mai presus de toate, este făuritoarea, păstrătoarea și întăritoarea culturii românești și al celui mai valoros tezaur al ei – limba noastră comună, limba română.

Cel mai înalt imn închinat limbii noastre s-a întruchipat prin creația lui Mihai Eminescu, moldoveanul, românul, universalul, acela care a ieșit din toate tiparele și ne-a împins pe toți în nemurire.

Când am citit prima oară „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie…”, am înțeles de ce Mihai Eminescu este mai întâi român – cel mai vrednic dintre români – și de ce abia apoi este moldovean și universal.

După ce am învățat temeinic, pas cu pas, ceea ce au făcut moldovenii pentru români și România, am înțeles de ce mă simt moldovean, așa cum ar trebui să fie și să se simtă toți românii. Moldovenii ne-au dat cea mai profundă lecție de românism !

 

Acad. Ioan Aurel Pop – http://basarabialiterara.com.md/?p=31542

 

 

 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/05/ziua-de-5-mai-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/05/o-istorie-a-zilei-de-5-mai-video-3/

05/05/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: