CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

La Alba Iulia în 1918 s-a încheiat un mileniu de excludere a românilor de la decizia politică luată de străini în propria lor ţară (I)

 

Un document din 1630, din Arhivele Clujene, spune că nobilul ungur Kekedi Zsigmond l-a legat de roata carului pe iobagul Toma Cocora din Valea Largă (comitatul Turda) şi atât de tare l-a bătut, încât bietul ţăran avea corpul „negru ca pământul” şi din această cauză a şi murit. 

Unsprezece secole la rând, poporul român din Transilvania a fost exclus de la decizia politică a ţării sale, prin alianţe străine şi legi nedrepte, dar şi prin fărădelegi adesea pline de cruzime pentru acest popor.

Totul se decidea politic fără reprezentanţi ai celei mai numeroase populaţii, care de fapt dădea caracterul majoritar etnic al acestei ţări.

În jurul anului 904, ducele sau voievodul român din Transilvania, pe nume Gelu, este înfrânt de triburile ungare care au invadat în Câmpia Panonică şi ţara este dominată apoi de căpeteniile acestor triburi care au condus pe ostaşii săi în secolul X la peste 30 de incursiuni de jaf înspre vest, până în Asturia (Spania) şi Sicilia, terorizând o întreagă Europă.

Decizia lui Gelu Românul de a-şi apăra patria este simbolică pentru stăpânirea statală de către români a ţării lor, Transilvania.

În anul 1000 se formează regatul ungar sub Regele Ştefan cel Sfânt, care înlătură pe căpeteniile de triburi de la puterea lor discreţionară şi-i creştinează pe unguri, aducând la curtea sa numeroşi baroni şi clerici germani pentru a organiza politic şi religios ţara, Ungaria devenind un regat apostolic, sub autoritatea papei de la Roma (o perioadă cu sediul la Avignon, în secolul al XIV-lea).

Astfel, românii erau din start doar toleraţi, fiind consideraţi schismatici, pentru că erau ortodocşi şi astfel nu erau cooptaţi, ca români, la conducerea politicii interne şi externe a regatului ungar, regat care ocupase şi Transilvania.

Aşadar, românii nu au avut încă din Evul Mediu timpuriu nici privilegii pentru întreaga lor comunitate, precum secuii şi saşii, şi nici o reprezentare a lor în conducerea regatului ungar, respectiv la conducerea voievodatului, mai târziu a Principatului Transilvaniei.

Secuii aveau un comite al secuilor şi saşii un comite al saşilor, puşi sub directa subordonare a regelui. Chiar şi cumanii, aşezaţi în centrul Ungariei, aveau la curte un jude al cumanilor.

Românii, cel mai numeros popor din Transilvania, apar relativ târziu în documentele de epocă tocmai datorită acestui păienjeniş de documente ce reflectă organizarea şi administrarea mai ales a instituţiilor ecleziastice, ale bisericii romane apostolice, biserică ce intră treptat în conflict cu păgânii, ereticii şi schismaticii (românii intrau în această ultimă categorie).

Mănăstirile, capitlurile, episcopiile şi arhiepiscopiile bisericii oficiale catolice erau cei mai mari latifundiari ai regatului şi papa îşi trimitea slujbaşii săi la strângerea dijmelor în regatele apostolice: Franţa, Anglia, Spania, Ungaria, Transilvania ş.a.

În nici un document din această perioadă românii nu figurează colonizaţi sau oaspeţi (hospites), precum figurează secuii, saşii, ungurii, cavalerii teutoni ş.a., mai mult chiar, românii apar în calitate de victime ale colonizărilor sau daniilor regale, smulgându-li-se proprietăţi pentru a fi date noilor veniţi (A se vedea în acest sens cartea, cu un titlu foarte inspirat: Din mâinile valahilor schismatici, apărută sub semnătura acad. Ioan Aurel Pop).

Excluderea românilor de la decizia politică a ţării lor continuă secol după secol. În anul 1291, la Dieta Transilvaniei sunt chemaţi nobilii, secuii, saşii şi românii.

S-ar părea, la prima vedere, că documentul este o atestare a faptului că românii erau încă/deja parte a puterii în epocă, dar după cazul discutat în acest for nobiliar – şi anume dreptul de proprietate al unui nobil pe nume Ugrinus asupra unei moşii din zona Făgăraşului, zonă numită atunci şi terra blachorum (ţara românilor) – deducem că nenobilii chemaţi la Dietă (românii) erau chemaţi doar în calitate de martori şi nu de decidenţi.

Nici o participare a românilor, ca stare distinctă, cu putere de decizie politică, nu este pomenită de documente privind istoria Dietei Transilvaniei.

Nu intră în calcul aşa-numita Dietă românească a Transilvaniei de la Sibiu, din 1863-1864, deoarece toate deciziile luate atunci au fost anulate prin Dieta din 1865, iar participarea românilor în Parlamentul ungar după 1867 este nereprezentativă după numărul populaţiei româneşti din Transilvania, datorită celebrei legi electorale ungare, anume croite pentru a împiedica pe români să acceadă democratic la decizia politică a statului.

90 la sută din alegătorii români au fost excluşi de la dreptul de vot prin această lege – o spun chiar memorandiştii la 1892.

Acesta era statutul unui numeros popor care trăia paşnic în văile cele însorite, în câmpiile cu grâne aurii, pe dealurile cu pajişti şi vii şi în munţii cei aspri ai Transilvaniei în cele unsprezece secole de asuprire, dar şi de statornicie şi de neclintită păstrare a identităţii naţionale româneşti, de croire a unei civilizaţii şi identităţi proprii inconfundabile.

Cum au fost asupriţi românii? Nobilii au avut dreptul paloşului, de a executa pe şerb la liberul său arbitru. Numeroase spânzurători sunt atestate în satele din Transilvania, în tot Evul Mediu. În veacul al XV-lea are loc acel celebru pact numit Unio Trium Nationum, făcut de nobilimea maghiară, de patriciatul săsesc şi de fruntaşii secuilor împotriva românilor, la 1437.

Un anume jurist Stephanus Werböczy întocmeşte, după răscoala lui Gheorghe Doja (Dozsa), în secolul al XVI-lea, celebrul cod juridic civil şi penal al regatului Ungariei, cunoscut sub denumirea de Tripartitum (era format din trei părţi, de aici denumirea), prin care românii sunt excluşi complet – de astă dată de jure – de la viaţa politică a Transilvaniei.

O lumină s-a ivit meteoric la începutul secolului al XVII-lea pentru românii transilvăneni: apariţia lui Mihai Viteazul la cârma Transilvaniei, dar marele domn unificator menţine cele trei stări de la conducerea Dietei şi din marile oraşe, inclusiv Clujul, şi nu mai are timp pentru a schimba din temelii ordinea medievală stabilită în principat, deşi s-a gândit – dacă ar fi să-i dăm crezare cronicarului István Szamosközy (Zamosius) – să-i lichideze pe toţi nobilii maghiari transilvăneni.

La mijlocul aceluiaşi secol XVII se tipăresc codurile de legi Approbatae Constitutiones, în 1653, unde în titlul al VIII-lea se statuează explicit că „neamul valahilor nu a fost socotit în această ţară, nici între stări, şi nici între religii…”.

Şerbia pentru români ia forme din ce în ce mai crunte. Un document din 1630, din Arhivele Clujene, spune, de exemplu, că nobilul Kekedi Zsigmond l-a legat de roata carului pe iobagul Toma Cocora din Valea Largă (comitatul Turda, azi jud. Mureş) şi atât de tare l-a bătut încât bietul ţăran avea corpul „negru ca pământul” şi din această cauză a şi murit.

La sfârşitul secolului al XVII-lea, Imperiul Austriac preia stăpânirea Transilvaniei şi – printr-o diplomă – împăratul Leopold menţine stările medievale ale principatului şi românii sunt în continuare excluşi de la decizia politică a ţării lor, acum sub patronajul imperiului habsburgic.

Această stare este zguduită pentru o clipă, la 1784, de Horia şi de răsculaţii lui, priviţi cu simpatie de o Europă uimită, care justifica lupta lor şi adora Libertatea. Această luptă pentru libertate se întâmpla înaintea Revoluţiei Franceze de la 1789. Şi Horia şi oamenii lui cer ca „nobilime să nu mai fie”.

A curs atunci mult sânge pentru Libertate, şi românii nu au uitat aceste jertfe. Tot în secolul al XVIII-lea, românii mai încearcă o dată dobândirea dreptului de a accede la decizia politică a ţării lor, de astă dată paşnic, petiţional, la 1791, prin cunoscutul Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae, suplică/plângere înaintată Împăratului Leopold al II-lea de liderii intelectuali ai naţiunii române din Transilvania: Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheşi, Ioan Budai Deleanu, Ioan Para etc., în numele întregii naţiunii române (Clerus, Nobilitas, Civicusque Status Universae Nationis in Transilvania Valachicae).

Apar, aşadar, liderii, intelectualii valoroşi ai naţiunii române, care nu mai sunt dispuşi să tolereze o stare politică stabilită de secolele întunecate. Ei cer ca românii să intre ca naţiune de drept în viaţa politică a ţării lor, iar „numirile odioase şi pline de ocară: toleraţi, admişi, nesocotiţi între stări (…) întipărite fără drept şi fără lege (pe fruntea naţiunii române), acum să fie cu totul îndepărtate, revocate şi desfiinţate”, iar „la alegerea slujbaşilor şi deputaţilor în Dietă… să se procedeze în chip just, în număr proporţional cu această naţiune” (D. Prodan). Revendicările erau clare.

A fost însă nevoie, nu de alte petiţii, ci de Revoluţia Română de la 1848-1849, de ridicarea românilor pentru Libertate, pentru că revoluţia ungară avea planuri şi mai diabolice prin ramura ei reacţionară: să dea drepturi sociale românilor cu condiţia ca ei să renunţe la etnia lor.

Mai mult chiar, a reînălţat pentru acest scop numeroase spânzurători, întocmai ca în Transilvania medievală, spre uimirea poporului român şi a lumii civilizate.

Au fost numeroase jertfe din partea românilor (inclusiv numeroşi bătrâni, femei, copii nevinovaţi) pentru a opri acest plan diabolic.

Mai mult, din cauza acestui terorism maghiar(sintagmă des folosită în epocă de români şi de saşi) au căzut şi jertfe nevinovate şi din partea maghiarilor, pentru că moţii au aplicat, în câteva localităţi, din păcate, legea talionului, deoarece atrocităţile gardiştilor maghiari/secui au fost insuportabil de monstruoase.

Bariţiu a condamnat aplicarea de către români a legii talionului, dar a avertizat că nu trebuie să înfrunţi un leu crezând că-i adormit.

(Va urma)

 

 

Vasile LECHINŢAN

http://informatiahr.ro/1-100-de-ani-de-excludere-a-romanilor-de-la-decizia-politica-a-tarii-lor-se-incheie-la-alba-iulia-in-1918-i/

22/11/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Glonțul care a trecut pe lângă tâmpla ucrainenilor și românilor în urmă cu patru ani

Foto: jurnalistul Petru Bogatu

 

 Privește înapoi cu mânie

În ziua de 2 mai 2014, la Odessa, s-au produs niște evenimente cutremurătoare, care în niciun caz nu trebuie astăzi trecute cu vederea.

Mai cu seamă că întâmplările covârșitoare de acum patru ani au fost ca un glonț care a trecut pe lângă tâmplă.

Și ucrainenilor, și românilor, scrie Petru Bogatu în www.ziarulnational.md, preluat de Romanian Global News.

 

Încăierarea din Piața Elenă

Pe malul mării o seară blândă și străvezie îți fura ochii. Acest peisaj feeric contrasta însă cu stările de spirit din oraș. Străzile și bulevardele lui păreau cuprinse de o vagă neliniște. Piața Elenă din Odessa era împânzită de corturile partizanilor mișcării filoruse „Antimaidan” care se solidarizau deschis cu separatiștii din Donbass și salutau anexarea Crimeii.

Peste tot se vedeau niște scaune și mese din plastic. Activiștii „Antimaidan”-ului abordau trecătorii, îndemnându-i să semneze pentru federalizarea Ucrainei.

După cum au arătat cercetările ulterioare, printre activiștii antiucraineni erau o sumedenie de provocatori ai serviciilor speciale ruse. Presa a scris că din nucleul dur al „Antimaidan”-ului făceau parte și o mulțime de emisari ai regimului separatist de la Tiraspol.

Totuși, chiar și în momentul în care un șuvoi de oameni se arătase la orizont, parcă nimic nu prevestea vărsarea de sânge.

Mulțimile care coborau spre Piața Elenă erau formate din două galerii de suporteri. Tocmai se încheiase meciul de fotbal dintre echipele „Cernomoreț” (Odessa) și „Metallist” (Harkov).

Oricât ar fi părut de straniu, dar cele două grupuri de microbiști care pe stadion, de regulă, se bălăcăreau reciproc, de data aceasta scandau la unison „Slavă Ucrainei” și „Jos Putin!”. Fanii ambelor cluburi au dat uitării rivalitățile sportive de odinioară și s-au solidarizat pe o platformă politică proucraineană și împotriva invaziei ruse.

Coloanele de suporteri intrate deja în piață păreau intangibile. L-a un moment dat s-au auzit niște reproșuri aruncate de activiștii „Antimaidan”-ului. Replicile fanilor nu s-au lăsat așteptate. Aceasta a fost scânteia care a declanșat violențele.

Șicanele reciproce au degenerat cât ai zice pește în încăierări corp la corp. Suporterilor li s-au alăturat mai multe persoane din stradă.

Corturile manifestanților pro-ruși erau distruse sau incendiate. Treptat, militanții „Antimaidan”-ului au început să cedeze și să se retragă înspre Casa Sindicatelor din apropiere, unde se afla cartierul lor general. Mai mulți dintre ei au reușit să intre în clădire și să se baricadeze înăuntru. Ceilalți s-au împrăștiat care încotro.

Cum a izbucnit focul nu se știe nici la ora actuală. Ancheta nu a izbutit să elucideze acest amănunt. Oricum, în scurt timp, flăcările au cuprins toate etajele Casei Sindicatelor. Zeci de persoane au ars de vii, alte câteva sute au ajuns la spital cu arsuri și intoxicație cu fum.

 

 

Ucraina hartă

harta: http://www.businessinsider.com/map-ukraine-threats-from-russia-2014-5

Se netezea drumul pentru Novorussia (Noua Rusie)

 

Un lucru este cert, totuși. Încăierarea din Piața Elenă a fost o emanație a războiul hibrid rusesc care urmărea preluarea puterii la Odessa de către elementele filoruse.

Incendiul, s-o spunem pe șleau, a decapitat „Antimaidan”-ul care punea la cale o lovitură de stat în sudul țării.

În urma acestei răsturnări, regiunea Odessa, împreună cu sudul Basarabiei, trebuia să se desprindă de Ucraina și să se alăture celor două republici autoproclamate din Donețk și Lugansk.

Și cum concomitent se pregătea și o lovitură de stat la Harkov, succesul acestei conjurații ruse ar fi dus la constituirea statului marionetă Novorussia (Noua Rusie) despre care președintele rus Vladimir Putin a vorbit deschis în luna aprilie a aceluiași an.

Astfel, Rusia ar fi ajuns la gurile Dunării și ar fi ocupat sudul Basarabiei până la hotarul cu Republica Moldova.

Incidentele din ziua de 2 mai 2014 au dat peste cap însă planurile separatiștilor filoruși. Putiniștii din Odessa fuseseră demoralizați, iar stratagema numită „Novorussia” a fost abandonată de Kremlin.

Cel puțin pentru moment.

 

Poligonul găgăuz

De ce revin asupra acestui plan diabolic care, din fericire, a dat chix? Din două motive.

Mai întâi, pentru că cine uită istoria riscă s-o repete. Mai apoi, pentru că subsemnatul, în aprilie 2014, cu doar două săptămâni înainte de conflictul sângeros de la Odessa, avertizam la Radio Vocea Basarabiei că se pregătește un nou atac asupra Ucrainei în care sunt implicate elementele separatiste din Tiraspol și Comrat.

Arătam la mijlocul lui aprilie 2014 (vedeți aici https://noi.md/md/news_id/39687 ) că Moscova folosește autonomia Găgăuză drept poligon pentru exersarea unei noi invazii împotriva Ucrainei. Se aștepta doar momentul potrivit pentru a băga la înaintare Comratul.

Când linia frontului s-ar fi apropiat de frontierele Republicii Moldova, poligonul ar fi fost lesne transformat de ruşi în câmp de luptă.

Tot atunci atrăgeam atenția asupra faptului că alipirea Crimeii şi destabilizarea Ucrainei au început în urma referendumului clandestin din autonomia găgăuză de la începutul anului 2014. Nu-i deloc o simplă coincidenţă la mijloc.

La Comrat, ruşii au experimentat ocuparea unui teritoriu fără introducerea masivă a trupelor regulate. În ciuda invalidării referendumului, ei au instrumentat cu succes o diversiune separatistă cu un potenţial distructiv enorm.

Dacă reușea această conspirație, Novorussia, extinsă până-n sudul Basarabiei, ar fi înglobat și întreaga autonomie găgăuză. Republica Moldova, ca și Ucraina, ar fi avut un Donbass propriu. Este de prisos de spus că acest scenariu sumbru ar fi provocat o reacție în lanț în nord, unde coada de topor a Moscovei, Renato Usatîi, ar fi tulburat apele la Bălți pentru a separa întreaga câmpie a Sorocii de Chișinău.

Mersul pe sârmă

Patru ani s-au scurs de la dejucarea conjurației ruse de la Odessa. Proiectul „Novorussia” a eșuat și deocamdată nu ne amenință granițele.

Însă Republica Moldova rămâne la fel de vulnerabilă în 2018 ca în 2014. Deși în ultimele luni justiția și SIS au destructurat mai multe rețele de spionaj ale Rusiei, lucrătura serviciilor secrete ale fostei metropole în zonele de nord și sud nu încetează.

Diferendul transnistrean și fronda voalat separatistă, întreținută din umbră de Rusia în Găgăuzia, constituie o amenințare continuă pentru Chișinău. Și cum niciuna din aceste probleme nu poate fi rezolvată în mod echitabil și în timp util, stabilitatea Republicii Moldova este un fel de mers pe sârmă.

În aceste împrejurări, oricine va deține puterea politică la Chișinău, va trebui să dovedească dexteritate, inteligență și stăpânire de sine. Orice pas greșit poate fi fatal.

Nu există soluții ușoare, rapide sau simple nici la Nistru, nici în sudul Republicii Moldova. Tentația de a ceda sub presiunile externe și a face niște compromisuri inadmisibile pentru liniștea unor sfătuitori internaționali obscuri sunt extrem de riscante și pot rupe echilibrul geopolitic din zonă.

Din acest punct de vedere, sprijinul occidental este de neprețuit. Fără umbrela lui, Republica Moldova e ca o grădină descoperită în bătaia grindinei.

Atâta doar că partenerii occidentali trebuie să conștientizeze că la Chișinău nu este și deocamdată nu poate fi o democrație ca în Spania sau ca în Franța.

Aici în cursa electorală, în afară de concurenții legali înregistrați, mai există un „partid invizibil”. Partidul serviciilor secrete ruse.

De altfel, și SUA sau Germania au avut ocazia să urmărească acasă agenții trimiși de GRU pentru a deturna campania electorală.

Numai că acolo rușii au făcut doar niște gesturi obscene pe internet. Atâta au putut.

În Republica Moldova intrusul „partid invizibil” te omoară dacă îl lași să trăiască.

05/05/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: