CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Promovarea unei limbi „moldoveneşti” deosebite de limba română, este un delict de genocid etnico-cultural chiar dacă nu implică eliminarea fizică a vorbitorilor, ci numai anularea identităţii şi memoriei lor istorice

 În  perioada sovietică a existat o politică de stat care a dus la apariţia  unui „Homo Moldovanus”, un individ crescut şi dezvoltat sub supravegherea lui „Homo Sovieticus”, care-i controla cu rigurozitate fiecare pas.

„Moldovenismul” sovietic a fost religia „oficială” a lui „Homo Moldovanus”. Aceasta a fost o politică de stat în RASSM, RSSM şi URSS, care a avut ca idee fixă cultivarea unei diferențe politice, etnice, istorice, culturale şi lingvistice între populaţia românească a RSS Moldovenească şi cea din restul României, o politică promovată constant în acest spaţiu din 1924 până în 1989. 

Iată de ce MAFIA cominternistă activă şi acum în R.Moldova, reprezentată de Partidul Democrat, Partidul Comunist, Partidul Socialist şi o mulţime de organizaţii mai mult sau mai puţin obscure, stipendiate de Moscova, au nevoie să susţină prin toate mijloacele  „limba moldovenească” şi „poporul moldovenesc”, dacă vor să perpetueze scindarea  propriului  popor pe teritoriul R. Moldova şi obedienţa faţă de Rusia.  

  

 Iată în cele ce urmează câteva din  argumentele marelui lingvist basarabean Eugen Coşeriu care susţin de ce limba română trebuie să-şi reia locul ei sfânt în Constituţia R. Moldova.

Să-l citim şi recitim mereu pe Eugeniu Coşeriu (27 iulie 1921 – 7 septembrie 2002), înţeleptul basarabean de la Mihăileni, ajuns unul dintre cei mai de seamă lingvişti ai lumii, a cărui învăţătura  nu este doar pentru combaterea rătăcirilor  moldoveniste, dar şi pentru cultura generală a tuturor.

 

 

AŞA-ZISA „LIMBĂ MOLDOVENEASCĂ”

– fragment din comunicarea prezentată de Eugeniu Coşeriu la Congresul al V-lea al Filologilor Români, Iaşi – Chişinău, 6-9 iunie 1994

” O limbă moldovenească diferită de limba română, sau chiar şi numai de dialectul dacoromân, pur şi simplu nu există; e o himeră creată de o anumită politică etnico-culturală străină, fără nicio bază reală.

6.1. Din punct de vedere genealogic, limba vorbită de populaţia băştinaşă şi majoritară dintre Prut şi Nistru – şi, în parte, şi dincolo de Nistru – ţine de dialectul dacoromân. Tot ceea ce e caracteristic pentru dacoromână şi desparte acest dialect de celelalte dialecte româneşti e caracteristic şi pentru graiul românesc din Basarabia şi din Transnistria.

Ba mai mult: acest grai nu constituie nici măcar un grai autonom, cu trăsături specifice, în cadrul dacoromânei, cum ar fi, de exemplu, graiul bănăţean sau cel maramureşean.

6.1.1. Din punct de vedere tipologic, graiul „basarabean” ţine de tipul lingvistic romanic în realizarea românească a acestuia (adică cu aceleaşi preferinţe în cadrul acestui tip) şi de subtipul dacoromân, cu aceeaşi hipertrofie a determinării şi cu aceleaşi „tendinţe”: multe forme „înaintate” în acest sens (ca uniia, alţiia, aicea, atuncea, sau chiar aşă-ia, atîta-ia, acolo-ia, aista-ia) sînt caracteristice şi pentru graiul popular şi regional din Basarabia.

6.1.2. Şi din punct de vedere „areal”, graiul basarabean e cuprins în aria dacoromână, prezentînd aceleaşi trăsături caracteristice, inclusiv influenţa maghiară şi constituirea limbii comune (la a cărei dezvoltare şi fixare au contribuit, încă sub regimul ţarist, şi o seamă de scriitori şi învăţaţi din Basarabia), şi, în pofida influenţelor străine, n-a fost atras în altă arie ori subarie lingvistică. Rusificarea sistematică (mult mai intensă sub comunism decît sub ţarism) a eşuat, în fond, în ceea ce priveşte limba ca atare.

A implicat numai adoptarea limbii ruse pe lîngă limba română sau, cel mult, pierderea limbii române şi înlocuirea ei cu limba rusă la o seamă de vorbitori: a fost deci o rusificare a multor vorbitori (mai ales dintre cei mai mult sau mai puţin culţi), nu propriu-zis o rusificare a limbii, care, în vorbirea populară, şi-a păstrat intacte structurile şi procedeele esenţiale.

Rusismele de semantică şi sintaxă (calcurile lingvistice), frecvente în vorbirea vorbitorilor bilingvi (care, din lipsă de educaţie lingvistică românească, nu cunosc în aceeaşi măsură şi cu suficientă diferenţiere ambele limbi), sînt totuşi şi pînă astăzi numai fapte de interferenţă, lipsite de orice regularitate; şi, din perspectiva limbii române, sînt numai greşeli de limbă – greşeli pe care vorbitorii monolingvi sau practic monolingvi (în particular, ţăranii) nu le comit, şi intelectualii scrupuloşi în întrebuinţarea limbii le evită –, nu reguli şi norme noi integrate în sistemul lingvistic.

În fonetică, pronunţarea velară a lui l, care se observă la unii vorbitori culţi, nu are valoare fonologică şi nu e populară; iar palatalizările tipic ruseşti nici nu se constată în vorbirea autohtonilor. Şi rusismele de vocabular, oricît de numeroase ar fi, ţin de vastul domeniu al nomenclaturilor „tehnice”, nu de lexicul structurat, şi n-au pătruns în vocabularul de bază.

Într-un cuvînt, în graiul basarabean autentic, nu se constată nici un fapt comparabil, de exemplu, cu adoptarea aspectului verbal de tip slav în istroromână, cu fonemele δ, γ, θ din aromână ori cu împrumuturile lexicale relativ recente care au pătruns în lexicul structurat şi în vocabularul de bază al dialectelor sud-dunărene.

6.1.3. Susţinătorii existenţei unei limbi „moldoveneşti”, confundînd criteriul genealogic cu criteriul „areal” şi istoria lingvistică cu istoria politică, cred (sau, cel puţin, afirmă) că, independent de importanţa influenţei ruseşti „interne”, limba moldovenească s-ar fi despărţit de limba română şi ar fi devenit o limbă autonomă printr-un proces de diferenţiere – de divergenţă pozitivă şi negativă –, datorită unei împrejurări istorice externe, anume anexării Basarabiei la imperiul rus, în 1812.

Cu alte cuvinte, graiul moldovenesc din Basarabia şi graiul, tot moldovenesc, de la vest de Prut, separate politiceşte, s-ar fi dezvoltat în direcţii diferite (unul rămînînd moldovenesc şi celălalt devenind român), astfel încît frontiera Prutului ar fi devenit cu timpul şi o frontieră lingvistică, încă din epoca ţaristă.

E o teză lipsită de orice temei, fiindcă:

a) din punct de vedere lingvistic, graiul basarabean nu s-a despărţit niciodată (şi nici pînă acum) de limba vorbită în dreapta Prutului;
b) acest grai nu ţine numai de graiul „moldovenesc”;
c) linia Prutului nu reprezintă o frontieră lingvistică (nu există nici un fenomen important de divergenţă şi convergenţă care să separe graiul basarabean de dacoromâna din dreapta Prutului);
d) graiurile din dreapta şi din stînga Prutului, româneşti dintotdeauna, se considerau şi explicit româneşti cu mult înainte de anexarea Basarabiei de către ruşi.

În realitate, din punct de vedere strict genealogic, graiul basarabean nu reprezintă la nici un nivel o unitate lingvistică autonomă. Nu constituie o limbă, alta decît limba română, nici dialect al limbii române la nivelul celor patru dialecte istorice, nici grai autonom în cadrul dialectului dacoromân, ba chiar nici subgrai autonom în cadrul graiului dacoromân moldovenesc: e numai secţiunea din stînga Prutului a aceluiaşi sistem de graiuri şi subgraiuri pe care-l constatăm în dreapta Prutului.

Cum se poate convinge oricine, consultînd hărţile din Atlasul lingvistic român (care cuprinde şi Basarabia întreagă şi cîteva puncte din Transnistria) şi comparîndu-le cu hărţile din Atlasul lingvistic moldovenesc, graiul din nordul şi din centrul Basarabiei ţine de graiul moldovenesc propriu-zis, care, precum se ştie, se întinde şi în nordul Transilvaniei (şi, în nord, numeroase izoglose unesc graiul basarabean cu toate graiurile din nordul spaţiului lingvistic românesc, pînă în Maramureş), iar graiul din sud ţine de graiul muntean, ca şi graiul din sudul Moldovei dintre Prut şi Carpaţi (singura deosebire e că în Basarabia limitele între graiul moldovenesc şi cel muntean se prezintă ceva mai la sud decît în dreapta Prutului).

Nici o izoglosă esenţială nu corespunde liniei Prutului: nici una nu merge de la nord la sud; toate merg de la vest la est, tăind linia Prutului de-a curmezişul.
Am examinat în această privinţă hărţile sintetice din ALRM. Şi rezultatul e următorul: în toate cazurile în care Basarabia constituie o zonă lingvistică continuă (sau practic continuă), această zonă întrece cu mult graniţele Basarabiei, cuprinzînd o mare parte din teritoriul lingvistic românesc; şi, de multe ori, formele respective coincid cu cele din limba comună şi literară.

De cele mai multe ori însă, Basarabia nu constituie o singură zonă continuă, ci cel puţin două zone, cu forme care se prezintă şi în dreapta Prutului, nefiind deci specifice Basarabiei în aceste zone. Şi, în anumite cazuri, formele din sud (munteneşti!) se prezintă pînă şi dincolo de Nistru (unde corespund, probabil, unei colonizări din sud ori teritoriului episcopiei Proilavei). Formele în acelaşi timp generale (cuprinzînd toată Basarabia) şi specifice (cu limita la Prut) se constată extrem de rar, şi numai în vocabular.

Numai aproape specific şi aproape general e pleşcat „chel” (care apare şi în Bucovina şi pentru care, în sud, apare şi chel); generale, dar nu cu totul specifice, sînt lănţuh – lănţug „lanţ” (înregistrat şi în Bucovina de Nord) şi baistruc „copil din flori” (înregistrat şi în Bucovina şi într-un punct din Moldova din dreapta Prutului); specifice, dar nu absolut generale, sînt grieri „creieri” şi cleioancă „muşama”; cu totul specifice şi generale (cel puţin după acest atlas) sînt numai sobor „catedrală” şi sărnice „chibrituri”.

Şi chiar dacă toate aceste forme şi alte cîteva ar fi generale şi totodată specifice, asemenea elemente n-ar putea asigura autonomia graiului basarabean. Cu cîteva cleioance, cu câteva sărnice şi cu cîţiva baistruci nu se face o limbă!

Graiurile din stînga şi din dreapta Prutului n-au evoluat deci în direcţii diferite „încă din epoca ţaristă”, dat fiind că şi pe la 1940 erau, în fond, identice. Prin urmare, teza existenţei unei limbi moldoveneşti diferite de limba română este, atunci cînd e de bună-credinţă, o iluzie şi o greşeală, cel puţin extrem de naivă; iar cînd e de rea-credinţă, e o fraudă ştiinţifică.

6.1.4. Dar să admitem că nu e vorba de graiurile populare, ci de limba „cultă” – de limba comună (supradialectală) şi literară –, ştiind că nu e just să se compare la acelaşi nivel limba cultă din dreapta Prutului cu graiurile populare din Basarabia, deşi existenţa unei limbi moldoveneşti autonome se afirmă tocmai cu privire la aceste graiuri şi deşi genealogia limbilor şi dialectelor nu se stabileşte pe baza formelor lor culte, comune sau literare, care sînt un produs ulterior al unităţilor genealogice. În acest sens, e cel puţin ciudat că stagnarea şi împilarea limbii române („moldoveneşti”) în Basarabia în timpul regimului ţarist şi dezvoltarea liberă şi organică a aceleiaşi limbi în dreapta Prutului se prezintă ca argumente pentru a susţine că ar fi devenit două limbi diferite. Dar aceste argumente implică cel puţin faptul că o limbă „cultă” (comună şi literară) exista deja în Basarabia la data anexării acestei părţi a Moldovei la imperiul rus.

Într-adevăr, această limbă exista. Era limba care s-a mai predat în unele şcoli pînă ce a fost strict interzisă (pe la 1870) şi cea a actelor publice, cîte s-au mai scris în limba română în primii ani ai ocupaţiei ruseşti; şi era limba care s-a citit în slujba religioasă pînă cînd – tot pe la 1870 – cărţile româneşti („moldoveneşti”) au fost scoase din biserici şi arse, din ordinul arhiepiscopului rus Pavel. Această limbă era limba română cultă, în acea variantă a ei care se folosea în Moldova, variantă care prezenta, fără îndoială, unele trăsături regionale „moldoveneşti”, dar prezenta în primul rînd toate trăsăturile devenite pînă atunci româneşti generale la acest nivel: trăsături proprii tradiţiei culte moldoveneşti, dar mai ales trăsături la origine „munteneşti”, corespunzătoare tradiţiei coresiene, consacrate de Biblia moldo-munteană de la Bucureşti (1688), şi de mult generalizate în limba română scrisă.

Şi această limbă se putea considera şi „moldovenească”, dat fiind că se folosea în Moldova, dar se considera în primul rînd românească, adică destinată tuturor românilor (pe atunci nimeni nu se gîndea că „moldovenesc” s-ar putea afla în opoziţie cu „românesc”). Deci nu a „devenit” limbă română de abia după 1812, printr-o ulterioară influenţă muntenească şi prin adoptarea de neologisme latine şi occidentale: deja aşa-zisa Cazanie a lui Varlaam (1643!), prima carte tipărită în Moldova, se intitulează Carte românească de învăţătură şi se adresează întregii „seminţii româneşti”; şi numai cu cîteva decenii mai tîrziu, Dosoftei numeşte limba în care scrie exclusiv „limbă rumânească”.

Să admitem, provizoriu, şi că limba cultă ar fi rămas în Basarabia la stadiul de dezvoltare la care ajunsese în 1812. Chiar şi în acest caz, a susţine că, din acest motiv, ar fi devenit, împreună cu graiurile populare care-i corespund, altceva decît ceea ce era, adică nu o formă sau o variantă a limbii române literare, ci o nouă limbă romanică, în rînd cu italiana, spaniola etc. (ba chiar şi cu… româna!), şi că deci graiurile identice din stînga şi din dreapta Prutului ar ţine de două limbi romanice diferite, nu e numai absurd, ci e de-a dreptul ridicol. Şi frauda rămîne fraudă; numai că devine încă mai gravă.

Dar, în realitate, stagnarea limbii culte în Basarabia nici n-a fost totală; şi a fost mai mult cantitativă – privind numărul vorbitorilor care o cunoşteau şi o cultivau – decît „calitativă” ori structurală. Cărţile româneşti tipărite în dreapta Prutului au mai circulat mult timp în Basarabia: la început liber şi apoi, mai mult sau mai puţin, clandestin; cărţi în limba română s-au tipărit pînă destul de tîrziu şi la Chişinău, mai ales – dar nu exclusiv! – pentru uzul bisericesc; intelectualii din cele două părţi ale Moldovei au rămas cît s-a putut în contact între ei; şi – lucru încă mai important – modelul ideal de limbă al scriitorilor şi intelectualilor basarabeni – atît al celor rămaşi în Basarabia, de la Stamati la Mateevici, cît şi, fireşte, al celor trecuţi „în Ţară”, de la Alecu Russo şi Donici pînă la Hasdeu şi pînă la Stere – a fost totdeauna limba cultă şi literară din Principate şi apoi din România. Şi tocmai un basarabean ca Alecu Russo a scris pagini dintre cele mai lucide, mai inteligente şi mai cumpătate despre dezvoltarea şi cultivarea limbii române comune şi literare.

Ca să nu mai vorbim de cît a făcut Hasdeu pentru progresul românismului şi pentru afirmarea unităţii limbii româneşti de pretutindeni. În tot acest timp, nimeni nu se îndoia de identitatea limbii „moldoveneşti” cu limba română; nici măcar guvernul rus, deşi o numea „moldovenească”; altfel nu s-ar fi îngrijit să interzică importul de cărţi româneşti în Basarabia.

Tot în epoca ţaristă, basarabeanul I. Hîncu (Ghinkulov), în gramatica sa publicată la Petersburg în 1840, numeşte limba română „valaho-moldavă” (valacho-moldavskij jazyk) şi romynskij jazyk, şi preferă această ultimă denumire, pe care o consideră mai cuprinzătoare şi mai adecvată; iar I. Doncev îşi intitulează manualul bilingv publicat la Chişinău în 1865 şi destinat şcolilor din Basarabia („compusă pentru sholele elementare şi IV classe gimnasiale”): Cursulu primitivu de limba rumână[cu litere latine!]Nacial’nyj kurs rumynskogo jazyka. Limba moldovenească „diferită de limba română” e o himeră născocită mult mai tîrziu, în Transnistria sovietică.

6.2.1. Dar dacă o limbă moldovenească deosebită de limba română nu a existat şi nu există ca rezultat al unui proces „natural” şi normal în dezvoltarea istorică a limbilor de cultură, nu s-ar putea construi artificial o asemenea limbă, tot la nivelul limbii culte şi literare, şi anume pe baza graiurilor populare locale? Lingvistica aplicată cunoaşte, în situaţii speciale, şi planificarea rapidă a limbilor comune.

S-ar putea, se înţelege, şi chiar s-a şi putut, cu rezultatele pe care le cunoaştem cu toţii: e tocmai ceea ce s-a întreprins în Transnistria sovietică şi s-a încercat apoi şi în Basarabia, după a doua ocupaţie rusească, cea comunistă. Dar această întreprindere a fost şi rămîne contradictorie din punct de vedere raţional, absurdă şi utopică din punct de vedere istoric şi practic.

A fost o întreprindere contradictorie fiindcă:

a) îşi propunea să elaboreze o nouă limbă „naţională”, adică corespunzătoare identităţii etnice şi tradiţiilor poporului „moldovenesc”, dar în acelaşi timp deosebită de limba română, şi deci necorespunzătoare aceleiaşi identităţi etnice şi aceloraşi tradiţii;

b) aspira la o limbă „populară” (fără neologisme latineşti şi romanice occidentale, „pe care norodul nu le înţelege”), dar în acelaşi timp nepopulară (cu neologisme luate din limba rusă ori create ad-hoc, adesea prin procedee neobişnuite în limbile romanice sau chiar contrare normelor acestor limbi);

c) preconiza o limbă strict autohtonă (corespunzătoare graiurilor locale) şi în acelaşi timp exclusivă, ceea ce, cum am văzut, e imposibil, dat fiind că graiurile româneşti din stînga Prutului nu constituie o unitate lingvistică omogenă, nici unitate delimitabilă faţă de graiurile din dreapta Prutului.

Din punct de vedere istoric şi practic, aceeaşi întreprindere a fost de la bun început o absurditate, fiindcă poporul „moldovenesc” nu se afla în situaţia specială a unui popor „nou”, încă lipsit de limbă comună şi literară: dispunea de mult, şi la acest nivel, de o limbă proprie; anume de limba comună şi literară românească.

Şi sub regimul sovietic, cînd au vrut să se exprime în limba lor, scriitorii de vază din Republica Moldovenească – de la Druţă, Grigore Vieru, Liviu Damian la Matcovschi, Cimpoi, Dabija şi atîţia alţii – au scris pur şi simplu în limba română cultă şi literară, deşi uneori cu justificabile regionalisme.

Au optat deci spontan pentru produsul istoric natural, nu pentru surogatul hibrid care li se oferea cu atîta insistenţă. Altfel n-ar fi putut corespunde tradiţiilor autentice ale limbii culte şi ale graiului popular din Basarabia.

În sfîrşit, întreprinderea sovietică „moldovenistă” a fost utopică, fiindcă îşi propunea un scop utopic: acela de a separa „limba moldovenească” de limba română. Scop care nu putea fi nicidecum atins. Căci, oricîte rusisme ar fi adoptat şi cu oricîte creaţii ad-hoc s-ar fi încărcat, o limbă bazată pe graiurile „moldoveneşti” şi care păstra structurile esenţiale ale acestora nu putea fi altceva decît o formă a limbii române; o formă, fără îndoială, aberantă şi hibridă, anacronică şi absurdă, dar totuşi formă a limbii române, ba chiar numai a dialectului dacoromân.

Şi, fireşte, nu putea avea nici un efect asupra poziţiei genealogice a graiurilor populare pe care se baza: nu le putea separa de limba română şi, cu atît mai puţin, nu le putea transforma în altă limbă romanică. Un dialect primar al unei limbi istorice se poate într-adevăr despărţi printr-un proces de divergenţă de această limbă şi deveni cu timpul o altă limbă istorică autonomă.

Dar graiurile „moldoveneşti”, repet, nu constituie un dialect primar al limbii române şi nici măcar un grai autonom în cadrul dialectului dacoromân.

Toate acestea explică şi falimentul total al limbii „moldoveneşti” artificiale în Basarabia. Această limbă a putut fi un timp impusă; dar nu s-a putut impune nici în popor, nici între intelectuali. Dimpotrivă: după nu mulţi ani, a fost înlăturată, nu numai datorită luptei deliberate a scriitorilor pentru mijlocul lor firesc de expresie, ci şi datorită bunului-simţ al vorbitorilor.

Şi, de îndată ce limba cultă din Basarabia şi-a regăsit făgaşul ei natural de dezvoltare, norma ideală care s-a impus a fost cea a limbii române comune şi literare. În cursul procesului de renaţionalizare şi de normalizare a limbii culte, care a urmat (şi încă nu s-a încheiat), întrebarea pe care, implicit, şi-au pus-o vorbitorii conştienţi de identitatea lor etnică şi culturală în toate cazurile îndoielnice a fost: „Cum se spune în limba română?”, nu: „Cum ar trebui să se spună în limba moldovenească?”.

Nu „românismele”, ci rusismele de formă şi conţinut şi creaţiile ad-hoc au fost (şi continuă să fie) eliminate printr-o operaţie constantă de „selecţie naturală”. De pe urma limbii artificiale rămîne, ca o stafie, numai ideea greşită a unei „limbi moldoveneşti” deosebite de limba română, şi numai la răuvoitori şi la vorbitorii naivi şi contaminaţi de ideologia sovietică.

6.2.2. De altfel, utopia „limbii moldoveneşti” a fost numai manifestarea lingvistică a unei întreprinderi mult mai vaste. Într-adevăr, frauda ştiinţifică nu s-a mărginit şi nu se putea mărgini la limbă. Un neadevăr susţinut conştient nu poate trăi singur; are nevoie de alte neadevăruri, pe care le şi implică.

De la limbă s-a trecut deci la literatură şi apoi la toate celelalte forme ale culturii. Se ştie la ce aberaţii s-a ajuns cu privire la literatură într-o anumită perioadă a „moldovenismului” sovietic.

Numai scriitorii moldoveni dinainte de 1812 au putut fi acceptaţi fără nicio greutate ca scriitori de limbă „moldovenească” (ce-i drept, „veche”) şi deci ca reprezentanţi ai tradiţiei literaturii „moldoveneşti”. Scriitorii români din alte regiuni – de la cronicarii munteni la Şcoala Ardeleană şi la Caragiale, Coşbuc, Arghezi, Goga, Rebreanu etc. – au fost, se înţelege, excluşi din această tradiţie: ar fi scris în altă limbă (în limba română) şi ar fi ţinut deci de o literatură „străină” (la Chişinău cărţile româneşti se găseau, cînd se găseau, numai la librăria de cărţi străine).

Probleme speciale se puneau însă cu privire la scriitorii moldoveni „occidentali” de după 1812. Cînd au încetat moldovenii din dreapta Prutului să fie „moldoveni” şi au devenit „români”? În 1812? În 1859, odată cu unirea Principatelor? Ori numai cîndva după 1859?

După soluţia care se dădea acestei false probleme, Negruzzi şi Alecsandri au fost, alternativ, „moldoveni”, „români”, şi „moldo-români”; Eminescu şi Creangă, cu precădere „români”; iar scriitorii de mai tîrziu, exclusiv „români”. Aşa s-a ajuns să se pretindă că pînă şi Sadoveanu – fiind scriitor „român” – ar fi trebuit „tradus” în limba moldovenească. Se spune că Sadoveanu ar fi comentat, cu rostirea lui moldavă: „Audz mişăii! Sî ma traducî pi mini în limba me!”.

Şi, dacă ar fi fost coerenţi, susţinătorii „limbii moldoveneşti” ar fi trebuit să-i considere scriitori de limbă străină şi pe toţi prozatorii şi poeţii basarabeni, cel puţin pînă la 1940 – pe Stamati, Russo, Donici, Hasdeu, Mateevici, Buzdugan, Stere etc. –, fiindcă şi aceştia au scris toţi, şi au vrut să scrie, româneşte, nu „moldoveneşte”. Cine ar mai fi rămas atunci în literatura „moldovenească” propriu-zisă?

Tot de la limbă s-a trecut la popoare şi la identitatea etnică, istorică şi culturală a acestora. Dat fiind că limba „moldovenească” trebuia să fie altă limbă decît limba română, cu atît mai mult trebuia să fie alte limbi dialectele româneşti sud-dunărene. Şi acestor limbi diferite trebuia să le corespundă, ca entităţi diferite, popoarele care le vorbesc. Deci nu o singură limbă romanică orientală, limba română, şi un singur popor neolatin în Europa dunăreană, ci cinci limbi romanice şi, prin urmare, cinci popoare neolatine (mai mult sau mai puţin slavizate): istroromânii, aromânii, meglenoromânii, „românii” (dacoromânii!) şi „moldovenii”.

Mai ales „românii” (inclusiv moldovenii „români” din dreapta Prutului) ar fi trebuit să devină un popor străin şi chiar un popor duşman moldovenilor. Aşa, între altele, „ocupanţii români” ar fi oprimat cultura naţională a moldovenilor şi ar fi impus în Basarabia, între 1918 şi 1940, cultura lor străină şi o limbă pe care „norodul nu o înţelegea” (poate norodul ucrainean, rus sau găgăuz, că doar norodul moldovenesc nu putea să nu-şi înţeleagă limba).

S-a ajuns astfel la binecunoscuta falsificare a întregii istorii, nu numai culturale, ci şi politice, a moldovenilor şi a tuturor românilor.

Multe din aceste aberaţii au fost, ce-i drept, retractate sau, cel puţin, nuanţate, în literatura ştiinţifică de nivel superior. Chiar şi utopia lingvistică s-a năruit. Dar convingerile nebuloase pe care le produseseră la nivelul ideologiei populare naive au persistat şi încă mai persistă. Utopia trece, efectele rămîn.

6.2.3. Acţiunea „moldovenistă” sovietică s-a prezentat totdeauna şi explicit ca avînd în primul rînd un scop politic, în aparenţă, generos şi nobil: acela de a afirma şi a promova identitatea naţională specifică a poporului moldovenesc dintre Prut şi Nistru (şi de dincolo de Nistru). E adevărat că scopul a fost în primul rînd, ba chiar exclusiv, politic. Dar de generozitate, nobleţe, naţionalitate etc. nu poate fi vorba dacă ţinem seama de premisele reale ale acestei acţiuni şi de sensul în care ea a înţeles identitatea (anume ca neidentitate). Identitatea unui popor nu se afirmă negîndu-i-o şi suprimîndu-i-o.

Nu se afirmă identitatea poporului „moldovenesc” din stînga Prutului separîndu-l de tradiţiile sale autentice – reprezentate în primul rînd de limba pe care o vorbeşte –, desprinzîndu-l de unitatea etnică din care face parte, tăindu-i rădăcinile istorice şi altoindu-l pe alt trunchi ori în vid.

Aceasta nu e afirmare, ci, dimpotrivă, anulare a identităţii naţionale, istorice şi culturale a poporului „moldovenesc”: e ceea ce în Republica Moldova se numeşte, cu un neologism binevenit, „mankurtizare”. Şi „mankurtizarea” e genocid etnico-cultural.

Din punct de vedere politic, promovarea unei limbi „moldoveneşti” deosebite de limba română, cu toate urmările pe care le implică, este deci un delict de genocid etnico-cultural, delict nu mai puţin grav decît genocidul rasial, chiar dacă nu implică eliminarea fizică a vorbitorilor, ci numai anularea identităţii şi memoriei lor istorice.

6.3. Ni se spune însă că, cel puţin pentru o parte din „moldovenişti”, problema limbii nu s-ar mai pune în aceşti termeni, ci numai ca o chestiune de nume: se ştie şi se recunoaşte că limba română şi limba moldovenească sînt una şi aceeaşi limbă şi se propune numai să se numească cu două nume diferite („română” în România, „moldovenească” în Republica Moldova).

Dar şi această versiune „discretă” e lipsită de fundament. Limba română n-a fost niciodată numită – şi nu se poate numi – „română” sau „moldovenească”, fiindcă român, românesc şi moldovean, moldovenesc nu sînt termeni de acelaşi rang semantic (moldovean, moldovenesc se află la nivelul termenilor muntean, oltean, bănăţean, ardelean, maramureşean, pe cînd român, românesc e termen general pentru toată limba română istorică şi pentru limba română comună şi literară); a fost numită cândva, mai ales de străini, „moldavă sau valahă”, ceea ce nu e acelaşi lucru.

Şi, în lingvistică, „moldovenesc”, cu privire la limbă, se aplică numai unui grai (în cadrul dialectului dacoromân) a cărui arie nu coincide cu Moldova (deşi cuprinde o mare parte din ea); dar limba „moldovenească”, fiind identică cu limba română, nu poate fi identică cu acest grai şi nu trebuie confundată cu el.

Pe de altă parte, „moldoveni” nu sînt numai locuitorii băştinaşi din Republica Moldova, ci şi locuitorii Moldovei „mici” din dreapta Prutului, şi românii bucovineni; şi aceştia nu numesc limba lor comună şi literară „moldovenească”, ci „română” sau „românească”.

Singurul argument care se prezintă în favoarea denumirii duble e că aceeaşi limbă se vorbeşte în două state diferite. Dar nu e un argument valabil. Limba germană nu se numeşte „austriacă” în Austria şi cea engleză nu se numeşte „australiană” în Australia, „statouniteană” (?) în Statele Unite etc.

Pe lîngă aceasta, limba română nu se vorbeşte numai în România şi în Republica Moldova, ci şi în afara graniţelor acestor ţări, şi ne întrebăm, dacă se admite denumirea dublă, cum ar trebui să se numească limba vorbită de românii din Ucraina, din Ungaria, din Serbia, din Bulgaria?

Pe de altă parte, denumirea dublă duce la aceleaşi confuzii ca şi teoria celor două limbi diferite şi poate implica aceleaşi urmări cît priveşte identitatea etnică şi culturală a vorbitorilor. Într-o statistică ucraineană publicată în Occident ni se spune că în Ucraina, printre alte minorităţi, locuiesc 140.000 de români şi 330.000 de moldoveni.

„Românii” sînt cei din nordul Bucovinei, din ţinutul Herţa şi din Rutenia subcarpatică, „moldovenii” – cei din nordul şi sudul Basarabiei şi din Transnistria ucraineană. Şi în regiunea Cernăuţi moldovenii din Boian sînt „români”, fiindcă vorbesc „limba română”, iar cei din Noua Suliţă sînt „moldoveni”, fiindcă vorbesc „limba moldovenească”, deşi vorbesc cu toţii exact aceeaşi limbă.

Tot în presa occidentală citim că în Republica Moldova se vorbeşte o limbă „înrudită” cu limba română. Cât de înrudită e, nu ni se spune. Ca germana cu persana, ca germana cu engleza, sau cam ca germana de la Potsdam cu cea de la Berlin?

Şi chiar pe mine m-a întrebat cu multă mirare, la Moscova, un profesor universitar, cum de mă puteam înţelege cu două studente din Bălţi, vorbind ele moldoveneşte şi eu româneşte; şi cînd i-am spus că e aceeaşi limbă, m-a privit cu neîncredere şi suspiciune; pe el, la şcoală şi la universitate, îl învăţaseră altceva.

Absurdităţile şi aberaţiile sovieto-moldoveniste au ajuns foarte departe şi au pătruns foarte adînc în ideologia vulgară din multe ţări. Nu e bine deci să le mai facem şi noi concesii.

* * *
Nu putem încheia altfel decît cu judecata pe care am emis-o pe baza faptelor reale şi în cadrul teoretic pe care ni l-am propus: a promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act de genocid etnico-cultural.

Cîteva cuvinte şi cu privire la apelul pe care ne propunem să-l adresăm Parlamentului Republicii Moldova.

S-a întrebat, se pare, cineva şi la Congresul al V-lea al Filologilor Români dacă noi, filologii şi lingviştii care ne ocupăm cu limba română în toate formele ei, deci şi cu graiul moldovenesc ca atare, avem dreptul să impunem Parlamentului unui stat independent numele pe care trebuie să-l dea limbii acestui stat. Într-adevăr, nu avem dreptul: avem datoria. Nu, se înţelege, să-i „impunem” ceva, ci să-i arătăm care este adevărul ştiinţific şi istoric şi să-l avertizăm cu privire la orice uneltire împotriva acestui adevăr, ca nu cumva să facă o greşeală care ar putea avea urmări extrem de grave.

Cine, cu bună ştiinţă, nu protestează şi permite să se facă o astfel de greşeală, se face şi el vinovat, ba chiar mai vinovat decît cine comite greşeala din neştiinţă. Tocmai dacă respectăm acest Parlament, sîntem datori să-l considerăm de bună-credinţă, doritor de a stabili şi a promova adevărul şi doritor de a respecta identitatea etnică şi culturală a poporului băştinaş şi majoritar din republică, cel puţin în măsura în care respectă identitatea etnică şi culturală a populaţiilor minoritare conlocuitoare; şi avem datoria să-l ferim de riscul de a se acoperi de ridicol şi de ocară în faţa istoriei.

„Limba Română”, nr. 3 (15), 1994, p. 10-25
Comunicare prezentată la Congresul al V-lea al Filologilor Români,
Iaşi – Chişinău, 6-9 iunie 1994

 

 

Anunțuri

12/02/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Lucian Boia, un pretins „demitizator”al istoriei noastre care nu știe să citească un document în latină, slavonă sau greacă

 

 

Lucian Boia s-a născut în 1944 la București şi a copilărit la Câmpulung Muscel. După mamă, Lucian Boia se trage dintr-o familie de italieni, din clanul Morandini, provenit din Predazzo, o comună din provincia Trento, regiunea Trentino-Alto Adige.

Bunicul lui din partea maternă era inginer de drumuri și a venit în România să-și facă meseria. Tatăl său, Aurel Boia, a fost o perioadă stenograf la Parlament , devenit mai târziu director al unei școli postliceale de stenografie și secretariat, se trăgea dintr-o familie de mocani din Mărginimea Sibiului colonizați în Dobrogea.

După ce mama sa a divorţat de acesta, Lucian Boia a rămas ataşat familiei de origine italiană şi de religie catolică.

 

 

 

 

Lucian Boia, acuzat GRAV de academicianul Ioan-Aurel Pop: "Din dorința de câștig facil, falsifică istoria. Nu știe să citească un document în latină, slavonă sau greacă"

 

 

De copil Boia mergea la biserica catolică din oraşul Câmpulung Muscel. Astfel se explică aversiunea sa disimulată sau neînţelegerea spirituală faţă de ortodoxie, ca liant al naţiunii.

În 1962 Lucian Boia s-a înscris la facultatea de istorie și în anul patru a devenit membru al PCR. Ca șef de promoție Boia a primit o bursă de studii de la profesorul Macurek de la Brno în Cehoslovacia. Întors în România, a devenit asistent stagiar la facultatea de istorie. 

A fost avansat profesor al Facultății de Istorie a Universității București şi a ajuns secretar cu propaganda al PCR pe facultate, membru al biroului politic al PCR pe facultate, implicat în propaganda ideologică comunistă a tinerilor studenţi români. 

În 1993 a devenit director fondator al Centrului de Istorie a Imaginarului.

Cărţile sale, scrise într-un stil eseistic, sunt reprezentative pentru o facţiune minoritară şi agresivă a gândirii noului val de istorici post comunişti, conform cărora  trecutul poate fi abordat ca science fiction, iar marxismul poate fi reciclat în spiritul Şcolii de la Frankfurt.

Istoricul academician Ioan-Aurel Pop, rectorul UBB Cluj, este cât se poate de tranşant în privinţa acestui eseist care pretinde că ar scrie lucrări de istorie, demonstrând că din dorinţa „de câștig facil”, el falsifică istoria. Nu știe să citească un document în latină, slavonă sau greacă”.

Acest mare “istoric” Lucian Boia, apare pe lista din 2016 a celor mai cunoscuţi francmasoni din România, publicată de site-ul justițiarul.ro

Academicianul Ioan-Aurel Pop, rectorul Universității „Babeș-Bolyai”(UBB) din Cluj Napoca, a comentat afirmațiile făcute de profesorul Lucian Boia în cartea sa „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări” (Humanitas, 2014), cum că românii ardeleni nu ar fi dorit Unirea înfăptuită la 1918 !

La pagina 81,  Lucian Boia scria:

„Până la urmă, doreau sau nu unirea cu România? Să zicem că da, dar nu mai mult decât își doreau rămânerea în interiorul unei monarhii habsburgice reformate. Unirea cu România aparținea unei istorii virtuale, unui viitor posibil, dar încă nelămurit. În plan concret, mișcarea națională a românilor din Transilvania nu a acționat în sensul unirii cu România, ci strict, mai întâi, în vederea restaurării autonomiei Transilvaniei, apoi a obținerii deplinei egalități de drepturi în interiorul Ungariei”.

Ideea năstrușnică despre faptul că românii ardeleni nu ar fi dorit Unirea a fost reiterată recent numai de istoricul bucureștean Lucian Boia, care confundă intenționat partea cu întregul, transformă minoritatea în majoritate și face din anumite voci izolate opinie publică”, a spus istoricul Ioan Aurel Pop într-un interviu din Adevărul.

 

 

 

Ioan-Aurel Pop este istoric specializat pe Epoca Medievală, academician. Este autor a peste zeci de cărți și studii, ediții de izvoare istorice, tratate și manuale universitare. A fost distins cu Premiul George Barițiu al Academiei Române (1991). Este membru în mai multe comisii internaționale de profil.

Academicianul Ioan Aurel Pop susține că Lucian Boia falsifică istoria, din dorința de câștig facil.

„Îi reproșez faptul că din dorința de câștig facil, de simpatie din partea unui public neavizat, el falsifică istoria, datele istorice. Pleacă de la niște argumente care sunt în inferioritate, ca număr, nu pot demonstra voința majorității, cu alte cuvinte, culege argumente pro domo.

Iar în istorie poți să găsești argumente pentru orice idee, însă dacă generalizezi falsifici prin metodă proastă. Metodele istoricului sunt verificate, ele trebuie aplicate. El a și declarat că nu aplică metodele istorice pentru că ar fi depășite”, spune rectorul clujean.

Mai mult, Lucian Boia este acuzat de incompetență.”Nu știe să citească un document în latină, slavonă, greacă. Toată expertiza lui istorică vine din sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Nu e un istoric al timpurilor de demult, preia de la unii și de la alții”, conchide Pop.

Despre relațiile dintre români și maghiari, Ioan-Aurel Pop susține că cei din urmă au lansat ideea că de fapt, transilvănenii au fost amăgiți de la București.

„Fruntașii ungari care au combătut unirea – unii dintre ei – nici măcar nu mai negau majoritatea românească a Transilvaniei, dar spuneau că gloata nu conta, ci doar «națiunile superioare», elita elevată și stilată! (…) Această mentalitate s-a diminuat mult de-a lungul timpului, dar nu a încetat cu desăvârșire, în anumite cercuri politice ungare, nici astăzi.

În disperare de cauză, tot o latură a intelectualității ungare a lansat și ideea că românii ardeleni s-au lăsat amăgiți de unii lideri de-ai lor, formatori de opinie, îndoctrinați la București și că așa s-ar fi făcut unirea; că românii de sub oblăduirea ungară îi iubeau, de fapt, pe grofii maghiari, care se purtaseră cu ei în chip ocrotitor, ca niște părinți! (…) Azi, când ignoranța este tot mai mare, unii noi ideologi scot de la naftalină astfel de idei, cultivând intenționat confuzii”, consideră Ioan-Aurel Pop.  

În opinia lui Pop, anul 1918 trebuie văzut ca „ora astrală a românilor” și „a pune această imensă facere sub semnul întrebării este aberant”.

„La 1918 s-a împlinit voința națională. Dacă unii au fost contra Unirii, era normal să fie așa. Nicăieri nu s-au edificat statele naționale altminteri”, a încheiat reputatul istoric.

 

Surse:

 

https://www.activenews.ro/cultura-istorie/Lucian-Boia-acuzat-GRAV-de-academicianul-Ioan-Aurel-Pop-Din-dorinta-de-castig-facil-falsifica-istoria.-Nu-stie-sa-citeasca-un-document-in-latina-slavona-sau-greaca-127492

https://www.stiri-extreme.ro/adevarata-biografie-a-masonului-lucian-boia-de-la-intrarea-in-pcr-la-vizitarea-turnurilor-gemene-inainte-de-89/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Boia

03/01/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Scenarii şi planuri privind dezmembrarea României. VIDEO

 

 

Dezbembrarea Romaniei - Ungaria mare - Moldova mare

 

 

PLANURI ŞI SCENARII ACTUALE VIZÂND DEZMEMBRAREA ROMÂNIEI

 

 

În anul 1924, Uniunea Sovietică, prin intermediul Kominternului, a creat diversiunea de la Tatar Bunar (în Basarabia), potolită în forţă de către armata română. În iunie 1940, Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia şi Bucovina de nord, la 30 august 1940, prin Diktatul de la Viena, Germania nazistă şi Italia fascistă au transferat Ungariei horthyste jumătatea de nord-vest a Transilvaniei, iar la 7 septembrie 1940, sub presiune externă, România a fost obligată să cedeze Bulgariei Cadrilaterul.

În perioada postbelică, în anul 1948 România a fost nevoită să cedeze Uniunii Sovietice Insula Şerpilor, fiind astfel primul şi singurul stat din lagărul socialist şi din Europa căruia i s-a luat o bucată din teritoriu. Un alt plan subversiv de destrămare a României a fost așa-numitul „Plan Valev” vizând alcătuirea unui „complex economic interstatal” în zona Dunării de Jos, care ar fi înglobat sudul URSS (Basarabia şi sudul Ucrainei cu o suprafaţă de 12.000 km2), sud-estul României (100.000 km2) şi nordul Bulgariei (38.000 km2), şi cu o populaţie de 12 milioane de locuitori. Bulgaria a acceptat „Planul Valev”, dar conducătorii României au reacţionat violent.

După ce, în aprilie 1964, conducerea politică a statului român a publicat „Declaraţia de independenţă” faţă de Moscova, România a acționat pentru a-și câştiga în mod real independenţa, cu mari eforturi umane, materiale şi financiare. În martie 1989, a reuşit să-şi plătească toate datoriile externe şi să nu mai depindă de nici o Mare Putere. În acel context, Kremlinul şi-a dat mâna „frăţeşte” cu Occidentul democratic, pentru a destrăma sistemul politic impus în România de către Uniunea Sovietică.

În cei 25 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, România a scăpat de dezmembrare, însă nu şi de planuri şi scenarii instrumentate în diverse medii geopolitice, care să o aducă în pragul prăpastiei. Cu cât timpul se scurge, iar regimul politic instaurat în decembrie 1989 îşi epuizează resursele informaţionale, materiale şi umane şi nu este capabil să-şi reproducă funcţiile sociale, cu atât pericolul pentru naţiunea şi statul român este mai mare. Nimeni nu mai trebuie să se bizuie doar pe miracolul salvator cu care a fost dăruit de Pronie poporul român.

După căderea Cortinei de Fier, în Europa doar Germania s-a unificat, în timp ce alte ţări s-au dezmembrat. Dezmembrarea României ar satisface numeroase interese în Ungaria, Germania, Ucraina şi Rusia, dar şi în Uniunea Europeană, motiv pentru care scenariile prezentate în serialul nostru urmează a fi grupate după acest criteriu al intereselor geopolitice.

Ungaria și „frontiera de 1000 de ani”

Cercuri guvernamentale din Ungaria visează la falsa şi ridicola „frontieră de 1000 de ani” și dorește o reeditare a celui de-al doilea Diktat de la Viena, drept pentru care face un lobby intens. Agitaţiile şoviniste create de adepţii aşa-zisului „Ţinut Secuiesc” privind autonomia acestuia sunt sprijinite pe faţă de autorităţile de la Budapesta. Dezmembrarea României a fost şi este visul ultranaţionaliştilor deghizaţi în democraţi, aflaţi la conducerea Ungariei. Aceştia mizează şi pe faptul că intelectualii români s-au grăbit să declare „decesul naţionalismului”, fiindcă n-au înţeles că nu se poate pune semnul egalităţii între „naţionalism” şi „extremism”. Orice om raţional poate observa că la Budapesta se doreşte dezmembrarea României, acest scop fiind urmărit cu obstinaţie de către iredentişti, care vorbesc „cu mare durere în suflet” despre Tratatul de la Trianon.

Ungaria, stat membru NATO şi UE, nu emite în mod oficial pretenţii asupra unor teritorii din România care au aparţinut odinioară regatului medieval al Ungariei sau Imperiului austro-ungar, dar a elaborat şi a început să aplice o strategie care utilizează toate tipurile de resurse şi scenarii posibile pentru realizarea obiectivului propus: partide extremiste, care să facă agitaţie şi să sensibilizeze forurile europene, formaţiuni paramilitare care să bage groaza în românii ardeleni şi planuri secrete de ocupare paşnică, fără violenţă, a Ardealului.

1) Grupări extremiste

Democraţia ungară permite funcţionarea unor partide extremiste, care propagă idei şi desfăşoară acţiuni cu caracter extremist-iredentist. Între acestea se află Alianţa Tinerilor de Dreapta – Mişcarea pentru o Ungarie mai bună (Jobboldali Ifjúsági Közösség-Jobbik Magyarországért Mozgalom), pe scurt „Jobbik”. 

Acesta este un partid de extremă dreaptă, care afirmă că militează, printre altele, pentru apărarea identităţii istorice maghiare, creştinismului şi culturii maghiare. Însă, din ideile proferate şi acţiunile desfăşurate, rezultă că „Jobbik” este un partid antiimigraţie, antisemit şi eurosceptic. Chiar oponenţii săi din Ungaria îl califică drept partid xenofob, acţiunile sale fiind îndreptate mai ales contra ţiganilor (Sinti şi Rromi) şi contra evreilor.

 

În anul 2007, „Jobbik” a înfiinţat „Garda Maghiară” (Magyar Gárda), cu denumirea completă: Magyar Gárda Hagyományőrző és Kulturális Egyesület, adică Asociaţia Garda Maghiară pentru Protecţia Tradiţiilor şi Culturii. De la începutul existenţei sale, „garda” a fost o organizaţie de extremă dreapta, a folosit simboluri din recuzita formaţiunilor fasciste din Ungaria interbelică şi s-a manifestat violent la adresa Tratatului de la Trianon. „Garda” a fost considerată moştenitoarea Partidului Crucilor cu Săgeţi datorită uniformei negre, a jurământului de credinţă, precum şi a utilizării drapelului alb striat cu roşu, emblemă legendară a ducelui Árpád. Liderii Gărzii Maghiare au declarat că doresc „să apere Ungaria pe plan fizic, moral şi intelectual”. Însă, datorită retoricii rasiste şi xenofobe folosite de aceştia, precum şi a reacţiilor venite din spaţiul comunitar european, în decembrie 2008 Tribunalul Budapesta a scos Garda Maghiară în afara legii. Decizia a fost confirmată în mod definitiv şi irevocabil, la 2 iulie 2009, de către Curtea de Apel Budapesta.

Garda Maghiară a avut ecou şi în România. În Harghita, tineri maghiari mai exaltaţi au făcut demersuri, încă din anul 2007, pe lângă liderii acesteia pentru a înfiinţa o subunitate, numită Plutonul Secuiesc. Garda Maghiară şi-a mai făcut cunoscută prezenţa la 1 decembrie 2009, când un grup de tineri maghiari s-au comportat în mod provocator în Cluj-Napoca, cu ocazia împlinirii a 91 de ani de la înfiinţarea Batalionului Secuiesc, purtând însemne ale Ungariei Mari chiar de ziua naţională a României.

2) Plan secret de dezmembrare a României

Autorităţile ungare sunt conştiente că în condiţiile actuale anexarea Ardealului prin mijloace politico-militare este imposibilă. De aceea, au schimbat tactica, trecând la aplicarea unui „Plan secret pentru anexarea Ardealului”: recucerirea pe cale paşnică a Ardealului. Procedura principală este: intabularea dreptului de proprietate obţinut de către unguri sau organizaţii, fundaţii ale acestora, pe calea împroprietăririlor ilegale şi a retrocedărilor de terenuri arabile, păduri şi imobile bazate pe acte false. În acest război asimetric, atipic, împotriva României, statul ungar are drept aliaţi formaţiunile politice cu caracter etnic maghiar din România, precum şi bisericile maghiare. Astfel, sub privirile nepăsătoare ale clasei politice româneşti, intabularea Ardealului de către unguri se face atât pe cale laică, în beneficiul unor indivizi ori fundaţii, cât şi pe cale religioasă, în favoarea bisericilor maghiare (romano-catolică, reformată, unitariană şi luterană).

Cu imobilele care aparţin de drept statului român este împroprietărit ilegal Statusul  romano-catolic, respectiv biserica romano-catolică, adică Ungaria. Unii lideri extremişti maghiari, precum Laszlo Tőkes, susţin că, la momentul potrivit, Ardealul se va duce cu pământ cu tot la Ungaria. Aceştia scontează pe laşitatea politicienilor români, pe neputinţa autorităţilor politico-militare române, dar mai ales pe ajutorul prietenilor lor din Occident. Deocamdată agenţii Ungariei acţionează subversiv, la limita sau prin încălcarea legislaţiei statului român, pe următoarele direcţii principale:

– acordarea rapidă şi gratuită de către Ungaria a dublei cetăţenii pentru românii get-beget;

– dobândirea dreptului de proprietate asupra a peste 60% din bunurile (clădiri, terenuri agricole şi păduri) din Transilvania de către Ungaria, prin persoane juridice şi persoane fizice ungare;

– falsificarea istoriei poporului român, a istoriei Ungariei şi, mai ales, a istoriei Transilvaniei, dând prioritate ungurilor şi prezentându-i pe români ca „venetici”, primiţi din milă pe moşiile nobililor unguri;

– intensificarea lobby-ului unguresc împotriva României şi pentru anexarea Ardealului, în capitalele importante ale lumii: Washington, Berlin, Londra, Paris, Moscova, Roma, Viena, Bruxelles, şi, mai ales, la Vatican;

– pregătirea paramilitară a tinerilor unguri din Ardeal şi existenţa depozitelor cu armament şi muniţii.

Presa din Ungaria a scris cu sârg despre împroprietăririle şi retrocedările reuşite de unguri în Ardeal. De pildă, în anul 2007, presa din Ungaria aprecia că 1/3 din Ardeal era revendicat de nepoţii grofilor unguri, în numeroase procese de retrocedare. În acelaşi timp, mass-media din România, dar mai ales publicaţiile româneşti din Ardeal au semnalat numeroase cazuri de împroprietăriri nelegale ale Statusului romano-catolic şi de retrocedări ilegale de imobile către bisericile maghiare, pe bază de acte false. Însă Parchetul şi Direcţia Naţională Anticorupţie nu s-a implicat decât în foarte mică măsură, accidental, pentru a curma ilegalităţile comise în Ardeal pe tema retrocedărilor în natură.

3) Planuri şi scenarii care implică minoritatea maghiară din România

Pentru dobândirea Ardealului fără război cu România şi încorporarea lui la Ungaria, autorităţile ungare acţionează uneori la vedere, dar de cele mai multe ori ocult, prin intermediul formaţiunilor sau partidelor politice create în România pe baze etnice maghiare, precum şi a unor formaţiuni paramilitare formate mai ales din tineri maghiari care s-au născut şi trăiesc în România şi sunt cetăţeni ai statului român.

3.1. Acţiuni ale formaţiunilor politice cu caracter etnic maghiar

În avangardă sunt două formaţiuni politice, una moderată, de largă „respiraţie” democratică, numită Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR, în limba maghiară Romániai Magyar Demokrata Szövetség), alta violentă, asumată sau renegată de comunitatea maghiară, în funcţie de conjuncturi, intitulată Partidul Civic Maghiar (PCM), care şi-a construit şi o formaţiune paramilitară intitulată Garda Maghiară.

Acestea se sprijină pe mass-media de limbă maghiară, precum şi pe organizaţii şi fundaţii cu caracter social, care potrivit legislaţiei româneşti se manifestă slobod în toată România după dorinţă şi voinţă.

 

 

 

Uniunea Democrată Maghiară din România este o organizaţie politică, fondată în 25 decembrie 1989 (după căderea regimului Ceauşescu) pentru a reprezenta interese ale comunităţii maghiare. În anul 2007, aceasta a devenit membră a Partidului Popular European, deci se autodefineşte partid de centru-dreapta.

UDMR este o organizaţie cu o platformă culturală, dar face politică, nefiind însă înregistrată în mod legal ca partid politic (conform Legii nr. 14/2003, cap. IV). Aceasta participă la alegerile locale şi generale în virtutea articolului 62 (2) al Constituţiei României şi în conformitate cu prevederile art. 4, al. 2 al Legii nr.68/1992, care asimilează organizaţiile minorităţilor naţionale partidelor politice din punctul de vedere al procesului electoral. Are reprezentare parlamentară din anul 1990, iar europarlamentară din anul 2007.

UDMR se consideră reprezentantul comunităţii maghiare din România şi al intereselor secuimii, acţionând atât pentru descentralizarea României, cât şi pentru crearea de autonomii teritoriale, cu toate că acest lucru este interzis de Constituţia României. De asemenea, liderii săi susţin autonomia culturală, precum şi autonomia „Ţinutului Secuiesc”. Pentru a-şi realiza scopurile, UDMR a candidat la Parlamentul European, fiind membru-asociat al Partidului Popular European (EEP) şi al grupului acestei organizaţii (EPPG) în Parlamentul European.

Partidul Civic Maghiar (PCM) funcţionează în România din ianuarie 2008, fiind un partid de dreapta, care are înscrisă în program autonomia „Ţinutului Secuiesc”, precum şi obţinerea de drepturi mai generoase pentru minorităţi. Acest partid a fost înfiinţat de organizaţia Uniunea Civică Maghiară (UCM), înfiinţată, la rândul, ei în iulie 2003. Este un adversar declarat al statului naţional unitar român, prin susţinerea separatismului teritorial pe criterii etnice, concret, al realizării autonomiei teritoriale a aşa-zisului „ţinut secuiesc”. De la înfiinţare, PCM s-a situat în plan doctrinar pe linia segregaţiei, exclusivismului şi separatismului etnic, subordonându-şi acţiunile dezideratului înfăptuirii autonomiei teritoriale a comunităţii maghiare. În ultima vreme, manifestările cu caracter antiromânesc, separatist, autonomist şi neorevizionist s-au intensificat şi s-au diversificat. PCM eludează nedisimulat şi deschis legislaţia statului român, asumându­-şi postura de port-drapel al separatismului teritorial secuiesc prin care atentează la integritatea teritorială a României! Deviza PCM este: „Vrem autonomia teritorială a ţinutului secuiesc!”, liderii săi mizând pe faptul că statul român este slab şi că în România nimeni nu le poate face nimic.

În 15 septembrie 2011, la Curtea de Apel Bucureşti a fost înregistrat Partidul Popular Maghiar din Transilvania, fondat de europarlamentarul Laszlo Tőkes. Acesta este o formaţiune de dreapta care se ghidează după principii creştin-conservatoare şi autonomiste şi îşi modelează ideologia politică în sânul familiei partidelor europene de centru-dreapta. Se revendică din Partidul Naţional Maghiar, o formaţiune care a activat în România în perioada interbelică.

 

 

 

 

Laszlo Tőkes a declarat că „Centrul partidului nostru va fi în Ardeal şi nu în Bucureşti, cum este cel al UDMR-ului. Noi niciodată nu vom da explicaţii de la Bucureşti, că de ce nu se poate asta sau aia. Obiectivul nostru este reconstrucţia Ardealului, incluzând aici şi Ţinutul Secuiesc. De aceea, sloganul partidului nostru va fi: Ardealul este al ardelenilor, Ţinutul Secuiesc este al secuilor“. Însă acesta eludează sau nu cunoaşte faptul că la ultimul recensământ oficial, nici măcar 1.000 de persoane nu s-au declarat secui. Nu se ştie unde a văzut Laszlo Tőkes o ţară cu mai puţin 1000 de locuitori! Despre acest partid cu caracter etnic, părerile sunt împărţite: unii spun că se află în slujba stăpânilor de la Budapesta (aşa cum au declarat reprezentanţii UDMR!) iar alţii susţin că este doar o „sperietoare” folosită de puterea politică de la Bucureşti pentru a-i controla pe ungurii din guvernul României.

Recent, Consiliul Director al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş (FCRCHM) a solicitat, într-un comunicat transmis Parlamentului, Preşedenţiei şi Guvernului, ca în perspectiva modificării Constituţiei să interzică funcţionarea partidelor şi formaţiunilor politice constituite pe criterii etnice, iar cu ocazia viitoarei reîmpărţiri administrativ-teritoriale a ţării să nu cedeze „presiunilor” interne şi externe din Ungaria, de formare a unor regiuni constituite pe baze etnice, „care să conducă la renaşterea experimentului stalinist de tristă amintire al Regiunii Autonome Maghiare”.

3.2. Entităţi politico-administrative preconizate

a). „Ţinutul Secuiesc”

Ţinutul Secuiesc este, în accepţiune istorico-etnografică, ţinutul din sud-estul Transilvaniei, locuit în majoritate de secui (subgrup etnic cu o conștiinţă istorică aparte, cu un anumit specific etnografic, respectiv de dialect) şi care cuprinde teritoriile fostelor „scaune” secuieşti. Teritoriile respective se găsesc incluse în momentul de faţă în judeţele Alba, Bacău, Cluj, Covasna, Harghita şi Mureş. Astăzi, sub aspect etno-politic, sub denumirea „Ţinutul Secuiesc” se înţelege teritoriul format din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, cu centrul la Târgu Mureş. Acest oraș a fost, pe rând, reşedinţa Scaunului Mureş, apoi a Comitatului Mureş-Turda, apoi a Regiunii Autonome Maghiare, iar în prezent este reşedinţa judeţului Mureş. Privind harta României şi amplasarea „Ţinutului Secuiesc” în inima României readuce în memorie spărtura din „tricolorul românesc”, adulată din ignoranţă de către „poporul din stradă” la „zavera” din decembrie 1989.

Prima menţiune documentară privitoare la secui datează din anul 1116, în vremea regelui Ştefan al II-lea al Ungariei (1116-1131), când, alături de pecenegi, au format avangarda cavaleriei regatului Ungariei în bătălia de la Olsava. Deci, de la început, secuii au fost un neam distinct de unguri! În anul 1146, secuii, alături de pecenegi, au făcut parte din oastea regelui Géza al II-lea al Ungariei (1141-1162), fiind implicaţi în luptele de pe Leitha împotriva markgraf-ului Heinirich al II-lea de Austria.

Ulterior secuii au primit misiunea de a consolida şi apăra fortificaţiile de graniţă (ung. Gyepű, aproximativ „palisadă”) numite şi „prisăci”. În consecinţă, comunităţile secuieşti au fost deplasate treptat, din câmpia Tisei şi Bihor, concomitent cu avansarea hotarelor regatului Ungariei, spre estul şi sud-estul Transilvaniei. Astfel, secuii au fost colonizaţi în sistemul de prisăci medievale de-a lungul graniţei de sud-est a voievodatului Transilvaniei.

În secolul al XVI-lea a fost creată Dieta Transilvaniei, în care au intrat reprezentanţii stărilor celor trei naţiuni privilegiate – ungurii, saşii şi secuii – precum şi ai religiilor recepte – romano – catolică, evanghelic-lutherană, reformată şi, mai târziu, cea unitariană. Dietele ardeleneşti au fost ţinute în mai multe localităţi, de cele mai multe ori în oraşe sau târguri situate în zona centrală a Transilvaniei, pe lângă cele mai importante drumuri, în centre demografice şi economice importante. În acest sens, oraşul-cetate Târgu Mureş a ocupat un loc de frunte. Locul de adunare a stărilor s-a stabilizat într-o oarecare măsură la Alba Iulia numai la sfârşitul secolului al XVI-lea.

Unităţile de administrare judecătorească ale secuilor din Transilvania au fost scaunele secuieşti, menţionate începând cu deceniul al treilea al secolului al XIV (iniţial şapte, apoi cinci, prin contopirea a Trei Scaune în unul singur). Acestea s-au întins pe mare parte din actualele teritorii ale judeţelor Covasna şi Harghita, precum şi în partea de mijloc a actualului judeţ Mureş.

În afara acestei zone, scaunele secuieşti au cuprins şi câteva localităţi din judeţele Alba şi Cluj (între Turda şi Vinţu de Jos, care au ţinut de Scaunul Secuiesc al Arieşului), trei comune din judeţul Neamţ (Bicaz-Chei, Bicazu Ardelean şi Dămuc), precum şi o comună din judeţul Bacău (Ghimeş-Făget), incluse prin reforma administrativ-teritorială din anul 1968 în cele două judeţe moldovene. În anul 1764, secuii s-au împotrivit încorporării în nou înfiinţatele regimente grănicerești secuieşti ale graniţei militare, fiind masacraţi de trupele imperiale habsburgice la Siculeni (numit şi Siculicidium).

La 1 ianuarie 1845 a fost desfiinţat judeţul Săcuieni din Ţara Românească, a cărei reşedinţă s-a aflat iniţial la Urlaţi. Numele judeţului s-a tras de la populaţia secuiască venită din Ardeal, care s-a amestecat cu românii localnici. Judeţul Săcuieni a fost împărţit între judeţele Prahova (cea mai mare parte) şi Buzău (partea de est).

În anul 1876, odată cu reforma administrativă a Regatului Ungariei, scaunele secuieşti au fost desfiinţate, iar în locul lor au fost înfiinţate patru comitate (vármegyék). În Proiectul de reorganizare a Austro-Ungariei, intitulat „Statele Unite ale Austriei Mari”, publicat în anul 1906 de Aurel C. Popovici, s-a prevăzut că „Scaunele secuieşti” urmau să constituie una din cele 15 „ţări” alcătuitoare ale confederaţiei.

În prezent, teritoriul fostelor scaune secuieşti nu are un statut administrativ deosebit de mulţimea de ţinuturi istorice româneşti, deci are administraţie publică de tip judeţean.

Refacerea „Ţării Secuilor” este o himeră, întrucât la recensământul efectuat în perioada 18-27 martie 2002, doar 532 de persoane s-au declarat că aparţin minorităţii secuilor din România. Pentru a spori numărul secuilor, la recensământul din 2012, etnicii maghiari au fost îndemnaţi să se declare secui şi nu maghiari. Rezultatele ultimului recensământ nu prezintă care este numărul declarat al secuilor, ci doar al maghiarilor.

 

 

 

 

Harta: Aşa zisul ŢINUT  SECUIESC

Din anul 2003, există o mişcare pentru a crea o regiune autonomă secuiască în această zonă, afiliată la Consiliul Autonomiei Maghiare din Bazinul Carpatic (KMAT) al minorităţilor maghiare din Slovacia, Serbia, Ucraina, România şi Croaţia, fondat în anul 2004 şi condusă de pastorul László Tőkés.

În februarie 2007, Consiliul Naţional Secuiesc – organizaţie care promovează drepturile secuilor din România – a organizat un sondaj de opinie în vederea obţinerii autonomiei fostelor scaune secuieşti, desfiinţate de autorităţile regale ungare în anul 1867. În presă, acest sondaj de opinie a fost uneori prezentat în mod greşit drept „referendum”, fără să fi fost referendum real.

Autorităţile române au declarat că acest act nu ar fi ilegal, dar este „la limita extremă a legii” (organizarea şi desfăşurarea referendumului putând fi reglementate doar prin legi organice, conform Constituţiei României). Aceeaşi poziţie a avut-o toată aşa-numita clasă politică din România, inclusiv UDMR.

La 1 iunie 2011, în Bruxelles s-a deschis Biroul de Reprezentanţă al Scaunelor secuieşti, cu sediul în „Casa Regiunilor Maghiare”. La 2 iunie 2011, europarlamentarii UDMR au organizat o recepţie în clădirea Parlamentului European din Bruxelles. Ministrul român de externe, Teodor Baconschi, a explicat că la Bruxelles se înregistrează numai unităţi teritorial-administrative existente şi recunoscute ca atare.

El a reamintit ca MAE român a cerut ca niciun oficial ungar să nu participe la evenimentul de inaugurare a Reprezentanţei „Ţinutului Secuiesc” şi a convocat ambasadorul Ungariei, căruia i s-a transmis un mesaj, astfel încât autorităţile de la Budapesta să ia notă de rezerva fermă a părţii române.

Poziţia mai hotărâtă a autorităţilor române a determinat trecerea în defensivă a iniţiatorilor proiectelor vizând „Ţinutul Secuiesc”, explicând că ei nu îşi doresc independenţă, ci doar autonomie. Presa a informat că, la ultimul marş pentru susţinerea autonomiei, „Marele marş al secuilor” (octombrie 2013), au participat peste 100.000 de persoane, printre mesajele transmise numărându-se: „Vrem autonomie, nu independenţă”Ținutul Secuiesc, cealaltă faţă a României”„România este şi ţara noastr㔄Autonomia nu înseamnă independenţă, înseamnă eficienţă”.

UDMR, prin Kelemen Hunor, fost vicepremier şi ministru al culturii în guvernul României, a prezentat oficial guvernului român proiectul de autonomie pentru „Ţinutul Secuiesc”. Potrivit proiectului, ţinutul va avea preşedinte şi propriul patrimoniu. În art.1 al proiectului se stipulează: „Ţinutul Secuiesc se constituie ca o regiune autonomă având personalitate juridică în cadrul statului unitar şi indivizibil România şi va cuprinde judeţele Covasna, Harghita şi Mureş”.

b). Partium

Partium (Partium regni Hungariae, în traducere „partea regatului Ungariei”) se referă la teritoriul din afara Transilvaniei propriu-zise, recunoscut în anul 1541 de sultanul Soliman Magnificul ca aparţinând principelui Ioan Zapolya, pretendent al coroanei regale a Ungariei în contra împăratului Ferdinand.

În anul 1570, prin Tratatul de la Speyer, fiul lui Ioan Zapolya, Ioan Sigismund Zápolya, a renunţat la pretenţiile regale şi s-a numit în continuare „Transilvaniae et partium regni Hungariae princeps”, adică principe al Transilvaniei şi al părţii din Regatul Ungariei.

Titlul de principe i-a fost recunoscut deopotrivă de sultan şi de împărat.

Partium a fost constituit iniţial din comitatele Maramureş, Solnocul Interior, Crasna, Bihor, Ţara Chioarului, Banatul de Severin şi Zarandul de est. Regiunea Partium a fluctuat în timp şi a fost ocupată în mare parte de trupele Imperiului Otoman în anul 1660, dar a revenit la Transilvania la sfârşitul secolului.

În secolul XVIII (în Marele Principat al Transilvaniei) zona Partium s-a redus la comitatul Solnocul Interior, comitatul Crasna, ţinutul Chioar şi o porţiune din comitatul Zarand. Prin reorganizarea administrativă a Regatului Ungariei de la mijlocul secolului XIX, teritoriul numit Partium a fost încorporat în regat.

Prin Tratatul de la Trianon din anul 1920, regiunea Partium a fost divizată între Regatul României, Cehoslovacia şi Ungaria. Astăzi, denumirea de Partium se referă la teritorii din actualele judeţe Arad, Bihor, Caraş-Severin, Maramureş, Satu Mare, Sălaj şi Timiş din România, din judeţul Hajdu-Bihar din Ungaria şi din regiunea Transcarpatia din Ucraina.

Pentru înfiinţarea regiunii „Partium” a strâns semnături Partidul Popular Maghiar din Transilvania. În concepţia liderilor acestui partid, regiunea respectivă ar urma să cuprindă judeţele Bihor şi Satu Mare, dar şi o parte din judeţele Sălaj şi Maramureş.

Deputatul UDMR Attila Cseke a susţinut că regiunea „Partium”, cu centrul la Oradea, ar trebui să apară pe noua hartă a României, întrucât este o entitate cu cultură şi istorie, cu criteriul geografic foarte clar, despărţită de Cluj prin Piatra Craiului. De altfel, la sfârşitul lunii ianuarie 2013, filialele bihorene ale celor cinci partide parlamentare au semnat o declaraţie comună în care au acceptat să acţioneze unitar pentru o regiune cu capitala la Oradea.

Caii troieni „mânați” din Germania și Ungaria

În Germania există indicii privind reactivarea unei „Coloane a V-a” în ţările cu minoritate germană, iar pe forumurile de comunicare circulă mesaje transmise în scopuri propagandistice, secesioniste. Cercuri din această ţară ajută Ungaria în realizarea pretenţiilor ei revizioniste şi sprijină de la distanţă divizarea României. Din nefericire, pe lângă etnicii germani sau unguri sunt şi români care nu se sfiesc să pună umărul la dezmembrarea României.

Pe coordonatele separării Transilvaniei şi Banatului de România au fost create mai multe organizaţii, ligi, dintre care se evidenţiază: Liga Transilvania-Banat, „Liga Transilvania Democrată” şi Asociaţia „Drum Nou” (Neuer Weg).

 

 

 

 

  1. a) Liga Transilvania-Banat

Această „ligă” a fost creată în martie 2002 de către Sabin Gherman (absolvent al facultăţii la Craiova, în capitala Olteniei!) autodeclarat „român”, dar duşman al românilor de dincolo de Carpaţi. Acest individ a ieşit în lumina reflectoarelor prin articolul „M-am săturat de România”, fiind folosit de către cei interesați pentru a argumenta că dezmembrarea României este cerută nu numai de către minorităţile etnice din Transilvania, ci şi de către românii neaoşi de acolo.

Înfiinţarea mişcării a fost contestată de mai multe partide politice, pe motiv că Sabin Gherman ar dori separarea Transilvaniei de România. La jumătatea lunii octombrie 2002, Sabin Gherman a depus, la Tribunalul Municipiului Bucureşti (TMB), actele de înregistrare a „Ligii Transilvania-Banat” ca partid politic, însă a fost refuzat de instanţele bucureştene și a chemat în judecată statul român la CEDO. În martie 2004, Liga Transilvania-Banat a fuzionat cu Partidul Popular Creştin (în acel moment Liga avea 28.000 de membri!).

 

În prezent, Sabin Gherman face propagandă antiromânească, secesionistă, la posturile de televiziune „Transilvania life” şi „Look TV”, patronate de Arpad Paszkany.

Pentru el, doar românii ardeleni (de fapt „ardelenii români”, fiindcă în viziunea lui, „ardelenii reprezintă un popor”) sunt de calitate superioară, românii din alte zone fiind „resturi”, în sensul de deşeuri.

Conform teoriilor acestui „ardelean”, oltenii, moldovenii, dobrogenii şi bucureştenii (numiţi zeflemitor „mitici”) sunt inferiori celor din Ardeal şi Banat, fiindcă nu au avut cinstea să se „civilizeze” sub ocupația austro-ungară şi nici onoarea să slugărească ungurilor care-i umileau şi persecutau pe românii transilvăneni.

  1. b) Liga „Transilvania Democrată”

Liga respectivă a fost înfiinţată, potrivit fondatorilor acesteia, pe fondul îngrijorării resimţite privind pierderea treptată a identităţii de „transilvănean”, precum şi ca o consecinţă a aplicării unei asimilări şi omogenizări cu urmări nefaste asupra rânduielilor locale multiseculare. 

Principalul scop al Ligii este „de a păstra atât cât a mai rămas din identitatea membrilor ei, legitimată în mod evident de multiculturalismul local, religii, tradiţii, istorie şi geografie regională foarte diferite de restul ţării”.

Printre fondatori se numără şi un anume Mircea Dăian, maghiaro-sas, fost tâmplar din Mediaş, care a stat mai mulţi ani în Germania, apoi s-a întors în Transilvania, aducând cu el un steag al „Transilvaniei independente”, cu care face propagandă secesionistă şi revanşardă.

Membrii Ligii percep „transilvanismul” ca un fenomen cultural, economic şi social, întrucât o mare parte a societăţii din „regiunea transilvană” resimte o presiune continuă din partea „centrului”. Aceştia şi-au propus să promoveze o perspectivă asemănătoare şi pentru alte regiuni din România, respectiv Banat, Oltenia, Dobrogea, Bucovina şi chiar Moldova şi Muntenia. 

Ei cred că autonomia nu va putea fi obţinută doar de secui, sau de maghiari, iar la obţinerea autonomiei ar trebui să se implice şi românii, alături de unguri şi saşi.

 

 

 

 

Mircea Dăian, care se pretinde om de afaceri fiindcă are o firmă minusculă care construieşte case de lemn, administrează o pagină de Facebook, unde propagă „transilvanismul” prin diverse obiecte promoţionale (brelocuri, tricouri, steaguri, autocolante), iar lozinca lui este „Autonomie pentru Ardeal!”

Acesta este prezent la acţiuni cu caracter revizionist, alături de iredentiştii unguri. De asemenea, propagă în mod violent „independenţa” Transilvaniei, agitând la competiţiile sportive la care participă ca spectator aşa-zisul „steag transilvănean”, confecţionat în Germania, precum şi alte însemne cu mesaje „transilvaniste”, secesioniste.

Pe „Steagul Transilvaniei” culorile Tricolorului românesc sunt inversate, iar vulturul german domină centrul (semantic sinonim controlului). Cele 7 oraşe transilvane, vizate de secesionişti sunt simbolizate de 7 turnuri/cetăţi (precum în stema principilor din familia Bathory – foto mai jos).

  1. c) Asociaţia „Drum Nou”

În luna martie 2013, în Făgăraş a luat fiinţă „Asociaţia Neuer Weg” (Verein Neuer Weg). Aceasta are drept scop declarat protecţia mediului înconjurător, a patrimoniului construit, a drepturilor civile, a valorilor regionale şi europene.

În conducerea asociaţiei se află câţiva saşi veritabili, precum şi doi saşi încuscriţi cu români, Willy Schuster (jumătate maghiar, jumătate sas – nota red. ) şi Erwin Albu (amestecat – nota red.).

Asociaţia patronează site-ul „Neuer Weg” („Drum nou”), urmaş al cotidianului apărut în 13 martie 1949 la iniţiativa Comitetului Antifascist German. Publicaţia respectivă susţine aşa-numita doctrină a „transilvanismului”, deci dezmembrarea României, publicând articole cu tentă antiromânească şi regionalist-extremistă.

 

 

 

 

Aşa-zişii „transilvanişti” agită spiritele pentru desfacerea României în „regiuni istorice”, la loc de frunte punând Transilvania. Ultima întâlnire publică a acestora a avut loc la Sibiu, în 28 decembrie 2013, iar româno-germanul Willy Schuster a adoptat următorul slogan cu referire la Transilvania: „Ne luăm ţara înapoi!” (Visszavesszük az országot !!!/ Wir holen uns unser Land zurück !!!).

Acest slogan apare şi pe pagina de Facebook a lui Sabin Gherman, precum şi pe alte pagini revizioniste, care au instituit titlul de „ardeleanul anului” (foto) pentru autonomişti, revizionişti sau secesionişti. 

Cei doi româno-germani, Erwin Albu şi Willy Schuster, promovează la vedere o politică având drept ţintă dezmembrarea României, întrucât poartă cu ei acelaşi steag pe care-l poartă şi reprezentantul Ligii „Transilvania Democrată”.

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/10/19/actiunile-de-dezmembrare-a-romaniei-de-la-regiunea-autonoma-maghiara-la-tinutul-secuiesc-si-planurile-iredentiste-maghiare-de-rupere-a-transilvaniei/

 

 

 

 

 

 

 

Surse: Col. (r) dr. Aurel V. David –  Ziaristionline  prin http://www.certitudinea.ro/articole/dezvaluiri/view/planuri-Si-scenarii-actuale-vizand-dezmembrarea-romaniei

20/12/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: