CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, ultimul act al mutilării teritoriale a României din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

 

80 de ani de la Dictatul de la Viena - Ziar Gazeta de Cluj

Cum a fost cedat Cadrilaterul 

Pe 7 septembrie 1940, România ceda, prin tratatul de la Craiova, Dobrogea de Sud către Bulgaria. Era a treia cedare făcută într-un singur an, după ce pierduserăm Basarabia, Bucovina de Nord, Herța și Ardealul de Nord fără niciun foc de armă.

Declanşarea celui de-al doilea război mondial la 1 sept. 1939, a dat prilejul regelui Carol al II-lea să facă unele declaraţii menite să liniştească temerile întemeiate ale poporului român privind o eventuală agresiune externă care ar fi dus  la amputarea teritoriului ţării.

Rupt de realitate, înconjurat de o camarilă linguşitoare, bazându-se în mod fanatic pe garanţiile aliaţilor tradiţionali, Franţa şi Anglia, minimalizând forţa teribilă a Germaniei hitleriste, regele a petrecut noaptea Anului Nou 1940 în mijlocul armatei, într-o cazarmă, la Chişinău, declarând cu emfază, în toastul de la miezul nopţii, că “nu va ceda fără luptă nici o palmă din teritoriul ţării, întrucât armata este bine înzestrată, are un moral ridicat şi dispusă să facă cele mai mari jertfe”.

Aceeaşi declaraţie sforăitoare a făcut-o Carol al II-lea două luni mai târziu, când a vizitat linia defensivă de-a lungul frontierei cu Ungaria, formată din şanţuri şi cazemate, unde staţionau câteva divizii cu ostaşi cu degetul pe trăgaciul armei. Iar a folosit ca termen “palma de pământ”…

Dar în faţa ultimatumului din 28 iunie 1940 dat de imperialismul sovietic, România a cedat fără luptă Basarabia şi Bucovina de Nord, armata regală română fiind umilită şi batjocorită pe tot timpul retragerii ei până la Prut.

Scenariul s-a repetat două luni mai târziu, când la 30 aug. 1940 revizionismul maghiar a avut câştig de cauză, ocupând o mare parte din Ardeal.

Abdicarea lui Carol al II-lea la 6 septembrie a dat prilejul noului conducător al ţării, Ion Antonescu, să incrimineze pe fostul suveran pentru prăbuşirea graniţelor tării şi, implicit, dispariţia de pe hartă a României Mari, asigurând populaţia ţării că pe viitor el nu va tolera “pierderea nici a unei brazde de pământ românesc”.

O declaraţie fără acoperire: o zi mai târziu, la 7 septembrie România suferea al treilea rapt, pierderea Cadrilaterului (Dobrogea de Sud), în favoarea Bulgariei.

Respectând adevărul istoric, cele trei acte ale tragediei noastre naţionale din 1940 au fost generate de mai mulţi factori, printre care:

– politica nefastă dusă de cel care a fost ministru de Externe, Nicolae Titulescu;

– utopicele garanţii franco-engleze, de care am amintit;

– respingerea (în 1939) a garanţiilor germane privind securizarea frontierelor în schimbul asigurării neutralităţii României;

– lipsa aproape totală de armament greu şi de tehnică modernă de luptă .

Deci în numai două luni imensa jertfă de sânge pentru realizarea visului de reîntregire a ţării a fost zădărnicită.

Sacrificiul celor peste 300.000 de morţi din primul război mondial, precum şi al zecilor de mii de invalizi, de orfani, de văduve, era acum şters şi anulat. Suferinţele fuseseră suportabile prin faptul că datorită lor se înfăptuise România Mare.

Însă încă o dată în istoria ei, ţara noastră cădea pradă lăcomiei vecinilor ei apropiaţi sau mai depărtaţi.

Dar nici aşa agresorii nu erau satisfăcuţi: Uniunea Sovietică avea regrete că nu a pretins “măcar” întreaga Bucovină, dacă nu şi Moldova până la Siret şi Delta Dunării, de unde neîncetatele incidente de frontieră menite să susţină cererile ei viitoare;

Ungaria, de asemenea, dorea întreaga Transilvanie şi Banatul, iar Bulgaria, care dintotdeauna râvnise la Dobrogea, nu făcuse nici un secret din dorinţa de a-şi întinde graniţa de nord până la Tulcea!

(De aici şi caracterizarea pretenţiilor ei în sept. 1940 ca “moderate” întrucât se limitau numai la Cadrilater!)

La 15 iulie 1940 Adolf Hitler îi scria lui Carol al II-lea o scrisoare de ameninţare în sprijinul pretenţiilor teritoriale ungare şi bulgare, vorbind clar de nimicirea României în caz de rezistenţă, când presiunile deveniseră insuportabile.

Citez, din scrisoare, câteva fragmente edificatoare:

“Nu sunt decât două posibilităţi pentru a rezolva problema care îngrijorează pe Majestate Voastră şi întreaga Românie:

1) O cale tactică, o încercare adică, printr-o abilă adaptare la situaţia actuală, de a se salva ceea ce poate fi salvat;

2) Calea unei decizii de principiu, căutarea unei soluţii definitive, care comportă unele sacrificii.

În ce priveşte prima cale, Sire, nu pot exprima nici o opinie. Eu însumi am fost, întreaga mea viaţă, omul deciziilor de principiu, şi nu aştept decât succese decisive. Orice încercări pentru a domina pericolele care ameninţă Ţara Dvs. prin manevre tactice, oricare ar putea fi acestea, trebuie să eşueze şi vor eşua. Sfârşitul ar fi mai devreme sau mai târziu – poate chiar foarte curând – distrugerea României. După mine, a doua cale rămâne singura posibilă: o înţelegere loială cu Ungaria şi Bulgaria.

Favorizată de o şansă excepţională, România a dobândit după războiul mondial teritorii pe care ea nu e capabilă de a le păstra printr-o politică de forţă (n. n.: !!!).

Germania nu are nici în Ungaria, nici în România sau Bulgaria, interese teritoriale. (sic!) Ea are legături de prietenie, printre care prietenia cu Ungaria şi Bulgaria datează de multă vreme şi a fost cultivată cu grijă. (s. n.)”

Nu mai este cazul să fac comentarii, cele expuse de Hitler sunt cât se poate de clare, fără echivoc, fără interpretare.

Despre împrejurările răpirii Cadrilaterului din păcate nu există un studiu amplu, aşa cum există despre cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţei, precum şi a Ardealului. Poate un istoric reputat va remedia această lacună printr-un volum masiv de comentarii bazat pe documente.

Dintre toate teritoriile pierdute din acest teribil an 1940, CADRILATERUL a intrat primul în componenta României Mari, încă din 1913, în urma Păcii de la Bucureşti, având astfel parte şi de cea mai lungă viaţă românească interbelică: 27 de ani.

O hartă din sec. XIV -lea al acestui colţ de lume, datorită lui P. P. Panaitescu ne arată Dobrogea, inclusiv Cadrilaterul, ca fiind parte din Ţara Românească a lui Mircea cel Bătrân.

Prin redobândirea lui în 1913 s-a creat un loc de refugiu pentru românii macedoneni, persecutaţi în mai toată Peninsula Balcanică, atunci, ca şi acum.

Cele două judeţe care formau Cadrilaterul aveau o suprafaţă de 4500 kmp (CALIACRA) şi respectiv 3.226 kmp (DUROSTORUL).

În Enciclopedia României din anul 1938, vol. II, se observă lesne că marea majoritate a denumirilor localităţilor (233 în Caliacra şi tot atâtea în Durostor) erau în majoritate turceşti (puţine româneşti, iar bulgare aproape inexistente); de ex.: Ghiurghenicic, Mesim-Mahle, Sugiuc, Atmangea etc. Etniile cele mai numeroase erau turce şi macedo-române, urmate de bulgarii care acționau însă prin acţiunile teroriste ale comitagiilor.

Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine a fost semnat la data de 27 noiembrie 1919 între Puterile Aliate, învingătoare în Primul Război Mondial, inclusiv România, și Bulgaria, țară învinsă.

Frontiera cu Regatul sârbilor, croaților și slovenilor urma traseul frontierei din 1913 dintre Bulgaria și Serbia, cu excepția a 4 teritorii atribuite Statului sârbo-croato-sloven.

Frontiera cu Grecia și frontiera cu Turcia (la momentul respectiv teritoriul Turciei europene de azi nu fusese atribuit nici unui stat), era trasată astfel încât Bulgaria pierdea accesul la Marea Egee, recunoscut în anul 1913.

În privinţa României s-a restabilit frontiera româno-bulgară hotărâtă în Tratatul de pace de la București din 10 august 1913 (Cadrilaterul, precum și părţi din Dobrogea de Nord reintră în componenţa României).

Tratatul cuprindea şi o serie de dispoziții referitoare la limitarea forțelor armate ale Bulgariei.

Pentru Bulgaria, care era în război începând din 1912, dispozițiile tratatului au fost considerate deosebit de severe, astfel că tratatul a fost considerat o catastrofă națională.

Teritoriul Bulgariei era aproape același ca și la începutul războaielor balcanice, iar pierderile umane fuseseră deosebit de ridicate. Bulgaria, ca și celelalte state învinse în primul război mondial, a urmărit să revizuiască Tratatul de la Neuilly, apropiindu-se de Germania și Italia în perioada interbelică.

În anul 1940, în contextul prăbușirii frontierelor României, Bulgaria a obținut prin Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, Cadrilaterul.

Conferinţa de la Craiova pentru cedarea Cadrilaterului a fost, în final, un dictat.

Din delegaţia mică care a purtat “tratative” cu partea bulgară, făcea parte şi primarul Constanţei, Horia P. Grigorescu, deputat, ministru subsecretar de sta şi ministru plenipotenţiar al României în Cehoslovacia (până la acapararea Ministerului Afacerilor Externe de către Ana Pauker, când demisionează şi se refugiază în Franţa, unde îi apare în editură “Mioriţa” din Paris, în 1991, un mic articol în care relatează simulacrul de tratat).

Prim delegat la această întâlnire de la Craiova a fost Al. Creţeanu care, împreună cu alţi numeroşi membri ai delegaţiei române, a fost primit de fostul ministru de Externe, M. Manoilescu, care însă nu le-a dat nici o instrucţiune specială (!?), vorbindu-le de cedarea Cadrilaterului ca de o obligaţie impusă, căreia nu trebuiau să se opună.

Totul fusese decis la Berchtesgaden de Hitler în urma vizitei prim-ministrului bulgar, iar România căzută, ca toate ţările din sud-estul Europei, în sfera de influenţă germană, trebuia să se conforme deciziilor dictatorului Reich-lui!

Din delegaţie mai făceau parte gen. Potopeanu, Henri-Georges Meitani, Eugen Cristescu de la Ministerul de Interne, fostul ministru plenipotenţiar Elefterescu, iar experţii tehnici ai Ministerului de Finanţe erau Mircea Vulcărescu, M. Nicolescu şi G. Carafil.

Dar la Craiova se alăturaseră delegaţiei române şi Vasile Covată din Bazargic, Tascu Purcărea din Silistra şi alţi câţiva români-macedoneni îngrijoraţi de viitorul soartei lor.

Delegaţia bulgară avea ca prim delegat pe fostul Ministru de la Bucureşti şi Roma, S. Pimenov, iar al doilea delegat era juristconsultul Papazoff. Amândoi delegaţii înţelegeau şi vorbeau româneşte, dar evident că toate convorbirile şi tratativele s-au dus în limba franceză, delegaţia bulgară fiind foarte optimistă, sigură că totul era doar o formalitate pentru i se “restitui” “Zlatna Dobrugea”.

După prezentarea scrisorilor de acreditare şi citirea actelor introductive preliminare, s-a propus delegaţiei bulgare un aranjament teritorial care ar fi fost de natură să asigure liniştea, cruţând sentimentele şi demnitatea fiecăreia dintre popoarele vecine.

Astfel, s-a propus ca SILISTRA, cetate cu trecut istoric aparţinând Ţării Româneşti încă din sec. al XIV -lea, să rămână României.

De asemenea şi portul CAVARNA şi BALCICUL, din care românii făcuseră o staţiune de prim ordin, să rămână tot României. Atât!

Deci pretenţii mai multe decât minime! În schimb, toată Zlatna Dobrugea revenea Bulgariei, şi în felul acesta se punea capăt pentru totdeauna litigiului care frământa opinia publică din cele două ţări vecine.

Primul delegat bulgar, S. Pimenov, a răspuns însă că înţelege punctul de vedere românesc, dar că el nu se poate abate cu nimic de la cele hotărâte definitiv la Berchtesgaden.

Deci dictat în toată puterea cuvântului.

La poarta Palatului Administrativ din Craiova, unde se ţineau şedinţele, aşteptau cu groază rezultatele tratativelor româno-bulgare dobrogenii macedoneni, în număr de câteva sute.

S-a reuşit ca schimbul de populaţie şi toate cele legate de o problemă atât de spinoasă să se concretizeze prin texte care, interpretate cu bună credinţă, puteau aduce oarecari îndulciri la brutalitatea ruperii oamenilor de la vatra şi glia lor.

În ziua de 7 septembrie, când urmau să se termine “lucrările”, ezitările justificate ale delegaţie române de a semna au fost spulberate de ordinul telefonic al noului conducător al statului, gen. I. Antonescu, care a dat ordin să se iscălească “Tratatul”, lucru ce s-a făcut imediat.

Al. Creţeanu a înmânat scrisorile primului ministru bulgar.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este Tratatul-de-la-Craiova-Procesul-verbal.jpg

Tratatul de la Craiova- Procesul verbal

În anul 1941, în alianță cu Germania, Bulgaria a ocupat teritoriile anexate de către Regatul Sârbo-Croato-Sloven (devenit în 1929 Iugoslavia), Tracia Occidentală și Insula Tasos din Marea Egee.

După al Doilea Război Mondial, ieșirea la Marea Egee a fost din nou pierdută, iar “regiunile occidentale” au intrat în componența Iugoslaviei, ca urmare a unui acord bilateral încheiat în anul 1947.

Singurul câștig teritorial recunoscut prin Tratatele de pace de la Paris încheiate cu statele învinse în al Doilea Război Mondial a fost menținerea Cadrilaterului în cadrul statului bulgar (articolul 1 al Tratatelor de Pace cu Bulgaria și România).

Astfel, Bulgaria, tară fostă aliată a Germaniei naziste, a ieșit din al Doilea Razboi Mondial  cu teritoriul mărit. Pe seama României.

Emilian Georgescu

Refugiati din Cadrilater

 Foto: Refugiați din Cadrilater

 

Răpirea Cadrilaterului

La 7 sept. 1940, sub presiune externă a fost semnat la Craiova Tratatul de frontieră româno-bulgar prin care cele două judeţe din Cadrilater (Caliacra şi Durostor) erau cedate Bulgariei.

Duşmanii ţării noastre aleseseră momentul. La frontiera româno-ungară maghiarii concentraseră 23 de divizii (din cele 24 existente în Ungaria) faţă de 8 – 10 divizii ale armatei române. La frontiera sovieto-română, ruşii făceau manevre şi demonstraţii militare ameninţătoare, după ce în urma Ultimatumului dat țării noastre în data de 26 iunie 1940, URSS cotropise Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei, cu o suprafaţă totală de peste 50.000 de kilometri pătraţi şi cu aproximativ patru milioane de locuitori.

Anterior desfăşurării tratativelor de la Craiova, la Viena, României i se impusese de către Gewrmania și Italia în data de 30 august 1940, Diktatul care îi smulgea pentru a fi anexat de Ungaria, un teritoriu cu o suprafaţă de 43.492 km2 și o populaţie de 2.609 000 locuitori, în majoritate români.

Pe baza Tratatului încheiat cu Bulgaria la Craiova, s-a procedat şi la un schimb de populaţie: bulgarii din Dobrogea au fost transferaţi în Bulgaria, iar macedo-românii de aici au ocupat satele depopulate prin plecarea bulgarilor.

Armata bulgara intra in Cadrilater | Istorie pe scurt

FOTO: istoriepescurt.ro – Armata bulgară intra in Cadrilater

Istoricii bulgari si români au în majoritatea lor până în ziua de azi opinii diferite în ceea ce priveste Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei („Cadrilaterul”) a intrat în componenta Bulgariei. A fost vorba de o „Corectare a unei nedreptati” prin mijloace diplomatice, consideră bulgarii, si un act de „mutilare a țării” sub presiunea și amenințarea forțelor Axei fasciste , spun istoricii români.

07/09/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Flagelul neomarxismului

Karl Marx și Friedrich Engels

(Foto: Karl Marx și Friedrich Engels)

Neomarxismul este o școală de gândire marxistă care cuprinde abordări din secolul al XX-lea care modifică sau extind marxismul și teoria marxistă, de obicei prin încorporarea elementelor din alte tradiții intelectuale precum teoria critică, psihanaliza sau existențialismul (în cazul lui Jean-Paul Sartre) .

Ca și în cazul multor utilizări ale prefixului neo-, unii teoreticieni și grupuri desemnați ca neomarxiști au încercat să completeze deficiențele percepute ale marxismului ortodox sau materialismului dialectic scrie https://www.telework.ro/neomarxism.

Mulți neo-marxiști proeminenți, precum Herbert Marcuse și alți membri ai Școlii din Frankfurt, au fost istoric sociologi și psihologi.

Neomarxismul se încadrează în cadrul mai larg al Noii Stângi. În sens sociologic, neomarxismul adaugă în filozofia marxistă o înțelegere mai largă a inegalității sociale a lui Max Weber, precum statutul și puterea. Exemple de neomarxism includ marxismul analitic, marxismul structural francez, teoria critică, studii culturale, precum și unele forme de feminism. Teoria lui Erik Olin Wright a locațiilor contradictorii de clase este un exemplu al sincretismului găsit în gândirea neomarxistă, întrucât încorporează sociologia weberiană, criminologia critică și anarhismul.

Istorie

Neomarxismul s-a dezvoltat ca rezultat al problemelor sociale și politice pe care teoria marxistă tradițională nu a putut să le abordeze suficient. Această iterație de gândire a avut tendința spre diseminarea ideologică pașnică, mai degrabă decât metodele revoluționare și adesea violente din trecut. Din punct de vedere economic, liderii neomarxisti s-au deplasat dincolo de epoca strigătului public asupra războiului de clasă și au încercat să proiecteze modele viabile pentru rezolvarea ei.

Există multe ramuri diferite ale neomarxismului, care deseori nu sunt de acord între ele și teoriile lor. După Primul Război Mondial, unii neomarxiști s-au opus și au format ulterior Școala de la Frankfurt. Școala de la Frankfurt nu s-a identificat niciodată ca neo-marxistă. Spre sfârșitul secolului al XX-lea, neomarxismul și alte teorii marxiste au devenit anateme în culturile occidentale democratice și capitaliste, unde termenul a obținut conotații negative în timpul Sperieturii Roșii. Din acest motiv, teoreticienii sociali ai aceleiași ideologii de atunci au avut tendința de a se disocia de termenul de neomarxism. Exemple de astfel de gânditori includ David Harvey și Jacque Fresco, cu o anumită ambiguitate în jurul lui Noam Chomsky, care a fost etichetat ca neo-marxist de unii, dar care personal nu este de acord cu astfel de aprecieri. Unii consideră socialismul libertarian un exemplu de neomarxism rebrănduit.

Economia neomarxistă

Termenii de economie politică neomarxistăpost-marxistă și radicală au fost folosiți pentru prima dată pentru a se referi la o tradiție distinctă a teoriei economice din anii 1970 și 1980 care provine din gândirea economică marxiană. Multe dintre figurile de frunte au fost asociate cu Școala Monthly Review de stânga. Abordarea neomarxistă a economiei dezvoltării este legată de dependență și de teoriile sistemelor mondiale. În aceste cazuri, „exploatarea” care o clasifică drept marxistă este una externă, mai degrabă decât exploatarea „internă” normală a marxismului clasic.

În economia industrială, abordarea neomarxistă subliniază mai degrabă natura monopolistă și oligarhică decât cea competitivă a capitalismului. Această abordare este asociată cu Michał Kalecki, Paul A. Baran și Paul Sweezy.

Teoreticieni precum Samuel Bowles, David Gordon, John Roemer, Herbert Gintis, Jon Elster și Adam Przeworski au adoptat tehnicile economiei neoclasice, inclusiv teoria jocurilor și modelarea matematică, pentru a demonstra concepte marxiste precum exploatarea și conflictul de clasă.

Abordarea neomarxiană a integrat economia non-marxistă sau „burgheză” de la post-keynesieni precum Joan Robinson și școala neoricardiană a lui Piero Sraffa. Economiștii polonezi Michał Kalecki, Rosa Luxemburg, Henryk Grossman, Adam Przeworski și Oskar Lange au avut influență în această școală, în special în dezvoltarea teoriilor subconsumului. În timp ce majoritatea partidelor comuniste oficiale au denunțat teoriile neomarxiene drept „economie burgheză”, unii neomarxiști au servit drept consilieri ai guvernelor socialiste sau ale lumii a treia în curs de dezvoltare.

În ciuda faptului că este un economist marxist ortodox, Maurice Dobb a fost, de asemenea, asociat cu acest curent.

Concepte

Companiile mari pot menține prețurile de vânzare la niveluri ridicate, concurând în același timp la reducerea costurilor, promovarea și comercializarea produselor lor. Cu toate acestea, concurența este în general limitată, cu câteva formațiuni mari de capital care împărtășesc diverse piețe, cu excepția câtorva monopoluri reale (cum ar fi sistemul Bell de la acea vreme). Excedentele economice care rezultă nu pot fi absorbite prin consumatorii care cheltuiesc mai mult. Prin urmare, concentrarea surplusului în mâinile elitei de afaceri trebuie orientată spre tendințe guvernamentale imperialiste și militariste, care este cel mai simplu și mai sigur mod de a utiliza surplusul de capacitate productivă.

Exploatarea se concentrează asupra lucrătorilor cu salarii mici și a grupurilor domestice, în special a minorităților. Câștigătorii medii văd că presiunile în producție le distrug relațiile umane, ducând la înstrăinare și ostilitate mai extinse. Întregul sistem este în mare măsură irațional, deoarece, deși indivizii pot lua decizii raționale, obiectivele sistemice finale nu sunt raționale. Sistemul continuă să funcționeze atâta timp cât sunt urmărite politicile keynesiene de ocupare completă a forței de muncă, dar există o amenințare continuă la adresa stabilității din partea țărilor mai puțin dezvoltate, prin restricțiile dominării neo-coloniale.

Teoria valorii muncii

Paul A. Baran a introdus conceptul de excedent economic potențial pentru a face față complexităților noi ridicate de dominanța capitalului monopol, în special previziunea teoretică conform căreia capitalismul monopolist ar fi asociat cu utilizarea capacității scăzute și, prin urmare, surplusul potențial ar fi de obicei mult mai mare decât surplusul realizat. Cu Paul Sweezy, Baran a elaborat importanța acestei inovații, consistența acesteia cu conceptul de valoare al muncii al lui Marx și relația suplimentară cu categoria de plusvaloare a lui Marx.

Conform categoriilor lui Baran:

  • Excedentul economic real: „diferența dintre producția curentă reală a societății și consumul curent real”. Prin urmare, este egal cu economiile curente sau acumularea.
  • Excedent economic potențial: „diferența dintre acea producție care ar putea fi produsă într-un mediu natural și tehnic dat cu ajutorul resurselor productive angajabile și ceea ce ar putea fi considerat consum esențial”.

Baran a introdus, de asemenea, conceptul de excedent planificat – o categorie care nu putea fi operaționalizată decât într-o societate socialistă planificată rațional. Aceasta a fost definită ca „diferența dintre producția„ optimă ”a societății disponibilă într-un mediu natural și tehnologic dat istoric în condiții de utilizare„ ”optimă” planificată a tuturor resurselor productive disponibile și o parte a volumului de consum „optim” ales.”

Baran a folosit conceptul de surplus pentru a analiza economiile subdezvoltate (sau ceea ce se numește acum mai optimist „economii în curs de dezvoltare”) în Political Economy of Growth.

15/08/2021 Posted by | analize | , , | Lasă un comentariu

Viitorul popoarelor Europei în fața asaltului minorităților musulmane pe cale să devină majoritare. VIDEO

È allarme: "Nel 2100 i musulmani saranno metà della popolazione italiana"

      Un „pojar” mortal – minoritățile înlocuitoare

Citim pe http://ilazu.blogspot.com că în urmă cu 50 de ani, generalul Charles De Gaulle spunea:

„Nu trebuie să ne ferim de cuvinte. Este foarte bine că există francezi galbeni, francezi negri, francezi mulatri.
Ei sunt dovada că Franţa, conform vocaţiei sale universale, este deschisa tuturor raselor. Dar, cu condiţia ca ei să rămână o mica minoritate. Daca nu, Franta nu va mai fi Franţa.

Noi suntem înainte de toate un popor de rasa alba, de cultura greacaşi latină şi de religie creştină. Astea nu sunt poveşti! Ia-ţi văzut pe musulmani? Le-aţi privit turbanele şi djelabalele? Vedeţi bine că nu sunt francezi!

Încercaţi să amestecati uleiul cu oţetul, agitaţi sticla şi după un moment veţi vedea că sunt din nou separate.     

  Arabii sunt arabi, francezii sunt francezi! Credeţi că organismul francez poate să absoarbă zece milioane de musulmani, care mâine vor fi douăzeci de milioane şi poimâine patruzeci?

Daca îi integrăm, dacă toţi arabii şi berberii din Algeria vor fi consideraţi francezi, cum îi vom impiedica să vină în metropolă, atât timp cât nivelul de viaţa de aici este atât de ridicat?

Satul meu natal nu se va mai numi Colombey – Două Biserici, ci Colombey – Două Moschei!”.

ÎNFIORĂTOR! Tot mai multe violuri săvârșite de IMIGRANȚII MUSULMANI în  EUROPA | Motivarea: “Orice fată care fumează, folosește fard sau poartă  îmbrăcăminte atractivă este o curvă” | Nasul.tv

N-a mai apucat să vadă cum o mare de steaguri tunisiene, algeriene şi marocane – şi niciun steag francez – îşi tălăzuia bucuria, acoperind Place de la Concorde şi Champs Elysee, în cinstea victoriei în alegeri a unui presedinte ce intră în Palatul Elisee „purtat pe umeri” de musulmanii care l-au votat în proporţie de 93%(!) – clasa politică franceză „călărind” valul uriaş al imigraţiei musulmane, asemenea unui surfer iresponsabil ce speră să ajungă pe o plajă luxuriantă, unde probabil, îşi va sfârşi cursa dementă, prăbuşit de val, în „raiul” lui Mahomed.

N-a mai apucat să vadă cum, „mâine”, musulmanii îl vor alege pe unul de-al lor. N-a mai apucat să vadă cum uleiul se transformă, treptat-treptat, în oţet!

Acum aproape 50 de ani, Enoch Powell – văzând cum naţiunea britanică privea liniştită de pe metereze apropierea uriaşului val de musulmani – a spus : „Este ca si cum ai privi o întreagă naţiune, lucrând de zor la înălţarea propriului rug funerar”.

Enoch Powell, unul dintre puţinii care nu a vrut să facă „pasul înapoi”, n-a mai apucat să vadă cum lorzii Mohamed Şheikh şi Nazir Ahmed s-au aşezat pe locurile unde altădata au stat lordul George Nathaniel Curzon şi alţii asemenea lui; n-a mai apucat să audă cuvintele ministrului „englez ” Şhahid Malik: 

„In 2009 vom avea 8 deputaţi musulmani, iar în 2014 vom avea 16 deputaţi musulmani. În acest ritm, întreg parlamentul va fi musulman. Sunt încrezător că Primul Ministru, cu voia lui Allah, va fipeste 30 de ani un prim ministru ce va avea aceeaşi credinţă cu mine.”

Cu Ivo Opstelten se încheie lista olandezilor care au fost primarii Rotterdamului în ultimii 200 de ani. Cu marocanul Ahmed Aboutaleb începe lista musulmanilor care vor conduce orasul înfiinţat la 1270 şi în care olandezii de baştină mai reprezintă încă 55% din populaţie.

Faptele s-au inversat. In 1629, olandezul Jan Pieterszoon Coen, îi înfrângea pe musulmani devenind Guvernatorul General al Indoneziei .

Populatia musulmana se tripleaza in unele tari pana in 2050 – Invictus

Astazi , musulmanul Ahmed Aboutaleb îi conduce pe cetăţenii Rotterdamului!
Dacă în 1989 în parlamentul bruxellez nu era niciun musulman, azi, 21,3% din locuri sunt ocupate de musulmani, deputata Mahinur Ozedemir fiind şi prima politiciană din Europa, purtătoare a vălului islamic.

Şi guvernul bruxellez se poate mândri că şi-a deschis porţile în faţa musulmanilor-Fadila Laanan şi Emir Kir care sunt deja membri ai executivului.

Rusia nu se mândreşte – ca Norvegia – că o musulmană a ocupat funcţia de ministru al culturii şi nici că Duma este împănată de musulmani, asemeni Bundestagului sau parlamentului suedez. Vice-premierul rus Dmitri Rogozin îşi atenţionează critic vecinii: „Spaţiul cultural european este pe cale să fie  redus de culturile venite din sud. Berlinul nu a ajuns oare al treilea oraş turc din lume? Dacă vrem să integrăm alte culturi, nu trebuie să ne pierdem propriile valori culturale”.

Si…totusi: dacă Berlinul este al treilea oraş turc din lume, atunci Moscova cu ai săi cca. 5 milioane musulmani (Rogozin nu mai spune aceasta), al câtelea o fi ?!…..

Si in Rusia musulmanii îşi urmează drumul încercând să umple golul lăsat de prăbuşirea demografică de nestăvilit, studiile ONU arătând că în 2050 Rusia va avea cca. 108 milioane de locuitori (140 milioane azi), dintre care mai mult de 40% vor fi musulmani – iar conducatorii rusi sunt mult mai puţin vocali în interior, decât sunt în exteriorul Rusiei. Si pentru ca totul sa fie clar: „Noi credem că aici suntem la noi acasă. Poate voi sunteţi străinii.

Suntem la noi acasă şi vom instaura regulile (Şharia) care ne convin, fie că vă place sau nu. Toate încercările de a ne impiedica vor atrage după ele o ripostă sângeroasă. Vom îneca Moscova în sânge”.

Astfel şi-a încheiat avocatul musulman Daguir Khassavov interviul acordat, la oră de maximă audienţă, televiziunii moscovite REN TV.

Pavel Odintsov, purtătorul de cuvânt al Curţii Supreme a Rusiei, l-a sfătuit pe avocat „să-şi cântărească mai bine declaraţiile publice”, în timp ce Vsevolod Tchaplin – preşedintele Departamentului Sinodal pentru Relaţiile Bisericii cu Societatea – n-a exclus ipoteza unei legalizări a tribunalelor islamice: „Nu trebuie să împiedicăm comunitatea musulmană să trăiască după propriile sale reguli”. Prin urmare, nici rusii nu sunt cu nimic mai vrednici decat occidentalii.

        Cu toții își sapă, de zor, groapa propriilor popoare !!!!!!……

CITIȚI ȘI:

27/06/2021 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: