REACȚIA UCRAINEI ȘI ȚĂRILOR BALTICE LA DECLARAȚIILE AMBASADORULUI CHINEI LA PARIS CARE SE ÎNDOIEȘTE CĂ ACESTE STATE AR AVEA UN STATUT DE ȚĂRI SUVERANE

Lu Shaye, ambasadorul Chinei la Paris

Istoria merge mai departe

Ucraina, alături de statele baltice (Estonia, Letonia și Lituania), au reacționat la declarațiile ambasadorului Chinei la Paris, care se îndoiește de faptul că fostele republici sovietice ar avea un statut reglementat și că peninsula Crimeea aparține Ucrainei.

Publicația online https://ziaristi.ro, relatează că în urmă cu o lună, Lu Shaye, ambasadorul Chinei la Paris, a fost întrebat dacă ar considera că peninsula Crimeea, anexată de Rusia în 2014, face parte din Ucraina conform dreptului internațional.

„Chiar şi aceste ţări din fosta Uniune Sovietică nu au un statut efectiv, aşa cum spunem noi, în conformitate cu dreptul internaţional, deoarece nu există niciun acord internaţional care să concretizeze statutul lor de ţară suverană”, a răspuns acesta.

„Depinde de modul în care percepeţi această problemă. Există o istorie. Crimeea a fost a Rusiei la început. Hruşciov a fost cel care a dat Crimeea Ucrainei pe vremea Uniunii Sovietice”, a spus ambasadorul despre Crimeea.

Comentariile lui Lu Shaye au părut să ignore suveranitatea acestor ţări, inclusiv a Rusiei, care s-au recunoscut reciproc în mod oficial după dizolvarea Uniunii Sovietice şi care sunt reprezentate la Naţiunile Unite şi în organizaţiile europene de securitate.

Franța este alături de fostele republici sovietice

Duminică, Franța și-a exprimat „solidaritatea deplină” cu țările afectate, subliniind că acestea și-au dobândit independența „după decenii de opresiune”.

Înaltul reprezentant al UE, Josep Borrell, a catalogat, la rândul său, aceste comentarii ca fiind „inacceptabile” şi că speră că nu reflectă poziţia oficială a Beijingului.

Într-o postare pe Twitter, ambasadorul Ucrainei la Paris, Vadim Omelcenko, a scris: „Nu este loc pentru ambiguitate. Crimeea este Ucraina. Imperiul sovietic nu mai există. Istoria merge mai departe”.

„Este ciudat să auzi o versiune absurdă a „istoriei Crimeei” de la un reprezentant al unei ţări care este scrupuloasă cu privire la istoria sa milenară”, a postat pe Twitter Mihailo Podoliak, consilier prezidenţial ucrainean de rang înalt.

„Dacă doriţi să fiţi un jucător politic important, nu preluaţi ca atare propaganda străinilor ruşi”, a îndemnat acesta sarcastic.

Lituania, Estonia și Letonia, scandalizate de declarațiile lui Lu Shaye.

Gabrielius Landsbergis, ministrul de Externe al Lituaniei, țară care a mai avut un conflict cu China privind Taiwanul, a spus că declarațiile lui Lu Shaye arată de ce țările europene au puțină încredere în capacitatea Beijingului de a juca un rol constructiv în medierea păcii.

„Dacă cineva încă se întreabă de ce statele baltice nu au încredere în China pentru a „intermedia pacea în Ucraina”, iată că un ambasador chinez susţine că Crimeea este rusească şi că graniţele ţărilor noastre nu au nicio bază legală”, a scris acesta pe Twitter, precizând că ambasadorul chinez în Lituania va fi convocat luni pentru a oferi explicaţii.

Ministerul de Externe al Estoniei l-a convocat, de asemenea, pe ambasadorul chinez la Tallninn pentru a clarifica poziția Beijingului cu privire la suveranitatea ţării în care a fost trimis ca reprezentant diplomatic, și a calificat poziția lui Lu Shaye ca fiind „de neînţeles”. Estonia a subliniat faptul că încă din 1994, China a recunoscut acordul numit Memorandumul de la Budapesta, în baza căruia Rusia a acceptat graniţele Ucrainei, iar Kievul a fost de acord să predea armele nucleare din epoca sovietică.

Edgars Rinkēvičs, ministrul de Externe al Letoniei, a spus despre declarațiile ambasadorului chinez sunt „complet inacceptabile”.

„Aşteptăm o explicaţie din partea Chinei şi o retractare completă a acestei declaraţii”, a declarat el, precizând că va exista „un răspuns puternic şi unitar” din partea UE la o reuniune a miniştrilor europeni de externe care va avea loc luni la Bruxelles.

Emmanuel Macron nu mai are încredere în China

Declarațiile lui Lu Shaye zdruncină încrederea pe care președintele francez Emmanuel Macron a avut-o în China în vederea negocierilor de pace dintre Rusia și Ucraina, relatează The Guardian.

În cadrul unui interviu dat după întoarcerea dintr-o vizită în China, liderul de la Paris a stârnit propria controversă spunând că Europa nu trebuie să fie vasala SUA şi nu trebuie să urmeze politica americană sau chineză în privinţa Taiwanului, fiind de preferat să aibă autonomie strategică.

Publicitate

REGIUNEA AUTONOMĂ MAGHIARĂ – 16 ANI DE EXPERIMENT STALINIST ÎN CENTRUL ROMÂNIEI

Între anii 1952 – 1968, în centrul României a existat o regiune autonomă maghiară, înfiinţată după model sovietic.

În 1950, cand a avut loc prima reorganizare administrativă postbelică după modelul sovietic,cele 58 de judeţe traditionale (unele de pe vremea  lui Mircea cel Bătrân!) au fost transformate în 28 de regiuni şi 177 de raioane (?!).
Doi ani mai târziu, în urma modificării legii, a avut loc, tot sub control sovietic, o primă reorganizare a acestui sistem, în urma căreia, prin comasarea a zece raioane din fostele regiuni Mureş şi Stalin (Brasov), s-a înfiinţat o Regiune Autonomă Maghiară.

Regiunea Autonomă Maghiară (în maghiară Magyar Autonóm Tartomány) a apărut după ce Stalin a cedat presiunilor isterice venite de la Budapesta și a fost o diviziune administrativ-teritorială situată în centrul Republicii Populare Române, creată în anul 1952 (când a fost desființată regiunea Mureș și s-a reorganizat regiunea Stalin) și care va exista până în anul 1960, când a fost înființată regiunea Mureș-Autonomă Maghiară.

Decizia a venit după impunerea unui model sovietic de Constituție în Republica Populară Română.

Reşedinţa regiunii a fost la Târgu Mureş, iar teritoriul său cuprindea o suprafaţă similară cu cea a actualelor judeţe Covasna şi Harghita, precum şi partea de est a judeţului Mureş.
Odată cu  asimilarea  comuniștilor maghiari în Partidului Muncitoresc Român, conducerea comunistă (…cam alogenă!) s-a străduit să determine intelectualitatea maghiară să se alinieze politicii comuniste internaționale.

Stalin nu dorea să rişte să se ajungă la imposibilitatea de a mai controla regiunea Balcanilor, cum s-a întâmplat dupa 1990 . 

Această mentalitate politică se încadra perfect în modelul sovietic, pe care niciun stat din sfera de influenţă a Moscovei, nu îndrăznea să-l eludeze”, scrie prof. Claudia Tişe în cartea „Administraţie şi politică în Regiunea Autonomă Maghiară (1952-1968)”.

  O nouă reorganizare a avut loc în anul 1960, când a fost adopatată noua denumire de Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară.

 Două raioane, care până în 1952 aparţinuseră Regiunii Mureş, (Luduş şi Tîrnăveni), au fost trasferate de la Regiunea Cluj, la Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară.

De asemenea, două raioane cu populaţie majoritar maghiară, (Târgu Secuiesc şi Sfântu Gheorghe), care între 1950-1952 au aparţinut Regiunii Stalin, au revenit la Regiunea Braşov.   Proporţia populaţiei maghiare era de 62,2%.
”Constituirea Regiunii Autonome Maghiare a fost percepută în mod diferit de populaţia din zonă. Pentru românii din regiune, ea a fost privită ca o structură administrativă care putea să le pericliteze modul de viaţă obişnuit. A existat reţinerea că odată cu impunerea noii conduceri administrative locale maghiare, populaţia românească o să fie exclusă din viaţă politica şi socială a regiunii”, afirmă istoricul Claudia Tişe.
Constituţia din 1965 a fost concepută în urma unor studii temeinice, în aşa fel încât, în urma unor studii temeinice, să înscrie întrun sistem unitar și practic, toate nevoile culturale şi naţionale ale minorităţilor din ţară, mult peste aceleași cerințe, neaplicate în alte țări, inclusiv în Ungaria, unde populația românească din Ungaria, printr-o asimilare agresivă în 20 de ani deja fusese redusă la jumătate, iar azi nu mai sunt, români reali, nici 30.000!!

Stalin a jucat cartea Transilvaniei începând cu 1944, pe care a înțeles-o ca un factor de balanță între România și Ungaria, adică prin Transilvania putea controla mai bine ambele țări, spune istoricul italian Stefano Bottoni, într-un dialog cu SpotMedia.ro.

Regiunea Autonomă Maghiară, proiectată direct de la Moscova, a rămas însă în picioare câțiva ani după moartea lui Stalin.

Rămâne și întrebarea: De ce n-a creat și Ungaria după Primul Mare Razboi Mondial, o Regiune Autonomă Română, când circa 400.000 de români ramaseseră în Ungaria?

Ce au avut de câştigat Stalin, URSS, de pe urma înfiinţării Regiunii Autonome Maghiare, în contextul în care, oricum, controlau întreaga Românie?

Procesul decizional în privinţa Transilvaniei şi a Regiunii Autonome Maghiare rămâne un mister. Câteva lucruri ştim sigur. Din Arhivele ungare ştim că la vremea respectivă, în 1951-1952, conducerea comunistă de la Budapesta nu a avut nicio opinie referitoare la autonomia maghiară din Transilvania. Apoi, nu a fost cerută  de populaţie locală maghiară.

Nu a fost găsită în arhivele Partidului Comunist Român, nici la Bucureşti, nici  la Târgu Mureş, nicio cerere a populaţiei locale pentru autonomie. Deci, decizia a venit unilateral, de sus, din afară, de la Moscova, de la Stalin.

Pornind de la aceste fapte, avem doar ipoteze. Una ar fi că decizia a fost luată pentru a controla şi mai bine cele două ţări, Ungaria şi România. Alta, pentru a demonstra că România foloseşte în totalitate modelul sovietic, autonomia teritorială fiind modul preferat de sovietici pentru rezolvarea chestiunii naţionale.

Nu ştim precis ce a motivat Stalin, dar au fost găsite documente care arată interesul acestuia pentru noile Constituţii ale Poloniei şi României, care s-au schimbat în 1952; în ambele cazuri, Stalin a dat o atenţie deosebită factorului naţional. În cazul Constituţiei poloneze, a inserat personal, cu creionul, pe draftul trimis de la Varşovia la Moscova, interesul naţional polonez. În cazul României au fost doi consilieri sovietici care în septembrie 1951 au venit la Comitetul Central al PRM, cu ideea autonomiei, în două variante: una maximă, cu capitala la Cluj şi un teritoriu mult mai larg, şi cealaltă mai redusă şi mai compactă din punct de vedere etnic.

Dar etnicii maghiari, România au avut ceva de câştigat?

Din punct de vedere politic, nimic. Din punct de vedere economic, aproape nimic. A fost un câştig simbolic, Regiunea Autonomă Maghiară fiind percepută ca un teritoriu special din punct de vedere cultural. Astfel, pentru cei care au lucrat în instituţii culturale faptul că trăiau în această regiune a reprezentat un avantaj. Pentru regimul comunist era mai uşor să ajungă la populaţia maghiară în limba sa maternă, chiar dacă deciziile erau luate de la centru.

„Regiunea Autonomă Maghiară este, aşadar, un caz excepţional în țările socialiste”

Proiectul a fost abandonat în 1960. A existat o concluzie sau o explicaţie oficială a URSS?

Iniţiativa desfiinţării nu a venit dinspre URSS, ci de la Bucureşti, pentru că Moscova nu a mai jucat niciun rol în reorganizarea administrativă, în 1960. Represiunea politică şi socială afectaseră în mod semnificativ Regiunea Autonomă Maghiară; din documentele Securităţii am aflat că până în 1956-1957, timp de câţiva ani organele de represiune au încercat să nu provoace reacţii nedorite în zonă, ceea ce, mai târziu, în interpretarea lui Alexandru Drăghici, a însemnat că au subapreciat pericolul naţionalist maghiar.

Aşa că după 1957 represiunea a afectat minorităţile din ţară, nu doar pe cea maghiară, ci şi pe cea germană şi pe cea evreiască. În 1959-1960 a început o campanie de „unificare”, de fapt o  românizare a şcolilor, ceea ce era o consecinţă directă a reformelor din URSS, introduse de Hruşciov în 1958, pentru promovarea limbii ruse în spaţiul sovietic.

În decembrie 1960, când s-a desfiinţat Regiunea Autonomă Maghiară, a fost înfiinţată Regiunea Mureş Autonomă Maghiară, în vigoare până la reforma administrativă din 1968, bazată pe ideea unei întoarceri în provinciile interbelice. În 1961 a fost numit  la conducerea Regiunii Mureş un nou prim-secretar, Iosif Banc; acesta a fost primul oficial local după război care, deşi era bilingv, a refuzat să vorbească în maghiară pe motiv că limba oficială este cea română. Acesta a fost, cred, momentul şoc pentru elita maghiară locală, pentru nomenclatura de acolo;  înţeleseseră că o epocă a luat sfârşit.

A mai existat un experiment similar în fostul bloc sovietic?

Iugoslavia a păstrat, până la dizolvarea sa, în 1991-1992, o structură federală, cu republici și chiar provincii autonome. Dar Iugoslavia trebuie considerată o excepţie; foarte interesant, dar în documente nu am găsit vreo trimitere la Iugoslavia ca referință în calitatea sa de stat federal. În 1951-1952, relaţiile dintre Iugoslavia şi URSS și întegrul Blocul Sovietic au fost însă la un nivel minim.

Regiunea Autonomă Maghiară este, aşadar, un caz excepţional în țările socialiste, nu s-a creat ceva similar nici în Cehoslvacia, nici în Polonia, Ungaria, dar nici în Bulgaria unde este o populaţie turcă foarte însemnată cantitativ care, în ceea ce priveşte drepturile lingvistice, a avut o poveste asemănătoare cu a maghiarilor din România: de la integrarea din anii ’50 până la persecuții deschise din anii ’80.

„În 1990 a fost un fel de nostalgie faţă de Regiunea Autonomă Maghiară”

Se poate vorbi despre o legătură de cauzalitate, fie şi indirectă, între conflictul social şi etnic din martie 1990, de la Târgu Mureş, şi acel experiment din anii ’50 sau urmările acestuia?

Nu o cauzalitate, o reminiscenţă, aş spune. Scriitorul András Sütő, care a fost grav rănit de manifestanţi români, în 19 martie 1990, era în anii 1950 un tânăr redactor-şef şi un vârf al vieţii culturale maghiare comuniste. Deci pentru elita maghiară, pentru partea mai în vârstă a ei, adică pentru cei născuţi în anii 1920 sau 1930, Regiunea Autonomă Maghiară, autonomia teritorială în sine era punct de referinţă.

Trebuie amintit că presa perioadei post-decembriste avea o bază ideologică anticomunistă, iar referinţa la o situaţie creată de Stalin n-ar fi fost prea populară. Se vorbea aşadar despre faptul că a fost autonomie, dar nu despre cadrul creat de URSS, despre faptul că în anii 1950 maghiara era limbă neoficială vorbită de întreagă populație din Târgu Mureş, că românii erau bilingvi, iar în 1990 nu mai erau. Era un fel de nostalgie, iar Regiunea Autonomă Maghiară nu era văzută ca un proiect care putea fi reluat în noile condiţii politice.

Mă gândeam că a contribuit la exacerbarea naţionalismului în zonă, după 1990.

Factorul cel mai important a fost faptul că Târgu Mureş devenise, din anii 1970-1980, un oraş în care elita locală s-a românizat cu o preponderență a cadrelor militare și de securitate, o elită foarte legată de statul național comunist şi de Ceaușescu, uneori fără rădăcini în zona aceea. La Târgu Mureş nu era ca la Cluj sau la Timişoara ori la Arad, care se puteau lăuda cu generaţii de elite româneşti. Această elită pur pozițională a trăit o teamă teribilă în decembrie 1989, când s-a schimbat regimul, iar maghiarii, care erau majoritari în oraș și împrejurimi, şi-au revendicat locul în societate, după ce în anii 1970-1980 treceau, în Târgu Mureş, drept un fel de paria. În ianuarie 1900, când au început manifestaţii maghiare, au vrut să reia controlul politic, social, cultural, lingvistic asupra oraşului.

Cred că evenimentele din primăvara lui 1990 de la Târgu Mureş au fost mai mult decât o provocare orchestrată de unele centre de putere. Cercetători care au studiat acest conflict au demonstrat că potenţialul exploziv era uriaş în zonă, era un potenţial pentru un mini război civil; gândiţi-vă că se acumulaseră tensiuni timp de decenii, tensiuni care nu au putut exploda în comunism. Context în care paradoxal nu este că existat acel val de violenţă, ci că deşi era un potenţial sporit pentru tensiuni etnice şi pentru înfruntări sângeroase, bilanţul a fost, totuşi, limitat, modest. Mai ales dacă comparăm acest episod cu ceea ce s-a întâmplat în Slavonia, la Vukovar, sau în Bosnia-Herţegovina.

„În regimul Orbán, naraţiunea rusească despre conflictele interetnice ajunge mai uşor la populaţia din Ungaria”.

Vatra Românească, PUNR, PRM, – promotoare ale naţional-comunismului, şoviniste, xenofobe, înţesate de foşti securişti şi foşti membri ai nomenclaturii comuniste – au jucat un rol important în întreţinerea tensiunilor interetnice din regiune. Din 2020, culoarul electoral lăsat liber de acestea a fost ocupat de AUR, un partid extremist – în paranteză fie spus, elogiat în presa de propaganda Kremlinului. În contextul geopolitic actual, zona aceasta a aşa-numitului Ţinut Secuiesc mai prezintă interes pentru Rusia? Mai există breşe care pot fi speculate, exploatate geopolitic?

URSS a fost foarte bine informată despre conflictele interetnice din regiune. Dacă este cineva care înţelege magnitudinea acestor conflicte din Europa de Est nu sunt occidentalii, ci Rusia. În 2014, după conflictul cu Ucraina, am văzut interes din partea Rusiei în problema „Ţinutului Secuiesc”. Opinia publică din Ungaria era, în mare măsură, nefavorabilă Ucrainei. Şi acum o parte considerabilă creditează Rusia; un lucru interesant, pentru că dreapta politică şi elita culturală de dreapta din Ungaria au fost întotdeauna anti-ruseşti, ca în Polonia. Cu Viktor Orbán la putere – care şi el a fost la începutul carierei politice pro-occidental, pro-atlantist şi împotriva politicilor Rusiei – şi-au schimbat atitudinea şi aliaţii săi, şi votanţii lui din FIDESZ, astfel că acum naraţiunea rusească despre aceaste conflicte ajunge mai uşor la populaţie.

Problema pentru ruşi este că nu au soluţii, strategii pentru „Ţinutul Secuiesc”, iar cum Rusia nu poate face nimic în România – despre care vorbeşte ca despre un vasal, ca despre o colonie a SUA –, Ungaria a luat iniţiativa: a oferit  dubla cetăţenie, a făcut investiţii majore, de sute de milioane de euro, prin mari companii ungare – bănci, servicii financiare, companii din sectorul agricol – adică a dus o politică de penetrare.

Populaţia locală nu este insensibilă la acest lucru care a crescut popularitatea Ungariei şi a lui Viktor Orbán; pentru acesta votul maghiarilor de pretutindeni a fost esenţial la ultimele alegeri, pentru câştigarea majorităţii cu două treimi. Mandatul suplimentar care a venit cu votul maghiarilor cu dublă cetăţenie a garantat partidului său, FIDESZ, majoritatea calificată în Parlament.

Este foarte important pentru propaganda internă a lui FIDESZ să se prezinte ca partidul naţiunii, partidul Ungariei globale. Dar Budapesta nu are nevoie de Rusia pentru a vehicula mesaje despre populația maghiară.

Surse:

https://infobrasov.net.

https://putereaacincea.ro/interes-din-partea-rusiei-in-problema-tinutului-secuiesc.

Finlanda a devenit cea de-a 31 țară care a intrat în Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

Astăzi, 4 aprilie 2023, Finlanda a devenit cea de-a 31 țară care a intrat în Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). În momentul aderării Finlandei la NATO, lungimea graniței dintre organizație și Rusia se va mări considerabil. Ceremonia de aderare a Finlandei la NATO este însoțită de mai multe evenimente, printre care declarațiile de presă ale oficialilor și întâlnirea Comisiei NATO-Ucraina cu Finlanda și Suedia.

Odată cu aderarea Finlandei la NATO, va avea loc și Reuniunea miniştrilor Afacerilor Externe ai statelor membre NATO. În cadrul reuniunii, oficialii vor aborda subiectul războiului ilegal al Rusiei împotriva Ucrainei.

NATO a anunțat că oficialii ar putea dezvolta, în cadrul reuniunii, un program multianual de sprijin pentru Ucraina.

Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a salutat aderarea Finlandei la organizație, spunând: „Va fi o zi bună pentru securitatea Finlandei, pentru securitatea nordică și pentru NATO în ansamblu”.

Acum sa vedem cum se comporta Putin!? Dupa ce la inceputul razboiului sustinea ca atacul asupra Ucrainei e doar un „raspuns” impotriva apropierii granitei NATO. Deci linia frontierei statelor NATO tocmai s-a dublat.

Lungimea graniței dintre Rusia și NATO s-a dublat

Finlanda împarte o frontieră de 1 340 km cu Rusia. Aceasta a depus oficial cererea de alăture la NATO în data de 22 martie 2022, pe fonul agresiunii ruse în Ucraina. Alături de Finlanda, cererea de aderare a depus-o și Suedia. Aderarea Suediei încă nu a fost acceptată de către Turcia și Ungaria.

Potrivit BBC, până în data de 22 februarie 2022, atât Finlanda, cât și Suedia, abordau o politică de nealiniere la alianță. Situația s-a schimbat esențial după invazia rusă în Ucraina, aceasta determinând o creștere a opiniei publice finlandeze în favoarea aderării la NATO în proporție de 80 %.

Purtătorul de cuvânt al Kremlinului a avertizat că Rusia va „vedea îndeaproape” ceea ce se întâmplă în Finlanda, descriind extinderea NATO drept o „încălcare a securității noastre și a intereselor noastre naționale”.