CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Generalul francez Henri Mathias Berthelot și misiunea sa în România

Henri Mathias Berthelot (n. 7 decembrie 1861, Feurs, Franța – d. 29 ianuarie 1931) a fost un general al armatei franceze. În Primul Război Mondial a fost șef de stat major al comandantului suprem al trupelor franceze pe Frontul de Vest, mareșalul Joseph Joffre. În a doua parte a războiului, începând cu luna octombrie 1916 a fost detașat în România, ca șef al Misiunii Militare Franceze.

GENERALUL BERTHELOT – UN FRANCEZ CU INIMĂ DE ROMÂN « FSCR

Pe toată durata misiunii în România generalul Berthelot a asigurat și rolul de consilier militar al regelui Ferdinand, comandantul de căpetenie al Armatei României.

În semn de recunoștință pentru meritele sale deosebite, generalul H. M. Berthelot a fost decorat cu cele mai înalte distincții ale statului român, a fost declarat cetățean de onoare al României și a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

Generalul Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze din România în timpul Primului Război Mondial, a devenit o figură legendară în țara noastră, scrie Dumitru Popa în https://ziarulnatiunea.ro.

Și aceasta pentru că, prin faptele sale, el a știut să întruchipeze într-o singură persoană două idealuri – cel francez și cel român – și să contribuie, astfel, la izbânda lor.

Prezența Misiunii Berthelot timp de 18 luni în România, începând cu 15 octombrie 1916, a însemnat un important sprijin moral, politic și material pentru războiul de eliberare și întregire declanșat în vara aceluiași an de armata și națiunea română.

Decizia Franței de a trimite pe frontul român o misiune militară, ca urmare a cererii exprimate de Guvernul Brătianu, fusese luată din luna septembrie 1916.

Formată din oameni temeinic pregătiți profesional, curajoși, pătrunși de simțul datoriei, cu o bogată experiență de luptă, Misiunea l-a avut în frunte de la început pe generalul Berthelot.

Potrivit caracterizării transmise la București, acesta reunea „un ansamblu excepțional de cunoștințe de stat-major unite cu practica războiului modern” și se bucura de încrederea absolută a comandantului-șef francez, generalul Joseph J.C. Joffre, al cărui locțiitor eminent fusese în timpul hotărâtoarei Bătălii de pe Marna, din toamna anului 1914.

S-a născut la 7 decembrie 1861, la Feurs, în departamentul Loire, în familia unui căpitan de jandarmi din Nervieux.

Nu i-a fost niciodată rușine de originea sa modestă și va avea în firea sa multe trăsături caracteristice ale țăranului din Burgundia.

După temeinice studii clasice gimnaziale și liceale, a urmat cursurile celebrei Școli militare de la Saint-Cyr (1881-1883). Tânăr sublocotenent de infanterie, la cererea sa, fusese repartizat în trupele coloniale din Algeria; apoi va pleca în Indochina, fiind numit comandant al unui post de graniță. Aici s-a distins prin decizie și stăruință în executarea misiunilor, fiind citat pe armată.

Reîntors în țară în 1887, Berthelot absolvea cu succes Școala Superioară de Război din Paris, doi ani mai târziu intrând în corpul de stat-major în cadrul Statului Major General francez. Aici calitățile native și puternica sa personalitate s-au întărit prin studii serioase, valorificate, mai târziu, în anii Primului Război Mondial.

Nu s-a căsătorit niciodată, dedicându-se educației nepotului său de frate, Georges, rămas orfan de mic. Toți cei care l-au cunoscut i-au apreciat omenia, căldura sufletească și camaraderia.

Dotat cu o mare putere de gândire și cu o inteligență vie – după cum îl caracteriza însuși Joffre -, Berthelot avea un înalt simț al datoriei și al disciplinei, dublat de un optimism tonifiant, chiar în clipele cele mai dramatice, redând astfel încrederea colaboratorilor și subordonaților săi.

Toate aceste calități aveau să-l impună în Marele Război și mai ales în misiunea pe care a îndeplinit-o pe frontul român, probabil cea mai strălucită etapă a lungii și bogatei sale cariere ostășești.

Iată cum îl descrie unul dintre apropiații săi colaboratori și prieteni români, generalul Radu R. Rosetti:

„Ca fizic, o namilă de om, atât de înalt – încât nu se băga de seamă cât de gros era și atât de gros încât înălțimea sa părea mai mică decât era în realitate. În proporție cu talia saera și pofta sa de mâncare neegalată, după cunoștința mea, decât de aceea a generalului (Traian) Moșoiu. Un cap mare, rotund, cu ochi albaștri și un mic barbișon completau înfățișarea sa.

Atât mâinile, cât și labele picioarelor erau foarte mari. Era înzestrat cu o memorie fenomenală și cu o judecată rece. Muncitor, era de o meticulozitate deosebită și cerea preciziune în toate. Subșef de stat-major al lui Joffre în 1914, trecuse la comanda unei divizii și apoi a unui corp de armată dovedind destoinicie și tenacitate în bătăliile din Champagne (1915) și mai ales de la Verdun (1916). […] Berthelot, au recunoscut contemporanii, avea să ne fie un real și prețios colaborator, fără a înceta să pună la inimă cauza țării sale. Scopul misiunii sale (misiuni similare aumai fost trimise în Serbia și Rusia) era astfel definit prin ordinul din 28 septembrie 1916: generalul Berthelot reprezenta pe lângă M.C.G. român pe generalul Joffre, tratând în numele acestuia și potrivit instrucțiunile sale „toate problemele interesând războiul de coaliție dus în prezent împotriva Puterilor Centrale și a aliaților lor”; el urma să țină la curent M.C.G. francez asupra situației materiale și morale a armatei române, asupra operațiilor în curs, ca și a proiectelor sale de manevră; totodată, el trebuia să asigure legătura necesară între Înaltul Comandament român și generalul Maurice Sarrail, comandantul-șef al Armatei aliate de la Salonic, Misiunea Militară Franceză din Rusia și Stavka; generalul Berthelot era pus la dispoziția Înaltului Comandament român în funcția de «consilier tehnic»”, în timp ce rolul ofițerilor francezi urma să fie stabilit În acord cu Statul Major General român.

Inițial, „Misiunea Berthelot”, care părăsea teritoriul Franței la 1 octombrie 1916, avea să fie alcătuită din 21 ofițeri.

După ce au traversat Marea Britanie, Marea Nordului, Norvegia, Suedia și Finlanda, aceștia au ajuns la 9 octombrie la Petrograd, fiind primiți de țarul Nicolae al II-lea, de președintele Consiliului de Miniștri și ministrul afacerilor străine, Boris Vl. Stürmer, ca și de principalele autorități militare, în frunte cu generalul Mihail V. Alekseev, șeful Statului Major rus.

Generalul Berthelot sesiza cu această ocazie o anumită iritare a Comandamentului Suprem țarist față de prezența Misiunii Franceze în România. Convingerea sa că dificultățile cooperării ruso-române vor dăuna efortului militar aliat în Răsărit era accentuată chiar în momentul despărțirii de generalul Alekseev, acesta indicându-i că singura linie de apărare posibilă pentru români nu putea fi decât cursul Siretului.

Stupefiat, el și-a păstrat calmul, căutând în lunile următoare să aducă o îmbunătățire în relațiile dintre Rusia și România.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 13007090-misiunea-franceza18-februarie-1919.jpg

Foto: Misiunea Militară Franceză trimisă în sprijinul logistic și militar al Armatei Române în timpul Primului Război Mondial. In primul rând, în centru, generalul Berthelot.

Pășind pe pământul țării noastre la 2/15 octombrie și primit a doua zi la gara Periș (unde era sediul Marelui Cartier General (M.C.G.) de înaltele oficialități române, Berthelot va acționa cu energie în scopul impulsionării rezistenței românești în fața amplei contraofensive a Puterilor Centrale. Vizitele pe front, contactul cu comandanții și cu ostașii români i-au arătat situația și nevoile reale ale frontului ce trebuia apărat.

Cu toate insuccesele ei, Berthelot și-a afirmat neîncetat încrederea în armata română, iar ofițerii și soldații francezi (peste 1.500 în februarie 1917), împărțind umăr lângă umăr primejdiile luptelor cu camarazii lor români, mai târziu înfruntând și flagelul epidemiilor din iarna anului 1917, s-au putut convinge de vrednicia, de curajul și de abnegația acestora. Asperitățile, inerente oricărui început, generate și de atitudinea mai distantă uneori, de superioritate a ofițerilor francezi, aveau să dispară, consolidându-se în schimb o exemplară frăție de arme între români și francezi, pecetluită prin jertfa de sânge comună.

Bătălia de la porțile Bucureștilor, de la sfârșitul lunii noiembrie 1916, a fost o probă elocventă a colaborării Misiunii Militare Franceze cu Secția Operațiilor din Marele Cartier General român; această operație a clătinat un moment planurile armatelor inamice ce invadaseră dinspre vest și dinspre sud țara.

Dar apatia aliatului rus și o întâmplare nefericită – capturarea unor documente operative de către inamic – au făcut ca situația strategică să nu poată fi totuși restabilită. Pierderea Capitalei, retragerea spre Moldova continuă să rămână episodul cel mai tragic al războiului României.

În acele momente, în care însăși soarta statului român independent era pusă în joc, când două treimi din teritoriul național se aflau sub ocupația inamică, prezența Misiunii Berthelot a însemnat un factor de întărire a poziției guvernului român în raporturile cu Rusia.

Susținând ideea continuării rezistenței pe propriul teritoriu și a refacerii aici, în colțul liber al Moldovei, a forțelor armate române, generalul Berthelot va avea serioase conflicte cu Comandamentul rus, fiind acuzat chiar de a fi „mai român decât românii”.

În realitate, așa cum a afirmat fostul său șef de stat-major, francezii nu erau mai români decât românii, ci susțineau energic, prin acțiunea lor, interesele franceze pe Frontul de Est.

Iar aceste interese ale Franței nu erau numai de moment, ci vizau dezvoltarea relațiilor cu România pe toate planurile, implicit dobândirea unui rol și a unui loc preferențial în afacerile externe postbelice ale acestuia.

Subliniind că „este de cel mai mare interes pentru Coaliție ca armata română să se reconstituie cât mai rapid și să prezinte cea mai mare valoare militară posibilă”, Înaltul Comandament francez avea să intervină energic cu toate că a căutat să menajeze susceptibilitățile aliatului rus, pentru menținerea și întărirea Misiunii Berthelot, considerând că aceasta era singura soluție care putea să ducă la un rezultat pozitiv în procesul de refacere a armatei române.

Aprecierile și încrederea acordată de Franța aliatei sale, având la bază rapoartele și activitatea lui Berthelot și ale ministrului de Saint-Aulaire, se vor dovedi corecte, tocmai, România fiind elementul care a salvat interesele Antantei în Est, în 1917, în condițiile dezangajării armatei ruse sub impactul revoluției.

02/08/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

„Linia roșie”a noului front al noului război rece

Corneliu Vlad: Noul front al noului război rece este “linia roșie” – Vesti  din Rusia

Noul front al noului război rece este „linia roșie”

Trăim într-un nou război rece sau în varianta hibrida a celui prin care s-a consacrat sintagma, iar un război presupune, intre multe altele, și linii ale frontului, care în acest caz sunt și ele hibride. În limbajul politico-diplomatic se vorbește tot mai mult de la o vreme despre o „linie roșie”, adică de o limită care nu trebuie depășită, scrie Corneliu Vlad în https://ziarulnatiunea.ro.

Legenda spune că expresia a apărut în 1929, în contextul dezbaterilor între marile puteri ale vremii pe tema gestionării situației de după prăbușirea Imperiului Otoman, când s-a încheiat acordul „Red Line Agreement”, între marile companii petroliere occidentale asupra împărțirii prin frontiere sau alte linii de demarcație a marelui stat multinațional din Levant. Atunci, un om de afaceri armean, Calust Gulbenkian, ar fi trasat cu creion roșu liniile despărțitoare intre perimetrele  de exploatare (și de influenta ) a bogățiilor din arealul postotoman. Prin extensie, „linia roșie” a ajuns să definească orice limită teritorială în disputele expansioniste dintre state, în mod riguros si ferm.

Încheierea – cel puțin declarativă– a războiului rece a readus în actualitate expresia, în contextul dezmembrării URSS și a expansiunii impetuoase spre Est a UE și NATO ,, în spațiul central și estic al Europei din care a făcut parte fie republici unionale sovietice, fie state membre ale Tratatului de la Varsovia, și el desființat. Atunci, președintele Elțin  a vorbit de o „linie roșie” pe care „marșul spre Est” al Occidentului nu trebuie să o depășească, dar tânăra Federatie Rusa  n-a reușit să-l stăvilească.

Astazi, Moscova reafirmă, într-o situație cu totul diferită exigențele respectării „liniei roșii” care fixează „sfera de interese privilegiate” a Rusiei, definită în doctrina militară a Rusiei. Ziaristul francez Laurent Marchand remarca, în 2014, faptul că în timp ce liniile roșii ale Washingtonului nu sunt clar trasate, cele ale Moscovei sunt cât se poate de precis delimitate”.

Mai concret, un comentator de la postul de radio Deutsche Welle susține că pentru Rusia „linia roșie” definește spațiul postsovietic de sfera de influenta euroatlantica. Aici se află state postsovietice – Ucraina, Belarus, R. Moldova, statele din nordul Caucazului, care sunt încurajate din Occident prin diferite formule să se apropie de UE și NATO în perspectiva unei eventuale aderări a lor la aceste structuri, chiar dacă aceste sugestii și invitații voalate nu sunt angajante.

Fapt care întreține o stare de incertitudine și nesiguranta în zona de interfață dintre lumea euroatlantică și cea eurasiatica. Ucraina este în această privință un evident și tragic exemplu. Presedintele Frantei Macron s-a pronunțat recent pentru o definire clară a liniilor roșii în raport cu Rusia, căci „acesta este singurul mod de a fi credibil”, dar și aceasta propunere a sa plutește în ambiguitate.

În ce o privește, Rusia are o poziție cât se poate de clar exprimată în această privință. În mesajul său anual pronunțat în cele două Camere ale Parlamentului, presedintele Vladimir Putin declara că pentru anumite țări a hărțui Rusia a devenit „un soi de sport nou”, dar dacă până acumm răspunsul Moscovei a fost în context „rezervat”, și „fară nicio ironie, modest”, „dacă cineva ne ia bunele intenții drept indiferență sau slăbiciune, (…) ar trebui să știe că răspunsul Rusiei va fi asimetric, rapid și dur”. Și, a avertizat liderul de la Kremlin, „unde este această linie roșie, asta decidem noi singuri, în fiecare caz concret în parte”.

„Rusia are propriile “linii roșii” în politică, iar Occidentul trebuie sa le respecte, a declarat ministrul rus de Externe Serghei Lavrov. El a afirmat că Rusia are dreptul să apere interesele conaţionalilor săi, mai ales atunci când aceştia sunt persecutați în multe țări, când drepturile lor sunt încălcate, așa cum s-a întâmplat în Ucraina. Potrivit afirmaţiilor sale, şi evenimentele din luna august 2008, când Georgia a atacat Osetia de Sud şi forţele de pace ruse, au reprezentat “o linie roşie”.

„Rusia are interese şi lumea trebuie să ţină minte acest lucru. Rusia are linii roşii. Consider că politicienii serioşi din Europa înţeleg faptul că aceste linii roşii trebuie respectate, la fel cum au fost respectate în timpul războiului rece”.

Iar politologul rus FeodorLukianov avansează o explicație a evoluțiilor nedorite care au condus la noua delimitare antagonistă în imediata vecinătate a frontierelor Rusiei.

Rusia se intrece pe sine in amenintari. Putin, afirmatie revoltatoare |  Radu Tudor

„Tot ce se întâmpla în anii ‘2000 în spaţiul post-sovietic, – spune Lukianov, – inclusiv războiul ruso-georgian, este puţin probabil să se fi produs aşa cum a fost, dacă nu exista un factor extern puternic, dacă nu se producea activizarea bruscă a politicii americane, încercarea preşedintelui Bush de a aduce într-un ritm accelerat un şir de state ex-sovietice în structurile nord-atlantice. Prin urmare, a funcţionat legea acţiunii şi reacţiunii – cu cât e mai mare presiunea, cu atât e mai mare răspunsul”. Toate aceste evoluţii, în opinia lui Feodor Lukianov, şi-au atins apogeul în războiul din 2008 din Georgia.

„Voinţa americanilor de a trece în sfârşit peste linia roşie ca să finalizeze procesul delegitimării Uniunii Sovietice s-a ciocnit de dorinţa fermă a Rusiei de a le arăta că ei nu vor trece peste această linie roşie. Şi Rusia a reuşit. Altceva este că Rusia nu ştie ce să facă mai departe şi nici nu vrea să facă ceva. Eu cred că abia după conflictul ruso-georgian, ale cărui consecinţe le-a agravat recesiunea economică, Rusia a început să-şi reconsidere rolul său în spaţiul post-sovietic – ceea ce poate să facă şi-şi doreşte, şi ceea ce nu poate şi nu trebuie să-şi dorească”.

26/05/2021 Posted by | analize | , , , , , , , | Lasă un comentariu

UN CONFLICT ÎNTRE RUSIA ȘI UCRAINA PARE DIN CE ÎN CE MAI GREU DE EVITAT

Iminent conflict Rusia-Ucraina: “La începutul lunii mai, totul va fi pregătit”

Un război între Rusia și Ucraina devine tot mai greu de evitat. Președintele Rusiei, Vladimir Putin, a decis să mobilizeze trupe la graniță.

Ca de obicei, conflictul e însoțit de ample eforturi propagandistice și dezinformative. Moscova dezminte că armata rusă amenință Ucraina. Or, această amenințare e incontestabilă. Se vede clar nu doar din avion, ci și din sateliți.

Au zărit-o și deslușit-o până și americanii administrației Biden, parcă mai preocupată de pandemie, de criza refugiaților de la frontiera meridională americană și de împăcarea cât mai rapidă cu aliații Rusiei de la Teheran, decât cu rezolvarea marilor probleme ale globului. Iar Rusia afirmă că ar face doar ”exerciții”. 

Totuși, americanii știu ce înseamnă ”aceste exerciții”. Washingtonul relevă, ca atare, aparent credibil, că Moscova încearcă să intimideze Kievul. Reacția altor lideri occidentali, de la premierul britanic Boris Johnson și secretarul general al NATO, Stoltenberg, la oficialii UE gen Josep Borrell e cvasiidentică.

Toată lumea își exprimă solidaritatea cu victima încercării de intimidare și solicită politicos explicații făptașului. Dar nimeni nu mișcă un deget.   

Kremlinul susține că trupele mobilizate în apropierea frontierei cu Ucraina nu reprezintă nicio amenințare, însă experții în securitate spun că un nou conflict ar putea fi declanșat chiar în mai puțin de o lună.

Rusia ar putea intra în război cu Ucraina

„Se va întâmpla sau nu? Vom ve­dea. Cei din Occident nu ştiu ce să facă în această privinţă“. Aşa rezuma situa­ţia recentă ex­pertul rus în securitate, Pavel Felgenhauer, scrie EUObserver, reluat de Mediafax și Digi24.

Când ziarul rusesc Rosbalt l-a întrebat de ce ar dori Kremlinul să înceapă un război, acesta a răspuns:

„Puneţi această întrebare unui psihanalist. Lucrurile se întâmplă deja. Război într-o lună, la începutul lunii mai, totul va fi pregătit“, a declarat Felgenhauer.

Comentariile acestuia vin după ce Putin a început dintr-o dată să strângă trupe la graniţa ucraineană săptămâna trecută. Manevrele vin pe fondul unei creşteri a violenţelor în estul Ucrainei, creând pretexte pentru intervenţie. Acestea au stârnit de asemenea semnale de alarmă în Bruxelles.

Europa este amenințată

„Mă tem că ceva rău este pe cale să se întâmple“, a adăugat un diplomat UE.

Kremlinul nu a vorbit prea mult despre motivele din spatele acestei mobilizări.

„Pentru mine, tăcerea Rusiei este destul de înfricoşătoare şi elocventă“, a declarat un ofiţer de securitate dintr-o ţară parteneră a NATO.

Potrivit ambasadorului ucrai­nean la UE, Mykola Tochytskyi, ceea ce Putin îşi doreşte cu adevărat este să recucerească Ucraina.

UE a impus sancţiuni împotriva unui număr însemnat de oficiali ruşi, restricţionând în acelaşi timp afacerile cu bănci şi firme de energie din Rusia.

Însă ultimele sancţiuni europene legate de Navalnîi par neînsemnate în raport cu ameninţarea cu război a Rusiei, a declarat Kostiantyn Yelisieiev, fost consilier prezidenţial ucrainean, pentru EUObserver.

O ameninţare cu blocarea gazoductului Nord Stream 2 sau a accesului la sistemul de plăţi Swif l-ar face pe Putin să se gândească de două ori, potrivit lui Yeilisieiev.

La rândul său,https://www.dw.com/ro scrie:

”Chiar dacă Rusia crede că s-ar putea bizui, parțial, pe strategica ei alianță cu China comunistă, cu Iranul și cu Turcia, vestul continuă, în ciuda sancțiunilor apusene, să fie enorm de important pentru Moscova”. 

Cele mai puternice contra-măsuri ar fi ca UE să ofere poporului ucrainean „o perspectivă de integrare“ şi ca NATO să îmbrăţişeze Ucraina cu un plan de acţiune pentru integrare, a declarat Eliseev, care conduce acum New Solutions Centre, un think-tank din Kiev.

09/04/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: