CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Geopolitica perpetuă a Rusiei

 

 

 
Petru cel Mare - Paul Delaroche

IMAGINE: Petru cel Mare de Hippolyte (Paul) Delaroche, 1838. 

 

Timp de jumătate de mileniu, politica externă a Rusiei a fost a fost caracterizată de ambiții crescânde care au depășit capacitățile țării.

Începând cu domnia lui Ivan cel Groaznic în secolul al șaisprezecelea, Rusia a reușit să se extindă la o medie de 50 de kilometri pătrați pe zi timp de sute de ani, acoperind în cele din urmă o treime din solul pământului. Până în 1900, a fost a patra sau a cincea cea mai mare putere industrială din lume și cel mai mare producător agricol din Europa, însă PIB-ul pe cap de locuitor a atins doar 20% din cel al Regatului Unit și 40% din cel al Germaniei. 

Durata medie a vieții ruşilor la naștere a fost de doar 30 de ani, fiind mai mare decât cea din India Britanică (23 de ani), dar aceeași cu cea din China și mult mai mică decât cea a cetăţenilor Regatului Unit (52), a Japoniei (51) și a Germaniei (49). 

 Aceste comparații erau bine cunoscute de responsabilii politicii ruse, care călătoreau frecvent în Europa și acţionau adesea împotriva liderilor lumii (lucru care este valabil și astăzi).

Istoria înregistrează trei momente mai importante ale ascensiunii rusești: victoria lui Petru cel Mare asupra lui Carol al XII-lea și o  diminuare a importanţei Suediei la începutul anilor 1700, fapt care a dus la implantarea puterii ruse la Mărea Baltică și în general în afacerile europene; 

Victoria ţarului Alexandru I asupra lui Napoleon, în timpul celui de-al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, care a adus Rusia la Paris ca arbitru al marilor afaceri internaţionale; 

Şi victoria lui Stalin asupra lui Adolf Hitler în anii 1940, care a dus Rusia la Berlin, la crearea unui imperiu în Europa de Est, dându-i un rol central în noua ordine globală de după război.

Cu toate acestea, Rusia a fost aproape întotdeauna o mare putere relativ slabă. A pierdut războiul din Crimeea din 1853-56, o înfrângere care a pus capăt stralucirii sale post-napoleoniene și a forțat o emancipare întârziată a iobagilor. 

A pierdut războiul ruso-japonez din 1904-1905, prima înfrângere a unei țări europene de către o țară asiatică în epoca modernă. 

A pierdut primul război mondial, o înfrângere care a provocat prăbușirea regimului imperial şi a pierdut Războiul Rece, o înfrângere care a ajutat la prăbușirea succesorului sovietic al regimului imperial.

De-a lungul timpului, țara a fost bântuită de rămânerea în urmă relativă a sa, în special în sfera militară și industrială. 

  Majoritatea analiștilor au presupus că vechiul model politic a fost abandonat în anii 1990, odată cu abandonarea marxismului-leninismului și a opţiunii politice favorabile competitivităţii și economiei capitaliste, dar impulsul din spatele strategiilor tradiţionale ale Rusiei nu s-a schimbat.

Politica externă a Rusiei a fost mult timp caracterizată de ambiții expansioniste, care au depășit capacitățile țării.

Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, Moscova a pierdut aproximativ două milioane de kilometri pătrați de teritoriu suveran – mai mult decât echivalentul întregii Uniuni Europene (1,7 milioane de mile pătrate) sau al Indiei (1,3 milioane).

 Rusia a pierdut Germania pe care o cucerise în al doilea război mondial, și pe ceilalți sateliți din Europa de Est – care sînt acum membri ai alianței militare occidentale (NATO), împreună cu unele foste regiuni ale Uniunii Sovietice, cum ar fi statele baltice. 

Alte foste posesiuni sovietice, cum ar fi Azerbaijan, Georgia și Ucraina, cooperează îndeaproape cu Occidentul în probleme de securitate. 

În ciuda anexării forțate a Crimeei, a războiului din estul Ucrainei și ocupării de facto a Abhaziei și Osetiei de Sud, Rusia a trebuit să se retragă din majoritatea teritoriilor așa-numitei  Noii Rusii cucerite de a Ecaterina cea Mare, în stepele sudice și din Transcaucazia. Și, în afară de câteva baze militare, Rusia a plecat și din Asia Centrală.

Rusia este în continuare cea mai mare țară din lume, dar este mult mai mică decât a fost, iar mărimea   teritorială a unei țări contează mai puțin în zilele noastre pentru statutul de mare putere, comparativ cu  dinamismul economic și dimensiunea capitalului uman în care Rusia a scăzut, de asemenea. 

PIB-ul denominat în dolari SUA al Rusiei atinsese un nivel maxim de 2 trilioane de dolari în 2013, dar a ajuns la aproximativ 1,2 trilioane de dolari datorită scăderii prețului petrolului și a cursului de schimb al rublelor.

 Desigur, contracția sa economică  măsurată în paritatea puterii de cumpărare a fost mult mai puțin dramatică. Însă, în termeni denominați în dolari,economia rusă se ridică la doar 1,5% din PIB-ul mondial și reprezintă doar a cincisprezecea parte din economia americană. Rusia suferă și din cauza  faptului că este cea mai coruptă țara dezvoltată în lume.

Mediul geopolitic internaţional a devenit din ce în ce mai provocator în timp, cu continuarea supremației globale a SUA și creșterea dramatică a Chinei, iar răspândirea Islamismului politic radical ridică preocupări, întrucât aproximativ 15% din cei 142 de milioane de cetățeni ai Rusiei sunt musulmani, iar unele dintre regiunile predominant musulmane ale țării sunt confruntate cu neliniștea socială și fărădelegi. 

Pentru elitele rusești, statutul țării lor și chiar supraviețuirea acestuia depind de atitudinea Occidentului, iar limitele cursului actual ar trebui să fie evidente.

Rușii au avut întotdeauna sentimentul coerent de a trăi într-o țară cu o misiune specială – o atitudine adesea raportată la Bizanț, al cărei  moștenitoare imperiul Rus pretinde că ar fi. 

  În timp această pretenţie a fost exprimată în mai multe feluri – a Treia Romă, imperiul pan-slav, sediul mondial al Internaționalei Comuniste. 

Versiunea actuală este aceea a eurasianismului, o mișcare lansată în 1921 printre emigranții ruși, care îşi teoretizau că Rusia nu este nici europeană, nici asiatică, ci o fuziune sui generis.

Un alt factor care a influențat rolul Rusiei în lume, a fost geografia unică a acestei țări care nu are granițe naturale, cu excepția Oceanului Pacific și a Oceanului Arctic (acesta din urmă devenind acum  un spaţiu contestat ). 

De-a lungul întregii sale istorii, Rusia s-a simțit în permanență vulnerabilă și a manifestat adesea o  agresivitate defensivă.

În mod paradoxal, eforturile de a construi un stat puternic au condus  invariabil la dezvoltarea unor instituții subversive și la o conducere personalistă a statului.

Rusia astăzi nu mai este o putere revoluționară care amenință să răstoarne ordinea internațională. 

Moscova operează într-un cadru familiar de relații internaționale, unul care acordă prioritate spațiului de manevră asupra moralității și care presupune inevitabilitatea conflictului, supremația puterii brute și a cinismului în faţa motivelor altora. 

În anumite locuri și în anumite chestiuni, Rusia are capacitatea de a contracara interesele Statelor Unite, dar nici măcar nu abordează la scară amenințarea reprezentată de Uniunea Sovietică, deci nu este nevoie să răspundă la ea printr-un nou Război Rece.

Adevărata provocare se reduce astăzi la dorința Moscovei de recunoaștere din partea Occidentului a   unei sfere ruse de influență în fostul spațiu sovietic (cu excepția statelor baltice). 

Acesta este prețul pentru a ajunge la înţelegere cu Putin, a fost motivul care a împiedicat cooperarea durabilă după 11 septembrie şi rămâne o concesie pe care Occidentul nu ar trebui să o acorde niciodată. 

Cu toate acestea, nici Occidentul nu este în stare să protejeze integritatea teritorială a statelor aflate  în sfera de influență şi interes  a Moscovei. Deci, ce trebuie făcut?

Nu a existat niciodată o perioadă de relații bune între Rusia și Statele Unite.

Unii îi invocă pe George Kennan și cheamă la o renaștere a restricționării, argumentând că presiunea externă va ține Rusia în gol până când regimul său autoritar se va liberaliza sau se va prăbuşi.

Cu siguranță, multe dintre viziunile lui Kennan rămân pertinente. 

Adoptarea gândirii sale acum ar presupune menținerea sau intensificarea sancțiunilor, ca răspuns la încălcările dreptului internaţional făcute de Rusia, întărirea politică a alianțelor occidentale și modernizarea pregătirii militare a NATO. 

Dar o nouă izolare a Rusiei ar putea deveni o capcană, ridicând din nou acest stat la poziţia de superputere rivală .

  Nu este clar cât timp Rusia își poate juca mâna slabă în opoziție cu Statele Unite și UE, înfricoșându-și vecinii, distrugându-i pe cei mai importanți parteneri comerciali şi distrugând propriul climat de afaceri.

Soluţia este să fie menținută o linie fermă atunci când este necesar – cum ar fi refuzul de a recunoaște o sferă privilegiată a Rusiei, chiar și atunci când Moscova este capabilă să adopte o poziţie militară – oferind în același timp negocieri doar de pe o poziție de forță și evitând confruntările inutile și contraproductive în alte probleme. 

Surse:

Anunțuri

27/02/2018 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

12 februarie 1814 – Primele proteste ale boierilor moldoveni din Basarabia țaristă împotriva politicii ocupanţilor ruşi. VIDEO

 

 

Prin semnarea la 16/28 mai 1812 a Păcii de la Bucureşti, Tratatul incheiat între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, prevedea printre altele (avea 16 articole publice şi 2 articole secrete), cedarea către Rusia a teritoriului dintre Nistru şi Prut, aparţinând Principatului Moldovei şi cetăţile Chilia, Ismail, Cetatea Albă, Tighina şi Hotin, cu o populaţie totală de 520.000 de locuitori.

Suprafaţa totală a Basarabiei este de 45.629,9 km pătraţi, iar in momentul anexării din 1812, populaţia sa era aproape în întregime românească, românii alcatuind, conform unui recensamânt din 1810, 95% din populaţia regiunii, fiind majoritari şi în raialele turceşti Hotin, Chilia, Tighina şi Cetatea Albă.

 

 

Stemă Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878
Harta şi Stema Basarabiei ţariste 1826-1878

La 12 februarie 1814 apar primele proteste ale boierilor moldoveni din Basarabia țaristă împotriva politicii împăratului Rus în noua provincie anexată. 

Nobilimea basarabeană îi solicita ţarului rus: „Dă-ne buna vieţuire, dăruieşte-ne nestricare obiceiurilor şi a pravililor, miluieşte-ne cu mărime sufletului şi a iubirei tale de oameni şi dacă din oareşcare rîvnire a soartei noastre au agiuns la Împărătescul Vostru auz arătările ce s-au făcut de aici către ministerul, că moldovenii nu ar ave pravili şi că ar fi din fire porniţi întru urmări nepriincioasă, şi că ar trebui zaconuri pentru pedeapsa greşalilor lor, fii milostiv a vede că moldovenii sunt plini de credinţă.” 

În continuarea memoriului, nobilii cereau ca mitropolitul Basarabiei să fie primul membru al Divanului provinciei, „pentru că aceasta este fire şi lege Moldaviei”, şi „să să rînduiască şi ocîrmuitor politicesc a oblastii pămîntean din moldoveni credincios Împărăteştii Voastre Măriri, care să poată cunoaşte persoanile, pronomiile, pravilele noastre, şi împregiurările de aici, fiindcă lipsind aceste acum, înstreinîndu-se din zi în zi, izvodindu-să cele neobicinuite, ne înspăimîntează şi pe noi şi pe fraţii noştri.

Tot la 12 februarie 1814, boierii adresau o jalbă şi oberprocurorul Sfântului Sinod rus: „Toată obştia oblastului Basarabiei, toati niamurile, şi toati stările de aicea tineri şi bătrîni năzuim la apărarea luminărei voastre… să nu să dea ascultari nici la un fel de arătări din oari cui parti vor fi, nici să să dea hotărîri soartii noastre, pără nu să vor înfăţoşa deputaţii din partea obştii, cari vor avea încredinţarea arhipăstorului nostru mitropolit Gavriil, cuprinzătoare că de cătră obştii sint trimeşi şi cari fără multă prelungire să vor trimiti. 

Pentru a le răspunde celor ce mai vorbesc încă despre „actul progresist al unirii Basarabiei cu Rusia”, trebuie să facem o incursiune în perioada anilor 1812-1815, adică anii când, până la Congresul de la Viena al Sfintei Alianţe, românii mai sperau că vor rămâne totuşi împreună. Când, cu alte cuvinte, actul de forţă şi de injustiţie comis de Rusia nu fusese încă ratificat de marile puteri ale Europei.

Dar, după ce Rusia dăduse semnalul „salvării” Europei de pericolul napoleonian, ea a devenit un arbitru al Congresului care şi-a tăiat, fireşte, partea leului.

Să vedem acum cum se poate vorbi de o unire între Basarabia şi Rusia. Din punct de vedere etnic, bănuim. Atunci, să verificăm situaţia naţională a teritoriului în perioada anexării.

Rezultatul e stupefiant.

În momentul anexării din 1812, populaţia Basarabiei era aproape în întregime românească. După o statistică prezentată de Ştefan Ciobanu, în 1810 românii formau 95% din populaţia regiunii, fiind majoritari şi în raialele turceşti Hotin, Chilia, Tighina şi Cetatea Albă. (1) Iar primul recensământ efectuat de ruşi aici, cel din 1817, a dat rezultatul de 86% români şi 14% alte naţionalităţi (ucrainieni, evrei, lipoveni, greci, armeni, bulgari, găgăuzi), mare parte din acestea sosite deja în cei cinci ani care trecuseră de la anexare sau în perioada războiului ruso-turc ce a precedat-o. 

 Într-adevăr, aceasta a fost consecventa politică a tuturor guvernelor ruseşti, de a schimba prin colonizări de străini şi expulzări de autohtoni caracterul etnic pur românesc al teritoriului.

Pentru români, aşa cum se va vedea şi în continuare, pierderile erau imense şi ireparabile („mai mult de jumătate de ţară”), în schimb pentru ruşi noul teritoriu anexat nu reprezenta decât, după afirmaţia lui Rumeanţev, „o fâşie îngustă de ţară, care, fără a forma o provincie, se numeşte Basarabia.

Pierderea Basarabiei a fost totuşi de natură a zdruncina ultimele rămăşiţe ale fenomenului filorus din opinia publică română, foarte puternic la un moment dat. Această scădere catastofală a cotei Rusiei, „apărătoarea creştinătăţii”, a fost evidenţiată de istoricul sovietic Iordanski: „Pierderea Basarabiei… a elucidat definitiv în ochii patrioţilor români rolul împăratului rus şi adevăratele motive ale interesului nutrit de «cea mai mare dintre puterile creştine» faţă de cauza eliberării popoarelor asuprite din Orientul apropiat… de aceea, dezvoltarea ulterioară a mişcării naţionale s-a dovedit a nu depinde de Rusia, ci chiar în opoziţie cu ea, deoarece s-a subordonat nu impulsului dat de ţar, ci celui al marii revoluţii franceze.

Ca să ne convingem că acest sentiment s-a instaurat într-adevăr pe deplin, să consemnăm că în perioada imediat posterioară anexării, deşi iniţial au fost numeroase înscrieri, doar doi boieri s-au strămutat în Basarabia. Pentru acest lucru, sultanul chiar a mulţumit printr-un firman boierilor pentru credinţa arătată, care de fapt pentru Moldova era datina străveche. Căci flacăra puterii românilor începea să ardă cu vigoare, pe măsură ce turcii slăbeau.

Iar la 26 octombrie 1812, boierii moldoveni adresau, cu trimitere evidentă spre turci, „Anaforaua obşteştei adunări cătră Domnul Moldaviei Scarlat Alexandru Calimah voievod pentru înstrăinarea Besarabiei”, care reprezintă un memoriu de protest foarte viguros şi bazat pe date concrete indestructibile. De aceea vom reda mai jos un pasaj mai lung:

Întru deznădăjduirea întâmpinărei, sosind lumina mântuirii cu prefacerea pacei, văzând că din trupul Moldovei, partea cea mai bună, şi însufleţirea hranei – şi împuternicirea s-au deosebit, apoi ca nişte slugi credincioase înştiinţăm, că din întregimea Moldovei, lipsesc acum şese ţinuturi, adecă cel mai mare ţinut ce se numeşte Orheiul sau Lăpuşna, cel de al doile după dânsul al Sorocii, al 3 – Hotărnicenii, al 4 – Codrul, al 5 – Greceni, iar al 6 – ţinutul Iaşii, cea mai mare parte, căci acea remasă se socoteşte întru nemică; afară de ţinutul Hotinului, şi afară de Bugeagului, care deşi s-au dezlipit de la o vreme din trupul pământului Moldovii, dar tot întru aceiaşi stăpânire aflându-se a pre puternicii împărăţii, era îndemănarea şi adăpostirea pământenilor, în înlesnirea vieţuirei lor, şi întru a hranei îndestulare şi a vitelor păşune. Iară întru acest chip, toată partea aceea socotindu-se până în Prut, poate fi mai mult decât jumătate de ţară, într-un cuvânt tot câmpul şi inima ţării.” 

 În continuarea acestei mişcătoare treceri în revistă se solicita „să se mijlocească cătră curtea împărăţiei Rusiei spre a nu fi opriţi pământenii Moldaviei, nici acum – nici mai în urmă, a aduce de la moşiile lor de peste Prut – din pământul Moldavii Besarabia, pâine şi vite de pe acelea moşii, pentru întrebuinţarea caselor şi a politiei aceştia întru care lăcuim, şi să nu rămânem strâmtoraţi de a vieţuirei cele trebuincioase.” 

De asemenea, pe parcursul memoriului se mai găsesc expresii ca „sfâşiata Moldovă”, iar spre final se cerea restituirea pământului furat, „precum de la moşii şi strămoşii noştri am apucat întregimea Moldaviei.” (7)

În acelaşi an, aflând că ruşii au numit ca mitropolit al Basarabiei pe Gavriil Bănulescu-Bodoni, fostul exarh al principatelor în perioada ocupaţiei, boierii erau foarte abătuţi. Un martor ocular nota: „Boierii sunt cu atâta mai nemulţumiţi, cu cât trag de aici încheierea că Basarabia e pierdută de acum pentru totdeauna pentru Moldova, şi puţina nădejde a unei reîntoarceri a pierit.

Noi proteste aveau loc în 1815, cu ocazia deschiderii la Viena a Congresului Sfintei Alianţe. Cu acest prilej, mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, arăta: „Pentru Bucovina, Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa, şi noi pentru Basarabia nu facem nici măcar un protest.” 

Mitropolitul a expediat o moţiune acestui Congres. El a fost sprijinit şi de domnul muntean Caragea, care a cerut protecţia prim-ministrului austriac Metternich. Răspunsul primit de la acesta, prin intermediul austriacului Gentz, era însă descurajator: „Principele Metternich este pe deplin convins că orice încercare de a face pe Rusia a retroceda Porţii teritoriul pe care dânsa l-a smuls în ultimul război, ar fi azi fără scop şi ţintă.

Iar la 16 iulie 1814, boierii din Moldova neocupată de ruşi, adresându-se turcilor, vorbeau despre paguba „strămoşeştilor noastre moşii, de la care am avut toată hrana vieţuirii casălor noastre” şi despre „strâmtorirea multă cu schimbarea hotarului.

Acelaşi subiect era abordat tot în 1814 de către Misiunea catolică a Moldovei: „Foametea sau lipsa e ce ne strâmtorează mai mult, şi (ne) e teamă că vom mai avea s-o suferim. Pricina de căpetenie e dezbinarea unei jumătăţi a ţării, şi anume a celei mai roditoare, dincolo de râul Prut, până la Nistru, pe care au luat-o ruşii în condiţiile păcii. De aici venise belşugul vitelor de orice fel, a grânelor, a cerei, a mierii şi, din vremea când au luat-o ruşii, au închis negoţul, aşa că nimic sau prea puţin lasă a ieşi pentru ceastălaltă Moldovă, şi aceea cu preţ foarte mare.

Şi ce aceasta încheiem prezentarea atitudinilor moldovenilor „liberi” pentru a trece Prutul şi a vedea cu câtă bucurie au primit basarabenii înşişi noua situaţie ce li se impusese. Acolo în aceste momente se petrecea un fenomen nou, sesizat de Leon Boga: „Abia după ce moldovenii se simţiră despărţiţi unii de alţii, la cei de pe malul stâng al Prutului se contură mai luminos icoana patriei, se aprinse mai vie dragostea de neam şi limbă.

Şi aici începeau să apară proteste, adresate autorităţilor centrale ruseşti, în care se arăta clar tot răul produs de brutala anexare.

De exemplu, în jalba adresată consiliului statului rusesc de către nobilimea basarabeană la 29 ianuarie 1814, se spunea:

Iată au trecut şaisprezece luni de când această Gubernii afierosită întru sloboda răpirii iubitorilor de rău căştig ocărmuitori, să tăngueşte sub giugul urmărilor celor răli şi ai priincioasii împuterniciri a unora din slujbaşii ocărmuirii Basarabiei.

Jalea şi panica populaţiei erau prezentate astfel: „Însuşi locuitorii ci se află lăngă Prut arată cugeţile lor spre a fugi la Moldavia ca să scapi di asprime ocărmuitorilor pămănteşti, precum şi sati întregi au fugit pentru cari oblăduire de aici ari ştiinţă întru acest chip dar în loc să îndemni cu plăcuta năzuire norodului megiaşit pentru cari este cuprindere şi enstrucţioani ci s-au dat di cătră gubernatorul şi poruncă ca să să silească spre înmulţime lăcuinţii gubernii. Ocârmuire aceasta au îndemnat să să întoarcă la Moldavie oamenii cari veniseră cu cugetări ca să să aşeze în Basarabia.

La 12 februarie 1814, într-o jalbă către „împărătescul Ministerium”, în care se menţiona: „Am arătat de faţă întristare noastră pentru arătare ce s-au făcut de aice cătră Ministrul Justiţăei, spre defăimare niamului moldovenesc, că nici am ave pravile, şi că, am fi din fire plecaţi spre răle urmări, şi s-au cerut zaconuri spre pedeapsa greşalelor niamului, cutremurându-ne, înspăimântându-ne, am nazuit mai înainte cătră picioarele pragului, ca să nu se îndure de credincioşii creştini năzuitori moldoveni, cari şi pravile au avut, şi credinţa lor ar fi fost sădită în inimile lor către prestolul Rusiei… pătimesc pravoslavnicii năzuitori a oblastului cu nişte streine urmări şi închipuiri călcătoare legiuirilor şi obiceiurilor firii noastre încât niamul jădăvesc prin poliţăe Chişinăului obideşte lege creştiniască cu multe atingiri pentru multe sfârşituri, împuternicindu-să asupra creştinilor, care nu cutezăm a le mai arăta pre larg.

Dar şi în alte obiceiuri pământeşti din zi în zi să urmeazî călcare şi să pricinuieştea întristare.” De aceea, „cerim ca să ni miluiască iubitoare de oameni împărăţăe a nu să strica legiuire obiceiurilor noastre întru ale ocârmuirii, şi a nu se hotăra zaconuri de pedeapsă pentru neamul boeresc precum s-au cerut, şi a fi arhipăstorul nostru mitropolit precum au fost din începutul fiinţăi Moldoviei întăiul şăzător în divanul ocârmuirii politiceşti, şi a ni să rândui un nacealnic politicesc a gubernii, pământean creştin temâtor de Dumnezeu, credincios a împărăţăei şi cunoscătoriu firii pravililor, şi tuturor împregiurărilor de aice, după cum este asămine cuviincioasă persoană, pământean a Moldoviei din cele mai întăi familii cu ispitită ştiinţă şi creştinătate şi cu îndestulă cărunteţă şi întălepciune, credincios a Împărăteştei Sale Măriri, exelenţăe sa Domnul gheneral maior şi cavaler Ilie Filipovici Catargiu. Aceasta este acum a obştiei din partea niamului rugăciuni spre liniştire sufletelor noastre şi în contenire călcării obiceiurilor.

Analizând toate aceste proteste ale boierimii, istoricul basarabean Iustin Frăţiman concluziona că „nu numai boierii rămaşi în Moldova erau contra alipirii Basarabiei cătră Rusia, ci contra acestui fapt au fost chiar şi boierii care au devenit supuşi ruşi, rămânând în Basarabia.” 

 Aceasta este şi convingerea noastră.

 

 

 

 

 

Sursa: 

Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

http://www.istoria.md/articol/435/Proteste_z%C4%83darnice_ale_administra%C5%A3iei_Moldovei

12/02/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Poate deveni realitate eliminarea Ucrainei de la Marea Neagră? VIDEO

 Antimaydan.info website screenshot

 

Eliminarea Ucrainei de la Marea Neagră poate deveni realitate

Gurile Dunării vs destabilizare

Prinsă în mijlocul evenimentelor provocate de Rusia, Ucraina a început să își controleze mai ferm frontiera pe segmentul transnitrean al Republicii Moldova.

Pentru a merge la Moscova, liderii de la Tiraspol trebuie să mergă la Chișinău de unde să ia avionul către Kremlin, ucrainenii interzicându-le deplasarea via Odesa.

 Dimitri Rogozin, mai pe românește Dumitru Rogojină,  vicepremier al Federației Ruse, a întâmpinat dificultăți să folosească spațiul aerian ucrainean pentru a ajunge la Tiraspol, conform propriilor declarații, fiind nevoit să folosească spațiul aerian al României pentru a ajunge la Chișinău… Cam ciudat pentru tradiția rusească, nu?

 

 

Dimitri Rogozin

 

 

 

România a aflat între timp că Dumitru Rogojină, vicepremierul Rusiei, este pe lista celor sancționați de vest și i-a trântit ușa în nas, ușa spațiului aerian…  Rogojină a fost nevoit să se întoarcă şi  Odată ajuns acasă a început să debiteze câte în lună și în stele… în fine.

Dar ce se va face Rusia în condițiile în care conflictele separatiste actuale se vor calma, iar Ucraina învățând lecția grea pe care a primit-o în ultimele luni va face viață amară transnistrenilor?

Cum va mai controla Rusia în mod direct zona separatistă transnistreană dacă nu va avea o legătură terestră directă sau o legătură aeriană sigură? Spațiul aerian ucrainean ar putea să le fie semi-ostil o vreme bună…

Așadar, dacă vor accepta reîntoarcerea zonelor cu probleme de secesiune sub controlul total al Kievului, ce vor face cu Transnistria? O vor lăsa blocată între restul Republicii Moldova și o Ucraină ostilă? O vor pune pe linie de semiabandon?

Îi vor face o punte spre Marea Neagră? Sau o vor controla prin intermediul Chișinăului?

Astfel, îngrijorarea  că Rusia va încerca să creeze ieșire la Marea Neagră pentru Transnistria este de actualitate.

Mergând pe această linie și ținând cont de creşterea forţelor aeriene şi navale ruseşti în Crimeea,  Rusia ar putea urmări:

 

1) eliminarea Ucrainei de la Marea Neagră sau

2) asigurarea accesului la Marea Neagră pentru zona transnistreană preluând Bugeacul (parte din actuala regiune ucraineană Odesa). Aceste scenarii sunt extrem de plauzibile având în vedere mutările geostrategice realizate de o vreme bună de Putin.

 

 

 

124-small_Evolutie_Transnistria

Posibilităţi de acţiune a forţelor transnistrene ruseşti

 

În situația în care Rusia va ataca Odesa, zona Bugeac – Odesa – Transnistria ar reprezenta una din viitoarele ținte , iar lovitura va porni din Transnistria dar spre sud-est, cu scopul ocupării Odesei și apoi al avansului spre istmul Perekop, prinzând forțele ucrainene de acolo între două fronturi.

Inevitabil, acestea vor ceda, lăsând cale liberă forțelor ruse din Crimeea care vor avansa ocupând tot sudul Ucrainei până la Nistru și chiar dincolo de el, până la Prut.

Foarte plauzibil, scenariul în care Rusia ar încerca să creeze o iesire la Marea Neagra pentru Transnistria, este unul dramatic pentru România și Republica Moldova:

Acest scenariu ar putea probabil fi lansat, alături de tulburari în regiunea de Est a Ucrainei, pentru a o șantaja, dar și pentru a da un mesaj de forță Chișinăului, Uniunii Europene, NATO dar și României cu privire la Basarabia. 

O forțare rapidă a ieșirii la Marea Neagră ar asigura o rută de acces maritimă pentru întăriri rusești sosite din Crimeea, rușii putând debarca și aproviziona rapid și mult mai consistent trupele separatiste decât printr-un pod aerian, destul de riscant prin spațiul aerian cvasi-ostil al Ucrainei.

O parte din analiști sunt însă tentați să meargă pe varianta că Rusia nu ar dori Gurile Dunării preferând doar o ”destabilizare a Ucrainei în perspectiva alegerilor din 25 mai”

Dar de ce nu pe amândouă?Transmiterea controlului Bugeacului, vestului regiunii Odesa în mâinile unor grupuri separatiste sprijinite masiv de forțele rusești ar asigura și mult doritul acces spre Transnistria și destabilizarea generală a Ucrainei, suplimentar față de destabilizarea care deja există.

Ne amintim că o serie de  provocatori încercaseră cu ceva timp în urmă să obțină poziții în orașul Reni, în Bugeac, la 22 km de Galați.

În acelaşi timp, în cursul unei conferinţe desfăşurate în Canada, generalul Philip Breedlove, fostul  comandantul suprem al Forţelor aliate NATO în Europa, s-a arătat convins că Rusia își poate pune în aplicare planul în Ucraina fără să fie nevoie de o invazie oficială, de vreme ce are suficiente trupe speciale mascate în rândul populației civile și a separatiștilor.

Aşadar, există temeri că Rusia ar putea acţiona în cel puţin două direcţii:

A. Pentru creerea unui nou stat (Crimeea sau o zonă mai mare), cu păstrarea accesului la Marea Neagră a ucrainenilor (prin Odesa). În acest caz, vom asista probabil la un teritoriu ucrainean divizat, cu o Ucraină vestică cu suportul și securitatea militară asigurată de NATO și o Ucraină estică (sau sud-estică) ajunsă sub controlul militar și politic al Rusiei, sau,

B.  Pentru apariţia unui nou stat care să lege zona transnistreană de Crimeea și poate și regiuni din est. O astfel de variantă ar elimina Ucraina de la Marea Neagră și ar pecetlui soarta zonei transnistrene.

Din punctul de vedere al Ucrainei, eliminarea accesului său la Marea Neagră i-ar bloca dezvoltarea economică mărindu-i dependența de Rusia. Într-o astfel de situație şi Republica Moldova va fi pusă în faţa perspectivei de a renunța la zona transnistreană.

La Chișinău, nici un politician nu are acum  curajul să promoveze ideea desprinderii de zona transnistreană …. Dar dacă se va ajunge acolo, întrebarea este cum se va separa fără conflict zona transnistreană de R.Moldova, mai ales că separatiștii controlează și orașul Tighina de pe malul drept al Nistrului ?…

O altă întrebare este, dacă Rusia ajunge prin Ucraina la zona transnistreană, ce o va împiedica să preia  și Bugeacul şi astfel ieşirea la Marea Neagră ?

Scenariile respective ar urma să fie susținute și din alte zone instabile ale Republicii Moldova:

Pentru a-și consolida poziția,Rusia se poate sprijini pe zone de instabilitate precum Autonomia Gagauză (și eventual o diversiune în zona Bălti și N. Transnistriei) care i- ar putea sprijini mișcările.

De pe acum avem ştiri despre infiltrarea de cazaci în respectiva autonomie găgăuză.

Dacă Gagauzia s-ar alipi Bugeacului, împreună cu un coridor creat în această direcție dinspre Tighina, noul raion autonom sau republica Tiraspol-Odessa, s-ar apropia de dimensiunile și populația R. Moldova, amenintând inclusiv Cahulul și având ieșire la Marea Neagră și braţul Chilia al Dunării.

Instalarea de forțe rusești la o aruncatură de baţ de Portul Constanța, aeroportul Kogalniceanu și de gurile Dunării, ar anula aceste poziții strategice”ale NATO.

 

Separatismul și forțele centrifuge o constantă în Ucraina

 

Timp de mai bine de 20 de ani separatismul transnistrean gândit și controlat de Rusia a fost sprijinit semnificativ de Ucraina. Din cauza Ucrainei, „statul” separatist transnistrean încă există.

Dacă Ucraina respecta integritatea teritorială a Republicii Moldova, în câteva luni (maxim câțiva ani), separatiștii transnistreni, izolați teritorial de RM și de o Ucraina sinceră, s-ar fi  sufocat economic și militar.

Însă Ucraina a ales să sprijine separatismul promovat de Rusia în zona transnistreană… Acum rușii le mulțumesc cu separatism în Crimeea și alte teritorii din sud și est.Deși Ucraina nu a fost un partener sincer pentru România și Republica Moldova, pierderea controlului regiunii Odesa de către Kiev ar fi o catastrofă pentru Chișinău, care ar putea pierde definitiv zona transnisteană și întâmpina probleme mari cu UTA Găgăuzia și raionul Taraclia.

Pe de altă parte, Ucraina a fost mereu sub amenințarea unei divizări, plecând de la teritoriile care nu i-au aparținut istoric, care au fost încorporate de sovietici în statul ucrainean și continuând cu rusificarea generalizată din sud și est a tuturor etniilor prezente.

În aceste condiții, este de neînțeles atitudinea tuturor guvernelor de la Kiev care în conflictul transnistrean au mers pe cartea Rusiei, sabotând în permanență poziția Republicii Moldova și susținând existența acestei enclave teritoriale sub comandă rusească.

Strategia defensivă a României și Republicii Moldova pe limanul Nistrului.

Cristian Negrea este de părere că zona Bugeac – Odesa – Transnistria ar reprezenta una din viitoarele ținte ale Kremlinului „lovitura va porni din Transnistria dar spre sud-est, cu scopul ocupării Odesei și apoi al avansului spre istmul Perekop, prinzând forțele ucrainene de acolo între două fronturi. Inevitabil, acestea vor ceda, lăsând cale liberă forțelor ruse din Crimeea care vor avansa ocupând tot sudul Ucrainei până la Nistru și chiar dincolo de el, până la Prut”, analistul propunând o strategie defensivă a României pe limanul Nistrului în situația în care Rusia va ataca Odesa, strategie care este puțin probabilă din cauza faptului că ridică probleme mari de convingere a partenerilor NATO, a Kievului, dar ridică și problema capacității militare și de disuasiune a armatei noastre, capacitate care nu este la nivelul dorit.

O astfel de strategie militară ar putea să fie o șansă pentru Kiev ca prin securizarea unui teritoriu de către armata română, teritoriu încă relativ liniștit, Ucraina să poată beneficia la finalul confruntărilor cu separatiștii (și eventual Rusia) de o minimă ieșire la Marea Neagră în situația în care vor fi copleșiți de numărul de focare de conflict / lungimea frontului de luptă.

Este însă puțin probabil ca la Kiev să existe încrederea necesară că România nu va folosi această „oportunitate” pentru a-și recupera un teritoriu pierdut, Bugeacul și că această variantă de securizare a unui teritoriu este doar o măsură care pentru România are avantajul de a feri Republica Moldova de un scenariu catastrofal iar pentru Kiev are avantajul că în scenariul cel mai sumbru are totuși o minimă ieșire la mare.

 Este bine, însă ne putem întreba dacă de la escaladarea conflictului în Ucraina (începând cu Crimeea de exemplu), este posibil ca agenți ruși să  aterizeze liber la Chișinău și să se deplaseze ulterior spre Tiraspol și alte zone din RM, care ar putea deveni focare de instabilitate așa  cum subliniază o parte a presei?

Dar situația creată la Banca de Economii a Moldovei (BEM) prin preluarea unui pachet important de acțiuni de Banca de stat a Federației Ruse, dar situația aeroportului din Chișinău concesionat unei firme din Rusia?

Sunt aceștia pași spre contracararea unei situații periculoase în care ar putea fi împinsă Republica Moldova de către Rusia?

Nu, exact invers, mielul, deși este protejat de niște garduri, începe să deschidă porțile să primească înăuntru pe lup. În cazul de față pe urs, ursul rus… Aeroportul din Chișinău aflat deja pe mână rusească este un punct fierbine în orice strategie de securitate a Republicii Moldova.

Alex Cozer de la  Independent.md se întreba care este reacția politicienilor de la Chișinău la informațiile precum că violențele din Odesa au fost posibile din cauza faptului că diversioniștii ruși veniți de la Tiraspol (probabil via aeroportul Chișinău)„și dacă au reușit indivizii ăștia să ajungă în Odesa și să provoace acele tragedii, atunci cât de greu le va fi să repete același scenariu la Bălți, Comrat, Cahul sau chiar Chișinău? Pentru că, în fond, ce diferențe sunt între Comrat și Kramatorsk, Bălți și Slaviansk sau chiar Chișinău și Donețk?

  În cazul Comratului s-a văzut și la acel așa-zis referendum cât de multă dragoste pentru ”mama Rusia” zace în autonomie.

La Bălți e de ajuns să meargă 2-300 de ”oameni în verde” de la Tiraspol și să avem și-acolo vreun Slaviansk.

Deja rețeaua de socializare Odnoklasniki colcăie cu mesaje care îndeamnă la alipirea la Federația Rusă și înarmări pentru a lupta cu ”fasciștii”.

Valeriu Munteanu deputat în parlamentul de la Chișinău din partea PL, a punctat exact aspectele în care Chișinăul s-a auto vulnerabilizat în fața Rusiei ( jaful de la Banca de Economii, concesionarea aeroportului Chişinău către o firmă dubioasă, acceptarea propagandei rusești în media ), acum când Republica Moldova se poate aștepta la provocări de orice tip.

Propaganda rusească este prezentă pe toate portavocile media ale Rusiei la Chișinău. Dovada impactului acestora sunt atât modul în care votează cetățenii Republicii Moldova, cât și sondajele privind atitudinea acestora față de UE vs. Uniunea Vamală, NATO sau România vs. Rusia.

În situația în care de la Kremlin se va urmări crearea unor provocări pe teritoriul RM, propaganda media va avea rolul ei. Lucrurile stau așa de mult timp, însă guvernul pro-european de la Chișinău nu a arătat un interes major în a stăvili propaganda media de tip sovietic care bombardează cetățenii republicii…

Mai mult, revenirea TVR la Chișinău a fost un proces mult prea anevoios și încă incomplet pentru o guvernare democratică.

Este adevărat că o serie de politicieni obțin bani buni de pe urma posturilor rusești difuzate în RM, dar întrebarea este cât timp vor mai accepta guvernanții de la Chișinău manipulările mediatice rusești, cât timp vor mai accepta să fie călcați în picioare de rusul Dumitru Rogojină?!

În situația actuală și privind la scenariile posibile, NATO ar trebui să ia în considerare asigurarea pentru Ucraina (aliații și partenerii din zonă) a unei protecții maritime până la Odesa pentru a împiedica incursiuni navale ruse spre Odesa sau limanul Nistrului.

 

 

 

 

 

Sursa: http://bugeacul-romanesc.blogspot.ro/2014/05/condeiro-eliminarea-ucrainei-de-la.html

10/10/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: