Marele an al revoluțiilor de la 1848 pare mai apropiat decât oricând

Horace Vernet: Baricada dela Rue Soufflot, Paris, 25 iunie 1848

ESTE POSIBIL UN NOU 1848?

”Ne aflăm în largul unei mări furtunoase, departe de uscat”, îi scria Alexis de Tocqueville unui prieten din copilărie, în plină desfășurare a revoluțiilor din 1848. ”Țărmul este atât de departe, atât de necunoscut”, a adăugat el, ”încât viețile noastre și, probabil, ale urmașilor noștri, se vor scurge înainte de a putea pune piciorul și a ne așeza pe teren solid.”

Aristocratul francez avertizase profetic despre posibilitatea izbucnirii unei revoluții cu mai puțin de o lună înainte de evenimentele din februarie, dar se simțea confuz în ceea ce privește semnificația lor istorică.

Totuși, el a prezis corect adevărul despre ceea ce Eric Hobsbawm[^1] a descris drept ”prima și ultima” revoluție care avea să se desfășoare la scară europeană, trăită ca atare.

Mai mult decât o rebeliune simplă sau chiar o revoltă coordonată, Revoluția de la 1848 a marcat o schimbare fundamentală a modului în care facem politică.

De fapt, marele an  al protestelor ne pare acum mai apropiat decât oricând în ultimele decenii. În haosul și vigoarea sa, cu întreg vârtejul său de revolte și tulburări sociale, răscoale și insurecții violente, seamănă nespus cu momentul istoric actual. ”Putem lua cu asalt acel loc?”, a întrebat, pe 6 ianuarie, un bărbat aprig, arătând înspre Capitoliu. ”Și apoi?”, s-a interesat tovarășul său.

”Căpățânile în sulițe!”, a răspuns cel dintâi, dar fără să aibă în realitate nici cea mai mică idee despre ce ar trebui făcut în continuare.

Ca și la 1848, sunt preconizate proteste radicale și chiar violente, unele chiar dorite, dar lipsite de un program sau manifest clar. Revoluția pare tot mai probabilă dar, totodată, este greu de imaginat, în mod concret, o lume post-capitalistă.

Fie că este vorba de bolsonariștii care invadează Congresul Național Brazilian, de vestele galbene care se adună spontan pe străzile Franței sau de cei care au manifestat în piețele marilor orașe în urma crizei financiare din 2008, modalitățile mai tradiționale de protest caracteristice secolului trecut par să se schimbe atât pe stânga, cât și pe dreapta.

Dar, departe de a se asemăna cu o lovitură de stat atent planificată, generatoare a unei noi ordini sociale, revoltele contemporane se apropie, în schimb, de acele răsturnări tumultuoase de la mijlocul secolului al XIX-lea: ”prost planificate, dispersate, neregulate și pline de contradicții”, scrie Christopher Clark în captivanta sa nouă lucrare istorică, Revolutionary Spring. ”Oamenii de la 1848”, observă el, ”s-ar fi putut recunoaște în noi”.

Perioada interbelică și cea de ascensiune a fascismului au fost adesea comparate cu prezentul nostru, dar Clark ne oferă o analogie diferită și mai precisă. Departe de a fi eșuat, așa cum crezuse Karl Marx, revoluțiile de la 1848 au schimbat fundamental orașe precum Palermo, Paris și Viena, dar influențele lor s-au propagat până în Chile și Martinica. Nu putem vorbi despre un efect de domino sau despre o reacție în lanț, ci mai degrabă despre niște revolte populare aproape simultane, interconectate și datorate unor cauze socio-economice comune, dar fără a fi provocate direct una de cealaltă.

A fost ”creuzetul de coliziune a particulelor, în plin mijlocul secolului al XIX-lea european.” ”Oameni, grupuri și idei”, spune Clark, ”au circulat, s-au ciocnit, s-au sfărâmat, sau au fuzionat, generând o ploaie de noi entități” care ”au influențat profund istoria modernă a Europei”. Și, așa cum își amintea Bismarck în memoriile sale, lumea n-a mai fost niciodată ca înainte. Desigur, la vremea aceea, speranțele radicalilor au fost zdrobite.

Mulți au fugit în exil în Statele Unite sau la Londra, precum naționalistul italian Giuseppe Mazzini, socialistul francez Louis Blanc, sau Marx însuși. Pentru ei, deziluzia a fost intensă și perspectivele unei transformări socialiste imediate au dispărut rapid. Dar revoluțiile de la 1848 au transformat modul în care se vor raporta la politică atât socialiștii, cât și liberalii sau conservatorii.

Ca reacție la revolte, care au fost în mare parte zdrobite, au fost operate schimbări constituționale semnificative, care au început să definească, încetul cu încetul, politica noastră reprezentativă modernă, modelând definitiv natura statului și a guvernului. Aceste noi constelații politice au fost mai deschise reformelor și aspirațiilor elementelor moderate ale societății dar, odată cu înființarea forțelor de poliție înarmate, pregătite pentru combaterea insurecțiilor, aparatul de stat a fost extins semnificativ.

Statul civic înarmat este considerat de la sine înțeles acum dar, în perioada cuprinsă între Congresul de la Viena din 1815 și până la 1848, era o noutate flagrantă. Majoritatea regimurilor de până atunci fuseseră în mod evident represive și iliberale, împotrivindu-se schimbării, dar, totodată – așa cum remarca istoricul Paul W. Schroeder – ineficace și destul de reticente în a folosi forța brută împotriva propriilor cetățeni. Apariția acestor forțe înarmate a pricinuit o proliferare a conspirațiilor și revoltelor populare.

Înainte vreme oamenii obișnuiți nu protestau și nu făceau greve ci, mai degrabă, confiscau cereale, invadau câmpurile, atacau perceptorii și distrugeau barierele cu plată. Conflictele se desfășurau în general la nivel local, prezentând un interes restrâns și neavând scopuri politice coerente. Iar revoluțiile în sine au fost mai degrabă apanajul unor figuri austere, precum robespierristul italian Philippe Buonaroti care, convins de dificultatea implicării mulțimilor, a dezavuat mișcările populare, favorizând o dictatură revoluționară. Așa cum observa Schroeder, în ciuda cenzurii, revoluția era relativ ușor de propovăduit. Drept urmare, la 1848, autoritățile europene, obișnuite cu revolte mici și atent planificate, nu erau pregătite să facă față insurecțiilor.

Dar, în acel an s-a întâmplat pentru prima dată ceva diferit. Clark scrie că revoltele erau mai degrabă ”incipiente, multifocale, profunde social”, decât ancorate în caracteristicile ”conspirației sedițioase” din anii 1830. Ideile revoluționare ”reverberau în cafenele și cluburi politice, circulând în rețele de comunicare incomparabil mai dense, mai profunde social și mai sofisticate decât predecesoarele lor de la sfârșitul secolului al XVIII-lea”.

Chiar dacă nu existau, deocamdată, ”partide politice capabile să-și disciplineze membrii, să-i lege de poziții convenite de comun acord” și nici ”<<ideologii>> autoritare din punct de vedere doctrinar”, anul 1848 a marcat începutul sfârșitului unei anumite forme de protest. De aici încolo, nu numai clasele de mijloc și liberalii vor renunța definitiv la revoluție, dar clasa muncitoare în curs de dezvoltare va acționa tot mai mult prin partide, sindicate și greve, mai degrabă decât prin lovituri de stat și baricade.

După cum a susținut mai demult sociologul Charles Tilly cu referire la Franța, în anul 1848 s-au desăvârșit două schimbări decisive întrepătrunse, care vor transforma repertoriul acțiunilor colective pentru secolul următor. Cea dintâi a implicat centralizarea statului într-un aparat mai complex, coordonat intern și cu mijloace de constrângere îmbunătățite.

Acest lucru a fost cuplat cu o expansiune fără precedent a capitalului, producând o clasă muncitoare numeroasă și modernă, care a populat marile unități de producție. Și, în cadrul acestor noi legături dintre capital și stat, mișcările sociale, așa cum le cunoaștem, au început să se producă într-o societate civilă în curs de dezvoltare.

Schimbarea nu mai putea fi opera câtorva eroi dedicați ai revoluției, ci trebuia să fie adusă de masele organizate și conduse ideologic. Dacă lupta de clasă ar fi fost aburul istoriei, ar fi fost necesare mecanisme sofisticate și puternice care să canalizeze luptele colective în direcții specifice. Iar ”socialul”, scrie Clark, putea fi ”înțeles ca o categorie autonomă, ireductibilă la politică”.

Această tranziție nu i-a preocupat doar pe revoluționari. Eric Hobsbawm observa că până și conservatorii ”ar trebui să găsească modalități noi de apărare” și ”să învețe politica poporului”. ”Opinia publică” – o noțiune deosebit de liberală – nu mai putea fi ignorată. Înfrângerea insurecțiilor sau cenzurarea presei nu mai era suficientă, astfel încât, în următoarele decenii, influențarea și controlul maselor aveau să devină din ce în ce mai importante, modelând un altfel de stat și un alt fel de a face politică. Ceea ce a marcat – susține Hobsbawm, ”sfârșitul… politicii tradiției”.

Pe măsură ce rata de alfabetizare a crescut, toate forțele politice au fost nevoite să-și dezvolte aparate ideologice proprii în scopul modelării mentalității grupurilor mari, prin intermediul ziarelor politice, mișcărilor de tineret sau a mitingurilor.

Politica a fost lent încorporată într-o societate civilă ”stufoasă”, cu o gamă largă de organizații și instituții profund conectate în rețea, care serveau drept intermediari între cetățeni și stat. Partidele au devenit nu doar mecanisme de cucerire a puterii, ci mediatori între instituții și cetățeni, întruchipând interesele grupurilor sociale mobilizate și conștiente.

Acest tip de politică, care a culminat cu mobilizările totale din prima jumătate a secolului al XX-lea, va modela întregul spectru politic. De la socialiștii și comuniștii care și-au creat propria ”contra-societate” în cadrul capitalismului, până la fasciștii care, în timp ce au zdrobit sindicatele și organizațiile muncitorești, au încercat totuși să integreze pe deplin o gamă largă de asociații și organizații de voluntari în statul fascist. În acest sens, totul era politic, de la clubul sportiv până la ziarele locale.

Toate acestea au fost valabile pentru o mare parte a secolului al XX-lea. Chiar și în perioada postbelică politica a rămas tranzacțională, iar programele și reformele reflectau în general acordurile pre-electorale cu anumite circumscripții. Abia odată cu etosul mai individualizat care a urmat anului de protest global al secolului, 1968, această așezare a început să se destrame, lăsând loc sferei publice mai speculative și mai conduse de relații publice a anilor 80.

Iar odată cu distrugerea social-democrației și prăbușirea Uniunii Sovietice, motoarele care defineau nevoile umane și eforturile colective au dispărut încetul cu încetul, lăsând loc unei societăți civile tot mai atomizate. De aceea, așa cum spuneau nu demult Alex Hochuli, George Hoare și Philip Cunliffe, ”lumea noastră politică… și-a păstrat aspectul exterior, dar dacă spargi carcasa, nu e nimic înăuntru”. Instituțiile formale ale democrației sunt încă acolo, dar sunt ”despuiate de energiile populare și de inovație”.

Exploziile populare din anii 2010 au marcat așadar ceea ce am putea numi dezintermedierea definitivă a politicii, o ieșire din structurile asociative care au modelat politica timp de un secol: partide, sindicate, organizații de masă.

Și, chiar dacă era cetățenilor apatici caracteristică anilor 90 și-a dat de asemenea obștescul sfârșit, apariția unor noi tulburări sociale și bătălii ideologice nu a izbutit să creeze altele noi. Oamenii se adună și protestează nu la ordinul liderilor de partide și sindicate, ci prin răspândirea de mesaje și chemări la luptă postate pe rețelele sociale. Suntem cufundați din nou în lumea spontană, dezorganizată și imprevizibilă care a modelat revoluțiile de la 1848.

În noua sferă publică digitalizată, personalitățile politice combină o autoritate puternică și carismatică cu o relație mai puțin sau deloc mediată cu baza. Ei comunică mai degrabă pe Facebook, Twitter sau chiar de pe propriile lor platforme de socializare, decât prin structurile birocratice demodate ale partidelor. Într-o astfel de schimbare, care pune capăt, într-un fel, dinamicii începute la 1848, nici măcar ideologiile nu au rămas stabile, constituindu-se, ca în epoca lui Tocqueville, într-un „arhipeleag de texte și personalități, străbătute de cursuri destul de idiosincratice”.

Ziarele mari și influente au fost înlocuite de o multitudine de platforme media, modelând ideile mulțimilor evanescente mai degrabă pe probleme specifice decât pe proiecte politice precise. Chiar și decorporarea care a urmat proletarizării muncii este un ecou al acestei situații. Astfel încât asistăm nu la o mișcare muncitorească constituită pe o piață formalizată a muncii, ci la o proliferare a ”muncitorilor săraci” și la ”uberizarea” lucrătorilor.

Însuși conflictul social a părăsit locurile de muncă, unde ”marea demisie”[^2] a înlocuit grevele coordonate și militantismul muncitoresc în masă.

Fie că este vorba despre natura sincretică a ideilor, despre iruperea spiritualității în politică, despre renașterea violenței, despre tensiunile dintre reprezentare și formele directe de democrație, sau chiar despre ascensiunea unor figuri feministe influente, ultimul nostru deceniu a permis renașterea radicalismului dispărut odată cu revoluțiile de la 1848. O lume care, probabil, i s-ar părea mai familiară lui Blanqui decât lui Jaurès. Politica este acum peste tot, dar într-un sens foarte diferit și mai evaziv decât în timpul marilor mobilizări ale secolului al XX-lea.

Dar, printre toate aceste asemănări, există o diferență. Dacă evenimentele anului 1848 au condus la o ascensiune a centrului și la ideea de a înlocui politica prin tehnocrație și guvernare științifică, momentul actual pare să fie îndreptat în sens invers. Tehnocrația a fost spulberată, iar capacitatea statului de a guverna eficient se află la cel mai scăzut nivel de la sfârșitul anilor 60.

Chiar dacă ideea de revoluție a revenit, încă ne lipsesc mecanismele care să permită efectiv luarea deciziilor colective și politizarea nevoilor umane. În ciuda apariției unor forme tot mai noi de implicare digitală, participarea cetățenilor rămâne limitată și incapabilă să genereze o implicare politică durabilă. Totuși, nu există aproape nicio săptămână fără ca mass media să menționeze o revoltă sau demonstrații spontane. O singură întrebare rămâne: Ce va urma?

Așa cum a observat Tocqueville însuși, sfârșitul unei ere este întotdeauna un proces imprevizibil. ”Nu pot spune și n-am nicio idee când se va încheia această lungă călătorie” scria el în Amintirile sale, ”și adesea mă întreb dacă pământul solid pe care l-am căutat cu toții atât de mult timp există în realitate, sau dacă adevăratul nostru destin nu a fost cumva acela de veșnici hoinari ai mărilor”.

Agonia vechiului poate fi lungă și dureroasă, dar poate, de asemenea – așa cum o demonstrează povestea lui 1848 – să deschidă calea unor evoluții și schimbări neașteptate.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă – https://vocearomanului.ro.

Note:

[1]Eric John Hobsbawm a fost un istoric britanic specializat în marxism, istoria secolului al XIX-lea și concepte precum capitalism industrial, socialism și naționalism.

[2]The Great Resignation, cunoscută și sub numele de Big Quit este o tendință economică apărută la începutul anului 2021, în principal în SUA, în care angajații demisisionează voluntar, în masă.

Sursa

Daniel Zamora Vargas este profesor de sociologie la Université Libre de Bruxelles. Este coautor al cărții Welfare for Markets: A Global History of Basic Income.

Publicitate

PLANUL CRIMINAL al lui Vladimir Putin de a epura și a împărți Ucraina. Pericolul atacării R.Moldova se menține

Pe măsură ce invazia Ucrainei de către Vladimir Putin continuă să escaladeze, mulți se întreabă ce speră să obțină în cele din urmă dictatorul rus.

În timpul convorbirii sale telefonice din 3 martie cu președintele francez Emmanuel Macron, conducătorul rus a spus clar că se angajează să preia controlul deplin asupra Ucrainei și să „neutralizeze” țara.

În urma conversației lor, Macron a avertizat că „cel mai rău urmează să vină”, informează publicația https://www.atlanticcouncil.org.

Un articol detaliat și, probabil, sancționat de regim, publicat simultan de mai multe site-uri de știri legate de Kremlin pe 26 februarie oferă o fereastră asupra cum ar putea arăta obiectivul final al lui Putin în Ucraina. Articolul i-a adus laude lui Putin pentru că a luat decizia de a rezolva „chestiunea ucraineană” pentru generațiile viitoare.

Din cauza eșecurilor cu care se confruntă forțele ruse în Ucraina, articolul pare să fi fost considerat prematur și a fost ulterior șters, dar poate fi încă accesat arhivat în format pdf.

Imaginea care transpare din acest text înfiorător este cea a cuceririi militare complete a Ucrainei, urmată de o împărțire și o epurare masivă a populației civile. Obiectivul aparent al lui Putin este de a eradica toate vestigiile identității ucrainene, condamnând în același timp țara la un viitor sumbru ca o dictatură militară blocată ferm în interiorul unui nou Imperiu Rus.

Această viziune de coșmar se potrivește îndeaproape cu obiectivele declarate de Putin pentru actuala campanie militară, împreună cu istoricul său lung de dispreț public și animozitate față de statulitatea ucraineană.

Încă de când a venit pentru prima dată la putere la începutul mileniului, Putin a lucrat pentru a intra în istoria Rusiei ca „Adunător al ținuturilor rusești”. Prima sa sarcină a fost să pună capăt procesului de dezintegrare care a început în 1991 prin purtarea unui al Doilea Război Cecen brutal. Crimeea și Belarus s-au reunit în 2014, respectiv 2020.

Acum este rândul Ucrainei.

Putin își propune să stabilească un nou regim loial în Ucraina condus de o marionetă rusă asemănătoare dictatorului din Belarus Aliaksandr Lukașenka. După ce serviciile de informații britanice au divulgat detalii despre un complot de numire a politicianului ucrainean pro-Kreml, Evgheni Muraiev , aceste planuri par să fi fost revizuite.

Se vorbește acum despre Moscova că vrea să-l instaleze pe fostul președinte ucrainean Viktor Ianukovici, care a fost deposedat de puterile sale de parlamentarii ucraineni în timpul Revoluției Euromaidan din 2014 și a fugit de la Kiev pentru Rusia. Acest lucru ar fi în întregime în conformitate cu propaganda Kremlinului, care a insistat în ultimii opt ani că Ianukovici a fost îndepărtat ilegal de o lovitură de stat susținută de Occident.

Oficial, Putin a declarat că obiectivul invaziei sale este „denazificarea” Ucrainei. Acest lucru este în mod clar absurd într-o țară condusă de un președinte evreu, în care partidele de extremă dreapta obțin în mod constant cifre mici în sondaje.

În realitate, el încearcă să inverseze progresul de construire a națiunii pe care l-a făcut Ucraina în ultimele trei decenii de independență și în special în timpul celor opt ani de conflict cu Rusia de la capturarea Crimeei în 2014.

Putin se opune deschis apariției unei identități naționale ucrainene puternice și independente și acuză Ucraina de astăzi că a devenit o „anti-Rusie”.

El preferă să dea vina pentru respingerea Rusiei de către Ucraina post-sovietică, pe influența nefastă occidentală, insistând în același timp că țara aparține în mod natural orbitei Kremlinului ca parte a așa-numitei „lumi rusești”.

Războiul provocat de Rusia a provocat repulsie globală și a transformat țara sa într-un paria internațional peste noapte. De ce a făcut Putin un pariu atât de dramatic? Anumite date indică faptul că el ar fi putut simți că ceasul ticăie și că timpul este împotriva Rusiei.

„Întoarcerea Ucrainei înapoi în Rusia va deveni din ce în ce mai dificilă cu fiecare deceniu care trece. Derusificarea ar câștiga avânt la fel ca și incitarea ucrainenilor împotriva rușilor.”

Acest lucru se potrivește cu siguranță cu evoluțiile din ultimii ani. Kremlinul a reacționat cu furie din 2014, în timp ce liderii ucraineni au redus continuu puterea soft rusă.

Mișcarea care a vărsat paharul pare să fi fost decizia președintelui Zelensky de a închide patru canale TV ucrainene legate de Kremlin și faptul că a acuzat de trădare pe cel mai apropiat aliat ucrainean al lui Putin, Viktor Medvedciuk.

Dacă va reuși să obțină superioritatea militară și controlul asupra Ucrainei, epurarea planificată a lui Putin va presupune eliminarea fiecărui aspect al identității naționale ucrainene care nu susține teza sa imperială rusă despre ruși și ucraineni ca „un singur popor”.

Lupta de secole a Ucrainei pentru independență statală va fi ștearsă din narațiunea istorică oficială a acestei țări. În schimb, Ucraina va reveni la identitatea ei din epoca țaristă de „Mica Rusie”.

Inutil de subliniat că orice discuție despre integrara euro-atlantică sau identitate europeană va fi alungată din dialogul public.

Nu este clar nici cum ar putea arăta granițele unui stat marionetă ucrainean controlat de Kremlin. Oficialii ruși au declarat în repetate rânduri că problema Crimeei este închisă.

În ajunul războiului actual, Putin a recunoscut și cele două așa-numite „republici separatiste” din estul Ucrainei ca state independente.

Negociatorii de la Kremlin cer acum ca Ucraina să recunoască pierderea Crimeei și a republicilor separatiste ca parte a oricărui acord de pace.

Alte părți ale Ucrainei pot face, de asemenea, obiectul anexării. Putin a făcut în mod repetat pretenții teritoriale asupra unor mari părți din sudul și estul Ucrainei, despre care susține că au fost alocate în mod eronat Ucrainei de Vladimir Lenin în anii de formare ai URSS.

De la izbucnirea inițială a ostilităților dintre Rusia și Ucraina în 2014, Putin s-a referit adesea la aceste țări prin numele lor țarist vechi de „Noua Rusie”.

Dacă Ucraina nu va reuși să stopeze realizarea proiectului Novorosia pe teritoriul său, adică scenariile separatiste în regiunile Dnepropetrovsk, Harkov, Odesa, armata rusă va ajunge la granița cu România și va provoca un conflict cu NATO”.

Este probabil ca o parte sau tot acest teritoriu să fie anexat de Moscova, numai dacă Rusia își va pune în aplicare planurile de subjugare a Ucrainei.  

 Nu trebuie de uitat că Federația Rusă ar putea avea un interes sporit să creeze un coridor de legătură cu Transnistria, iar acest lucru trebuie să pună în gardă și să pregătească România și NATO pentru orice evenimente, având în vedere că Republica Moldova nu are suficientă capacitate de apărare într-un astfel de război și nu-i poate face față de una singură.

TRIBUNALUL JUDEȚEAN Bacău a decis într-o primă instanță, că autorizația de construire a Crucilor si Monumentului Eroilor Români din Cimitirul Internațional al Eroilor Valea Uzului este nulă

Doar diavolul se bucură de dărâmarea unei cruci.

Presa maghiară anunță cu satifacție că Tribunalul Județean Bacău a decis într-o primă instanță, că însemnele creștine (”construcțiile ilegale”), trebuie dărâmate, scoase din Cimitirul Internațional al Eroilor Valea Uzului.

Asta nu se va întâmpla, decât dacă buldozerele ne fac și pe noi una cu pământul. Nu vreau să pun răul în față, sper ca recursul pe care-l va face Primăria Dărmănești să aibă izbândă.

Am încredere că domnul Primar Constantin Toma va lupta până la capăt. Dar, de va fi să fie, le garantez tuturor, că noi, românii, avem soluții concrete pentru fiecare plan urzit împotriva noastră.

Dacă cineva crede că vom ține cont în această privință de hotărârile instanțelor judecătorești, care care mută Cimitirul de la un județ la altul pe baza unor hârtii din timpul Imperiului Austro-Ungar și decid dărâmarea Crucilor pentru că un tovarăș nu a dat cu pixul unde trebuie, se înșeală amarnic.

Autorizația de ridicare a Crucilor a fost dată de jertfa de sânge din Primul Război Mondial, de victoria și gloria acelor ostași, de bunicii și străbunicii noștri.

Autorizația nu mai trebuie scrisă cu cerneala unor funcționari, căci a fost semnată cu sânge, iar peste sângele luptătorilor nu se trece, iar acesta nu poate fi șters de instanțe judecătorești românești, căci ele nu ar exista ca românești, de nu ar fi fost ,,o căruță de țărani” care a spulberat imperii.

Domnilor judecători, o parte din acei țărani militari își dorm somnul de veci în Cimitirul de la Valea Uzului, iar voi ce faceți???

Unde este demnitatea voastră de români și frica de Dumnezeu?

Este prea mult un Monument? Sunt prea multe 52 de Cruci pentru Eroi? Dar ce spuneți de 150 de Cruci pentru fiecare Erou român îngropat acolo? Dar ce vor spune instanțele de ilegalitatea amplasării însemnelor pentru militarii armatei austro-ungare în Cimitirul de la Valea Uzului? Crucile Eroilor noștri nu au voie să fie acolo, în schimb ale inamicilor au voie? Unde sunt autorizațiile lor? Sunt date din ”oficiu” de stat prin decizii politice?

Nu vom ieși din Valea Uzului nici în ruptul capului, din 2019 încoace am fost prezenți acolo pentru a apăra memoria celor care s-au jertfit pentru Țară, care au luptat în Opinci Militare pentru România Întreagă.

Pentru sângele lor ce a întărit Trecătorile Carpaților făcând din ele Baricadă, pentru fiecare os de militar român presărat pe văi și munți, vom răspunde întotdeauna Prezent!

Pentru fiecare lacrimă din scrisorile lor către părinți, neveste și copii, pentru adevăr!  Am fost 5000 în 2019 când niște consilii județene UDMR au vrut să ne oprească să intrăm în Cimitir. Vom vedea câți vom fi, atunci când buldozerele vor fi chemate să dărâme Crucile, să-i profaneze pe Eroi.

Nu cedăm Libertatea de a fi români! Fiți gata frați și surori de pe Linia de Fier a Moldovei, Dărmănești, Comănesti, Dofteana, Onești, Târgu-Ocna, Bacău, fiți gata frați și surori din întreaga țară de mobilizare maximă!

Pe aici nu se trece!

ISTORICUL AGRESIUNII MAGHIARE DE LA VALEA UZULUI: BLASFEMIA ACOPERIRII CRUCILOR ROMÂNILOR CU PUNGI DE GUNOI

CUM A ÎNCEPUT TOTUL

Jurnalistul Lucian Ionescu de la TransparentNews face istoricul situației:

 „Înaintea alegerilor parlamentare din anul 2019, toate cele 52 de cruci ale eroilor români, dar și monumentul din Cimitirul Valea Uzului, au fost acoperite cu saci negri de plastic. Poliția din Bacău a declanșat o anchetă. Cu două zile înainte de alegerile europarlamentare din 26 mai, UDMR a anunțat suspendarea protocolului de colaborare cu coaliția PSD-ALDE până la soluționarea situației cimitirului din Valea Uzului.

Borboly Csaba, președintele Consiliului Județean Harghita, dă dovadă din nou de creativitate în a amorsa tensiune, dezinformare și ură etnică, căci, la inițiativa sa, Cimitirul Internațional al Eroilor din Valea Uzului a fost încuiat cu lacăt, după ce grupuri de români și-au anunțat intenția de a sărbători Ziua Eroilor (celebrată în 6 iunie, de Înălțarea Domnului), la locul de odihnă al ostașilor căzuți eroic, din Valea Uzului.

Borboly Csaba a participat personal la acțiunea de închidere cu lacăte a cimitirului, deși această decizie a aparținut Consiliului Local Sânmartin, localitate care susține, fără dovezi palpabile, că cimitirul i-ar aparține. La câteva ore de la adoptarea hotărârii CL Sânmartin, prefectul județului Harghita a atacat-o în contencios administrativ, ceea ce a făcut, pe cale de consecință, ca hotărârea să fie suspendată de drept.

Borboly Csaba a participat, astfel, la un demers nelegal. Extrasul de carte funciară solicitat de Primăria Dărmănești dovedește că perimetrul nu face parte din jurisdicția comunei Sânmartin și a județului Harghita, ci este o bucată din teritoriul deținut legal de orașul Dărmănești, din județul Bacău.

ROMÂNII VOIAU SĂ-ȘI OMAGIEZE ÎNAINTAȘII

Borboly Csaba, cel mai probabil cu acceptul lui Kelemen Hunor, a decis să organizeze, înainte cu o oră de acțiunea asociațiilor românești, autorizată de Primăria Dărmănești, un lanț uman viu în jurul cimitirului internațional, mizând astfel pe faptul că românii vor fi împiedicați să intre în cimitir.

Anterior, în 29 mai, Consiliul Local Sânmartin emitea, ilegal, o hotărâre de închidere a cimitirului cu un lacăt amplasat pe poarta cimitirului de Borboly Csaba. Deși hotărârea de consiliu local a fost atacată în contencios administrativ și, implicit, suspendată de drept, niciuna dintre autoritățile îndreptățite (Poliție, Jandarmerie) nu a dispus îndepărtarea lacătului abuziv amplasat de politicienii UDMR.

JANDARMERIA ROMÂNĂ NU A SESIZAT NICIO NEREGULĂ

Jandarmeria Română a emis un comunicat prin care precizează, fără echivoc, faptul că la Valea Uzului nu au existat violențe între participanți sau între participanți și forțele de ordine.

Comunicatul Jandarmeriei demontează și dezinformările UDMR cu privire la presupusa vandalizare a unor cruci, precizând că nu au fost identificate astfel de situații.

Ziua Eroilor la Cimitirul Internațional de la Valea Uzului a cuprins momente pline de patriotism și de respect față de toți eroii din cimitir, indiferent de etnia lor. E adevărat, liniștea adecvată evenimentului a fost perturbată de prezența unui lanț uman aflat în fața cimitirului, mult după ora de începere prevăzută în programul avizat de autoritățile publice din Dărmănești, de care aparține în mod legal, juridic și administrativ, Cimitirul Internațional.”

Reamintim organelor în drept, Parchetului General și Poliției locale, că deși UDMR pozează în victimă, patronează în centrul municipiului Odorheiu Secuiesc busturile – fără avizele legale ale Ministerului Culturii – criminalului de război antisemit și antiromân Wass Albert alături de cel al scriitorului pro-nazist și antisemit Nyírő József, fără ca Ministerele responsabile, de Interne și al Culturii, cât și Institutul „Elie Wiesel” sau Instituția Prefectului, să aplice măsurile legale.

Surse: Victor Roncea / ActiveNews și https://informatialibera.ro.