ZIUA DE 17 DECEMBRIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua de 17 decembrie în istoria noastră

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1843, 17/29: S-a născut (la Neuwied/Germania) regina Elisabeta (cunoscută sub pseudonimul literar Carmen Sylva), prima regină a României, soţia regelui Carol I.

 Numele său  complet era Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied.

A decedat la 18 februarie 1916 (S.N. 2 martie), fiind înmormântată la Curtea de Argeș .

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A fost membră de onoare a Academiei Române din 1881. NOTĂ: Volumul „Versuri alese” (Editura Eminescu,1998), semnat Carmen Sylva, menţionează ca dată a naşterii 29 decembrie 1843 (stilul nou).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1863: În Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei a fost votată „Legea secularizării averilor mănăstireşti”. In urma aplicarii ei, 25% din teritoriul țării devenea patrimoniul statului.

 Proiectul legii a fost prezentat de către Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu, Camerei Deputaților la 13/25 decembrie 1863, fiind adoptat, apoi promulgat și publicat câteva zile mai târziu, la 17/29 decembrie același an.

 

 

 

 

 

 

 

Alexandru Ioan Cuza             Mihail Kogalniceanu

     

 

 Legea secularizării averilor mănăstireşti prevedea că:

 

„Toate averile mănăstireşti închinate şi neînchinate precum şi alte legate publice sau daruri făcute de diferiţi testatori şi donatori din Principatele Unite la Sfîntul Mormînt, Muntele Athos, Sinai precum şi la mitropolii, episcopii şi la metoacele (n.r. mănăstiri mici, subordonate unor mănăstiri mai mari, termen din limba greacă) lor de aici din ţară şi la alte mănăstiri şi biserici din oraşe sau la aşezăminte de binefacere şi de utilitate publică, se proclamă domeniuri ale Statului Român, iar veniturile acestor aşezăminte vor fi cuprinse în bugetul general al statului ”.

 

Măsura adoptată în 1863, la 4 ani de la Unirea Principatelor era fundamentală pentru formarea noului stat român, întrucît 1/4 din suprafaţa arabilă a ţării aparţinea mănăstirilor româneşti aflate sub influenţă preponderent greacă. Aceste proprietăţi generau anual venituri de circa 7 milioane de franci, bani care luau calea străinilor .

 

Istoricul secularizării

 

În total au fost trecute în proprietatea statului 75 de mănăstiri închinate bisericii greceşti, dintre care 44 din Valahia şi 31 din Moldova, care deţineau la rîndul lor mai multe metocuri şi moşii. Numărul moşiilor închinate era de 560 (366 în Valahia şi 194 din Moldova). Ele totalizau circa un sfert din teritoriul arabil al ţării, plus numeroase păduri.

Legea secularizării prevedea o compensaţie de 82 milioane lei (din care aveau să se scadă 31 milioane datoare statului de aşezămintele religioase), o sumă mare pentru bugetul ţării, bani pe care călugării greci i-au refuzat nemulţumiţi. Conducerea Bisericii Ortodoxe a hotărît să refuze oferta făcută de statul român, în speranţa că Puterile garante vor interveni. În final călugărilor nu li s-a mai plătit nimic. Pentru a nu avea aparenţa unei legi xenofobe, au fost secularizate deopotrivă şi averile mănăstirilor româneşti care nu ţineau de greci.

Măsura a suscitat protestele vehemente ale Turciei, dar în ciuda acestora Cuza a mers înainte cu aplicarea ei. Moşiile recuperate au format Domeniile Statului. O bună parte dintre ele au fost divizate în loturi şi atribuite ţăranilor împroprietăriţi în reforma agrară care a urmat în 1864.

Peste cîţiva ani, în timpul domniei lui Carol I, Parlamentul a declarat definitiv închisă problema mănăstirilor închinate.

 

 

 

 

 

 

 

1863: S-a născut Ion Vidu, compozitor, dirijor şi folclorist, autor de piese corale („Ana Lugojana”), muzică vocal-simfonică religioasă şi culegeri folclorice (m. 7 februarie 1931).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1870: S-a născut prozatorul român Ioan A. Bassarabescu (volume: “Vulturii”, “Un om în toata firea”); (d.29 martie 1952).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A  făcut parte din primul comitet al Societăţii Scriitorilor Români şi a fost  membru corespondent al Academiei Române din 1909; (m. 1952).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1873: S-a născut la Făgăraș, Ovid Densusianu, filolog, lingvist, folclorist şi istoric literar, profesor la Universitatea Bucureşti.

Este întemeietorul şcolii lingvistice de la Bucureşti, creator de şcoală şi în alte domenii (filologie, folcloristică).

La Paris, în 1896, obţine diploma şcolii de „Hautes études” cu teza: „La prise de Cordoue et de Seville, Chanson de geste du XII-e siècle”. Devine, totodată, membru al Societăţii de texte vechi franceze.

Întors în ţară, în 1897, este numit profesor suplinitor la catedra de română a Universităţii din Bucureşti. Din 1901 este titularul catedrei de filologie romanică, fondată din iniţiativa sa.

Întemeiază Societatea filologică şi Institutul de filologie şi folclor, cu pulicaţiile respective: „Grai şi suflet” şi „Buletinul societăţii de filologie”. Adevărata sa glorie ştiinţifică este asigurată de monumentala „Histoire de la langue roumaine” (Paris, Leroux, 1901-1938, tr. rom., 1961).

Importante sunt şi studiile sale de folclor, printre care binecunoscuta „Viaţa păstorească în poezia noastră populară”, Buc., 1922-1923, şi, mai ales, prima noastră sinteză de istorie literară bazată pe principii estetice, „Literatura română modernă” (3 vol., 1920, 1921, 1933).

 

 

 

 

 

 

 

Întemeiează şi conduce revista Viaţa nouă (1905-1925), unde publică poezii simboliste sub pseudonimul Ervin, numeroase articole teoretice, polemici, portrete şi studii de scriiori simbolişti contemporani.

A fost fondatorul Institutului de Filologie şi Folclor din Bucureşti, cunoscut pentru studiile sale de la istoria limbii române, dar şi pentru poeziile simboliste.

Provenea dintr‑o familie de intelectuali, tatăl şi unchiul său fiind membri ai Academiei Române.

A fost la rândul său membru titular al Academiei Române din 1918.

Ovid Densusianu moare la 9 iunie 1938, în Bucureşti, lăsând un nume plin de prestigiu.

NOTĂ: Unele surse dau ca dată a naşterii exclusiv stilul nou (29 decembrie 1873).

 

 

 

 

 

 

 

1890: Este înfiinţată, la Bucureşti, “Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor”, care va duce o bogată activitate culturală şi politică pentru întărirea unităţii românilor din România şi Transilvania.

Activitatea sa  va începe oficial la 24 ianuarie 1891 şi până în 1914, Liga a reuşit să-şi creeze numeroase secţii în majoritatea oraşelor din ţară şi în unele centre universitare din străinătate: Paris, Londra, Berlin, Anvers, Bruxelles ş.a.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La începutul secolului al XX–lea activau în Ligă  nume mari ale culturii noastre cum ar fi Take Ionescu, Octavian Goga, V.A.Urechia.

În 1914 îşi va schimba titulatura în “Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor”.

 

 

 

 

 

 

1891: A încetat din viaţă revoluționarul pașoptist român Ion Ionescu de la Brad (Ion Isăcescu);  (n. 24 iunie 1818).

A fost  întemeietorul şcolii româneşti de agronomie şi  membru de onoare al Academiei Române din 1884; (n. 1818).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În cursul vieții a activat ca agronom, economist și scriitor numarandu-se printre personalitățile secolului al XIX-lea care au militat cu energie și devotament patriotic pentru propășirea poporului român.

A studiat în țară la Academia Mihăileană din Iași, apoi a urmat în Franța agronomia, științele naturii și științele economice.

 

 

 

 

 

 

 

1892: S-a născut George Magheru, poet şi dramaturg (volum de poezie postum “Cântece la marginea nopţii”); (m. 17 august 1952, Bucureşti).

Nepot al generalului paşoptist Gheorghe Magheru, a fost  fiul Anei, fiica lui Ion Ghica, şi al colonelului Romulus Magheru.

Rămas orfan, şi-a  petrecut copilăria la moşia părintească de la Ghergani, unde a primit de la rudele sale materne o educaţie artistică – muzicală, literară, plastică – de excepţie.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1893: S-a născut în comuna Roșiești, azi județul Vaslui medicul Dimitrie Bagdasar, medic neurochirurg român, profesor la Facultatea de Medicină din București. A pus bazele școlii românești de Neurochirurgie din România si a fost  membru post–mortem al Academiei Române; (d. 15 iulie 1946, Bucureşti).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1893: S-a născut matematicianul român Petre Sergescu, stabilit, din 1946, în Franţa, autorul unor importante  lucrări de algebră şi teoria numerelor.

O atenţie aparte a acordat istoriografiei matematicii, fiind primul din România care a iniţiat cercetări de istoria şi filosofia matematicii; membru corespondent al Academiei Române din 1937; (m. 1954).

 

 

 

 

 

 

 

1905: S-a născut la Fălticeni, eseistul, criticul literar, dramaturgul şi filosoful esoteric Vasile Lovinescu, autorul unor  lucrări de hermeneutică a gândirii simbolice şi analogice de referinţă, considerat cel mai de seamă reprezentant al ezoterismului românesc,  frate cu Horia Lovinescu şi nepotul lui Eugen Lovinescu; (m.14 august 1984).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cele mai cunoscute două studii ale sale, ”Al patrulea hagialâc”, despre universul romanului lui Mateiu Caragiale, ‘”Craii de Curtea-Veche”, şi ”Creangă şi Creanga de Aur”, o interpretare ezoterică a basmelor lui Ion Creangă. Cărţile sunt unice în felul lor, ele decriptând istorisirile, legate de ştiinţa simbolurilor.

Lucrările îi rămân multă vreme în manuscris. ”Al patrulea hagialâc”, cu subtitlul: ”Exegeză nocturnă a Crailor de Curtea-Veche”, va apare abia în 1981, urmat, după moartea sa, de ”Creangă şi Creanga de aur ”(1989), ”Monarhul ascuns” (1992), ”Incantaţia sângelui”(1993), ”Mitul sfâşiat” (1993) etc.

După jumătatea anilor ‘70, începe, în existenţa lui Vasile Lovinescu, nu numai o detaşare de lume, care va culmina cu retragerea sa definitivă la Fălticeni, împreună cu soţia, din 1980 până la moarte (1984), în casa părintească de pe Strada Sucevei, (devenită, în 1972, Galeria Oamenilor de Seamă, prin grija şi donaţia doamnei Stella), ci şi o renunţare tot mai evidentă la scris, cu excepţia câtorva eseuri şi a unor ”amintiri” publicate în ultimii ani în ”Convorbiri literare”.

Opera postumă a lui Vasile Lovinescu s-a dovedit covârşitoare, şi a făcut senzaţie.

 

 

 

 

 

 

 

1905: S-a născut Dionisie M. Pippidi, istoric, arheolog şi epigrafist, un mare cunoscător al antichităţii greco-romane.

A adus contribuţii remarcabile atât în domeniul literaturii şi religiei antice, cât mai ales în cel al istoriografiei şi epigrafiei.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lui i se datorează prima sinteză a istoriei oraşelor greceşti din Dobrogea (Histria, Callatis şi Tomis) şi a raporturilor acestora cu geţii; membru titular al Academiei Române din 1990 ; (m. 19 iulie 1993, Bucureşti).

 

 

 

 

 

 

1909: A fost adoptată de Camera Deputaților„Legea privind sindicatele funcționarilor statului”, care interzicea dreptul de asociere și de grevă tuturor salariaților statului din România.

 

 

 

 

 

 

1912: A încetat din viaţă matematicianul, sociologul şi pedagogul Spiru Haret, cel ce a reorganizat pe baze moderne învăţământul românesc; (n. 15 februarie 1851,la Iaşi).

 A  întrevăzut posibilitatea aplicării matematicii la studiul societăţii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ca ministru liberal al cultelor şi instrucţiunii publice în mai multe rânduri, a reorganizat pe baze moderne învăţământul românesc de toate gradele.

A fost membru titular al Academiei Române din 1892şi  vicepreşedinte al acestui for (1904-1907); (n. 1851).

 

 

 

 

 

 

 

1917: La Tiraspol se desfășoară Primul Congres al Moldovenilor din stînga Nistrului.

 

 

 

 

 

 

 

Steagul Republicii Democrate Moldoveneşti, 1918
Harta Etnică a Românilor din Transnistria

 

 

La 17-18 decembrie 1917 la Tiraspol se desfășoară Primul Congres al Moldovenilor din stînga Nistrului,o  consecință directă a Congresului Ostașilor Moldoveni din 20-27 octombrie 1917 de la Chișinău, la care a fost proclamată autonomia fostei Basarabii țariste.

 La Congesul de la Tiraspol au participat delegați reprezentanți a circa 20 de localități din județele Tiraspol și Balta, 47 ostași din garnizoana locală și alte orașe din regiune și o delegație oficială a Sfatului Țării din care făceau parte și Pantelimon Halippa, Anton Crihan, Gheorghe Mare și Vasile Gafencu. De asemenea prezent la reuniune, în calitate de ziarist, a fost și Onisifor Ghibu, pe atunci redactor al gazetei Ardealul.

Congresul Moldovenilor din stînga Nistrului a pus în discuție mai multe probleme de larg interes pentru populație, la fiecare capitol fiind adoptată cîte o rezoluție. Privind chestiunea școlară (Voprosul despre școli) se stipula introducerea generalizată a limbii moldovenești și a alfabetului latin;

În chestiunea bisericească (Voprosul despre biserici) s-a decis ca slujbele din satele moldovenești să se facă în limba moldovenească; În chestiunea militară (Voprosul militar) s-a hotărît înființarea de polcuri moldovenești comandate de ofițeri moldoveni; în chestiunea spitalelor și judecătorilor s-a stabilit ca în toate activitățile să fie utilizată limba norodului moldovenesc, iar actele și legile să fie traduse în limba moldovenească.

Dezbaterea principală s-a axat în jurul deciziei privind viitorul moldovenilor din stînga Nistrului și anume rămînerea în componența Ucrainei sau unirea cu Moldova. Decizia a fost amînată, convenindu-se la convocarea unei Adunări Naționale la care să participe toți împuterniciții satelor moldovenești din stînga Nistrului din guberniile Hersonului și Podoliei.

 

 

 

 

 

 

1925: S-a născut regizorul de teatru şi film Horea Popescu, director artistic al Teatrului Naţional Bucureşti timp de peste două decenii; (m. 2010).

 

 

 

 

 

 

 

1938: A avut loc la „Teatrul Comedia” din Bucureşti, premiera comediei în trei acte „Jocul de-a vacanţa” de Mihail Sebastian, în regia lui Sică Alexandrescu; în distribuţie: V. Maximilian, George Vraca.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto:  Mihail Sebastian (Iosif Hechter), n. 18 octombrie 1907, Brăila – d. 29 mai 1945, București.

 

 

 

 

Apărută la „Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă” (Bucureşti, 1939), aceasta a fost prima sa piesă, scrisă, după cum aflăm din jurnalul scriitorului, în 1936, pe baza unor amintiri personale şi a unor „teme reluate” din romanul său “Femei” (1933)

 

 

 

 

 

 

 

 

1940: S-a născut  la București, Nicolae Lupescu, fost antrenor și  jucator în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic, 1970.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 În martie 2008 a fost decorat cu Ordinul „Meritul Sportiv” clasa a III-a.

Este tatăl cunoscutului  fotbalist, Ionuț Lupescu. A decedat la 6 septembrie 2017,la București.

 

 

 

 

 

 

,

 

1944: A murit la Bucureşti, Ioan Andrieşescu, arheolog specialist în istoria Comunei Primitive, membru corespondent al Academiei Române din 1928.

A absolvit Facultatea de Litere și Filosofie din Iaşi,iar după susținerea tezei de doctorat pleacă la Berlin, unde studiază istoria antică și preistoria.

 

 

 

 

 

Împreună cu marele savant Vasile Pârvan, este considerat creatorul şcolii arheologice româneşti.

A pus bazele unei noi specialităţi în istoriografia română – preistoria; (n. 2 mai 1888, Iaşi).

 

Împreună cu alți mari specialiști afondat Muzeul Național de Antichități, bazat pe săpăturile de la Histria și din ale zone ale Dobrogei (Scythia Minor) și Institutul de Istoria Artei.

 

 

 

 

 

 

 

1948: A fost  înfiinţată Opera Maghiară de Stat din Cluj, ca instituţie de sine stătătoare, conform Decretului 391 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale al Republicii Populare Române.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1963:  Guvernele român şi francez au decis să ridice legaţiile lor, de la Paris şi Bucureşti, la rangul de ambasadă. Relaţiile diplomatice la nivel de legaţie fuseseră stabilite între cele două ţări în 8/20 februarie 1880, când  Aubert Ducros a fost primul trimis extraordinar şi plenipotenţiar al Franţei la Bucureşti, iar Mihail Kogălniceanu a fost acreditat la Paris, în aceeaşi calitate.

La 29 noiembrie 1938 relaţiile au fost ridicate la nivel de ambasadă, dar după începerea celui de-Al Doilea Război Mondial, la 12 septembrie 1940 ambasadele au fost transformate în legaţii şi din 9 august 1940 relaţiile diplomatice au fost întrerupte.

În septembrie 1944, Guvernul român a recunoscut Guvernul provizoriu al generalului Charles de Gaulle şi la 1 martie 1945, relaţiile la nivel de reprezentanţă politică au fost restabilite.

Ulterior, la 13 aprilie 1946 reprezentanţele politice au fost transformate în legaţii, iar de la 17 decembrie 1963, s-au stabilit relaţii la nivel de ambasadă.

 

 

 

 

 

 

1971: In România ceauşistă, Marea Adunare Naţională adoptă Legea nr. 24, a cetăţeniei române, care prevedea pierderea cetăţeniei române de către cei care pleacă din ţară clandestin sau fraudulos şi de către cei care, aflându–se în străinătate, se făceau vinovaţi de asa zise  “fapte ostile”.

 

 

 

 

 

1976: A murit Bartális János, poet de naţionalitate maghiară din România; (n. 1893).

 

 

 

 

 

 

 

 

    1989: A început masacrul de la Timisoara, după ce în noaptea de 16 spre 17 decembrie a fost executat ordinul de evacuare din Timișoara al pastorului Laszlo Tokes.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pe parcursul intregii zile au avut loc ciocniri intre fortele de ordine si manifestanti. Militarii au fost huiduiti si loviti cu pietre, protestatarii atacand sediul PCR. La Bucuresti, Ceausescu a hotarat, in cadrul unei sedinte a CPEx, folosirea fortei armate la Timisoara.

Ion Coman, secretar CC al PCR, a fost numit comandant unic pentru Timisoara, membri din conducerea partidului, armatei si securitatii fiind trimisi in acest oras.Armata a organizat o demonstraţie de forţă, în centrul Timişoarei, împotriva manifestanţilor.

 

În urma unei teleconferințe organizata de Ceaușescu cu activul de partid si de stat din toate județele țării, s-a ordonat fortelor de ordine sa tragă în manifestanții de la Timișoara.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La ora 17:00 s-au auzit primele focuri de armă în oraş. La Procuratura Militară Timişoara au fost înregistraţi atunci 66 de morţi şi 196 de răniţi. În seara aceleiaşi zile, la Bucureşti, Consiliul Politic Executiv a aprobat reprimarea în forţă a manifestanţilor de la Timişoara, etichetaţi ca trădători

Au început lupte de strada soldate cu morti si raniti, peste 60 de oameni pierzându-si viața. Timisoara a fost izolata, căile de acces in oraș fiind blocate.

 

 

 

 

 

 

1997: A început să emită postul privat românesc de televiziune „Prima TV”.

 

 

 

 

Începând cu 17 decembrie 1997, Canal 38 (care îşi începuse activitatea în primăvara anului 1994, ca post local, cu acoperire în Bucureşti,) s-a transformat luând numele de  Prima TV, post cu acoperire naţională care a încercat încă de la înfiinţare, să aducă un suflu nou în audiovizualul românesc, cu programe de divertisment, concepute după modelul reţetelor de succes occidentale.

 

 

 

 

 

 

 

1998 : Fondul Proprietăţii de Stat (FPS) şi compania franceză Renault au semnat un memorandum privind condiţiile de negociere a pachetului de 51% din acţiunile societăţii Automobile Dacia Piteşti.

 

 

 

 

2007: A început demolarea fostului Stadion Național din Bucuresti.

 

 

 

 

 

 

 

Noul stadion, numit Arena Națională (în fotografie), a fost inaugurat la 6 septembrie 2011.

 

 

 

 

 

2010: A murit Dan Ştefănică, compozitor, instrumentist, orchestrator şi dirijor; (n. 8 ianuarie 1944).

A absolvit Academia de Muzică din București, secția Compoziție. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Încă din anii studenției a fost pasionat de muzica de jazz.

A compus coloana sonoră a filmelor: ”Drum în penumbră” (1972), ”Orașul văzut de sus” (1975), ”Jachetele galbene” (1979), ”Fapt divers” (1984), ”Domnișoara Aurica” (1985), ”Nelu” (1987), ”Cenușa păsării din vis” (1989), ”Lacrima cerului” (1989), ”Cei care plătesc cu viața” (1991), ”Vulpe-vânător” (1993), ”Crucea de piatră — Ultimul bordel” (1993), ”Cel mai iubit dintre pământeni” (1993), ”Terente — regele bălților” (1995), ”Dulcea saună a morții” (2003).

I-au fost decernate mai multe premii de creație în România și în străinătate, precum și Marele Premiu al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. Pentru muzica de film a primit un premiu din partea Uniunii Cineaștilor din România, precum și la Festivalul de Film de la Costinești.

La 5 martie 2010, cu ocazia decernării premiilor Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România pe anul 2009, Dan Ștefănică a primit în Aula Palatului Cantacuzino, Premiul pentru muzică de jazz („Cântec de leagăn”, „Pădure tropicală”, „Madeira”).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/12/17/o-istorie-a-zilei-de-17-decembrie-video-4/

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

3. e.maramures.ro ;

4. Wikipedia.ro.;

5. mediafax.ro ;

6. Enciclopedia Romaniei.ro ;

7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

8.  Istoria md.;

9. istoriculzilei.blogspot.ro.

 

 

Publicitate

Franck Melen: Coincidențe istorice pe axa Cuza – Carol al II-lea – Băsescu

 

 

 

“Viața nu poate fi înțeleasă decât dacă ne uităm în urmă, chiar dacă ea trebuie trăită uitându-ne înainte, adică spre ceva ce nu există încă”. (Kierkegaard)

Coincidențe istorice pe axa Cuza – Carol II – Băsescu

 

 În economie există ciclurile lungi – sau seculare – denumite Kondratiev, de 50-60 de ani, ce reflectă tipul dezvoltării economice pe perioade îndelungate, în care se afirmă și apoi decade un anumit mod tehnic de producție.

Studiind istoria românească, putem detecta anumite cicluri istorice și politice lungi, de o întindere comparabilă cu ciclurile Kondratiev, în care se dezvoltă și apoi decade un anumit model politico-social, între care există un punct de cotitură sau de ruptură.

Apariția României este legată indisolubil de numele lui Alexandru Ioan Cuza. El a creat cele mai multe din instituțiile României moderne, pe o agendă reformistă: reforma administrativă, reforma fiscală, reforma agrară, secularizarea averilor mânăstirești.

Cuza, ajuns domn al celor două principate într-un mod neverosimil, “a încercat să modernizeze societatea românească în absenţa unui spirit liberal adevărat, cu alte cuvinte, a încercat o construcţie liberală în absenţa liberalismului.

Modelul politic al domnului român a fost împăratul francez Napoleon al III-lea. Asemeni acestuia, Cuza a crezut că va reuşi să creeze un sistem care să-i acorde puterea totală şi, în acelaşi timp, să patroneze modernizarea societăţii româneşti pe principii liberale”.*

Cuza a domnit șapte ani, între ianuarie 1859 și februarie 1866, a fost silit să abdice înainte de termen, a murit în exil, în Germania. Ultimii doi ani ai domniei sale au fost marcați de o derivă spre autoritarism, după “lovitura de stat” din 2 mai 1864.

La 64 de ani după abdicarea lui Cuza, Carol II este recunoscut Rege al Românilor într-un mod la fel de neverosimil, după ce anterior renunțase de trei ori la statutul de moștenitor al tronului.

Carol al II-lea a fost un anticipator, dacă nu un vizionar, comportându-se ca un președinte american, nu ca un rege din Lumea Veche, atunci când mai toți oamenii politici europeni priveau cu indulgență sau dispreț la pregătirea sau și moravurile colegilor lor de la Washington, Buenos Aires sau Rio de Janeiro.

Coborârea sa în piața tranzacțiilor financiare, unde a vrut să fie competitorul burgheziei, a fost mai dăunătoare pentru instituția pe care o încarna decât descinderea în arena luptelor politice.

Ca și străunchiul său, Ludovic-Filip, “regele burghez”, nu a înțeles acest lucru și este probabil că ar fi fost răsturnat de bănci și de monopoluri dacă Antonescu nu l-ar fi obligat să abdice.

Dintre figurile politice românești, cea care se aseamănă mai mult cu Carol este, cum bine a subliniat istoricul Matei Cazacu, Cuza-Vodă.

Amândoi au fost niște meceni corupți – în sensul că nu au respectat normele morale și regulile jocului politic -, adepți ai modernizării radicale și, deși patriotismul lor nu poate fi pus la îndoială, au apărut societății românești ca reprezentanți ai unor concepții și ai unor cercuri străine.

Cuza a fost „progresist” pentru că a înțeles rolul pe care țăranul avea să-l joace în decolarea economică a României și în formarea unei clase mijlocii; Carol, pentru că a înțeles că “ruralismul” politic și intelectual devenise o piedică în calea dezvoltării ulterioare a țării.

O scurtă plimbare prin București ne obligă să observăm că singurele “locuri civilizate”, cu aspect de urbe occidentală, sunt zonele orașului care au fost create sau reamenajate sub domnia lui Carol al II-lea, din dorința lui, cu contribuția lui personală.**

Carol al II-lea era de o inteligență și o cultură superioare celor doi predecesori, regale Carol I și regale Ferdinand. Avea ce se cheamă acum “simțul timpului”. Al timpului său? Poate al unui timp ce urma să vină. Viitorul însă nu i-a mai surâs.

Carol a căzut practic odată cu acceptarea ultimatumului lui Stalin din 26 iunie 1940. Toată viața avea să regrete că nu a luptat împotriva rușilor, fie și pe un cal alb, în fruntea armatelor sale.

Carol a fost omul timpului său, care a vrut, însă, să fie mai mult decât atât. A avut ca nimeni altul viziunea viitorului și a progresului tehnic. Dacă nu izbucnea Al Doilea Război Mondial (la a cărui declanșare nu a avut, de altfel, nicio contribuție și nicio vină), fără nicio îndoială că ar fi intrat în istoria poporului român ca cel mai mare conducător pe care l-a avut vreodată țara.

A fost sclavul pasiunii sale sentimentale, pe care nu a pus-o, însă, mai presus de interesul general. Căderea sa a fost exclusiv dictată de conjunctura externă catastrofală în care s-a aflat România în 1940. ***

Ca și Cuza, Carol al II-lea a murit în exil. Ca și în cazul lui Cuza, trupul său a fost, în cele din urmă, readus în țară, după ce pasiunile s-au domolit.

La 64 de ani după abdicarea lui Carol II, Traian Băsescu este ales președinte al României într-un mod neverosimil, toate sondajele dându-l favorit pe Adrian Năstase.

Ca și în cazul lui Cuza și Carol al II-lea, Băsescu a promovat o agendă “reformistă”, cuvintele cheie – în ultimii ani de mandat – fiind “modernizare, debirocratizare, descentralizare”. Ca și în cazul celor doi predecesori, “domnia“ lui Băsescu s-a lovit de o opoziție înverșunată în rândul clasei politice.

Probabil că Băsescu reprezintă un moment de ruptură politică și istorică, ca și Cuza și Carol al II-lea înaintea sa. Dincolo de greșelile și de stângăciile sale, putem spune, parafrazându-l pe Ion Varlam, că decăderea sa este dictată de conjunctura externă – criza economică și financiară mondială – catastrofală, la a cărei declanșare nu a avut, de altfel, nicio contribuție și nicio vină.

Deși lipsit de cultura predecesorilor săi, Băsescu este văzut – în mod straniu, ca și Cuza și Carol al II-lea la timpul lor – ca un exponent al unor concepții și al unor cercuri străine, în cazul nostru europene și, mai ales, americane.

 Precum Carol al II-lea, descris de către dușmanii săi ca “rege al viciului” sau “sclavul Lupeștii”, Băsescu este adeseori caricaturizat. Putem, de altfel, fără prea mult efort, trasa o paralelă între amanta lui Cuza, Elena Obrenovici, amanta lui Carol, Elena Lupescu, și atât de actuala Elena Udrea. Este, oricum, stranie și fascinantă prezența acestor Elene în jurul bărbaților de stat din România.

Ciclul secular Cuza, probabil cel mai fericit din istoria României, a fost cel al emancipării țării, creșterii teritoriale, europenizării instituționale și dezvoltării economice; ciclul Carol – cel mai prost din istoria țării – a însemnat dictatură politică, descreștere teritorială, modernizare economică parțial eșuată și urbanizare forțată; ciclul Băsescu – care se anunță mai degrabă unul bun – ar putea însemna, într-un scenariu fericit, dezvoltarea economiei capitaliste, triumful clasei medii, scăderea sărăciei, întărirea sistemului juridic, consolidarea regională a României – despre o nouă creștere teritorială este greu de vorbit.

Fără să fie conștient de acest lucru, Băsescu pune capăt unui ciclu și marchează începutul altuia.

Este, de altfel, puțin probabil că își va sfârși mandatul la termen, fiind abandonat deja de mulți dintre susținătorii săi inițiali. Rămâne de văzut dacă va muri și el în exil, precum Cuza și Carol.

 

 

 

Bibliografie (surse):

https://franckmelen.wordpress.com/2011/06/27/coincidente-istorice-pe-axa-cuza-carol-ii-basescu/

* enciclopediaromaniei.ro

** Ion Varlam, “Scurtă evaluare a Regelui Carol al II-lea”, în Liviu Vălenaș, “Cartea neagră a României 1940-1948”, Editura Vestala, București 2006, p. 79, 81

*** Liviu Vălenaș, “Cartea neagră a României 1940-1948”, Editura Vestala, București 2006, p. 71, 73

Economia în era haosului și profeții ei

Profeții economiei în era haosului

 

 

 

În 1688, un ciudat finanțist evreu, Joseph de la Vega, a publicat la Amsterdam, pe atunci capitala financiară a lumii, cartea “Confusion de confusiones”,  primul tratat scris vreodată despre piața bursieră.

Ca o ironie a sorții, el avertiza în legătură cu un comportament speculativ ce avea să genereze crize majore sute de ani mai târziu:

“S-au vândut la termen heringi înainte ca aceștia să fie pescuiți, grâne care încă n-au apucat să răsară pe câmp și tot felul de mărfuri așteptate să sosească dinspre Americi”. *

Amsterdam devenise deja templul speculațiilor financiare și locul în care se formau adevărate bule financiare.

A fost și locul primei mari crize speculative: criza lalelelor, din 1637.

 De altfel, tranzacțiile cu acțiuni de la bursă deveniseră foarte sofisticate, iar peste patru mii cinci sute de “jucători” erau implicați.

Foto: Bursa din Amsterdam

Bani adevărați se făceau și din speculații pe dobânzi. Adesea, bancherii se împrumutau cu dobândă de 3% în Olanda ca să dea credite cu 7% în Anglia.

Două secole și jumătate mai târziu, o altă criză se pregătea să izbucnească. Între timp, templul finanțelor mondiale se mutase la New York, după un sejur la Londra. Paul Warburg, creatorul Rezervei Federale americane, denunța la începutul anului 1929 bula financiară pe care o vedea formându-se și anunța “o depresiune generală în întreaga țară”. **

Bineînțeles că nimeni nu l-a ascultat, iar criza care a urmat avea să secătuiască economiile din întreaga lume. E greu de spus pe ce s-a bazat în previziunea sa. Există însă mai multe metode de prognoză care pot fi folosite pentru a detecta o criză.

Alan Greenspan, fostul șef al Fed, susține că a prezis criza din 1958 urmărind acumularea de stocuri din industria oțelului, pe atunci un sector cheie în economia americană. ***

Însă numărul previziunilor corecte este extrem de redus. Dacă facem o statistică, probabil cel mult una din zece estimări se confirmă.

Este suficient să urmărim prognozele Comisiei Naționale de Prognoză din ultimii cinci ani ca să vedem că toate au fost infirmate de realitate.

În orice caz, perioada de după criza din 1929-1933 a însemnat și triumful metodelor keynesiene, care păreau să reprezinte panaceul economic. Însă nu toți economiștii s-au lăsat înșelați.

Keynes era soluția într-o lume aflată la început de globalizare, în care comerțul internațional era încă redus, iar barierele protecționiste puteau oricând fi întărite.

În anii 1970, modelul keynesian a sucombat definitiv.

 

 

Foto: Tulipmania-  Brueghel, satiră 1640 

În concepția lui Keynes, inflația și șomajul se comportă precum doi copii care se dau în balansoar: când unul o ia în sus, celălalt pleacă în jos.

Din 1970, șomajul și inflația au început să urce în tandem, ceea ce i-a pus în încurcătură pe economiștii fideli modelelor keynesiene. **

Schimbarea a avut efecte sensibile. Odată cu căderea modelului keynesian a scăzut dramatic și capacitatea de anticipare a crizelor, iar haosul s-a prelungit până astăzi.

Acum, anticiparea evoluțiilor economice a devenit la fel de credibilă precum astrologia.

De altfel, chiar și Alan Greenspan s-a lăsat de meserie.                                                                                                                                                                           

S-a reconvertit în antiprofet: anticipează… ceea ce nu se va întâmpla.                          

                                                                                                                                    Acum, anticiparea evoluțiilor economice a devenit la fel de credibilă precum astrologia.

De altfel, chiar și Alan Greenspan s-a lăsat de meserie. S-a reconvertit în antiprofet: anticipează… ceea ce nu se va întâmpla.

“Baloanele speculative se formează în perioade de amplu acces la creditare și de dobânzi scăzute pe termen lung – condiții cu care lumea este puțin probabil să se mai întâlnească ani de zile de acum încolo”.*****

Poate e un semn că al treilea val al lui Alvin Toffler e pe cale să scuture expertiza economică de aroganță.

Și să ne readucă aminte că economia nu este o știință exactă, în ciuda formulelor matematice tot mai sofisticate pe care le folosește.

 

Bibliografie (surse):

https://franckmelen.wordpress.com/2012/11/11/profetii-economiei-in-era-haosului/

* Jacques Attali, “Les juifs, le monde et l’argent”, Fayard 2002, p. 307

** Ibidem, p. 479

*** Alan Greenspan, “Era turbulențelor: Aventuri într-o lume nouă”, Editura Publica 2008, p. 55

**** Ibidem, p. 69

***** Ibidem, p. 53