Viziunea Euroasiatică a expansionismului rus

O istorie a expansionismului rus. Extinderea teritorială și ambiția măreției la țarii ruși.

Țarul  Petru cel Mare a încercat, în paralel cu eforturile de modernizare si “europenizare” a Rusiei, sa-si extindă posesiunile în Europa si Asia, profitând de toate ocaziile pe care le avea, lovindu-si foștii aliați și generând coaliții care il slujeau, scrie https://politeia.org.ro.

Ambițiile imperiale și nevoia sa aproape patologică de a fi mai european decât europenii, il conduc pe țarul rus la aberatii pe care nici un monarh nu inăznise să le viseze.

Cruzimea lui a fost egalată numai de cea a lui Ivan cel Groaznic, sau secole mai târziu de Stalin.

Rusia lui Petru, împreună cu Danemarca şi Polonia, formează o coaliţie împotriva suedezilor declanșând Marele Război al Nordului. Carol al XII-lea al Suediei, la numai 18 ani, ajunge cu flota în dreptul Copenhagăi, debarcă în forţă şi obligă oraşul să capituleze. Lovită în plin, Danemarca se retrage din coaliţie. La rândul său, August al II-lea al Poloniei, după ce cucereşte Dunamunde, a fost învins la porţile Rigăi.

Petru ajunge la Narva, oraş suedez controlat în trecut de Rusia, la 23 septembrie 1700 şi constată că asediul începuse prost, ruşii fiind înfrânţi de suedezi. Întors în Rusia, Petru mobilizeaza toate resursele și la ordinul sau, toată Rusia devine o tabara militară. Se întăresc oraşele, se reface armata, se construiesc tunuri, corăbii şi este refacută coaliţia cu Polonia şi cu Danemarca.

În 1701, are loc prima victorie a ruşilor asupra suedezilor la Seremetiev. În 1702, ruşii obţin noi victorii în timp ce Carol al XII al Suediei îi distruge aliații (fara ca Petru sa-i ajute) și învingâdu-i pe saxoni şi polonezi intră în Cracovia.

La 11 octombrie 1702, fortăreaţa Noteburg capitulează în faţa ruşilor, apoi, prima victorie navală a ruşilor, capitularea Narvei. Toate aceste victorii se datorează faptului că, grosul trupelor suedeze se afla în Polonia, unde în 1706, Carol al XII-lea sileste Dieta de la Varşovia să-l proclame rege pe Stanislaw Leszczynski.

Petru rămâne singur în faţa regelui Suediei. În 1708, Carol al XII este înfrânt iar din armata cea numeroasă nu mai rămân decât 24.000 de oameni. În iunie 1709, Carol al XII-lea, rănit la piciorul stâng, asistă la atac purtat pe o targă, în timp ce Petru reuseste sa-i invinga pe suedezi. Cele 72 de tunuri ruseşti nimicesc liniile duşmanului. Carol fuge la Tighina aflată sub ocupaţie otomană.

La 10 septembrie 1721 este semnată pacea de la Nystadt. Rusia primeşte Livonia, Estonia, Ingria, o parte din Karelia ; Suedia primeşte în schimb restul Finlandei. În 1721, Persia pare uşor de cucerit din cauza răscoalelor şi anarhiei de acolo iar ţarul în fruntea oştilor se grăbeşte s-o ia înainte Turciei. În iunie 1724 este semnat la Constantinopol un tratat de împărţire prin care Rusia dobândeşte oraşele Baku şi Derbent, cele trei provincii Ghilan, Mazanderan şi Astrabad, în vreme ce Turcia primeşte Tauris, Erivan şi alte câteva ţinuturi.

Rusia controleaza deja Marea Nordului, Marea Baltica, Marea de Azov si o parte din Marea Caspica. Controlul Marii Negre o sa fie preluat de fica lui, Ecaterina I.

Sankt-Petersburg

 In aceasta perioadă, Petru construieste Sankt-Petersburgul. Acesta constructie sfidează natura şi în acelaşi timp, trecutul Rusiei. Orașul e poziționat pe un teritoriu izolat, departe de capitală şi aşezat drept în bătaia tunurilor suedeze pe un pământ mlăştinos si nepropice pentru un asezamant urban. Petru se depărteaza de vechea cetate a ţarilor, Moscova, cu superstiţiile şi intrigile ei de curte, cu spiritul oriental, înapoiat şi răzvrătit totodată. Vecinătatea mării îl ameţeşte. Sankt-Petersburgul va deveni orașul imperial care va oglindi dorinţa de înnoire a unui ţar profund reformator.

Mai întâi este clădită o fortăreaţă din lemn pe malul drept al Nevei: viitoarea fortăreaţă Petru şi Pavel (Petropavlovskaia Krepost). Răsar mai apoi o biserică şi, nu departe, prima locuinţă a lui Petru : o căsuţă din bârne de brad şi cu acoperişul de şindrilă cu două încăperi, un pridvor. (Căsuţa ţarului a fost întărită cu un înveliş de piatră de către Ecaterina a II. S-a păstrat până în zilele noastre şi poate fi vizitată).

În februarie 1704, ţarul îl cheamă pe arhitectul italian Domenigo Trezzini ca să conducă armata de lucrători. Necazul cel mai mare este piatra, care nu se găsea deloc în ţinut. Trei sute cincizeci de familii de vază sunt silite să se mute la Petersburg. Din 1711 începe construcţia Palatului de Iarnă, care nu se deosebeşte de casele din jur decât printr-o intrare cu două coloane, deasupra căreia se înalţă o prova de corabie. Acelaşi gust stă la temelia Palatului de Vară, aşezat ceva mai departe, pe malul unui afluent al Nevei. În 1713, Petersburgul este proclamat capitală a Rusiei iar în 1721 va începe construcţia castelului de la Sarskoe, numit mai târziu Ţarskoe Selo.

In 1717 Petru viziteaza Parisul pentru a cumpara mobila si lucrari de arta pentru noul lui Oras de pe Neva, dar bineinteles si in scopuri politice. De la 1 septembrie 1715, tronul Franţei era ocupat de copilul Ludovic al XV-lea, care-l avea alături, ca regent, pe Philippe d’Orleans. La 7 mai 1717, Petru îşi face intrarea în Paris, escortat de 300 de grenedieri călări declarând că vrea să fie primit de regele Franţei. A doua zi după sosire, înaintea ţarului se prezintă regentul. Petru se declara nemulţumit. Două zile mai târziu, la 10 mai, regele Franţei, însoţit de o numeroasă escortă, merge la hotelul Lesdiguieres, locul unde se cazase ţarul.

Petru vizitează Luvrul, Grădinile Tuileries, studiază lucrările la Pont-Tournant, merge la Domul Invalizilor, gustă din supa soldaţilor şi bea vin în sănătatea lor, “bătându-i pe umăr şi numindu-i camarazi”. Adevăratul motiv al călătoriei sale este însă unul politic. Relaţiile cu aliaţii sunt în impas, cele cu Anglia s-au răcit, aşa că nădăjduieşte că Franţa se va îndepărta de Suedia, apropiindu-se de Rusia, cu care va semna o convenţie de întrajutorare militară şi comercială. Tratativele diplomatice vor duce în cele din urmă, la 15 august 1717, la atât de greu elaboratul tratat de la Amsterdam, încheiat între ţar, Ludovic al XV-lea şi regele Prusiei, Frederic-Wilhelm I.

Părăsind Franţa, la 20 iunie 1717, îşi declară ataşamentul faţă de această ţară harnică, primitoare şi usuratică. La 9 octombrie, după o vizită la Berlin, împreună cu ţarina, Petru este din nou acasă, la Sankt-Petersburg, în orasul său. După ce a văzut o sumedenie de lucruri, înţelege mai bine ce are de făcut pentru a-şi transforma capitala într-un adevarat oraş european.

Deschide un “muzeu” de Curiozităţi, în care strânge toate ciudăţenile naturii, este atras de pitici dar şi de uriaşi; atras de tot ceea ce este monstruos şi împotriva firii, ia parte, în camerele de tortură, la interogatorii, execuţiile capitale sunt pentru el un spectacol de la care n-ar lipsi pentru nimic în lume, este gata să opereze în orice moment, meseria de dentist îi place din ce in ce mai mult.

Succesiunea

 Ţareviciul Aleksei, urmasul declarat a lui Petru, a fost cu totul diferit de Petru, urăşte războiul, ascultă orbeşte de Biserică, este tradiţionalist. Petru hotaraste să-şi însoare fiul, logodnica aleasă fiind Charlotte-Christine de Brunswick. Prinţesa, de 16 ani, este foarte înaltă, slabă, ciupită de vărsat, luterană. La 14 octombrie 1711 are loc căsătoria, la castelul reginei Poloniei, prinţesa electoare de Saxa, naşa miresei.

Toată lumea ştie că ţareviciul este împotriva reformelor lui Petru, că s-a căsătorit împotriva voinţei lui cu o luterană, că este strâns legat de practicile bisericii ortodoxe; clerul îl priveşte cu simpatie, reprezentanţii vechilor familii aristocratice se bizuie pe el, oamenii de rând îl venerează. La 12 iulie 1714, Charlotte naşte o fetiţă, botezată Nataşa (care moare în 1728) iar la 12 octombrie 1715 aduce pe lume un băiat, Piotr. La 22 octombrie 1715, la vârsta de 21 de ani, Charlotte îşi dă sfârşitul.

 La 29 octombrie, ţarina dă naştere unui băiat, care este numit, după dorinţa ţarului, tot Piotr. Este limpede că ţarul va prefera, în ordinea succesiunii, pe fiul Ekaterinei. Astfel încât, Aleksei îi scrie tatălui său o scrisoare prin care îi spune că vrea să se călugărească. Înainte să plece în Olanda, Petru îi lasă şase luni de gândire înainte de a lua o decizie. În lipsa tatălui, ţareviciul împreună cu iubita sa, Eufrosina, trăiesc fără griji, într-o neîncetată sărbătoare.

O scrisoare a ţarului din 26 august 1716 prin care îi cere fie să se întâlnească la Copenhaga fie să îi spună la ce mânăstire va intra, îl trezeşte pe Aleksei. Fuge la Viena, se ascunde de tatăl său. Într-un final pentru a-şi întâlni tatăl, Aleksei soseşte la Moscova la 31 ianuarie 1718, seara târziu. Ţarul nu-l primeşte dar convoacă pentru luni, 3 februarie, consiliul privat, alcătuit din prelaţi, miniştri şi dregători. Când îşi zăreşte fiul, izbucneşte în ocări. Îi reproşează lenea, fuga, încercările de a-şi asmuţi străinătatea împotriva părintelui său.

 Petru îl numeşte moştenitor pe Piotr, fiul său cel mic iar lui Aleksei îi cere cu insistenţă numele celor care l-au ajutat să fugă. Află de scrisori ale ţareviciului către doi episcopi din Rusia pe când era la Viena, scrisori îndreptate împotriva tatălui său. Ţareviciul recunoaşte tot. La 17 iunie 1718, Aleksei este chemat în faţa celor chemaţi să-l judece; după interogatoriu, aceştia hotărăsc să-l supună la cazne. În timpul torturilor semnează declaraţii compromiţătoare doar ca să scape. Moare, după ce însuşi ţarul, se spune, ar fi participat la torturarea fiului său.

 La 16 aprilie 1719, micul Piotr, Petruşka cum îi spun părinţii, moare pe neaşteptate, din pricina unei boli. Deznadejdea şi durerea ţarului nu cunosc margini. Va fi nevoit să lase moştenire coroana Rusiei celuilalt Piotr, fiul lui Aleksei? Are nevoie de încă un fiu. De puţină vreme are o nouă iubită, foarte tânără şi straşnic de frumoasă, Maria Cantemir, fiica voievodului Dimitrie Cantemir care, pierzând tronul Moldovei în urma tratatului de la Prut, se refugiase împreună cu familia la Sankt-Petersburg. Maria este însărcinată însă pierde copilul spre marea dezamăgire a ţarului şi este părăsită.

 Petru a schimbat legile de succesiune la tron după ce şi-a ucis propriul fiu, Alexei, care se opunea reformelor şi care servea pe post de catalizator al grupurilor antireformatoare. Noua lege prevedea că ţarul îşi poate alege propriul succesor. Petru nu a reuşit să facă asta în propriul caz mai înainte de a muri în 1725. În deceniile care au urmat, lipsa unor legi clare de succesiune a lăsat monarhia deschisă la intrigi, comploturi, lovituri de stat şi contralovituri de stat.

 Începând din acel moment, factorul crucial al ocupării tronului a devenit sprijinul acordat de trupele de elită care asigurau paza palatului imperial din St. Petersurg. Petru pune în locul vechii Dume a boierilor un Consiliu de miniştri restrâns, căruia îi adaugă o Cameră de justiţie şi înfiinţează un Senat care are autoritate legislativă, judecătorească şi executivă. Senatul se supune ţarului.

Înlesneşte oamenilor din popor pătrunderea în rândurile nobilimii. Prin ucazul din 16 ianuarie 1724, un soldat, chiar dacă nu este de neam, poate ajunge ofiţer, primind totodată rang de nobil, pe care-l vor moşteni urmaşii săi.

 Încurajează creşterea animalelor, introduce rase noi de bovine, înfiinţează cele dintâi herghelii, le arată ţăranilor cum să secere grâul cu secera şi nu cu cosorul. Datorită lui, industria rusă cunoaşte un avânt nebănuit. Îi scuteşte de serviciul la stat şi de impozite pe cei ce construiesc fabrici şi pe rudele acestora, le acordă împrumuturi fără dobândă, precum şi privilegiul de a cumpara, începând din 1721, robi de la moşieri pentru a-i folosi în întreprinderile proprii. Prin ucazul din 23 martie 1714, Petru schimbă statutul familiilor aristocratice, prin care împiedică fărâmiţarea pământului; fiul sau fiica cea mai mare vor moşteni tot pământul, ceilalţi copii îşi vor împărţi între ei bunurile mobile.

După ce la 10 septembrie 1721 este semnată pacea de la Nystadt, Senatul, prin cancelarul Golovkin rosteşte o “cuvântare mişcătoare” la adresa lui Petru:

 “Duma găseşte de cuviinţă s-o roage pe Majestatea Voastră, cu cea mai adâncă umilinţă, să primească numele de Petru cel Mare, părinte al patriei, împărat a toate Rusiile…Trăiasca Petru cel Mare, părinte al patriei, împărat a toate Rusiile!“.

 Petru se preface uimit, apoi stânjenit, dar sfârşeşte prin a primi. Petru nu simte nici un fel de schimbare de când a fost investit cu titlul imperial.

 Acesta a fost inceputul modului de guverna Rusia indiferent de orânduirea sociala, indiferent de epoca si fara nici o legatura cu ceea ce conducatorii Rusiei au declarat. Acest mod de a guverna s-a pastrat din  feudalismul târziu si pâna astăzi, inclusiv perioada comunista. Rusul de rand este educat  sa fie loial Rusiei-mat (Mama Rusia)  sau pe timpul Uniunii Sovietice – Rodina-mat (Patria Mamă Sovietică) si bineinteles “consortul” povidential al acestei “mame,” tatucul care le stie pe toate si chiar trebuie sa le faca. Tăticii slabi nu au rezistat niciodată, Rusia avea nevoie de tătuci puternici.

 În noaptea de 20 spre 21 ianuarie 1725, Petru s-a plâns de dureri cumplite, pricinuite de retenţia de urină. Medicii nu au nici o îndoială că gangrena a cuprins colul vezicii urinare. A sosit clipa să numească urmaşul la tron. Totuşi, ţarul tace. La 28 ianuarie, la ora şase dimineaţa, la 53 de ani şi după 43 de ani de domnie, Petru cel Mare îşi dă sufletul.

Clanul puternic din jurul Ecaterinei citește o proclamaţie prin care Ecaterina I e numită împărăteasă legitimă a toate Rusiile. La 4 martie, după 5 săptămâni de la moartea ţarului, timp în care trupul nu fusese acoperit de giulgiu şi capacul nu fusese pus pe sicriu, Nataşa, mezina, moare de vărsat. Împărăteasa hotărăşte ca tatăl şi fiica să fie îngropaţi în aceeaşi zi. În străinătate, vestea morţii lui Petru este primită cu uşurare.

Citiți în continuare:

Slavofilismul şi Panslavismul-uneltele expansionismului imperial rus

Președintele Asociației Naționale a Tinerilor Istorici din Moldova: ”O greșeală a multor state post-sovietice este că nu și-au creat o viziune de asigurare a independenței față de Rusia”

Steagul Uniuni Sovietice şi cel al Rusiei arborate pe Kremlin, la 18 decembrie 1991 FOTO EPAEFE

La 25 decembrie 1991, Mihail Gorbaciov s-a adresat cetățenilor sovietici și și-a anunțat demisia din funcția de președinte. Puțin după ora 19:30 în aceeași zi, steagul sovietic, fluturând în vânt, a fost coborât de pe catargul de deasupra reședinței prezidențiale de la Kremlin, unde rămânea steagul tricolor al Federației Ruse.

Pentru a înțelege momentul 2023 în care ne aflăm acum, este necesară o rememorare a ultimilor ani de existență ai URSS, imperiul comunist care a dominat istoria acestei pîărți de lume pentru mai mult de jumătate de secol.

Publicația https://adevarul.ro rememorează importanta zi de 12 decembrie 1989, când la al doilea Congres al Deputaţilor Poporului din URSS, cunoscutul dizident anticomunist Andrei Saharov a fluturat o petiţie cu 60.000 de semnături şi telegrame în favoarea cererii care supunea atenției necesității ca „Uniunea Sovietică să decidă dacă vrea să fie un imperiu sau o democraţie”. Congresul a votat pentru imperiu.

Două zile mai târziu, celebrul fizician şi activist pentru drepturile omului murea la vârsta de 68 de ani din cauza unui atac de cord suferit în timp ce pregătea o cuvântare. Zeci de mii de oameni l-au condus pe ultimul drum. Până la urmă, lupta sa nu a fost în van.  A inspirat manifestaţii uriaşe pro-democraţie în faţa Kremlinului, ceea ce a dus  la anularea rolului PCUS de partid unic conducător printr-un act emis la 14 martie 1990.

Preşedintele fără ţară

Mihail Gorbaciov pierdea controlul asupra procesului politic, dar se încăpăţâna să rămână în vârf. Însă nu făcea decât să acumuleze funcţii şi să rotească sarcini pe hârtie în timp ce imperiul îşi dădea ultima suflare. A devenit preşedinte al Sovietului Suprem pe 25 mai 1989, apoi preşedinte al Uniunii Sovietice pe 15 martie 1990, adică la o zi de la diminuarea rolului PCUS şi implicit a secretarului său general. Ar fi trebuit să fie ales preşedinte prin sufragiu universal, dar i-a fost frică şi s-a „legitimat” printr-un vot al Congresului Deputaţilor Poporului.

În timp ce Gorbaciov insista să continue ca preşedinte desemnat,  cele 15 republici unionale începeau să se desprindă oficial. Startul a fost dat de Lituania, care şi-a proclamat independenţa pe 11 martie 1990. Trei luni mai târziu, Rusia, cea mai mare dintre ele şi liantul imperiului, îşi declara suveranitatea pe fondul ascuţirii luptei dintre liderul său de atunci, Boris Elţîn, şi Mihail Gorbaciov. Cei doi nu se suportau şi nu ratau niciun prilej să se atace, uneori până la umilire, în public.

Foto: 4 septembrie 1991, la ultimul Congres al Deputaţilor Poporului: Boris Elţîn şi Mihail Gorbaciov într-un schimb obişnuit de replici acide FOTO EPA-EFE

Astfel, republicile unionale păşeau pe calea eliberării de comunism şi de sub dominaţia Moscovei realizată deja în 1989 în Europa Centrală şi de Est. În mai 1989, Ungaria a deschis frontiera cu Austria şi a făcut astfel prima breşă în Cortina de Fier. În nici şase luni, ţara a întors pagina comunismului. În Polonia, după alegerile legislative semilibere din vară, sindicatul anticomunist Solidarnosc a pus capăt hegemoniei Partidului Comunist local. La Berlin, zidul care diviza fizic oraşul şi Germania şi în mod simbolic lumea a căzut în ultima lună din toamnă, pecetluind finalul Republicii Democrate Germane (comuniste) şi favorizând reunificarea ţării. În Cehoslovacia, comuniştii au renunţat la putere în urma Revoluţiei de Catifea. În Bulgaria, Todor Jivkov a pierdut conducerea în urma unei lovituri de palat duse de comunişti reformatori, iar, în România, Nicolae Ceauşescu a murit executat în ziua de Crăciun după o lună foarte frământată în ţară.

Uniunea Sovietică nu a avut forţa necesară să oprească evoluţiile din blocul răsăritean, dar a încercat să se păstreze intactă în graniţele sale. Pe 13 ianuarie 1991, la numai trei luni de la atribuirea Premiului Nobel pentru Pace lui Gorbaciov, armata sovietică  a scos tancurile în Vilnius şi a provocat 13 morţi în rândul manifestanţilor pro-independenţă. Lituania a cerut ajutor internaţional pentru a răspunde unui atac asupra unei naţiuni suverane, iar manifestaţii de susţinere au avut loc în alte capitale unionale: Kiev (Ucraina), Riga (Letonia) şi Tallinn (Estonia). O lună mai târziu, 90,47% dintre lituanieni – dintr-o prezenţă de 84,73% la urne – au votat pentru independenţa lor.

În faţa separării îndrăzneţe a lituanienilor, Gorbaciov se străduie să îndrepte situaţia cu un nou tratat unional şi un referendum care să-i legitimeze poziţia. Referendumul lui Gorbaciov, singurul din istoria Uniunii Sovietice, a avut loc pe 17 martie 1991, iar 77,8% dintre participanţi au votat  pentru Uniunea Statelor Suverane. Totuşi, demersul a fost considerat un eşec ca urmare a boicotării lui de către cele trei state baltice, plus Armenia, Georgia şi Republica Moldova. De altfel, Georgia devenea a doua republică care îşi proclama independenţa, pe 9 aprilie 1991.

Mihail Gorbaciov şi George Bush Sr., preşedintele american care a evit să umilească Uniunea Sovietică FOTO Profimedia

În vara lui 1991, Gorbaciov era perceput deja ca un „preşedinte fără ţară”. În timp ce Boris Elţîn era ales pe 12 iunie preşedinte al Rusiei, adică la fix un an de la declararea suveranităţii, Gorbaciov se chinuia cu facerea tratatului unional. Convinşi că liderul sovietic se agita degeaba, un grup de comunişti conservatori a pus la cale un puci.

Pe 19 august, cu o zi înainte de data convenită pentru semnarea noului tratat unional, opt oficiali de rang foarte înalt, între care vicepreşedintele Ghennadi Ianaev, directorul KGB Vladimir Kriucikov, ministrul de Interne Boris Pugo, ministrul Apărării Dmitri Iazov şi prim-ministrul Valentin Pavlov, au întrerupt comunicaţiile lui Gorbaciov şi l-au declarat bolnav, incapabil să-şi îndeplinească îndatoririle. Au anunţat apoi stare de urgenţă pentru o perioadă de şase luni şi au interzis demonstraţiile, mitingurile, grevele şi ziarele, cu excepţia oficiosului Partidului Comunist. De fapt, Gorbaciov era ţinut captiv la reşedinţa sa din Crimeea, unde se afla în ultimele zile de vacanţă. Acela a fost momentul lui Elţîn. Văzându-şi ameninţată poziţia, noul preşedinte al Rusiei i-a sfidat pe pucişti cu un discurs electrizant susţinut de pe un tanc imobilizat de mulţime. O altă imagine de neimaginat într-un regim construit şi menţinut pe cadavre. Puciul a eşuat în doar trei zile, iar destrămarea Uniunii Sovietice a luat o cale fără întoarcere.

O nouă realitate

„După acest moment de cotitură, începe o altă poveste, cea a Rusiei post-sovietice şi, odată cu aceasta, cea a fostelor republici sovietice devenite noi state independente”, spune Jean-Robert Raviot, profesor de civilizaţie rusă la Universitatea din Nanterre.

Actul final al Uniunii Sovietice s-a scris după o partidă de vânătoare, pe 8 decembrie, în pădurea Belavejskaia Puşcea din Belarus. Liderul local Stanislav Şuşkevici şi omologii săi rus Boris Elţîn şi ucrainean Leonid Kravciuk au înfiinţat în acea zi Comunitatea Statelor Independente (CSI), care dizolva de facto Uniunea Sovietică. Gorbaciov ar fi aflat despre întâlnire abia după desfăşurarea ei. Pe 21 decembrie, la Alma-Ata, în Kazahstan, alte opt foste republici sovietice s-au alăturat CSI. Georgia a făcut acest lucru doi ani mai târziu, iar ţările baltice, cu aspiraţii clar conturate spre Occident, nici nu au luat în calcul vreodată să-şi pună semnătura pe un acord ce ţinea mai mult de nostalgie (a unora) decât de realitate.

Pus în faţa constituirii CSI, Mihail Gorbaciov a ales să-şi prezinte demisia dintr-un post care nu mai avea nicio importanţă. „URSS ca subiect al legislaţiei internaţionale şi ca realitate geopolitică a încetat să existe”, a anunţat el într-un discurs televizat susţinut în ziua de Crăciun a anului 1991. Uniunea Sovietică a dispărut oficial pe 31 decembrie 1991, după 69 de ani şi o zi de existenţă.

Vladimir Fedorovski, fost diplomat sovietic şi traducător pentru Brejnev, este de părere că Uniunea Sovietică s-a destrămat pentru că ultimul său lider nu a vrut să facă război. Aleksandr „Iakovlev (cunoscut ca părintele glasnost, n. red.) mi-a spus că reacţia preşedintelui sovietic îi amintea de destinul ţarului Nicolae al II-lea la începutul Revoluţiei Ruse. El nu îşi dorea reproducerea unui război civil. A făcut o comparaţie mai recentă: imaginaţi-vă o Iugoslavie de o sută de ori mai mare şi cu 30.000 de focoase nucleare”, dezvăluie Fedorovski într-un interviu acordat pentru „Le Figaro”.

În legătură cu evenimentele istorice care s-au desfășurat după prăbușirea Uniunii Sovietice, in țările care se aflaseră sub dominația fostului imperiu comunist, ediția online a publicației https://radiochisinau.md., îl citează pe istoricul Sergiu Musteață, doctor habilitat în istorie, profesor universitar, fondatorul și președintele Asociației Naționale a Tinerilor Istorici din R. Moldova : ”Cea mai mare greșeală a multor state post-sovietice este că nu și-au creat o viziune de dezvoltare a suveranității și asigurare a independenței față de Rusia”.

Republica Moldova și România ar putea lua exemplul Germaniei și Poloniei, care au creat programe și manuale comune de istorie, susține Sergiu Musteață, doctor habilitat în istorie, profesor universitar, fondatorul și președintele Asociației Naționale a Tinerilor Istorici din Moldova.

”Rep. Moldova și România cu aceeași limbă și istorie, dar nu avem însă capacitatea de a ne uni eforturile și a face un program de istorie comun care ar demonstra unitatea noastră, bună-voința și care ar apropia oamenii. Nu vorbesc despre unire teritorială, de care se sperie mulți, rămân în zona propagandei și dogmei sovietice, ci de o educație bazată pe valori europene comune, iar în cazul românilor cu atât mai necesar. Noi însă nu am inițiat nici măcar discuții, nu mai spun de programe, manuale comune la limba română. Și multe alte lucruri ne lasă cumva pe maluri diferite ale Prutului”.

Profesor în cadrul Universității Pedagogice ”Ion Creangă” din Chișinău, Sergiu Mustață colaborează și predă în prezent și la mai multe instituții universitare din România în orașe precum  Alba Iulia, Sibiu, Târgoviște sau București, dar și peste ocean, în SUA.

”Realitățile din mediile universitare sunt comune nu doar la nivel de România și Rep. Moldova ci la nivel European și global. În primul rând se atestă un interes  în continuă scădere față de istorie. La noi este vorba și de o problemă de ordin demografic, caracteristic probabil și României, ținând cont de numărul populației și al țării este mai mare, poate nu este atât de vizibil ca în cazul Rep. Moldova. Care ar fi motivele, sigur că ar trebui să ne spună sociologii și cei care se ocupă de tendințele sociale. Cert este faptul că un domeniu mai slab plătit este și mai puțin atractiv”, a spus Sergiu Musteață la emisiunea Maluri de Prut de la Radio Chișinău.

Viitorul  Rep. Moldova este alături de România în Uniunea Europeană, susține Sergiu Mustață, care a subliniat că nu mai avem dreptul să ratăm încă o șansă:

”Bineînțeles că scenariul de la 1918 nu se va repeta, cel puțin în curând, alta era conjunctura și circumstanțele. Dar Rep. Moldova a avut șansa aceasta. A ratat-o în 1991. După care știm ce s-a întâmplat, fără a deschide o lecție de istorie vizavi de cum au oscilat aspirațiile noastre pentru unire, sau cum au fost combătute aceste inițiative, cum s-a speculat, sau cum s-a abuzat pe seama lor. Cât privește perspectiva europeană a Rep. Moldova, totul depinde de noi… Pentru a câta oare Uniunea Europeană ne-a deschis ușa. Acum cred că a deschis-o cel mai larg. Dacă mai ratăm și șansa asta, amin Rep. Moldova!  Noi ar trebui să înțelegem că soluțiile sunt la noi acasă. Nimeni nu va veni de la Bruxelles sau Strasbourg să ne facă ordine în țară, să ne curețe de corupți. Alinierea la standarde europene este de fapt calea spre integrare propriu-zisă””, a declarat Sergiu Mustață.

Lipsa unei viziuni de dezvoltare a instituțiilor care să asigure securitatea națională, a fost una din lecțiile pe care nu le-au învățat cele mai multe din statele post-sovietice care au continuat să rămână în sfera de influență a Rusiei, spune Sergiu Mustață.

”Cred că marea majoritate nu și-a creat o viziune de dezvoltare a suveranității și asigurarea independenței,  și au rămas dominate de acele situații incerte și chiar de război, de care nu a scăpat nici Rep. Moldova. Nici Ucraina nu a înțeles, nici atunci, în 1992 și nici în 2014. Nu a înțeles că și ea este expusă acestor riscuri. Nimeni nu s-a gândit că se va ajunge la un război între Rusia și Ucraina, cu atât mai mult că sunt de același sânge, cum spun ei. Dar interesele geostrategice sunt mai importante decât apartenența identitară. În felul acesta, a fost vorba de lipsa unei viziuni de dezvoltare a statului în sine, de asigurare a sistemelor care garantează  securitatea – Armată, SIS, Poliție. Atât în cazul Rep. Moldova, cât și în cazul Ucrainei.  Am oscilat, am rămas în zona de influență a Rusiei, s-au jucat cu noi cum au dorit, ne-au controlat, ne-au șantajat economic că dacă nu facem cum vor ei, nu acceptă produsele noastre, nu ne dau gaz. Am rămas dependenți de piața și de regulile  pe care ei ni le impun”, consideră istoricul Sergiu Mustață.

Cât de benefice sau de riscante au fost și sunt raporturile ROMÂNILOR cu marele vecin de la Răsărit?

Amenințarea dinspre Est: între propagandă și avertismentele istoriei

Invadarea Ucrainei de către trupe ale Federației Ruse, în așa-numita operațiune militară specială, ale cărei consecințe, după șase luni de zile de la declanșare, se resimt dramatic la scară planetară, a readus în atenție o temă majoră care i-a preocupat pe români de-a lungul timpului.

Este vorba de cursul sinuos al relațiilor dintre România și Rusia (țaristă, bolșevică, sovietică și contemporană) și de întrebarea care a frământat periodic mințile românilor: cât de benefice sau de riscante sunt raporturile cu marele vecin de la Răsărit?

Istoria acestor relații este bogată în evenimente și plină de învățăminte scrie https://www.limbaromana.md.

Să rememorăm succint câteva episoade.

Cu secole în urmă, deși îndepărtate geografic, Moldova lui Ștefan cel Mare avea raporturi bune cu imperiul muscalilor, iar domnitorul moldovean a găsit de cuviință să stabilească legături politice și de rudenie cu familia conducătoare țaristă prin căsătoriile sale și ale unora dintre fiice cu ramuri împărătești din Lituania, Ucraina, Rusia și Crimeea, ceea ce l-a făcut pe Nicolae Iorga să afirme: „Cine nu vede vastul plan dinastic, politic, comercial care cuprindea departe peste Nistru tot Răsăritul?”¹

Ceva mai târziu, Petru cel Mare, prin tratatul semnat în 1711 cu domnitorul Dimitrie Cantemir, recunoștea și garanta granița de est a Moldovei pe „râul Nistru, Cameniță, Bender, cu tot ținutul Bugeacului, Dunărea…” (Art. 11).

Tot în timpul lui Petru cel Mare, mulți români au luptat de partea țarului rus, în timp ce alți români de peste Nistru, alături de ucrainenii hatmanului Ivan Mazepa, s-au aflat în tabăra regelui Carol al XII-lea al Suediei (Poltava, 1709) care pornise o campanie împotriva Rusiei.

Ulterior, succesorii lui Petru cel Mare, îndeosebi Ekaterina a II-a (1762-1796) care, după cum scria istoricul rus Derjavin, citat de Soljenițîn, avea „mania de a pune mâna pe alte țări” și Alexandru I (1801-1825), au continuat expansiunea Rusiei spre toate azimuturile, soldată, între altele, cu anexarea Crimeii (1783), apoi cu ocuparea Oceacovului în urma unui război pustiitor (1787-1791).

Prin pacea de la Iași cu Imperiul Otoman (29 decembrie 1791), Rusia anexează teritoriul dintre Bug și Nistru, la sud de râul Iagorlâc (partea de la nord de acest râu a fost ocupată de Rusia în 1793, după cea de-a doua împărțire a Poloniei).

Prin pacea de la Iași, scria

„Rusia a dobândit ieșirea la frontierele sale naturale: la Marea Neagră, inclusiv Crimeea, și la Nistru. (Așa cum ajunsese deja la Oceanul Înghețat și la Pacific). Se putea înțelege că se va opri aici”². Nu s-a întâmplat așa. De fapt, odată cu expansiunea până la Nistru, Rusia țaristă ajunge să fie vecină a statului moldovean.

Din acest moment, dintr-o stavilă împotriva Imperiului Otoman și garant (autointitulat) al creștinătății ortodoxe din Răsărit, Rusia devine o amenințare crescândă pentru statele mai mici de la frontierele sudică și vestică, în primul rând pentru Principatul Moldovei, care, în urma unui nou război ruso-turc (1806-1812) va fi victima unei rășluiri teritoriale cu consecințe ce se resimt și astăzi.

Prin pacea de la București (16/28 mai 1812), Rusia anexează teritoriul istoric al Țării Moldovei dintre Nistru și Prut, pe care din 1813 îl va denumi impropriu, printr-o extensie abuzivă a numelui unei regiuni restrânse, Basarabia.

Acest rapt contrar dreptului internațional a fost primul din actele de comportament brutal al Rusiei față de români, care va marca profund evoluția relațiilor mai întâi cu Principatele, apoi cu România.

Amintim doar faptul că gândirea politică românească din secolul al XIX-lea până la Primul Război Mondial a fost dominată de controverse acute între două curente majore – slavist (susținut de  partida rusă) și germanist (susținut de adepții legăturilor cu Puterile Centrale).

Un nou episod cu multe învățăminte s-a derulat cu ocazia războiului ruso-turc din 1877-1878, când România, rezultată prin unirea Principatelor Moldovei și Munteniei (1859), s-a alăturat campaniei de la sud de Dunăre pentru obținerea independenței de stat.

În urma marilor acțiuni și sacrificii ale tinerei armate române sub comanda Prințului Carol, alături de armata rusă condusă de împăratul Alexandru I și de Marele Duce Nicolae, România și-a proclamat independența (9 mai 1877), recunoscută mai întâi de Rusia, Turcia și Austria, iar mai târziu de Germania, Anglia și Franța.

Numai că, deși victorioasă pe câmpul de luptă, România pierdea în  favoarea Rusiei, la Congresul de la Berlin (1878), cele trei județe din sudul Basarabiei (Izmail, Cahul și Bolgrad/Cetatea Albă), retrocedate Principatului Moldovei de către Marile Puteri la Congresul de la Paris (1856).

Această nouă rășluire teritorială din partea Rusiei l-a determinat pe Regele Carol I, după proclamarea României ca Regat (1881), să încheie un tratat (secret) de alianță cu Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria) având ca scop principal apărarea în fața pretențiilor rusești. 

Evoluțiile din preajma Primului Război Mondial găsesc Regatul României și Imperiul țarist în relații de relativă normalitate și încredere la nivelul conducerilor de stat, ceea ce a facilitat intrarea statului român în război, după o perioadă de neutralitate de doi ani, alături de Rusia și celelalte Puteri Aliate și Asociate împotriva Puterilor Centrale, obiectivul fiind și de acestă dată împlinirea unui vis secular – unirea sub același sceptru a românilor risipiți sub mai multe imperii.

Istoria a jucat iarăși festa, Rusia țaristă fiind subminată de revoluția bolșevică, ceea ce a însemnat retragerea de pe câmpul de luptă și încheierea unei păci umilitoare cu Germania, mult detestată în următorii ani.

O mișcare strategică ce a avut urmări dramatice imediate pe frontul românesc și pentru statalitatea Regatului român.

Mai mult, în 1918, puterea bolșevică, printr-un act de brutalitate întâlnit doar la regimurile puse pe jaf, a confiscat tezaurul românesc depozitat la Moscova în baza înțelegerii dintre guvernul român și fosta guvernare țaristă, chestiune căreia nici Lenin, nici Stalin și nici conducătorii sovietici și ruși care au urmat nu au catadicsit să-i găsească o soluție rezonabilă.

Dimpotrivă, la prima ocazie ivită, după semnarea Protocolului adițional secret la Tratatul de neagresiune cu Germania (23 august 1939), URSS purcede la extinderea granițelor sale în detrimentul Poloniei, Finlandei, Țărilor Baltice și României, acțiuni de forță denumite diplomatic re-aranjamente teritoriale. 

De menționat că, atât înainte de ocuparea din nou a Basarabiei, dar și a nordului Bucovinei și a Ținutului Herța (iunie 1940, apoi în 1944), cât și ulterior, Stalin se pronunța vehement împotriva oricărui stat care oferea garanții privind respectarea integrității teritoriale a României, fie el Turcia, Franța, Marea Britanie și, în cele din urmă, Germania și Italia.

Stenogramele convorbirilor lui V. Molotov la Berlin (12-13 noiembrie 1940) sunt relevante pentru scopurile expansioniste ale Uniunii Sovietice față de România, Moscova dorind să ocupe și mai mult din teritoriul românesc³.

După al Doilea Război Mondial a urmat „prietenia” forțată, în care noii lideri de la București, instalați de Stalin, au scos din dicționare cuvântul Basarabia, ca și orice referire istorică la teritoriile ocupate de Marele Vecin.

O perioadă tragică, pe care o regreta Gorbaciov, când, aflat la București, în 1987, declara că ar trebui să revenim la spiritul celor care, la începutul anilor 1950, au pus  primele cărămizi ale unei legături ce se dorea veșnică între români și sovietici.

Este vorba de același Gorbaciov „reformator”, care nu-și amintea în ruptul capului că România are un Tezaur la Moscova care ar trebui restituit. Tot în anii de „glorie” ai lui Gorbaciov, mai exact prin 1988-1989, România nu a încetat să fie tratată ca dușman și să figureze în planurile de acțiune ale KGB, la centru și în secțiunile unionale, cu numele codificat „obiectivul 24”⁴.

De altfel, în toți anii regimului sovietic, dar cu deosebire începând din 1964-1965, ura față de români, având la bază așa-zise pretenții teritoriale față de URSS, a fost cultivată cu obstinație, iar România era considerată în Ucraina și în fosta RSSM drept inamicul lor nr. 1, ură ce s-a înrădăcinat adânc în conștiința a generații întregi de moldoveni și ucraineni, cu reflexe până în zilele noastre.

În fine, nu trebuie lăsate în uitare nici toleranța manifestată de Marile Puteri vestice față de acapararea de teritorii de către imperiul rus – țarist sau bolșevic – în dauna țărilor și popoarelor mai mici din vecinătate, atât la Congresul de la Berlin (1878), cât și în 1940 și mai ales în 1945, la sfârșitul celei de-a doua mari conflagrații mondiale.

Mai mult, frontierele stabilite în urma rapturilor teritoriale comise de Stalin în baza înțelegerilor cu Hitler au fost reconfirmate și după schimbările majore intervenite în Europa Centrală și de Est după căderea comunismului și destrămarea URSS, deși Actul final de la Helsinki, stabilit de Summitul Conferinței pentru Cooperare și Securitate în Europa din 1975, prevedea posibilitatea schimbării acestora pe cale pașnică.

Dimpotrivă, toate schimbările survenite în spațiul fostei Iugoslavii și în cel postsovietic s-au înfăptuit în urma unor grave conflicte militare.

După 1991 a urmat o perioadă când Federația Rusă, sub Boris Elțîn, pornise pe o cale spre democratizare, dar și atunci repulsia față de NATO se manifesta cu intensitate și orice referire la rapturile teritoriale la adresa României ori la tezaurul de la Moscova provoca nedumerire și rămânea fără răspuns. Nici sub conducerea lui Vladimir Putin nu s-au înregistrat progrese în problema tezaurului.

Mai mult, sub diverse forme s-au înmulțit amenințările din partea unor oficiali ruși la adresa României, uneori voalate, alteori chiar brutale, toate având ca leitmotiv apartenența la NATO și pretinse riscuri la adresa securității Federației Ruse care, ca și fosta URSS, continuă să invoce pericole imaginare din partea vecinilor mai mici și să le conteste măsurile defensive luate, ca și când doar Rusia ar avea dreptul să-și întărească securitatea proprie.

Comentatori și analiști politici sau militari de toate culorile sunt aproape unanimi în aprecierea că invadarea Ucrainei de către armata Federației Ruse, începând cu 24 februarie 2022, se aseamănă în mod izbitor cu războiul de agresiune împotriva Poloniei declanșat de către Germania nazistă și URSS cu 83 de ani în urmă.

Statele democratice europene au privit cu îngrijorare cum în ultimii 15 ani Rusia redevine o putere revizionistă, care urmăreşte refacerea vechilor frontiere imperiale în detrimentul statelor vecine.

Din păcate, asistăm în același timp la resuscitarea pe bandă rulantă a unor clișee ale propagandei de sorginte sovietică bolșevică, de la pericolul fascist reprezentat, chipurile, de unele state și necesitatea de-nazificării acestora (deși organizații neo-naziste au fost semnalate de presă și în Rusia ultimelor decenii!) până la comunism de război, specific măsurilor excepționale introduse în anii 1918-1921, dar redenumit socialism militar pentru a justifica măsuri extreme în vederea „salvării” statului rus „amenințat” din nou de o coaliție internațională. Este readusă în scenă și figura lui Petru cel Mare, numit cândva de propaganda stalinistă primul bolșevic al țării⁵, care nu ar fi ocupat teritorii străine, ci ar fi dus războaie de recuperare a unor teritorii, ceea ce ar trebui să facă și Rusia în prezent.

Asistăm, de asemenea, la o încercare de reafirmare a rolului mesianic al Rusiei, chemată să lupte pentru o reorganizare a lumii la scară planetară, negând dreptul statelor mai mici de a avea opțiuni proprii în privința alianțelor și a garanțiilor de securitate de care au nevoie și recurgând la mijloace diverse, de la blocade energetice şi investiţii motivate politic până la mituire şi manipulare a mass-media pentru a-şi realiza interesele şi a schimba orientarea transatlantică a Centrului şi Estului Europei.

Destrămarea URSS, care nu s-a produs în urma unui atac din exterior, ci prin uriașele manifestații ale poporului rus și voința exprimată democratic de națiunile din Țările Baltice, Europa Centrală și de Est, Caucaz și Asia Centrală, este răstălmăcită și privită adesea ca o veritabilă catastrofă geopolitică, fiind negat astfel dreptul popoarelor de a-și hotărî singure propria soartă.

În fața unor astfel de fapte și evoluții încărcate de avertismente, este greu de susținut teza că ar fi vorba de o simplă retorică de război sau că amenințarea Rusiei ar reprezenta un pericol imaginar, nu unul cât se poate de evident și real.

Deocamdată, tragedia războiului face zilnic victime în Ucraina, dar cine poate garanta că ambițiile expansioniste ale Rusiei se vor opri aici? Dincolo de marile drame și distrugeri provocate de invazie, o întrebare esențială privește modul în care se va încheia această „aventură”.

Firește, încetarea bombardamentelor ar fi primul pas către pace, dar nu și spre încheierea totală a războiului. Iar cicatrizarea traumelor poate dura decenii. Totuși, beligeranții, indiferent de postura lor finală, de învingători sau învinși, trebuie să se gândească la maniera în care vor conviețui în viitor.

La 29 octombrie 1943, când soarta războiului din Est nu era încă pecetluită, directorul Institutului de Istorie Națională „A.D. Xenopol” din Iași, Alexandru Boldur, unul dintre cei mai buni specialiști din epocă în relațiile româno-ruse, organiza la Odessa o ședință dedicată raporturilor viitoare dintre România și Rusia, aflate atunci într-un război nimicitor.

Cu acel prilej, istoricul român sublinia: „Privim viitorul trecând peste animozitățile impuse de război. Războiul e trecător, iar cultura și popoarele sunt permanențe istorice (subl. I.C.P.), pe care se bazează viața lumii întregi, ordinea universului”.

Istoricul român mai exprima speranța că „poporul român va apărea în imaginea Rusiei de mâine ca un popor nobil și generos, pătruns de sentimente umane în cel mai înalt grad  și ca având dreptul la existența sa proprie independentă, pe pământul său întreg, consfințit de veacuri”⁶.

Adevăruri exprimate simplu, dar valabile și astăzi pentru oricare dintre beligeranți. În cazul de față, popoarele rus și ucrainean vor trebui să găsească formule de conviețuire pașnică, dincolo de atrocitățile de azi ale războiului.

Dar nu numai ucrainenii, ci și românii, precum și celelalte popoare aflate acum pe poziții diferite vor trebui să ajungă în final la relații de normalitate cu rușii.

Cum și când se va realiza acest lucru, rămâne de văzut.

Note:

¹ Nicolae Iorga, Ștefan cel Mare și țările de peste Nistru, în volumul Românii de peste Nistru. Lămuriri pentru a-i ajuta în lupta lor (1918), Slatina, Editura Excelsior, 1990, p. 17.

² A. Soljenițîn, Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX, Editura Anastasia, 1995, p. 55.

³ I. C. Popa, Fața nevăzută a agresorului. Pactul Ribbentrop-Molotov și urmările lui pentru România, București, Editura Semne, 2017, Anexa 25, p. 421-480.

⁴ Elena Negru, Gheorghe Negru, „Cursul deosebit” al României și supărarea Moscovei. Disputa sovieto-română și campaniile propagandistice antiromânești din RSSM (1965-1989), Studiu și documente, Academia de Științe a Moldovei, vol. II (1976-1989), Chișinău, 2016, passim.

⁵ Marshall W., Petru cel Mare, București, Editura Artemis, 1996, p. 144.

⁶ Alexandru Boldur, Comunicări făcute la ședințele Institutului de Istorie Națională A.D. Xenopol, la Odessa și Iași, Zlatna (jud. Alba), 1944, p. 1-8.