CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Tragedia rusificării forțate a popoarelor cotropite din RUSIA

Rus… nerus – O mare tragedie. Sinteză a rusificării în URSS.

Harta: Expansiunea Rusiei și a URSS între 1809-1945

O MARE TRAGEDIE.

 Rus… nerus.

Rusificarea este adoptarea limbii ruse sau a altor aspecte ale culturii rusești de către comunitățile neruse.

În istoria modernă și în prezent, de exemplu, între Prut și Nistru se desfășoară rusificarea voluntară sau silită a locuitorilor de limbă română care sunt încă majoritari (circa două treimi din locuitori în 2018) care sunt incitați să se declare „moldoveni” și nu români, pe baza teoriei că primii nu fac parte din aceștia din urmă, ci constituie o naționalitate etnică diferită.

Astfel, locuitorii de limbă română care se declară Români sunt considerați „minoritate etnică” (7 % în 2014) în propria lor țară, Republica Moldova, scrie Florin Raimond Petrescu pe situl https://romaniabreakingnews.ro.

Iar dacă se întâmplă să credem că numai nouă ni se întâmplă chestia asta, greșim profund…

O privire sintetică și diacronică a condițiilor socio-culturale în timpul expansiunii țariste și, mai nou, în perioada comunistă și post comunistă ne conduce imediat la o generalizare metodică a asprimii barbare a deznaționalizării și rusificării, respectiv a asimilării etnice, prezentă continuu pe tot teritoriul imperiului ca și cel al URSS și al federației actuale. Mai exact, este un pol constant al politicii ruse, indiferent de regim și de orânduire.

Orice metodă, de la retorica nerușinată și mincinoasă, argumentarea fals științifică și pseudo-logică, până la invenții grotești și folosirea discreționară și brutală a forței de orice natură, totul a fost folosit și încă mai este. Mulți istorici și sociologi descriu acest fenomen prin sintagma ”natura sufletului rusesc” comparând rusul de rând cu un copil lipsit de discernământ care omoară cățelul apoi plânge pentru că îi pare rău.

Dar imaginea este incompletă.

Este necesară clarificarea unui termen feudal tipic slav, acela de ”rob”. Oricine a pierdut bătălia este robit, dacă mai este în viață.  Lipsit de orice drept, robul este bun doar de muncă brută, până la epuizare. Singura sa iluzie consolativă este aceea de a mai vedea încă un răsărit de soare și în următoarea zi.

Aceeași situație generalizată se poate aplica fără greș tuturor celor 62 de etnii ocupate și decimate sistematic timp de cinci secole.

Zicea cineva ceva de americani ?

Că i-au decimat pe amerindieni ?

Pe lângă ruși, yankeii sunt niște țânci neștiutori.

*

Pentru robi instrumentul supunerii era cnutul (кнут), un bici făcut dintr-o curea de piele rotundă sau dintr-o funie, uneori cu mai multe sfârcuri, având la capete cârlige sau alice de plumb. El este atașat la un mâner lung.

Adesea, douăzeci de lovituri de cnut echivalau cu o groaznică și lentă condamnare la moarte.

Doar rușii puteau inventa așa ceva.

”Sub cnut” este expresia care ar putea descrie cel mai bine popoarele ”frățești”, ținute cu fruntea în noroi și apăsate pe ceafă de împuțita ”domașniia tapocika” rusă. În plus, cohortele de diavoli în sutană, sub protecția vigilentă a streliților și a ohotnicilor cu baionetele puse și privirea autosuficientă și disprețuitoare a conducătorilor de gubernii, propovăduiau nu credința în Dumnezeu ci supunerea față de stăpân, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ.

Apoi au venit comuniștii cu noul lor concept, de homo sovieticus.

Și Stalin, cel mai rău dintre toți, al cărui creion descreționar a încurcat și a amestecat popoare și etnii, cu scopul declarat al rusificării și deznaționalizării, dar și al provocării de numeroase conflicte și dihonii în care Rusia să ia partea leului, jucând rolul de arbitru…  sau mai bine zis de polițai brutal.

Alșa s-a ajuns la una dintre cele mai catastrofale tragedii umane, aceea a creării republicilor socialiste sovietice autonome.

Ce s-a ales din ele ?

Pe scurt:

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Nahicevan (Naxçıvan -Nahicevanskaya  ASSR).

 Între 1921 și 1990  URSS  a continuat și amplificat politica țaristă de epurare etnică a populației nah, creștinată forțat între 1621 și 1806, apoi  trecând la Islam pentru a scăpa de opresiunea Moscovei. Între 1822  și 1919 a fost un secol de război de gherilă etnic și religios.

Astăzi nahii mai sunt vreo 370000. Dintre ei doar c.ca. 5500 mai vorbesc limba nah. Ceilalți vorbesc doar rusă și azeră.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Abhază (Abhazeiskaya  ASSR).

 Abhazii au fost printre primii care au simțit tăvălugul rusesc. De diferite credințe animiste, abhazii, ocupați în timpul țarinei Ecaterina cea Mare, au fost la rândul lor creștinați cu forța, deși o parte din ei, sub influență tătară, erau musulmani de mai bine de două secole. Ocuparea litoralului abhaz și a capitalei lor, Suhumi, a dus la transformarea regiunii în destinația de vacanță preferată a elitelor ruse.

Conflictul mocnit de peste două secole cu vecinii gruzini a dus la deplasarea interesului politic abhaz spre Moscova.

Ca și nah, abhaza nu este o limbă indo-europeană ci una caucaziană, aparținând grupului etnic de vest.

Astăzi abhazii mai sunt cam 240000. Doar 10000 mai vorbesc abhază. Ceilalți au acceptat rusa ca limbă nativă.

Majoritatea abhazilor se declară atei, deși există și o mică pătură creștin ortodoxă pravoslavnică.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Adgiară (Adjarskaya  ASSR).

 Adgiarii, vorbitori de azeră, sunt de origine turcică, musulmani vechi, creștinați cu forța între 1859 și 1920, apoi persecutați de către comuniștii azeri atât etnic cât și religios. Micul lor stat, ocupat cu baionetele în 1818, a dat Rusiei încă o perlă de litoral, fosta lor capitală, Batumi.

Adgiarii sunt acum aproape 7000. Nimeni nu mai vorbește idiomul agiar, dar cam jumătate sunt vorbitori de azeră (a doua limbă, rusa fiind prima)

 Republica Socialistă Sovietică Autonomă a Osetiei de Nord (Severno-Ossetinskaya  ASSR).

Astăzi parte a Rusiei.

 Republica Socialistă Sovietică Autonomă a Osetiei de Sud (Yugo-Ossetinskaya  ASSR).

Astăzi parte a Georgiei.

Osetinii sunt urmașii lipsiți de glorie și strălucire al vechiului și puternicului neam al alanilor, popor inițial nomad de neam tracic (massageți), care au distrus Persepolisul și au răvășit Gallia și Lombardia… ”…Toți înalți și frumoși. Părul le este în general blond și ochii lor albaștri sau verzi sunt înfricoșător de mândri” (Ammianus Marcellinus). Bătuți de huni în 370, se sedentarizează, mulți rămân în zonele moldovene și de stepă, o parte din ei, care-și ziceau yazigi, sunt cei care au dat numele lor orașului Iași, apoi se stabilesc în Imperiul Bizantin, unde se creștinează.

Din cele trei regate medievale (alano-hispanic, vandalo-alan al Africii de Nord și Alania Caucaziană, Șumat Iristoun, Irionskii Krai), doar acesta din urmă va supraviețui, cu capitala la Camâș (astăzi Kamyshevska, Federația Rusă).

Presați de tătari, apoi de cazacii de pe Don, osetinii se retrag spre sud, la poalele Caucazului. Urmează o agresivă asimilare rusă de aproape două secole.

Astăzi, severno-osetinii sunt cam 470000, iugo-osetinii vreo 180000. Limba iron (alană sau osetină) mai este vorbită de c.ca 15%. Restul folosesc limba rusă și îi consideră pe gruzini (ca și abhazii) dușmanii lor de moarte.

Tristă poveste.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Daghestan (Daghestanskaya  ASSR).

 Țara dagilor era limita sudică a fostului regat avaro-rutul… până când Stalin a avut fantastica idee de a transforma Daghestanul într-un ”munte de popoare”, mai precis 22 de etnii exilate din locurile lor de origine care au transformat pe rutuli în minoritari în propriul lor teritoriu… Creștini, musulmani, mozaici, budiști, animiști, turcici, indo-europeni, ugri, caucazieni…

Mai sunt doar 700 de vorbitori de rutulă / dag.

Și Daghestanul este acum cel mai periculos loc de pe pământ.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Calmucă (Kalmykskaya  ASSR).

Calmucii sunt de fapt de neam caucazian, ai căror strămoși au migrat din Dzungaria în 1607. Ei au creat Hanatul Calmuc în 1630-1771 în teritoriul Caucazului de Nord.

Căderea calmucilor sub influență rusă a fost o adevărată tragedie, creștinarea cu crucea, măciuca și sabia dând naștere la nenumărate revolte, deoarece calmucii erau… budiști hinayana și jainiști. Alexandru al III-lea și Nicolae al II-lea au luat măsuri de răspândire a calmucilor pe tot teritoriul imperiului. Stalin a continuat această politică.

Așa au ajuns calmucii minoritari în propria lor țară.

Azi mai sunt c.ca. 160000 de vorbitori de calmucă (qalmaq). Limba nu se predă în școli. Doar rusa.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Kabardino-Balhară (Kabardinskaya-Balkharskaya  ASSR).

 Kabardinii reprezintă partea estică a poporului cerchez din Caucazul de nord, situați în Republica Autonomă Kabardino-Balkaria. Ceilalți cherchezi trăiesc în republicile Adîgheia, Abhazia, Karaciai-Cerchezia. Cu totul, vreun milion.

Altădată cerchezii erau numeroși și aproape că și-au permis să pună bazele unei civilizații… dar n-a fost să fie.

Kabardinii și balharii sunt cam 180000. Cercheza este limbă oficială, dialectul kabardin are mici variațiuni… dar limba rusă este cea care predomină.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Bașchiră (Bashkyrskaya  ASSR).

Astăzi cu tot cu regiunea limitrofă Baikal-vest (Zabaikalskaya Oblost’).

 Bașchirii sunt un grup etnic de origine turcică și religie musulmană, care trăiesc în Federația Rusă, mai ale bs în Republica Bașchiria, subiect federal al Rusiei din regiunea Munților Urali, din 1991, iar în diasporă în Uzbekistan și Kazahstan.

Limba vorbită de bașchiri este bașchira, foarte apropiată de limba tătară. O parte însemnată a bașchirilor vorbește și tătara, iar majoritatea acestora vorbește de asemenea limba rusă. Vorbitori fluenți de bașchiră sunt abia 378000.

În Republica Bașchiria bașchirii sunt cel mai important grup etnic, fără să aibă însă majoritatea absolută. A avut grijă Stalin de asta.

Majoritatea tinerilor nu mai învață bașchiră. La Moscova nu au nevoie.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Komi (Komi ASSR).

Komi, este una din republicile Rusiei, subiect federal, situată la vest de Munții Ural, în partea de nord-est a câmpiei est-europene. Capitala este orașul Sâktâvkar.

Populația totală a republicii era de 901000 locuitori, dintre care vorbitori fluenți de komi-zâriană doar 56500. Komi-zâriana, komi-yodz-kâl, komi-yazvaha și permiana sunt limbi uralice foarte apropiate, care în trecut erau considerate o singură limbă.

Vorbitorii tuturor dialectelor de komi sunt abia 300000.

Populația komi a fost asimilată destul de pașnic. Animiști, au acceptat ortodoxia în secolul 18, dar apoi a venit la pachet și limba, cultura și obiceiurile rusești.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Bureată (Buryatskaya ASSR).

 Din 981000 de locuitori  665000 sunt ruși, bureați (mongoloizi)  doar  273000, din care vorbitori de bureată abia 11000. Intens deznaționalizați între 1875 și 1930, mereu presați de valuri de muncitori ruși veniți din Novgorod, Moscova, Kazan, etc., bureații au renunțat să mai lupte prntru ființa lor etnică. Acum sunt minoritari în propria țară, mințiți pe față de ideologiile imperiale.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Ciuvașă (Tchuvasheyskaya ASSR).

 Ciuvașii sunt un popor turcic, trăind mai ales în Ciuvașia, în Rusia, în apropiere de Volga. Limba lor este ciuvașa, destul de diferită de alte limbi turcice, ceea ce conduce la supoziția unei separări precoce.

S-a emis ipoteza că ciuvașii ar fi descendenții hunilor.

Spre meritul lor, din 907000, 776000 vorbesc fluent ciuvașa. Majoritatea musulmani, au refuzat obstinat creștinarea, ca și ateismul. După numeroase tensiuni etnico-religioase, Stalin i-a lăsat în pace, în 1941. Avea nevoie de ei la apărarea Moscovei.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Cercheză (Tcherkesskaya ASSR).

– astăzi Republica Karaciai-Cerchezia (Karachevo- Tcherkesskaya Respublika).

Cerchezii  sunt și ei minoritari în propria lor țară. Alipirea în 1990 la regiunea autonomă Karaciai a schimbat drastic demografia întregii regiuni. Deci Cernenko și Gorbaciov n-au fost mai breji decât Stalin, Hrușciov sau Brejnev.

Cum erau să fie ? Cerchezia deține resurse de subsol (și în special aur, argint, cupru, lignit și gaze) de cinci ori mai mari decât întreaga rezervă a Băncii Mondiale. Să-i lase pe cerchezi să revendice dreptul lor natural de proprietate asupra resurselor de subsolul propriei țări ? Nici vorbă.

Și chiar dacă sunt înrudiți îndeaproape cu karaciaii (tot caucazieni), cerchezii vorbesc în principal rusa.

Din 440000, doar 86000 sunt cerchezi curați. Doar 11000 vorbesc cercheză.

Mai rău, karaciaii au fost deportați în 1946 în urma acuzelor de colaborare cu germanii. Reabilitarea lor și reîntoarcerea acasă a dus la izbucnirea a numeroase conflicte interetnice până atunci mocnite.

Cerchezii sunt de departe cei mai direcți supraviețuitori ai circazienilor, altădată un popor numeros și cu o țară puternică dar care nu a avut ocazia istorică necesară să se emancipeze. Oameni frumoși și mândri, circazienii au fost mereu în atenția întregii lumi. După genocidul circazienilor, ”produs” de ruși între 1840 și 1866, în urma căruia Circazia și-a pierdut definitiv independența și coeziunea teritorială,  în urmă rămânând adâgheii, cerchezii, balharii, kabardinii și abhazii, cu minoritatea abazza, mulți emigrând în țările Europei de Est și în Imperiul Otoman (de ce credeți că avem așa de multe familii cu numele Abaza în zona moldoveană ?).

Dar cele mai multe triburi circaziene au fost complet distruse definitiv (între 1926 și 1938) sau se află în pragul extincției.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Karelă (Karelskaya ASSR).

Karelii sunt ramura cea mai meridională a finnilor, limba lor e practic un dialect finlandez (suomi). La început politeiști ca și estonii păgâni, mai apoi creștinați în rit apusean, re-creștinați arianist, apoi ortodox, karelii au avut mereu ”privilegiul” vecinătății rusești. Stabiliți pe istmul care le poartă numele, între Golful Botnic și limanul Ladogăi, vânători, pescari și negustori de uleiuri animale și blănuri, karelii nu au fost niciodată un popor războinic cu adevărat.

Aparținători de Suedia, apoi de Marele Ducat al Finlandei, karelii s-au văzut vizibil jenați de edificarea orașului Skt. Petresburg, dar mai ales a fortăreței Petropavlovsk. Dintr-o dată viața lor  a devenit foarte grea, dreptul de circulație le-a fost limitat, taxele și impozitele au devenit prohibitive, situația perpetuu tensionată dintre Suedia și Imperiu… plus coloniștii ruși, stabiliți cu zecile de mii.

Istmul karelian a fost un adevărat măr strategic al discordiei și unul dintre principalele motive ale Războiului de Iarnă (1939), în care rușii s-au trezit în câștig cu toate că au luat o mamă zdravănă de bătaie, urmat de instituirea temporară a RSSA Karelofine.

Azi Karelia este țara fără kareli. Au migrat toți cei care nu au fost asimilați sau exilați…

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Mordvină (Mordovskaya ASSR).

 Ocupată în 1920 de albgardiști apoi în 1926 de sovietici, Mordovia a trecut printr-o aspră epurare etnică, deși ea fusese începută încă din vremea primilor Romanovi. Din 2570000 în 1922, mordvinii au ajuns la 910000 azi, la un secol distanță.

De origine uralică (sau turcică, după unii istorici), mordvinii sunt musulmani șiiți. Trecerea lor la Islam a fost o reacție dură la adresa creștinării forțate, inchizitoriale de pe timpul țarului Aleksei I, politică amplificată și continuată de Petru cel Mare, Pavel al III-lea și Ecaterina a II-a.

Majoritatea mordvinilor nu mai vorbesc decât rusă. Limba mordvină neoficială este mokșa, vorbită de vreo 6500 de mordvini, în timp ce dialectul estic, erzia, inițial cel mai răspândit, este vorbit de abia 1000 de suflete.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Udmurtă (Udmyrteyskaya ASSR).

 În Udmurția, unde rușii sunt iarăși majoritari, (610000, față de udmurți, 470000), deznaționalizarea și strămutarea au fost făcute sub presiunea extinderii guberniei Kazan, acoperitoare a flancului nordic a administrației militare Țarițân (redenumit Stalingrad, apoi Volgograd). Presați între ruși, permi și tătari, udmurții, populație turcică, nu au făcut față, având mult de suferit. Musulmani sunniți, au avut de asemenea de suferit creștinări forțate cu crucea, măciuca și baioneta.

Vorbitori fluenți de udmurtă ? Vreo 11000.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Tătară (Tatarskaya ASSR).

 Vecinii de la răsărit ai udmurților, tătarii, mongoli de origine, sunt în mare majoritate musulmani sunniți, deși persistă și mici comunități politeice animiste. Tătarii de azi sunt o palidă umbră a puternicelor și strălucitoarelor hanate vechi, deși tătarii, contrar a ceea ce se crede, și-a lăsat în scris istoria, folosind nu mai puțin de patru sisteme de scriere, pseudo-runic, latin, arab, chirilic.

Etnia tătară are o bogată istorie, veche de mai bine de 11 secole. Numeroasă (peste 12 milioane), puternică și războinică, a fondat mai multe state, hanate sau ”ordași” (urdiye, trc.), Krâm Orda, la Baccisarai în Crimeea, Kok Orda la Samara, pe Volga, vizavi de statul bulgar, Hoarda de Aur la Kazan, etc. Asta nu a împiedicat pe ruși să îi suprime, încet  dar sigur, și nici tătarii care au dorit protecția Imperiului Otoman nu au fost scutiți de suferință… Au avut de ales între a fugi și a accepta rusificarea.

Dar chiar dacă au acceptat stăpânirea rusă respectiv sovietică, tătarii nu au renunțat la credințele lor. Unii tătari emigrați în țări europene s-au creștinat din proprie voință (peste trei milioane, în Moldova, Transilvania, Lituania, Ungaria, Suedia, Silezia, Pomerania, Boemia, Saxonia). Mici comunități animiste mai sunt și azi în sălbăticia stepei Kazanului.

Din 3900000, ruși sunt 1440000, tătari 1910000, dar în capitala Kazan rușii dețin majoritatea, 63%, iar vorbitori de tătară sunt doar 550000. Limba tătară uralică este parte a familiei lingvistice vest-mongolo-tătare, alături, de crimeeană, nord-bașchiră, kâpceakă, turkmenă,  kâpceako-bulgară, kirghiză, nogai, oguză, udmurtă și uzbekă.

Unele țări (printre care și România) protejează activ prin legislație limba și cultura tătarilor.

În Rusia nu e cazul.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Tuva / Tâva (Tyvskaya ASSR).

În 1784 trupele țariste ocupă cu forța partea de est a Mongoliei exterioare. Mongolii și urianii, inferiori numericește, sunt decimați, zdrobiți și înrobiți, devenind supuși ai țarului.

Un secol mai târziu gubernia Urian-Hai capătă o oarecare autonomie iar în 1921 preotul buddhist Donduk Kuular proclamă independența Republicii Tuva în calitate de prim-ministru… dar sovieticii orchestrează o lovitură de stat. Republica Populară Tuva ființează până în 1944 când este definitiv inclusă în URSS ca republică autonomă.

Mulți mongoli și tuvani (urian-hai) sunt dezrădăcinați, unii mutați forțat în orașe din nord (Nurilsk, Uhtomsk, Eniseisk), în condiții precare.

În Tuva mai trăiesc cam 40000 de mongoli și vreo 65000 de tâvani, restul până la 305000 sunt ruși, iar administrația este în întregime rusă. Vorbitori de tâvană (uro-altaică de sud) sunt mai puțin de zece mii.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Iacută / Sakha (Yakutskaya ASSR).

Astăzi, cu tot cu regiunea autonomă a lacului Baikal (Transbaikalskii Krai).

Iacuția, cu o suprafață cât trei sferturi din Europa, este cea mai întinsă regiune-subiect a Federației Ruse, dar extrem de subpopulată, abia 949000. În timpul expansiunii ruse spre est, expedițiile țariste ocupă formal regiunea și înrobesc populația Saha, obligând la plata unor tributuri fabuloase, în care blănurile prețioase, în special cele de samur, devin principala monedă și forțând sakhii (iacuții turanici, nomazi budiști) să adopte creștinismil și să învețe limba rusă.

Iacuți adevărați sunt abia 460000, restul sunt ruși. Majoritatea sunt stabiliți din secolul 19, comunități întregi exilate sau veniți să lucreze la Transsiberian sau alte lucrări structurale.

Sakha mai este vorbită de circa 130000 de suflete.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă a Munților Altai (Gorno-Altaiskaya ASSR).

Astăzi, republica Altay / Oirat, cu tot cu includerea regiunii autonome Irkutsk, dar fără Ținutul Altai (Altaiskii Krai), autonom, fostă parte a regiunii autonome Novosibirsk.

Rusia ocupă Mongolia de Nord-Vest (Oirat) a marelui Kuriltai în 1723 și o fărâmițează teribil în urma reîmpărțirii ”administrative” din 1846.

Zona muntoasă Altai azi este patria mai multor grupuri etnice din familia uro-altaică, teleghini, tubalari, kumandini și celcani, nerecunoscuți etnic decât abia în 2002. Aceștia (cam 68000) vorbesc dialecte ale altaicei de sud-est, mongolii de nord nu mai vorbesc decât rusă (32000) iar rușii sunt oricum majoritari, vreo 115000. Ca mai peste tot în Siberia, administrația este în întregime rusă. Cine ciripește în front este imediat ”detașat” în îndepărtatul nord.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Karakalpakă (Karakalpachiskaya ASSR).

 Horezmul  (Khwarizm) a fost un vechi stat iranian constituit în sec. VII-VI î.Hr. pe cursul inferior al fluviului Amudaria. La sfârșitul sec. al VI-lea î.Hr. Horezmul a intrat în componența statului persan al dinastiei Ahemenizilor. În 1388 a fost cucerit de Timur Lenk, iar în 1505 a căzut sub stăpânirea hanatului Buharei. Din sec. al XVI-lea s-a mai numit și Hanatul Hivin, întrucât capitala îi fusese mutată la Hiva.

La finele sec. al XVI-lea, Horezmul a devenit stat vasal Rusiei. În 1920 s-a constituit Republica Populară Sovietică Horezm. Ulterior, teritoriul a fost ciopârțit între republicile sovietice Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan, Kirghizia și republica autonomă Karakalpakă.

Partea cea mai răsăriteană a Horezmului, Karakalpakstan, a fost cedată Rusiei de Hanatul Hivin în 1873m, iar karacalpacii (”căciulile negre”) nu au avut prea mult de așteptat pentru a simți jugul rusesc.

Din 1930 se începe o intensă politică de deznaționalizare indirectă, sovieticii opunând karakalpacilor pe uzbeci, de care depindeau direct, populația karakalpakă (musulmană sunnită, vorbitoare de karakalpakă, limbă turcică din grupul sudic) scăzând la o treime.

Catastrofa ecologică a Mării Aral a făcut ca regiunea Karakalpakstan să se transforme într-un cvasi-deșert din 1980, în care din 1989000 de locuitori karakalpacii sunt abia 400000, din aceștia abia jumătate vorbind limba. Cealaltă limbă este uzbeca (330000), vorbită de asemenea de kirghizi și tătari.

Evident, lingua franca este limba rusă.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă a Soților / Marilor (Mariiskaya ASSR).

Astăzi, republica Mari-El (Hil-Mari).

Vecinii de nord ai ciuvașilor, marii, au avut multă vreme o organizare tribală. Musulmani în fond (cam 52%), se deosebesc de restul lumii islamice prin monogamie și libertăți extinse ale sexului feminin.

Vasali ai Bulgariei de pe Volga și ai Hoardei de Aur, au fost încorporați de Hanatul Kazanului. În 1552, Hanatul Kazanului a fost cucerit de Rusia iar de atunci teritoriile poporului mari au fost parte a Rusiei.

Evident rușii au făcut ceea ce au știut mai bine, în trei secole populația mari (vorbitoare de marla-ceremisă, limbă uralică) s-a înjumătățit. Marii au luptat îndârjit contra deznaționalizării mulți fiind creștinați cu baioneta și ciomagul, dar o mare parte din triburile estice și-au păstrat religia lor, marla, o credință animistă, dar care le-a salvat limba. Musulmanii au reușit și ei, parțial, să-și păstreze structura etnică.

Ca și în rest, rușii sunt acum majoritari, 331000, marii fiind 290000, laolaltă cu 38000 de tătari și 7000 de ciuvași.

Devastator.

Republica Socialistă Sovietică Autonomă Ceceno-Ingușă (Tchetcheno-Ingushetskaya ASSR).

Astăzi scindată în două republici, Ingușeția și Cecenia.

Am lăsat intenționat la urmă neamul cel mai turbulent și neatârnat, cu oameni mândri și răzbunători,  luptători căliți și caractere de excepție.

Dar mai întâi Ingușeția.

Ingușetia este o republică mică autonomă din Federația Rusă, în zona Caucazului. A fost formată prin separarea fostei Republici autonome Ceceno-Ingușe în două republici. Majoritatea populației este reprezentată de inguși, un popor caucazian înrudit cu cecenii; ambele popoare sunt de religie islamică.Rușii s-au folosit mereu de rivalitatea etnică dintre inguși și ceceni ca să slăbească poziția monolitică și plină de cerbicie a acestora din urmă.Ingușeția are 443000 de locuitori, din care 54% ruși, restul inguși, galgai-moh, vorbitori de moth-gălgăiște (ingușă, pe care unii lingviști o consideră un idiom cecen).

Chiar și așa Ingușeția a rămas mereu neutră.

Și Cecenia ?

Cecenia este o republică mică autonomă din Federația Rusă, în zona Caucazului. A fost formată prin separarea fostei Republici autonome Ceceno-Ingușe în două republici. Majoritatea populației este reprezentată de ceceni, un popor caucazian înrudit cu cecenii; ambele popoare sunt de religie islamică. Firește, sunt mulți ruși, ca și mici minorități azere și nah. Dar spre deosebire de alte nuanțe islamice în Federație majoritatea cecenilor sunt sufi.

Cecenia are frontieră comună cu Daghestanul în nord-est și est pe mai mult de 40% din perimetru. Prin punctele sale de trecere se scurg sute de milioane de dolari  și transporturi de carne vie într-o direcție și zeci de mii de arme ca și însemnate cantități de droguri în cealaltă.

La drept vorbind, Cecenia nu împarte cu Federația Rusă decât vreo 50 și ceva de kilometri de graniță, în nord-vest, dar în condițiile date este destul (granița vestică este împărțită între Ingușeția și Republica Kabardino-Balhară, iar cea sudică este cu Osetia de Nord și Georgia). Să considerăm că peste 70% din opiul tranzitat pe teritoriul cecen provenit din Afghanistan via Marea Caspică și Daghestan sfârșește ca heroină pe piețele vestice. Cum ? Prin Rusia, bineînțeles.

Altminteri cecenii sunt foarte mândri, răzbunători și iubitori de libertate. De trei secole se revoltă contra rușilor cam o dată pe generație. Imperiul a încercat în repetate rânduri să segrege societatea cecenă dând unor nobili titluri, ranguri și privilegii imperiale (precum colonelului prinț Gantimurov, ucis de japonezi în 1905 în bătălia pentru Mukden), unii chiar renunțând la Islam pentru ortodoxie, dar fenomenul este asimptomatic.

Majoritatea cecenilor au privit adesea pe ocupanții ruși cu dispreț și furie… și în consecință nu au făcut nici un rabat de la a-și păstra ființa națională, religia, obiceiurile și limba. Așa se face că deși majoritatea cecenilor vorbesc foarte bine rusa, limba cecenă (nahciin moth)  este foarte prezentă, cu 6 milioane de vorbitori fluenți în 2017.

Cecenii sunt, de asemenea, foarte oportuniști, gata oricând să se ia de piept cu Rusia și să-și caute aliați oriunde aiurea, numai să le iasă pasiența. În al doilea război  mondial numeroși ceceni s-au angajat ca ghizi sau călăuze caucaziene pentru trupele germane și române de vânători de munte, în timp ce întreaga regiune Groznâi a ridicat armele contra lui Stalin. Dar a ieșit prost. În 1946 Stalin a deportat 80% din ceceni în Siberia… de unde s-au întors abia în 1964…. Și în 1972, cecenii îndârjiți și rezilienți, erau iarăși majoritari în propria țară. Au urmat două decenii de pace relativă, foarte tensionată, cu multe crăpături în fațadă.

Căderea URSS a dus la apariția unei consistente minorități cecene infracționare (vreo 25000) chiar în Moscova, perpetuându-și existența prin mituirea copioasă și consistentă a nou-reformatei miliții ruse. Unul dintre scopurile acestei grupări era furnizarea a importante cantități de bani cu care rezistența ”de acasă” procura importante cantități de armament, muniție și echipament militar sub ochii scrutători și competenți ai președintelui cecen Djokar Dudaev, fost general în armata sovietică.

Deși de facto independentă între 1991-1994 și 1996-1999, până în 2006 această independență a Republicii Cecene Ichkeria nu a fost recunoscută de nici un stat. Este greu de decis cine a controlat în realitate teritoriul Ceceniei în timpul Primului Război Cecen (1994-1996) și în primul an al celui de-al Doilea Război Cecen.

De asemenea, în timpul dezintegrării Uniunii Sovietice din 1991, intelectualitatea cecenă, propriu din Cecenia și din diaspora sovietică, a format un Congres Național al Poporului Cecen, condus de Djokar Dudaev. Aceasta formațiune politică a indus parlamentul republicii să proclame independența țării sub numele de Republica Cecenă Ichkeria. Între 1991-1992 un șir de comitete locale, formate din „bătrâni” și personalități de influență a delimitat linia de separare a Ceceniei de Ingușetia, care a devenit Republică de sine-stătătoare, dar spre deosebire de Cecenia, a ales să rămână în Federația Rusă.

Războaiele cecene au fost adevărate măceluri, spectacole grozave de totală lipsă de considerație a vieții și drepturilor civililor. Azi Cecenia este separată în două, Respublika Nahciin, condusă autoritar de Ramzan Cadârov, și Icikeria, în zona montană, virtuyal independentă și greu de controlat de către Federație, dar având legături cu islamismul fundamentalist și prin urmare nerecunoscută de nici un stat.

Populația a scăzut de la 6800000 în 1856 la 1200000 în 2010.

Toți sunt musulmani aprigi. Toți vorbesc fluent cecena și rusa. Toți sunt excelenți luptători. Și cu puține excepții toți îi urăsc pe ruși și pe Putin. De fapt putem afirma că Ramzan Cadârov, socotind și Icikeria, nu controlează decât vreo 30% din Cecenia.

Și să nu uităm cei peste 5000 de voluntari ceceni care luptă acum de partea Ucrainei.

Guvernul separatist, decimat în decursul primul război de cele mai influente si capabile autoritați, inclusiv primul său președinte Djohar Dudaev, nu a reușit să țină sub control situația de securitate. Un șir de bande armate operau din Cecenia răpiri, răscumpărări, trafic ilegal de petrol. Una din acestea era condisă de fostul lider spiritual al musulmanilor din Cecenia în timpul puterii sovietice, Ahmad Cadârov, tatăl lui Ramzan. O adevărată bătălie a avut loc pentru ca guvernul cecen să recapete controlul asupra celui de-al doilea oraș ca mărime, Gudermes, din mâinile acestor bande. În 1999, Cadârov, care în primul război a luptat împotriva rușilor, a trecut cu forțele sale de partea lor, devenind liderul (pro-rus) al Ceceniei.

În august 1999, folosindu-se de situația extrem de complicată pentru ruși din Daghestan, un grup cecen disident, condus de liderul militar Șamil Basaiev și compus din 600 de luptători ceceni, daghestanezi și arabi, a întreprins o incursiune armată în zona Botlih din Daghestan, preluând fără luptă toate satele. Acest eveniment a dus la demiterea prim-ministrului rus Serghei Stepașin, înlocuirea sa cu Vladimir Putin și desemnarea ultimului ca succesor al lui Elțîn la alegerile din primăvara anului. 2000. În paralel cu operațiunea rusă de anihilare a celor 600 de rebeli din Dagestan, în septembrie 1999, 4 bombe pe bază de hexogen au fost plasate în blocuri din Buinaksk în Daghestan, Moscova și Volgodonsk în Rusia, și aceste locuințe au fost aruncate în aer, provocând sute de morți în totalitate civili. O a cincea bombă a fost depistată de locatari în timp ce era instalată, însă ancheta asupra celor doi colaboratori ai Serviciului Federal de Securitate Rus care au plasat bomba a fost încetată. Guvernul rus a dat vina imediat pe teroriști ceceni. Autorul John B. Dunlop consideră că Berezovsky este în spatele atacului al cărui scop a fost consolidarea puterii Familiei, un grup de mafioți oligarhi din jurul președintelui Boris Elțîn.

Trupe rusești au fost plasate de-a lungul frontierei Ceceniei. Invazia din Daghestan, combinată cu șocul provocat de aceste acte teroriste, au fost justificări suficiente în ochii opiniei publice pentru o acțiune militară rusească în Cecenia, deschizând astfel al Doilea Război Cecen (1999). În 1999-2000 trupele rusești au cucerit din nou Cecenia, provocând alte zeci de mii de morți si o criză umanitară de proporții.

Regele Iordaniei își recrutează dintre luptătorii ceceni pe membrii gărzii sale personale, una dintre cele mai fidele și mai profesioniste corpuri de gardă din lume.

Harta administrativă a URSS în 1989

În loc de încheiere

 Cretinismul, orgoliul, intoleranța și disprețul conducătorilor Rusiei a acționat mereu ca un factor de separare față de multe valori umane pe care le considerăm naturale și logice: adevăr, dreptate, separarea puterilor, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, structura de drept a statului și principiile democratice ale tuturor aspectelor vieții noastre. Evident tot acest monstruos eșafodaj care se perpetuează și se cronicizează de secole, ca o boală rău tratată, e mereu proiectat, cu insistență și obstinație, asupra rusului de rând.

La o adică, nu i-ar fi costat nimic pe ruși să încerce gustul tare și euforic al libertății și democrației. Ba chiar pe timpul ”țarului Boris” chiar au încercat, când fiecare republică autonomă, unională sau ținut (oblost) minoritar a urmat îndemnul de a se ”servi cu atâta democrație cât poate fiecare duce”… dar în cele din urmă rușii, împinși de inerție, s-au opus, iar eșecul lui Elțîn l-a adus în prim plan pe Putin, ale cărui tendințe hegemonice și anti-democratice s-au văzut imediat.

Să nu uităm că Rusia, țară cotropitoare, cu neam de tâlhari, nu are în fapt mai nimic al ei.

Aurul e al dagilor și al mordvinilor. În plus, dagii au și smaralde.

Petrolul e al azerilor și al cecenilor.

Lemnul e al irkuților.

Diamantele aparțin bureaților și kazahilor.

Fierul e al ucrainenilor, al komilor și al bielorușilor.

Șeptelul și pășunile au fost tătare dintotdeauna.

Vinul și cărnița, de la noi. Ca și uraniul.

Grânele vin de la cerchezi, bumbacul și inul de la kirghizi.

Blănurile scumpe, inclusiv samurul, de la iacuți și de la popoarele altaice.

Argintul e sub picioarele osetinilor și ale armenilor.

Și tot așa.

Nu contează că popoarele ”de mâna a doua” sau ”sub-oamenii” patriarhului Chiril  trăiesc prost. Rușii să trăiască bine și să îngroașe mațul, cu munți de pelmeni și piroșki și oceane de borșt și vodkă… Cum nu au fost scutite nici republicile unionale (inclusiv Moldova) și nici țările blocului estic (între care România a plătit ”daune” de două ori mai mult decât toate celelalte state socialiste luate împreună !).

Firește, există în zona tundrei și a taigalei multe regiuni aparținătoare de Rusia, slab populate (sau deloc), în care există enorme rezerve de petrol, gaze și cărbune. Dar și exploatări de diamante și de invaluabile minereuri polimetalice. Ce să zic… prost să fii, noroc să ai.

Am crezut la un moment dat că Rusia chiar va urma un model strălucit de democrație și reprezentativitate care va deveni pentru toată lumea un exemplu demn de urmat.

Cer scuze tuturor pentro teribila obscenitate a acestui vis… care este acum la fel de îndepărtat ca și acum două secole.

Sunt semne timide că Rusia, violent scuturată de ucraineni, începe să se trezească, dar această deșteptare trebuie privită mai degrabă cu circumspecție și serioase rezerve.

Au aruncat rușii la gunoi tot ce au încercat să facă Gorbaciov și Elțîn ?

Vom vedea…

Publicitate

03/12/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , | Lasă un comentariu

Cât de benefice sau de riscante au fost și sunt raporturile ROMÂNILOR cu marele vecin de la Răsărit?

Amenințarea dinspre Est: între propagandă și avertismentele istoriei

Invadarea Ucrainei de către trupe ale Federației Ruse, în așa-numita operațiune militară specială, ale cărei consecințe, după șase luni de zile de la declanșare, se resimt dramatic la scară planetară, a readus în atenție o temă majoră care i-a preocupat pe români de-a lungul timpului.

Este vorba de cursul sinuos al relațiilor dintre România și Rusia (țaristă, bolșevică, sovietică și contemporană) și de întrebarea care a frământat periodic mințile românilor: cât de benefice sau de riscante sunt raporturile cu marele vecin de la Răsărit?

Istoria acestor relații este bogată în evenimente și plină de învățăminte scrie https://www.limbaromana.md.

Să rememorăm succint câteva episoade.

Cu secole în urmă, deși îndepărtate geografic, Moldova lui Ștefan cel Mare avea raporturi bune cu imperiul muscalilor, iar domnitorul moldovean a găsit de cuviință să stabilească legături politice și de rudenie cu familia conducătoare țaristă prin căsătoriile sale și ale unora dintre fiice cu ramuri împărătești din Lituania, Ucraina, Rusia și Crimeea, ceea ce l-a făcut pe Nicolae Iorga să afirme: „Cine nu vede vastul plan dinastic, politic, comercial care cuprindea departe peste Nistru tot Răsăritul?”1

Ceva mai târziu, Petru cel Mare, prin tratatul semnat în 1711 cu domnitorul Dimitrie Cantemir, recunoștea și garanta granița de est a Moldovei pe „râul Nistru, Cameniță, Bender, cu tot ținutul Bugeacului, Dunărea…” (Art. 11).

Tot în timpul lui Petru cel Mare, mulți români au luptat de partea țarului rus, în timp ce alți români de peste Nistru, alături de ucrainenii hatmanului Ivan Mazepa, s-au aflat în tabăra regelui Carol al XII-lea al Suediei (Poltava, 1709) care pornise o campanie împotriva Rusiei.

Ulterior, succesorii lui Petru cel Mare, îndeosebi Ekaterina a II-a (1762-1796) care, după cum scria istoricul rus Derjavin, citat de Soljenițîn, avea „mania de a pune mâna pe alte țări” și Alexandru I (1801-1825), au continuat expansiunea Rusiei spre toate azimuturile, soldată, între altele, cu anexarea Crimeii (1783), apoi cu ocuparea Oceacovului în urma unui război pustiitor (1787-1791).

Prin pacea de la Iași cu Imperiul Otoman (29 decembrie 1791), Rusia anexează teritoriul dintre Bug și Nistru, la sud de râul Iagorlâc (partea de la nord de acest râu a fost ocupată de Rusia în 1793, după cea de-a doua împărțire a Poloniei).

Prin pacea de la Iași, scria

„Rusia a dobândit ieșirea la frontierele sale naturale: la Marea Neagră, inclusiv Crimeea, și la Nistru. (Așa cum ajunsese deja la Oceanul Înghețat și la Pacific). Se putea înțelege că se va opri aici”2. Nu s-a întâmplat așa. De fapt, odată cu expansiunea până la Nistru, Rusia țaristă ajunge să fie vecină a statului moldovean.

Din acest moment, dintr-o stavilă împotriva Imperiului Otoman și garant (autointitulat) al creștinătății ortodoxe din Răsărit, Rusia devine o amenințare crescândă pentru statele mai mici de la frontierele sudică și vestică, în primul rând pentru Principatul Moldovei, care, în urma unui nou război ruso-turc (1806-1812) va fi victima unei rășluiri teritoriale cu consecințe ce se resimt și astăzi.

Prin pacea de la București (16/28 mai 1812), Rusia anexează teritoriul istoric al Țării Moldovei dintre Nistru și Prut, pe care din 1813 îl va denumi impropriu, printr-o extensie abuzivă a numelui unei regiuni restrânse, Basarabia.

Acest rapt contrar dreptului internațional a fost primul din actele de comportament brutal al Rusiei față de români, care va marca profund evoluția relațiilor mai întâi cu Principatele, apoi cu România.

Amintim doar faptul că gândirea politică românească din secolul al XIX-lea până la Primul Război Mondial a fost dominată de controverse acute între două curente majore – slavist (susținut de  partida rusă) și germanist (susținut de adepții legăturilor cu Puterile Centrale).

Un nou episod cu multe învățăminte s-a derulat cu ocazia războiului ruso-turc din 1877-1878, când România, rezultată prin unirea Principatelor Moldovei și Munteniei (1859), s-a alăturat campaniei de la sud de Dunăre pentru obținerea independenței de stat.

În urma marilor acțiuni și sacrificii ale tinerei armate române sub comanda Prințului Carol, alături de armata rusă condusă de împăratul Alexandru I și de Marele Duce Nicolae, România și-a proclamat independența (9 mai 1877), recunoscută mai întâi de Rusia, Turcia și Austria, iar mai târziu de Germania, Anglia și Franța.

Numai că, deși victorioasă pe câmpul de luptă, România pierdea în  favoarea Rusiei, la Congresul de la Berlin (1878), cele trei județe din sudul Basarabiei (Izmail, Cahul și Bolgrad/Cetatea Albă), retrocedate Principatului Moldovei de către Marile Puteri la Congresul de la Paris (1856).

Această nouă rășluire teritorială din partea Rusiei l-a determinat pe Regele Carol I, după proclamarea României ca Regat (1881), să încheie un tratat (secret) de alianță cu Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria) având ca scop principal apărarea în fața pretențiilor rusești. 

Evoluțiile din preajma Primului Război Mondial găsesc Regatul României și Imperiul țarist în relații de relativă normalitate și încredere la nivelul conducerilor de stat, ceea ce a facilitat intrarea statului român în război, după o perioadă de neutralitate de doi ani, alături de Rusia și celelalte Puteri Aliate și Asociate împotriva Puterilor Centrale, obiectivul fiind și de acestă dată împlinirea unui vis secular – unirea sub același sceptru a românilor risipiți sub mai multe imperii.

Istoria a jucat iarăși festa, Rusia țaristă fiind subminată de revoluția bolșevică, ceea ce a însemnat retragerea de pe câmpul de luptă și încheierea unei păci umilitoare cu Germania, mult detestată în următorii ani.

O mișcare strategică ce a avut urmări dramatice imediate pe frontul românesc și pentru statalitatea Regatului român.

Mai mult, în 1918, puterea bolșevică, printr-un act de brutalitate întâlnit doar la regimurile puse pe jaf, a confiscat tezaurul românesc depozitat la Moscova în baza înțelegerii dintre guvernul român și fosta guvernare țaristă, chestiune căreia nici Lenin, nici Stalin și nici conducătorii sovietici și ruși care au urmat nu au catadicsit să-i găsească o soluție rezonabilă.

Dimpotrivă, la prima ocazie ivită, după semnarea Protocolului adițional secret la Tratatul de neagresiune cu Germania (23 august 1939), URSS purcede la extinderea granițelor sale în detrimentul Poloniei, Finlandei, Țărilor Baltice și României, acțiuni de forță denumite diplomatic re-aranjamente teritoriale

De menționat că, atât înainte de ocuparea din nou a Basarabiei, dar și a nordului Bucovinei și a Ținutului Herța (iunie 1940, apoi în 1944), cât și ulterior, Stalin se pronunța vehement împotriva oricărui stat care oferea garanții privind respectarea integrității teritoriale a României, fie el Turcia, Franța, Marea Britanie și, în cele din urmă, Germania și Italia.

Stenogramele convorbirilor lui V. Molotov la Berlin (12-13 noiembrie 1940) sunt relevante pentru scopurile expansioniste ale Uniunii Sovietice față de România, Moscova dorind să ocupe și mai mult din teritoriul românesc3.

După al Doilea Război Mondial a urmat „prietenia” forțată, în care noii lideri de la București, instalați de Stalin, au scos din dicționare cuvântul Basarabia, ca și orice referire istorică la teritoriile ocupate de Marele Vecin.

O perioadă tragică, pe care o regreta Gorbaciov, când, aflat la București, în 1987, declara că ar trebui să revenim la spiritul celor care, la începutul anilor 1950, au pus  primele cărămizi ale unei legături ce se dorea veșnică între români și sovietici.

Este vorba de același Gorbaciov „reformator”, care nu-și amintea în ruptul capului că România are un Tezaur la Moscova care ar trebui restituit. Tot în anii de „glorie” ai lui Gorbaciov, mai exact prin 1988-1989, România nu a încetat să fie tratată ca dușman și să figureze în planurile de acțiune ale KGB, la centru și în secțiunile unionale, cu numele codificat „obiectivul 24”4.

De altfel, în toți anii regimului sovietic, dar cu deosebire începând din 1964-1965, ura față de români, având la bază așa-zise pretenții teritoriale față de URSS, a fost cultivată cu obstinație, iar România era considerată în Ucraina și în fosta RSSM drept inamicul lor nr. 1, ură ce s-a înrădăcinat adânc în conștiința a generații întregi de moldoveni și ucraineni, cu reflexe până în zilele noastre.

În fine, nu trebuie lăsate în uitare nici toleranța manifestată de Marile Puteri vestice față de acapararea de teritorii de către imperiul rus – țarist sau bolșevic – în dauna țărilor și popoarelor mai mici din vecinătate, atât la Congresul de la Berlin (1878), cât și în 1940 și mai ales în 1945, la sfârșitul celei de-a doua mari conflagrații mondiale.

Mai mult, frontierele stabilite în urma rapturilor teritoriale comise de Stalin în baza înțelegerilor cu Hitler au fost reconfirmate și după schimbările majore intervenite în Europa Centrală și de Est după căderea comunismului și destrămarea URSS, deși Actul final de la Helsinki, stabilit de Summitul Conferinței pentru Cooperare și Securitate în Europa din 1975, prevedea posibilitatea schimbării acestora pe cale pașnică.

Dimpotrivă, toate schimbările survenite în spațiul fostei Iugoslavii și în cel postsovietic s-au înfăptuit în urma unor grave conflicte militare.

După 1991 a urmat o perioadă când Federația Rusă, sub Boris Elțîn, pornise pe o cale spre democratizare, dar și atunci repulsia față de NATO se manifesta cu intensitate și orice referire la rapturile teritoriale la adresa României ori la tezaurul de la Moscova provoca nedumerire și rămânea fără răspuns. Nici sub conducerea lui Vladimir Putin nu s-au înregistrat progrese în problema tezaurului.

Mai mult, sub diverse forme s-au înmulțit amenințările din partea unor oficiali ruși la adresa României, uneori voalate, alteori chiar brutale, toate având ca leitmotiv apartenența la NATO și pretinse riscuri la adresa securității Federației Ruse care, ca și fosta URSS, continuă să invoce pericole imaginare din partea vecinilor mai mici și să le conteste măsurile defensive luate, ca și când doar Rusia ar avea dreptul să-și întărească securitatea proprie.

Comentatori și analiști politici sau militari de toate culorile sunt aproape unanimi în aprecierea că invadarea Ucrainei de către armata Federației Ruse, începând cu 24 februarie 2022, se aseamănă în mod izbitor cu războiul de agresiune împotriva Poloniei declanșat de către Germania nazistă și URSS cu 83 de ani în urmă.

Statele democratice europene au privit cu îngrijorare cum în ultimii 15 ani Rusia redevine o putere revizionistă, care urmăreşte refacerea vechilor frontiere imperiale în detrimentul statelor vecine.

Din păcate, asistăm în același timp la resuscitarea pe bandă rulantă a unor clișee ale propagandei de sorginte sovietică bolșevică, de la pericolul fascist reprezentat, chipurile, de unele state și necesitatea de-nazificării acestora (deși organizații neo-naziste au fost semnalate de presă și în Rusia ultimelor decenii!) până la comunism de război, specific măsurilor excepționale introduse în anii 1918-1921, dar redenumit socialism militar pentru a justifica măsuri extreme în vederea „salvării” statului rus „amenințat” din nou de o coaliție internațională. Este readusă în scenă și figura lui Petru cel Mare, numit cândva de propaganda stalinistă primul bolșevic al țării5, care nu ar fi ocupat teritorii străine, ci ar fi dus războaie de recuperare a unor teritorii, ceea ce ar trebui să facă și Rusia în prezent.

Asistăm, de asemenea, la o încercare de reafirmare a rolului mesianic al Rusiei, chemată să lupte pentru o reorganizare a lumii la scară planetară, negând dreptul statelor mai mici de a avea opțiuni proprii în privința alianțelor și a garanțiilor de securitate de care au nevoie și recurgând la mijloace diverse, de la blocade energetice şi investiţii motivate politic până la mituire şi manipulare a mass-media pentru a-şi realiza interesele şi a schimba orientarea transatlantică a Centrului şi Estului Europei.

Destrămarea URSS, care nu s-a produs în urma unui atac din exterior, ci prin uriașele manifestații ale poporului rus și voința exprimată democratic de națiunile din Țările Baltice, Europa Centrală și de Est, Caucaz și Asia Centrală, este răstălmăcită și privită adesea ca o veritabilă catastrofă geopolitică, fiind negat astfel dreptul popoarelor de a-și hotărî singure propria soartă.

În fața unor astfel de fapte și evoluții încărcate de avertismente, este greu de susținut teza că ar fi vorba de o simplă retorică de război sau că amenințarea Rusiei ar reprezenta un pericol imaginar, nu unul cât se poate de evident și real.

Deocamdată, tragedia războiului face zilnic victime în Ucraina, dar cine poate garanta că ambițiile expansioniste ale Rusiei se vor opri aici? Dincolo de marile drame și distrugeri provocate de invazie, o întrebare esențială privește modul în care se va încheia această „aventură”.

Firește, încetarea bombardamentelor ar fi primul pas către pace, dar nu și spre încheierea totală a războiului. Iar cicatrizarea traumelor poate dura decenii. Totuși, beligeranții, indiferent de postura lor finală, de învingători sau învinși, trebuie să se gândească la maniera în care vor conviețui în viitor.

La 29 octombrie 1943, când soarta războiului din Est nu era încă pecetluită, directorul Institutului de Istorie Națională „A.D. Xenopol” din Iași, Alexandru Boldur, unul dintre cei mai buni specialiști din epocă în relațiile româno-ruse, organiza la Odessa o ședință dedicată raporturilor viitoare dintre România și Rusia, aflate atunci într-un război nimicitor.

Cu acel prilej, istoricul român sublinia: „Privim viitorul trecând peste animozitățile impuse de război. Războiul e trecător, iar cultura și popoarele sunt permanențe istorice (subl. I.C.P.), pe care se bazează viața lumii întregi, ordinea universului”.

Istoricul român mai exprima speranța că „poporul român va apărea în imaginea Rusiei de mâine ca un popor nobil și generos, pătruns de sentimente umane în cel mai înalt grad  și ca având dreptul la existența sa proprie independentă, pe pământul său întreg, consfințit de veacuri”6.

Adevăruri exprimate simplu, dar valabile și astăzi pentru oricare dintre beligeranți. În cazul de față, popoarele rus și ucrainean vor trebui să găsească formule de conviețuire pașnică, dincolo de atrocitățile de azi ale războiului.

Dar nu numai ucrainenii, ci și românii, precum și celelalte popoare aflate acum pe poziții diferite vor trebui să ajungă în final la relații de normalitate cu rușii.

Cum și când se va realiza acest lucru, rămâne de văzut.

Note:

1 Nicolae Iorga, Ștefan cel Mare și țările de peste Nistru, în volumul Românii de peste NistruLămuriri pentru a-i ajuta în lupta lor (1918), Slatina, Editura Excelsior, 1990, p. 17.

2 A. Soljenițîn, Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX, Editura Anastasia, 1995, p. 55.

3 I. C. Popa, Fața nevăzută a agresorului. Pactul Ribbentrop-Molotov și urmările lui pentru România, București, Editura Semne, 2017, Anexa 25, p. 421-480.

4 Elena Negru, Gheorghe Negru, „Cursul deosebit” al României și supărarea Moscovei. Disputa sovieto-română și campaniile propagandistice antiromânești din RSSM (1965-1989), Studiu și documente, Academia de Științe a Moldovei, vol. II (1976-1989), Chișinău, 2016, passim.

5 Marshall W., Petru cel Mare, București, Editura Artemis, 1996, p. 144.

6 Alexandru Boldur, Comunicări făcute la ședințele Institutului de Istorie Națională A.D. Xenopol, la Odessa și Iași, Zlatna (jud. Alba), 1944, p. 1-8.

29/08/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

 EXCLUSIV. Nicholas Dima, fost profesor pentru US ARMY: România trebuie să se pregătească de negocierea frontierelor cu Ucraina

Scriitorul și jurnalistul român  Nicholas Dima, (foto), fost deținut politic anticomunist și apoi, după emigrarea în SUA, profesor pentru militarii americani în cadrul mai multor colegii de război, cum ar fi Fort Bragg, cea mai mare baza militară din lume  cât și la școala de elită a Armatei SUA – West Point Academy – apoi jurnalist la Vocea Americii timp de peste două decenii, cu o carieră impresionantă, felicitat de doi președinți americani, Ronald Reagen și George Bush, pentru lucrările sale, a avut amabilitatea să ne împărtășească punctul său de vedere despre Războiul din Ucraina, oferind cititorilor români o adevărată frescă a Marii Resetări care se derulează prin conflictul din vecinătatea noastră, în care se bat la vedere forțele SUA și UE cu cele ale Rusiei, cu China în expectativă.

Iată viziunea sa extraordinară, expusă într-un articol publicat de https://www.activenews.ro .

Războiul din Ucraina: Observații și Perspective

de Nicholas Dima

Intro: Se stie ca razboiul inseamna continuarea politicii prin mijloace violente; inseamna impunerea vointei unei tari asupra alteia cu rezultate de cele mai multe ori dramatice. Radacina razboiului este insasi natura noastra. Natura umana s-a mai imblanzit de-a lungul istoriei, dar nu s-a schimbat. Religia in general si religia crestina in mod special au temperat comportarea violenta la nivel individual, dar prea putin la nivel de stat. In aceste zile, interesele statale si internationale, cunoscute sau ascunse, se ciocnesc din nou in Ucraina.

***

Ca român cunosc bine si detest expansionismul rusesc si consecintele lui. In ultimii două sute de ani pământul românesc a fost încălcat și invadat de Rusia de 12 ori.

In prezent, Moscova isi redescopera vocatia imperiala in Ucraina, dar de data aceasta ceva e neclar. Kievul a fost si este incurajat de anumite cercuri internationaliste sa provoace Rusia pentru a o forta sa se supuna planurilor occidentale de resetare a lumii. In aces sens, și fără a-si dezvalui public intentiile, fortele globaliste si-au mobilizat aproape toate resursele de care dispun pentru a-si atinge scopul.

Personal, nu am incredere in Rusia, dar dupa 53 de ani in America nu mai am incredere nici in politica de azi a Americii si nici in a marilor tari occidentale.

Ce se intampla?

Potrivit analizelor oficiale publicate la Washington, China ramâne principala adversara a Statelor Unite si a occidentului.

Prin ‘occident’ se intelege grupul de tari capitaliste dezvoltate care au adoptat democratia de tip neo-liberal promovata de Statele Unite.

Interpretarea ideii de democratie a devenit insa arbitrara si destul de elastica. Oricum, tarile occidentale incearca sa impuna si altora sistemul lor prezentandu-l drept o panacee universala, dar urmarindu-si cinic propriile interese.

Altfel, daca China ramane principalul adversar al lumii occidentale, cum se explica actuala mobilizare generala impotriva Rusiei? Se explica prin faptul ca sistemul politic promovat de America si de Uniunea Europeana a fost acceptat in ultimii ani si de Ucraina.Moscova a fost invitata si ea sa faca parte din noua ordine mondiala, dar a primit un rol secundar si subordonat pe care l-a respins. Confruntata cu perspectiva extinderii Aliantei Nord Atlantice pana la granitele ei, Rusia a spus Niet. In consecinta, dialogul diplomatic a fost inlocuit de un dialog armat.

Ideea extinderii sferei de control a unei tari pana la limite maxime e straveche. A infaptuit-o Imperiul Roman acum doua mii de ani, dar fara un plan prealabil si fara un scop clar. De altfel, lumea cunoscuta era limitata in acele timpuri. O extindere remarcabila a realizat-o Anglia cu destul de mult succes in secolul 19. Apoi, acum o suta de ani, fosta Uniune Sovietica a incercat sa comunizeze intreaga planeta.

La acea data promotorii globalizarii aveau deja un plan, aveau o ideologie, se bazau pe expansionismul rusesc, si aveau la dispozitie Armata Rosie. Cladita pe o ideologie falsa si pe resurse limitate planul de comunizare mondiala a esuat. Ideia dirijarii intregului glob a fost preluata totusi dupa cel de al doilea razboi mondial cand spre sfarsitul ostilitatilor invingatorii au pus bazele unei noi ordini mondiale. Acestia au lansat totodata o viziune globala de reorganizare si de guvernare a lumii.

***

La aceasta ora inaintata a istoriei exista doua viziuni de guvernare globala: Prima viziune este promovata de America si de Occident, se face cu manusi, cu ademeniri, si la suprafata e benevolenta. Cine se afla in spatele acestei viziuni? La prima vedere, planul globalist e promovat de Washington si in mod special de Departamentul de Stat si de Casa Alba. Planul e dirijat insa din spate de catre marile corporatii, de miliardari si de lideri politici care controleaza resursele naturale, financiare si mediatice ale lumii. Aceste cercuri urmaresc reorganizarea lumii… chipurile pentru salvarea planetei si pentru binele tuturor. Intentiile sunt laudabile, dar Blaise Pascale, filozof francez din sec. 17, a atras atentia ca „drumul catre iad e pavat cu intentii bune!

Noua viziune post-belica a fost pusa in practica treptat prin diferite organizatii si organisme ca Natiunile Unite, Fondul Monetar International, Banca Mondiala, Organizatia Mondiala a Comertului, Uniunea Europeana, Forumul Economic Mondial, si pe plan militar, Alianta NATO… Viziunea globalista e promovata totodata prin numeroase fundatii si cluburi particulare, prin diverse organizatii secrete, si prin organizatii ne-guvernamentale, intre care mentionez bine-cunoscuta fundatie Soros. Pregatirile pentru realizarea noii ordini mondiale se fac in culise si in intimitatea unor grupuri de mari initiati. In documentata sa carte intitulata Superclass, David Rothkopf mentioneaza o parte din corporatiile supra-nationale si unii dintre miliardarii si liderii politici mondiali care dirijeaza destinele omenirii. Cu toate acestea, adevaratii conducatori, probabil o mana de indivizi inconjurati de un cerc restrains de adjuncti, nu sunt cunoscuti. Oricum, intentia lor este sa controleze destinele planetei.

La concret si la obiect, aceasta viziune este materialista, internationalista si implicit anti-nationala, si in final, anti-crestina si contrara firii umane. Intr-un asemenea sistem religia traditionala centrata pe o fiinta divina este inlocuita cu conceptul de drepturile omului centrat pe vointa, pe interesele, si pe viziunea unor indivizi. Scopul urmarit, declarant in mod indirect sau implicit, este infaptuirea raiului pe pamant; un rai terestru intr-o lume fara morala crestina si fara Dumnezeu. Se contureaza o lume noua condusa de ‘iluminati intunecati’al caror ultim scop este ruperea omului de originea sa divina. Intr-o asemenea lume barbatii se casatoresc cu alti barbati, femeile se culca cu alte femei, copiii cresc fara educatie morala si tinerii sunt dezorientati. In aceastalume banul si placerile imediate sunt singurele scopuri ale vietii. Nu e de mirare ca bisericile crestine din occident s-au golit si in ulte locuri au inceput sa apara temple dedicate lui satana.

O viziune opusa globalizarii occidentale ramane comunismul, rebotezat intre timp socialism in China si progresivism in America. Si aceasta viziune reprezinta tot o lume fara nici un Dumnezeu. De altfel, cele doua viziuni diferita doar ca metode: comunismul clasic a fost aplicat prin crime brutale in timp ce globalizarea se face cu zambre si cu batoane ce ciocolata. Scopul urmarit de amandoua este acelasi: control total asupra omului si asupra intregii societati.

***

Aici ma simt obligat sa deschid o mica paranteza. Cu experienta penitenciara personala si mai ales de familie am studiat cele doua mari crime impotriva umanitatii comise de securitate in inchisorile din Romania; asa-zisele reeducari de la inchisoarea din Pitesti si respectiv din Aiud. Acolo diavolul a experimentat cum poate fi fortata natura umana astfel incat omul sa urmeze un curs nefiresc impus din afara. Am scris despre ele in cartea Marturii Dedicate Eroilor si Martirilor Nostri publicata la Bucuresti in 2018 (Editura INST). Prima reeducare s-a facut prin metode barbare si a vizat limitele fizice ale tineretului intemnitat. A doua a fost sofisticata si a vizat pervertirea sufleteasca a detinutilor politici maturi pentru a accepta oranduiala comunista a acelor zile. La Pitesti oamenii erau striviti fizic; la Aiud erau ademeniti si cumparati sufleteste.

Convingerea mea este ca rezultatele acelor experimente sunt folosite acum la nivel mondial de cercurile globaliste in vederea pervertirii sufletului omenesc; pentru instrainarea omului de originea lui spirituala. Si e foarte greu sa te opui glabalistilor de azi care dupa ce au monopolizat resursele omenirii, te ademenesc cu tot felul de jucarii sclipitoare de la burse de studii in Anglia si concedii la Nisa pana la posturi diplomatice si posibile fotolii ministeriale… Stiu papusarii din umbra cum sa atraga si sa perverteasca oamenii! Si daca identifici si denunti scopurile si mijloacele globalistilor sar pe tine aplaudacii din presa aservita pe motiv ca incalci drepturile omului. Iar pentru cei ‘inraiti’ care continua sa se opuna ‘nobilelor’intentii mondiale, mai exista si varianta Pitesti…

Se pare ca intreaga lume a devenit un camp experimental in care metodele variaza de la cele aplicate la Pitesti la cele aplicate la Aiud. Cine experimenteaza pe noi si ce se urmareste? La inchisoarea din Pitesti experimental era condus de locotenentul zis Ion Marina, pe nume real Itzicovici. La Aiud era condus de colonelul Craciun. Cei care au studiat fenomenul sustin ca amandoi raportau rezultatele direct la ministerul de interne, condus aproape tot timpul de evrei, si care la randul lor il raportau la Moscova tot pe filiera evreiasca. Multi din liderii mondiali de azi care urmaresc reorganizarea lumii sunt de asemenea evrei si unii cercetatori se intreaba consternati: unde vor sa ajunga?

Nu isi dau seama oare ca multi fosti comunisti s-au intors impotriva lor? Ca in prezent anti-semitismul e in crestere si lumea se poate intoarce impotriva lor?

Am avut o discutie cu pastorul Richard Wurnbrandt pe aceasta tema. Am fost impreuna in aceiasi inchisoare din Gherla, dar ne-am cunoscut personal la New York. Pastorul, evreu roman botezat si crestin activ, mi-a spus resemnat si ingandurat ca evreii au o misiune grea in lume. Ei si-au asumat cumva rolul de a-i biciui pe crestini ca sa se intoarca la Dumnezeu. Si in timpurile din urma, a subliniat el, inainte de revenirea mantuitorului, evreii il vor accepta si ei pe Iisus. Traim oare timpurile din urma?

***

Actualul razboi din Ucraina nu este altceva decat un nou pas, dar unul extrem de important, in noua incercare de dominare mondiala. Pentru a fi inteles, razboiul trebue analizat din trei unghiuri sau perspective: Globala, Umanitara, si pentru noi, din perspectiva romaneasca. Cea mai importanta analiza este cea globala. Elucidarea acestei perspective este evitata in mod premeditat in presa aservita intereselor globaliste. Ni se impune sa credem si sa sustinem ca Rusia, o tara agresiva si dictatoriala, a atacat Ucraina, chipurile o tara pasnica si democrata. In consecinta, potrivit noii propagande, libertatea intregii omeniri ar fi amenintata de Moscova. Cine nu accepta acest postulat este etichetat drept inamic al adevarului… Orwell a avut dreptate! Numai ca si adevarul si democratia sunt interpretate dupa interese.

Este adevarat ca Rusia a invadat Ucraina, dar realitatea este mult mai complicata. De altfel, ca analist eram convins ca Rusia nu va ceda controlul asupra Ucrainei fara mari violente. Nu m-am asteptat totusi ca razboiul sa inceapa atat de repede. Personal, intuiam interventia militara in cativa ani, inainte ca generatia care a cunoscut Uniunea Sovietica, inclusiv Putin, sa dispara. Moscova s-a grabit insa intelegand probabil ca timpul nu lucreaza in favoarea ei. Acum, pentru ca razboiul a inceput, ma tem ca nu mai poate fi oprit.

Rusia actuala nu mai are o viziune globala proprie. O asemenea viziune inseamna capacitati economice si militare de anvergura, inseamna un plan pro-activ de actiune si inseamna capacitatea aplicarii planului. Moscova nu mai are aceste posibilitati, dar are in schimb un arsenal nuclear masiv cu care poate ameninta si ameninta interesele occidentale.

Dupa 30 de ani de confuzie si deruta, Rusia si-a regasit echilibrul revenind la originea ei slavo-ortodoxa si la tendintele ei mesianice si nationaliste. In noul context geo-politic de azi, Moscova si-a redefinit totodata prioritatile si, intre altele, a respins categoric pierderea Ucrainei si cooptarea ei in orice alianta ostila. Un asemenea act i-ar ameninta atat statutul de putere regionala cat si existenta statala. In consecinta, Rusia a decis sa invadeze Ucraina inainte de a fi prea tarziu si astfel sa blocheze extinderea pactului NATO.

La vedere, actualul razboi este intre Rusia si Ucraina. La o analiza mai adanca este o confruntare acerba intre America si Occident, pe de o parte, si Rusia (si in viitor China), pe de alta parte. Si tragedia acestui razboi consta in faptul ca nici una din tabere nu isi permite sa piarda. Daca Moscova pierde razboiul, Federatia Rusa se dezmembreaza. Daca Occidentul pierde, Ucraina se destrama si politica de globalizare intra intr-un mare impas.

In opinia mea ambele tabere pornesc de la principii gresite pentru ca nici una nu raspunde aspiratiilor umanitatii: oamenii au nevoie atat de bunuri materiale cat si de implinire spirituala. Omul aspira la nemurire sufleteasca si continua sa creada in Dumnezeu. Una din cartile mele, publicata initial in limba engleza in America si recent in limba romana in tara, se numeste Scopul si Semnificatia Vietii. Asa cum spunea un poet-martir al inchisorilor comuniste, semnificatia vietilor noastre…e mult mai presus de arhangheli si astre, e’n vesnica Ta’ intelepciune! Oricat s-ar sforta dirijorii globalizarii, nu ii pot lua locul lui Dumnezeu.

Occidentul ofera intr-adevar bunuri materiale, dar este din ce in ce mai gol spiritual. Ce ofera in schimb Rusia? Din pacate, orice ar oferi, cei care o cunosc nu mai au incredere in ea. Moscova va trebui sa faca eforturi uriase ca sa castige increderea vecinilor ei. Nimeni nu stie ce ne rezerva viitorul, dar consecintele acestui razboi pot fi catastrofale la nivel global.

Dupa aproape trei luni de la declansare, razboiul din Ucraina a intrat in a doua sa faza. Initial, Putin s-a asteptat probabil ca va incheia ostilitatile in cateva zile si va instaura la Kiev un guvern pro-rus. Este evident ca el nu a cunoscut nici pregatirea precara a armatei sale si nici hotarirea occidentului de a ajuta Kievul masiv pe plan militar. Realitatea de pe campul de lupta s-a dovedit diferita atat pentru Rusia cat si pentru globalisti. Intre timp, Rusia s-a repliat si si-a concentrat fortele in regiunile de est si de sud ale Ucrainei care se numeau candva Noua Rusie. In aceasta etapa, Moscova urmareste sa ingenucheze Ucraina blocandu-i iesirea la mare. O blocare completa ar sugruma Kievul care cu greu si-ar mai putea exporta produsele.

***

Pentru noi romanii, intrebarea este: unde se vor opri rusii? Pe Nipru, pe Nistru, sau vor ajunge la Dunare? Va ingheta oare conflictul undeva pe la jumatate, or va ajunge la granitele Romaniei si va confrunta fortele NATO? Deocamdata nimeni nu stie.

Ce urmaresc insa globalistii si strategii Americani? Marii jucatori globalisti se ascund in culise si scot la vedere doar oficialitatile Americane care le fac jocul. Acestia fac declaratii vehemente si indeamna la lupta. Secretarul de stat Antony Blinken, de exemplu, sustine ca doreste ca Rusia sa slabeasca astfel incat sa nu mai poata comite asemenea acte ca invadarea Ucrainei. Ministrul apararii, Austin Lloyd, a afirmat la randul sau ca urmareste ca Moscova sa nu mai fie capabila sa-si ameninte vecinii. Afirmatii diplomatice si frumoase, dar milioane de oameni sufera consecinte nefaste si economia mondiala a inceput sa tremure. Alti lideri Americani, in special membri ai Congresului, sustin ferm continuarea razboiului si vor ca Rusia sa fie invinsa la ea acasa. Si presedintele Biden si-a modificat recent retorica afirmand ca Ucraina poate si trebue sa invinga in acest razboi contra Rusiei. Tarile membre ale Uniunii Europene sunt cumva mai retinute, dar secretarul general al NATO, Jens Soltenberg, a indemnat si el Ucraina la lupta pana la victorie. Intre timp, Kievul incearca sa atraga Romania si Polonia in conflict sperand in interventia militara directa a aliantei Nord Atlantice si a Americii.

Analistii independenti si obiectivi atrag insa atentia ca Rusia nu trebuie pusa la colt pentru ca in disperare de cauza ar putea recurge la arme de distrugere in masă.

De fapt Vladimir Putin a emis deja un avertisment sever in acest sens. Intre timp, ministrul sau de externe Serghei Lavrov, a menționat riscul provocarii celui de al treilea razboi mondial si nu a exclus posibilitatea ca un asemenea război sa devina nuclear.

O noua ordine mondiala se contureaza intr-adevar si noua ordine nu pare a fi nici cum o viseaza occidentul si nici cum si-o doreste Moscova. Si sa nu uitam ca daca Rusia va fi supusa si răpusa, rămâne China; o putere majora reprezentand o problema pe aceiasi masura.

Pe de alta parte, perspectiva umanitara a razboiului este tragica, e larg mediatizata si e bine cunoscuta:milioane de refugiati, distrugeri masive, victime nevinovate… O mare tragedie care nu trebuia sa se intample in secolul 21. Intr-adevar, natura umana s-a schimbat foarte putin de-a lungul veacurilor.

***

In incheiere si foarte pe scurt .

Ucraina post-sovietică a denunțat stalinismul, dar mentine intactă moștenirea rămasă de la Stalin, și anume teritoriile românești ocupate prin forța brutală de URSS in 1940 și oferite Kievului.

Ucrainienii țin cu dinții de aceste teritorii si nu le vor retroceda de bună voie. De fapt, guvernul de la Kiev considera in mod oficial că Romania era principala țară inamică a Ucrainei.

Intre timp, românii din Ucraina erau tratati cu dușmanie și au fost persecutați si deznationalizati. De exemplu, cărti inocente pentru copii de Ion Creanga au fost confiscate si distruse. Ucrainienii au depus permanent eforturi sustinute să stingă identitatea românească din Bucovina și Bugeac.

Exemple sunt numeroase si continua pâna in ziua de azi. Ce face guvernul de la București pentru promovarea drepturilor românilor ?

Îi indemn pe cititori sa tragă singuri concluziile de rigoare. Altfel, ca geograf, mă întreb din nou unde se vor opri Rusii?

In concluzie, sa rămânem umanitari, dar sa nu uitam ca avem de aparat o tara, o natiune, o limba si o cultura. Razboiul se va incheia la un moment dat si atunci granitele Ucrainei vor fi renegociate. România trebuie sa se pregatească din timp…

21/05/2022 Posted by | ANALIZE | , , , , , , , , , , , , , | 5 comentarii

%d blogeri au apreciat: