CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cât de benefice sau de riscante au fost și sunt raporturile ROMÂNILOR cu marele vecin de la Răsărit?

Amenințarea dinspre Est: între propagandă și avertismentele istoriei

Invadarea Ucrainei de către trupe ale Federației Ruse, în așa-numita operațiune militară specială, ale cărei consecințe, după șase luni de zile de la declanșare, se resimt dramatic la scară planetară, a readus în atenție o temă majoră care i-a preocupat pe români de-a lungul timpului.

Este vorba de cursul sinuos al relațiilor dintre România și Rusia (țaristă, bolșevică, sovietică și contemporană) și de întrebarea care a frământat periodic mințile românilor: cât de benefice sau de riscante sunt raporturile cu marele vecin de la Răsărit?

Istoria acestor relații este bogată în evenimente și plină de învățăminte scrie https://www.limbaromana.md.

Să rememorăm succint câteva episoade.

Cu secole în urmă, deși îndepărtate geografic, Moldova lui Ștefan cel Mare avea raporturi bune cu imperiul muscalilor, iar domnitorul moldovean a găsit de cuviință să stabilească legături politice și de rudenie cu familia conducătoare țaristă prin căsătoriile sale și ale unora dintre fiice cu ramuri împărătești din Lituania, Ucraina, Rusia și Crimeea, ceea ce l-a făcut pe Nicolae Iorga să afirme: „Cine nu vede vastul plan dinastic, politic, comercial care cuprindea departe peste Nistru tot Răsăritul?”1

Ceva mai târziu, Petru cel Mare, prin tratatul semnat în 1711 cu domnitorul Dimitrie Cantemir, recunoștea și garanta granița de est a Moldovei pe „râul Nistru, Cameniță, Bender, cu tot ținutul Bugeacului, Dunărea…” (Art. 11).

Tot în timpul lui Petru cel Mare, mulți români au luptat de partea țarului rus, în timp ce alți români de peste Nistru, alături de ucrainenii hatmanului Ivan Mazepa, s-au aflat în tabăra regelui Carol al XII-lea al Suediei (Poltava, 1709) care pornise o campanie împotriva Rusiei.

Ulterior, succesorii lui Petru cel Mare, îndeosebi Ekaterina a II-a (1762-1796) care, după cum scria istoricul rus Derjavin, citat de Soljenițîn, avea „mania de a pune mâna pe alte țări” și Alexandru I (1801-1825), au continuat expansiunea Rusiei spre toate azimuturile, soldată, între altele, cu anexarea Crimeii (1783), apoi cu ocuparea Oceacovului în urma unui război pustiitor (1787-1791).

Prin pacea de la Iași cu Imperiul Otoman (29 decembrie 1791), Rusia anexează teritoriul dintre Bug și Nistru, la sud de râul Iagorlâc (partea de la nord de acest râu a fost ocupată de Rusia în 1793, după cea de-a doua împărțire a Poloniei).

Prin pacea de la Iași, scria

„Rusia a dobândit ieșirea la frontierele sale naturale: la Marea Neagră, inclusiv Crimeea, și la Nistru. (Așa cum ajunsese deja la Oceanul Înghețat și la Pacific). Se putea înțelege că se va opri aici”2. Nu s-a întâmplat așa. De fapt, odată cu expansiunea până la Nistru, Rusia țaristă ajunge să fie vecină a statului moldovean.

Din acest moment, dintr-o stavilă împotriva Imperiului Otoman și garant (autointitulat) al creștinătății ortodoxe din Răsărit, Rusia devine o amenințare crescândă pentru statele mai mici de la frontierele sudică și vestică, în primul rând pentru Principatul Moldovei, care, în urma unui nou război ruso-turc (1806-1812) va fi victima unei rășluiri teritoriale cu consecințe ce se resimt și astăzi.

Prin pacea de la București (16/28 mai 1812), Rusia anexează teritoriul istoric al Țării Moldovei dintre Nistru și Prut, pe care din 1813 îl va denumi impropriu, printr-o extensie abuzivă a numelui unei regiuni restrânse, Basarabia.

Acest rapt contrar dreptului internațional a fost primul din actele de comportament brutal al Rusiei față de români, care va marca profund evoluția relațiilor mai întâi cu Principatele, apoi cu România.

Amintim doar faptul că gândirea politică românească din secolul al XIX-lea până la Primul Război Mondial a fost dominată de controverse acute între două curente majore – slavist (susținut de  partida rusă) și germanist (susținut de adepții legăturilor cu Puterile Centrale).

Un nou episod cu multe învățăminte s-a derulat cu ocazia războiului ruso-turc din 1877-1878, când România, rezultată prin unirea Principatelor Moldovei și Munteniei (1859), s-a alăturat campaniei de la sud de Dunăre pentru obținerea independenței de stat.

În urma marilor acțiuni și sacrificii ale tinerei armate române sub comanda Prințului Carol, alături de armata rusă condusă de împăratul Alexandru I și de Marele Duce Nicolae, România și-a proclamat independența (9 mai 1877), recunoscută mai întâi de Rusia, Turcia și Austria, iar mai târziu de Germania, Anglia și Franța.

Numai că, deși victorioasă pe câmpul de luptă, România pierdea în  favoarea Rusiei, la Congresul de la Berlin (1878), cele trei județe din sudul Basarabiei (Izmail, Cahul și Bolgrad/Cetatea Albă), retrocedate Principatului Moldovei de către Marile Puteri la Congresul de la Paris (1856).

Această nouă rășluire teritorială din partea Rusiei l-a determinat pe Regele Carol I, după proclamarea României ca Regat (1881), să încheie un tratat (secret) de alianță cu Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria) având ca scop principal apărarea în fața pretențiilor rusești. 

Evoluțiile din preajma Primului Război Mondial găsesc Regatul României și Imperiul țarist în relații de relativă normalitate și încredere la nivelul conducerilor de stat, ceea ce a facilitat intrarea statului român în război, după o perioadă de neutralitate de doi ani, alături de Rusia și celelalte Puteri Aliate și Asociate împotriva Puterilor Centrale, obiectivul fiind și de acestă dată împlinirea unui vis secular – unirea sub același sceptru a românilor risipiți sub mai multe imperii.

Istoria a jucat iarăși festa, Rusia țaristă fiind subminată de revoluția bolșevică, ceea ce a însemnat retragerea de pe câmpul de luptă și încheierea unei păci umilitoare cu Germania, mult detestată în următorii ani.

O mișcare strategică ce a avut urmări dramatice imediate pe frontul românesc și pentru statalitatea Regatului român.

Mai mult, în 1918, puterea bolșevică, printr-un act de brutalitate întâlnit doar la regimurile puse pe jaf, a confiscat tezaurul românesc depozitat la Moscova în baza înțelegerii dintre guvernul român și fosta guvernare țaristă, chestiune căreia nici Lenin, nici Stalin și nici conducătorii sovietici și ruși care au urmat nu au catadicsit să-i găsească o soluție rezonabilă.

Dimpotrivă, la prima ocazie ivită, după semnarea Protocolului adițional secret la Tratatul de neagresiune cu Germania (23 august 1939), URSS purcede la extinderea granițelor sale în detrimentul Poloniei, Finlandei, Țărilor Baltice și României, acțiuni de forță denumite diplomatic re-aranjamente teritoriale

De menționat că, atât înainte de ocuparea din nou a Basarabiei, dar și a nordului Bucovinei și a Ținutului Herța (iunie 1940, apoi în 1944), cât și ulterior, Stalin se pronunța vehement împotriva oricărui stat care oferea garanții privind respectarea integrității teritoriale a României, fie el Turcia, Franța, Marea Britanie și, în cele din urmă, Germania și Italia.

Stenogramele convorbirilor lui V. Molotov la Berlin (12-13 noiembrie 1940) sunt relevante pentru scopurile expansioniste ale Uniunii Sovietice față de România, Moscova dorind să ocupe și mai mult din teritoriul românesc3.

După al Doilea Război Mondial a urmat „prietenia” forțată, în care noii lideri de la București, instalați de Stalin, au scos din dicționare cuvântul Basarabia, ca și orice referire istorică la teritoriile ocupate de Marele Vecin.

O perioadă tragică, pe care o regreta Gorbaciov, când, aflat la București, în 1987, declara că ar trebui să revenim la spiritul celor care, la începutul anilor 1950, au pus  primele cărămizi ale unei legături ce se dorea veșnică între români și sovietici.

Este vorba de același Gorbaciov „reformator”, care nu-și amintea în ruptul capului că România are un Tezaur la Moscova care ar trebui restituit. Tot în anii de „glorie” ai lui Gorbaciov, mai exact prin 1988-1989, România nu a încetat să fie tratată ca dușman și să figureze în planurile de acțiune ale KGB, la centru și în secțiunile unionale, cu numele codificat „obiectivul 24”4.

De altfel, în toți anii regimului sovietic, dar cu deosebire începând din 1964-1965, ura față de români, având la bază așa-zise pretenții teritoriale față de URSS, a fost cultivată cu obstinație, iar România era considerată în Ucraina și în fosta RSSM drept inamicul lor nr. 1, ură ce s-a înrădăcinat adânc în conștiința a generații întregi de moldoveni și ucraineni, cu reflexe până în zilele noastre.

În fine, nu trebuie lăsate în uitare nici toleranța manifestată de Marile Puteri vestice față de acapararea de teritorii de către imperiul rus – țarist sau bolșevic – în dauna țărilor și popoarelor mai mici din vecinătate, atât la Congresul de la Berlin (1878), cât și în 1940 și mai ales în 1945, la sfârșitul celei de-a doua mari conflagrații mondiale.

Mai mult, frontierele stabilite în urma rapturilor teritoriale comise de Stalin în baza înțelegerilor cu Hitler au fost reconfirmate și după schimbările majore intervenite în Europa Centrală și de Est după căderea comunismului și destrămarea URSS, deși Actul final de la Helsinki, stabilit de Summitul Conferinței pentru Cooperare și Securitate în Europa din 1975, prevedea posibilitatea schimbării acestora pe cale pașnică.

Dimpotrivă, toate schimbările survenite în spațiul fostei Iugoslavii și în cel postsovietic s-au înfăptuit în urma unor grave conflicte militare.

După 1991 a urmat o perioadă când Federația Rusă, sub Boris Elțîn, pornise pe o cale spre democratizare, dar și atunci repulsia față de NATO se manifesta cu intensitate și orice referire la rapturile teritoriale la adresa României ori la tezaurul de la Moscova provoca nedumerire și rămânea fără răspuns. Nici sub conducerea lui Vladimir Putin nu s-au înregistrat progrese în problema tezaurului.

Mai mult, sub diverse forme s-au înmulțit amenințările din partea unor oficiali ruși la adresa României, uneori voalate, alteori chiar brutale, toate având ca leitmotiv apartenența la NATO și pretinse riscuri la adresa securității Federației Ruse care, ca și fosta URSS, continuă să invoce pericole imaginare din partea vecinilor mai mici și să le conteste măsurile defensive luate, ca și când doar Rusia ar avea dreptul să-și întărească securitatea proprie.

Comentatori și analiști politici sau militari de toate culorile sunt aproape unanimi în aprecierea că invadarea Ucrainei de către armata Federației Ruse, începând cu 24 februarie 2022, se aseamănă în mod izbitor cu războiul de agresiune împotriva Poloniei declanșat de către Germania nazistă și URSS cu 83 de ani în urmă.

Statele democratice europene au privit cu îngrijorare cum în ultimii 15 ani Rusia redevine o putere revizionistă, care urmăreşte refacerea vechilor frontiere imperiale în detrimentul statelor vecine.

Din păcate, asistăm în același timp la resuscitarea pe bandă rulantă a unor clișee ale propagandei de sorginte sovietică bolșevică, de la pericolul fascist reprezentat, chipurile, de unele state și necesitatea de-nazificării acestora (deși organizații neo-naziste au fost semnalate de presă și în Rusia ultimelor decenii!) până la comunism de război, specific măsurilor excepționale introduse în anii 1918-1921, dar redenumit socialism militar pentru a justifica măsuri extreme în vederea „salvării” statului rus „amenințat” din nou de o coaliție internațională. Este readusă în scenă și figura lui Petru cel Mare, numit cândva de propaganda stalinistă primul bolșevic al țării5, care nu ar fi ocupat teritorii străine, ci ar fi dus războaie de recuperare a unor teritorii, ceea ce ar trebui să facă și Rusia în prezent.

Asistăm, de asemenea, la o încercare de reafirmare a rolului mesianic al Rusiei, chemată să lupte pentru o reorganizare a lumii la scară planetară, negând dreptul statelor mai mici de a avea opțiuni proprii în privința alianțelor și a garanțiilor de securitate de care au nevoie și recurgând la mijloace diverse, de la blocade energetice şi investiţii motivate politic până la mituire şi manipulare a mass-media pentru a-şi realiza interesele şi a schimba orientarea transatlantică a Centrului şi Estului Europei.

Destrămarea URSS, care nu s-a produs în urma unui atac din exterior, ci prin uriașele manifestații ale poporului rus și voința exprimată democratic de națiunile din Țările Baltice, Europa Centrală și de Est, Caucaz și Asia Centrală, este răstălmăcită și privită adesea ca o veritabilă catastrofă geopolitică, fiind negat astfel dreptul popoarelor de a-și hotărî singure propria soartă.

În fața unor astfel de fapte și evoluții încărcate de avertismente, este greu de susținut teza că ar fi vorba de o simplă retorică de război sau că amenințarea Rusiei ar reprezenta un pericol imaginar, nu unul cât se poate de evident și real.

Deocamdată, tragedia războiului face zilnic victime în Ucraina, dar cine poate garanta că ambițiile expansioniste ale Rusiei se vor opri aici? Dincolo de marile drame și distrugeri provocate de invazie, o întrebare esențială privește modul în care se va încheia această „aventură”.

Firește, încetarea bombardamentelor ar fi primul pas către pace, dar nu și spre încheierea totală a războiului. Iar cicatrizarea traumelor poate dura decenii. Totuși, beligeranții, indiferent de postura lor finală, de învingători sau învinși, trebuie să se gândească la maniera în care vor conviețui în viitor.

La 29 octombrie 1943, când soarta războiului din Est nu era încă pecetluită, directorul Institutului de Istorie Națională „A.D. Xenopol” din Iași, Alexandru Boldur, unul dintre cei mai buni specialiști din epocă în relațiile româno-ruse, organiza la Odessa o ședință dedicată raporturilor viitoare dintre România și Rusia, aflate atunci într-un război nimicitor.

Cu acel prilej, istoricul român sublinia: „Privim viitorul trecând peste animozitățile impuse de război. Războiul e trecător, iar cultura și popoarele sunt permanențe istorice (subl. I.C.P.), pe care se bazează viața lumii întregi, ordinea universului”.

Istoricul român mai exprima speranța că „poporul român va apărea în imaginea Rusiei de mâine ca un popor nobil și generos, pătruns de sentimente umane în cel mai înalt grad  și ca având dreptul la existența sa proprie independentă, pe pământul său întreg, consfințit de veacuri”6.

Adevăruri exprimate simplu, dar valabile și astăzi pentru oricare dintre beligeranți. În cazul de față, popoarele rus și ucrainean vor trebui să găsească formule de conviețuire pașnică, dincolo de atrocitățile de azi ale războiului.

Dar nu numai ucrainenii, ci și românii, precum și celelalte popoare aflate acum pe poziții diferite vor trebui să ajungă în final la relații de normalitate cu rușii.

Cum și când se va realiza acest lucru, rămâne de văzut.

Note:

1 Nicolae Iorga, Ștefan cel Mare și țările de peste Nistru, în volumul Românii de peste NistruLămuriri pentru a-i ajuta în lupta lor (1918), Slatina, Editura Excelsior, 1990, p. 17.

2 A. Soljenițîn, Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX, Editura Anastasia, 1995, p. 55.

3 I. C. Popa, Fața nevăzută a agresorului. Pactul Ribbentrop-Molotov și urmările lui pentru România, București, Editura Semne, 2017, Anexa 25, p. 421-480.

4 Elena Negru, Gheorghe Negru, „Cursul deosebit” al României și supărarea Moscovei. Disputa sovieto-română și campaniile propagandistice antiromânești din RSSM (1965-1989), Studiu și documente, Academia de Științe a Moldovei, vol. II (1976-1989), Chișinău, 2016, passim.

5 Marshall W., Petru cel Mare, București, Editura Artemis, 1996, p. 144.

6 Alexandru Boldur, Comunicări făcute la ședințele Institutului de Istorie Națională A.D. Xenopol, la Odessa și Iași, Zlatna (jud. Alba), 1944, p. 1-8.

29/08/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

 EXCLUSIV. Nicholas Dima, fost profesor pentru US ARMY: România trebuie să se pregătească de negocierea frontierelor cu Ucraina

Scriitorul și jurnalistul român  Nicholas Dima, (foto), fost deținut politic anticomunist și apoi, după emigrarea în SUA, profesor pentru militarii americani în cadrul mai multor colegii de război, cum ar fi Fort Bragg, cea mai mare baza militară din lume  cât și la școala de elită a Armatei SUA – West Point Academy – apoi jurnalist la Vocea Americii timp de peste două decenii, cu o carieră impresionantă, felicitat de doi președinți americani, Ronald Reagen și George Bush, pentru lucrările sale, a avut amabilitatea să ne împărtășească punctul său de vedere despre Războiul din Ucraina, oferind cititorilor români o adevărată frescă a Marii Resetări care se derulează prin conflictul din vecinătatea noastră, în care se bat la vedere forțele SUA și UE cu cele ale Rusiei, cu China în expectativă.

Iată viziunea sa extraordinară, expusă într-un articol publicat de https://www.activenews.ro .

Războiul din Ucraina: Observații și Perspective

de Nicholas Dima

Intro: Se stie ca razboiul inseamna continuarea politicii prin mijloace violente; inseamna impunerea vointei unei tari asupra alteia cu rezultate de cele mai multe ori dramatice. Radacina razboiului este insasi natura noastra. Natura umana s-a mai imblanzit de-a lungul istoriei, dar nu s-a schimbat. Religia in general si religia crestina in mod special au temperat comportarea violenta la nivel individual, dar prea putin la nivel de stat. In aceste zile, interesele statale si internationale, cunoscute sau ascunse, se ciocnesc din nou in Ucraina.

***

Ca român cunosc bine si detest expansionismul rusesc si consecintele lui. In ultimii două sute de ani pământul românesc a fost încălcat și invadat de Rusia de 12 ori.

In prezent, Moscova isi redescopera vocatia imperiala in Ucraina, dar de data aceasta ceva e neclar. Kievul a fost si este incurajat de anumite cercuri internationaliste sa provoace Rusia pentru a o forta sa se supuna planurilor occidentale de resetare a lumii. In aces sens, și fără a-si dezvalui public intentiile, fortele globaliste si-au mobilizat aproape toate resursele de care dispun pentru a-si atinge scopul.

Personal, nu am incredere in Rusia, dar dupa 53 de ani in America nu mai am incredere nici in politica de azi a Americii si nici in a marilor tari occidentale.

Ce se intampla?

Potrivit analizelor oficiale publicate la Washington, China ramâne principala adversara a Statelor Unite si a occidentului.

Prin ‘occident’ se intelege grupul de tari capitaliste dezvoltate care au adoptat democratia de tip neo-liberal promovata de Statele Unite.

Interpretarea ideii de democratie a devenit insa arbitrara si destul de elastica. Oricum, tarile occidentale incearca sa impuna si altora sistemul lor prezentandu-l drept o panacee universala, dar urmarindu-si cinic propriile interese.

Altfel, daca China ramane principalul adversar al lumii occidentale, cum se explica actuala mobilizare generala impotriva Rusiei? Se explica prin faptul ca sistemul politic promovat de America si de Uniunea Europeana a fost acceptat in ultimii ani si de Ucraina.Moscova a fost invitata si ea sa faca parte din noua ordine mondiala, dar a primit un rol secundar si subordonat pe care l-a respins. Confruntata cu perspectiva extinderii Aliantei Nord Atlantice pana la granitele ei, Rusia a spus Niet. In consecinta, dialogul diplomatic a fost inlocuit de un dialog armat.

Ideea extinderii sferei de control a unei tari pana la limite maxime e straveche. A infaptuit-o Imperiul Roman acum doua mii de ani, dar fara un plan prealabil si fara un scop clar. De altfel, lumea cunoscuta era limitata in acele timpuri. O extindere remarcabila a realizat-o Anglia cu destul de mult succes in secolul 19. Apoi, acum o suta de ani, fosta Uniune Sovietica a incercat sa comunizeze intreaga planeta.

La acea data promotorii globalizarii aveau deja un plan, aveau o ideologie, se bazau pe expansionismul rusesc, si aveau la dispozitie Armata Rosie. Cladita pe o ideologie falsa si pe resurse limitate planul de comunizare mondiala a esuat. Ideia dirijarii intregului glob a fost preluata totusi dupa cel de al doilea razboi mondial cand spre sfarsitul ostilitatilor invingatorii au pus bazele unei noi ordini mondiale. Acestia au lansat totodata o viziune globala de reorganizare si de guvernare a lumii.

***

La aceasta ora inaintata a istoriei exista doua viziuni de guvernare globala: Prima viziune este promovata de America si de Occident, se face cu manusi, cu ademeniri, si la suprafata e benevolenta. Cine se afla in spatele acestei viziuni? La prima vedere, planul globalist e promovat de Washington si in mod special de Departamentul de Stat si de Casa Alba. Planul e dirijat insa din spate de catre marile corporatii, de miliardari si de lideri politici care controleaza resursele naturale, financiare si mediatice ale lumii. Aceste cercuri urmaresc reorganizarea lumii… chipurile pentru salvarea planetei si pentru binele tuturor. Intentiile sunt laudabile, dar Blaise Pascale, filozof francez din sec. 17, a atras atentia ca „drumul catre iad e pavat cu intentii bune!

Noua viziune post-belica a fost pusa in practica treptat prin diferite organizatii si organisme ca Natiunile Unite, Fondul Monetar International, Banca Mondiala, Organizatia Mondiala a Comertului, Uniunea Europeana, Forumul Economic Mondial, si pe plan militar, Alianta NATO… Viziunea globalista e promovata totodata prin numeroase fundatii si cluburi particulare, prin diverse organizatii secrete, si prin organizatii ne-guvernamentale, intre care mentionez bine-cunoscuta fundatie Soros. Pregatirile pentru realizarea noii ordini mondiale se fac in culise si in intimitatea unor grupuri de mari initiati. In documentata sa carte intitulata Superclass, David Rothkopf mentioneaza o parte din corporatiile supra-nationale si unii dintre miliardarii si liderii politici mondiali care dirijeaza destinele omenirii. Cu toate acestea, adevaratii conducatori, probabil o mana de indivizi inconjurati de un cerc restrains de adjuncti, nu sunt cunoscuti. Oricum, intentia lor este sa controleze destinele planetei.

La concret si la obiect, aceasta viziune este materialista, internationalista si implicit anti-nationala, si in final, anti-crestina si contrara firii umane. Intr-un asemenea sistem religia traditionala centrata pe o fiinta divina este inlocuita cu conceptul de drepturile omului centrat pe vointa, pe interesele, si pe viziunea unor indivizi. Scopul urmarit, declarant in mod indirect sau implicit, este infaptuirea raiului pe pamant; un rai terestru intr-o lume fara morala crestina si fara Dumnezeu. Se contureaza o lume noua condusa de ‘iluminati intunecati’al caror ultim scop este ruperea omului de originea sa divina. Intr-o asemenea lume barbatii se casatoresc cu alti barbati, femeile se culca cu alte femei, copiii cresc fara educatie morala si tinerii sunt dezorientati. In aceastalume banul si placerile imediate sunt singurele scopuri ale vietii. Nu e de mirare ca bisericile crestine din occident s-au golit si in ulte locuri au inceput sa apara temple dedicate lui satana.

O viziune opusa globalizarii occidentale ramane comunismul, rebotezat intre timp socialism in China si progresivism in America. Si aceasta viziune reprezinta tot o lume fara nici un Dumnezeu. De altfel, cele doua viziuni diferita doar ca metode: comunismul clasic a fost aplicat prin crime brutale in timp ce globalizarea se face cu zambre si cu batoane ce ciocolata. Scopul urmarit de amandoua este acelasi: control total asupra omului si asupra intregii societati.

***

Aici ma simt obligat sa deschid o mica paranteza. Cu experienta penitenciara personala si mai ales de familie am studiat cele doua mari crime impotriva umanitatii comise de securitate in inchisorile din Romania; asa-zisele reeducari de la inchisoarea din Pitesti si respectiv din Aiud. Acolo diavolul a experimentat cum poate fi fortata natura umana astfel incat omul sa urmeze un curs nefiresc impus din afara. Am scris despre ele in cartea Marturii Dedicate Eroilor si Martirilor Nostri publicata la Bucuresti in 2018 (Editura INST). Prima reeducare s-a facut prin metode barbare si a vizat limitele fizice ale tineretului intemnitat. A doua a fost sofisticata si a vizat pervertirea sufleteasca a detinutilor politici maturi pentru a accepta oranduiala comunista a acelor zile. La Pitesti oamenii erau striviti fizic; la Aiud erau ademeniti si cumparati sufleteste.

Convingerea mea este ca rezultatele acelor experimente sunt folosite acum la nivel mondial de cercurile globaliste in vederea pervertirii sufletului omenesc; pentru instrainarea omului de originea lui spirituala. Si e foarte greu sa te opui glabalistilor de azi care dupa ce au monopolizat resursele omenirii, te ademenesc cu tot felul de jucarii sclipitoare de la burse de studii in Anglia si concedii la Nisa pana la posturi diplomatice si posibile fotolii ministeriale… Stiu papusarii din umbra cum sa atraga si sa perverteasca oamenii! Si daca identifici si denunti scopurile si mijloacele globalistilor sar pe tine aplaudacii din presa aservita pe motiv ca incalci drepturile omului. Iar pentru cei ‘inraiti’ care continua sa se opuna ‘nobilelor’intentii mondiale, mai exista si varianta Pitesti…

Se pare ca intreaga lume a devenit un camp experimental in care metodele variaza de la cele aplicate la Pitesti la cele aplicate la Aiud. Cine experimenteaza pe noi si ce se urmareste? La inchisoarea din Pitesti experimental era condus de locotenentul zis Ion Marina, pe nume real Itzicovici. La Aiud era condus de colonelul Craciun. Cei care au studiat fenomenul sustin ca amandoi raportau rezultatele direct la ministerul de interne, condus aproape tot timpul de evrei, si care la randul lor il raportau la Moscova tot pe filiera evreiasca. Multi din liderii mondiali de azi care urmaresc reorganizarea lumii sunt de asemenea evrei si unii cercetatori se intreaba consternati: unde vor sa ajunga?

Nu isi dau seama oare ca multi fosti comunisti s-au intors impotriva lor? Ca in prezent anti-semitismul e in crestere si lumea se poate intoarce impotriva lor?

Am avut o discutie cu pastorul Richard Wurnbrandt pe aceasta tema. Am fost impreuna in aceiasi inchisoare din Gherla, dar ne-am cunoscut personal la New York. Pastorul, evreu roman botezat si crestin activ, mi-a spus resemnat si ingandurat ca evreii au o misiune grea in lume. Ei si-au asumat cumva rolul de a-i biciui pe crestini ca sa se intoarca la Dumnezeu. Si in timpurile din urma, a subliniat el, inainte de revenirea mantuitorului, evreii il vor accepta si ei pe Iisus. Traim oare timpurile din urma?

***

Actualul razboi din Ucraina nu este altceva decat un nou pas, dar unul extrem de important, in noua incercare de dominare mondiala. Pentru a fi inteles, razboiul trebue analizat din trei unghiuri sau perspective: Globala, Umanitara, si pentru noi, din perspectiva romaneasca. Cea mai importanta analiza este cea globala. Elucidarea acestei perspective este evitata in mod premeditat in presa aservita intereselor globaliste. Ni se impune sa credem si sa sustinem ca Rusia, o tara agresiva si dictatoriala, a atacat Ucraina, chipurile o tara pasnica si democrata. In consecinta, potrivit noii propagande, libertatea intregii omeniri ar fi amenintata de Moscova. Cine nu accepta acest postulat este etichetat drept inamic al adevarului… Orwell a avut dreptate! Numai ca si adevarul si democratia sunt interpretate dupa interese.

Este adevarat ca Rusia a invadat Ucraina, dar realitatea este mult mai complicata. De altfel, ca analist eram convins ca Rusia nu va ceda controlul asupra Ucrainei fara mari violente. Nu m-am asteptat totusi ca razboiul sa inceapa atat de repede. Personal, intuiam interventia militara in cativa ani, inainte ca generatia care a cunoscut Uniunea Sovietica, inclusiv Putin, sa dispara. Moscova s-a grabit insa intelegand probabil ca timpul nu lucreaza in favoarea ei. Acum, pentru ca razboiul a inceput, ma tem ca nu mai poate fi oprit.

Rusia actuala nu mai are o viziune globala proprie. O asemenea viziune inseamna capacitati economice si militare de anvergura, inseamna un plan pro-activ de actiune si inseamna capacitatea aplicarii planului. Moscova nu mai are aceste posibilitati, dar are in schimb un arsenal nuclear masiv cu care poate ameninta si ameninta interesele occidentale.

Dupa 30 de ani de confuzie si deruta, Rusia si-a regasit echilibrul revenind la originea ei slavo-ortodoxa si la tendintele ei mesianice si nationaliste. In noul context geo-politic de azi, Moscova si-a redefinit totodata prioritatile si, intre altele, a respins categoric pierderea Ucrainei si cooptarea ei in orice alianta ostila. Un asemenea act i-ar ameninta atat statutul de putere regionala cat si existenta statala. In consecinta, Rusia a decis sa invadeze Ucraina inainte de a fi prea tarziu si astfel sa blocheze extinderea pactului NATO.

La vedere, actualul razboi este intre Rusia si Ucraina. La o analiza mai adanca este o confruntare acerba intre America si Occident, pe de o parte, si Rusia (si in viitor China), pe de alta parte. Si tragedia acestui razboi consta in faptul ca nici una din tabere nu isi permite sa piarda. Daca Moscova pierde razboiul, Federatia Rusa se dezmembreaza. Daca Occidentul pierde, Ucraina se destrama si politica de globalizare intra intr-un mare impas.

In opinia mea ambele tabere pornesc de la principii gresite pentru ca nici una nu raspunde aspiratiilor umanitatii: oamenii au nevoie atat de bunuri materiale cat si de implinire spirituala. Omul aspira la nemurire sufleteasca si continua sa creada in Dumnezeu. Una din cartile mele, publicata initial in limba engleza in America si recent in limba romana in tara, se numeste Scopul si Semnificatia Vietii. Asa cum spunea un poet-martir al inchisorilor comuniste, semnificatia vietilor noastre…e mult mai presus de arhangheli si astre, e’n vesnica Ta’ intelepciune! Oricat s-ar sforta dirijorii globalizarii, nu ii pot lua locul lui Dumnezeu.

Occidentul ofera intr-adevar bunuri materiale, dar este din ce in ce mai gol spiritual. Ce ofera in schimb Rusia? Din pacate, orice ar oferi, cei care o cunosc nu mai au incredere in ea. Moscova va trebui sa faca eforturi uriase ca sa castige increderea vecinilor ei. Nimeni nu stie ce ne rezerva viitorul, dar consecintele acestui razboi pot fi catastrofale la nivel global.

Dupa aproape trei luni de la declansare, razboiul din Ucraina a intrat in a doua sa faza. Initial, Putin s-a asteptat probabil ca va incheia ostilitatile in cateva zile si va instaura la Kiev un guvern pro-rus. Este evident ca el nu a cunoscut nici pregatirea precara a armatei sale si nici hotarirea occidentului de a ajuta Kievul masiv pe plan militar. Realitatea de pe campul de lupta s-a dovedit diferita atat pentru Rusia cat si pentru globalisti. Intre timp, Rusia s-a repliat si si-a concentrat fortele in regiunile de est si de sud ale Ucrainei care se numeau candva Noua Rusie. In aceasta etapa, Moscova urmareste sa ingenucheze Ucraina blocandu-i iesirea la mare. O blocare completa ar sugruma Kievul care cu greu si-ar mai putea exporta produsele.

***

Pentru noi romanii, intrebarea este: unde se vor opri rusii? Pe Nipru, pe Nistru, sau vor ajunge la Dunare? Va ingheta oare conflictul undeva pe la jumatate, or va ajunge la granitele Romaniei si va confrunta fortele NATO? Deocamdata nimeni nu stie.

Ce urmaresc insa globalistii si strategii Americani? Marii jucatori globalisti se ascund in culise si scot la vedere doar oficialitatile Americane care le fac jocul. Acestia fac declaratii vehemente si indeamna la lupta. Secretarul de stat Antony Blinken, de exemplu, sustine ca doreste ca Rusia sa slabeasca astfel incat sa nu mai poata comite asemenea acte ca invadarea Ucrainei. Ministrul apararii, Austin Lloyd, a afirmat la randul sau ca urmareste ca Moscova sa nu mai fie capabila sa-si ameninte vecinii. Afirmatii diplomatice si frumoase, dar milioane de oameni sufera consecinte nefaste si economia mondiala a inceput sa tremure. Alti lideri Americani, in special membri ai Congresului, sustin ferm continuarea razboiului si vor ca Rusia sa fie invinsa la ea acasa. Si presedintele Biden si-a modificat recent retorica afirmand ca Ucraina poate si trebue sa invinga in acest razboi contra Rusiei. Tarile membre ale Uniunii Europene sunt cumva mai retinute, dar secretarul general al NATO, Jens Soltenberg, a indemnat si el Ucraina la lupta pana la victorie. Intre timp, Kievul incearca sa atraga Romania si Polonia in conflict sperand in interventia militara directa a aliantei Nord Atlantice si a Americii.

Analistii independenti si obiectivi atrag insa atentia ca Rusia nu trebuie pusa la colt pentru ca in disperare de cauza ar putea recurge la arme de distrugere in masă.

De fapt Vladimir Putin a emis deja un avertisment sever in acest sens. Intre timp, ministrul sau de externe Serghei Lavrov, a menționat riscul provocarii celui de al treilea razboi mondial si nu a exclus posibilitatea ca un asemenea război sa devina nuclear.

O noua ordine mondiala se contureaza intr-adevar si noua ordine nu pare a fi nici cum o viseaza occidentul si nici cum si-o doreste Moscova. Si sa nu uitam ca daca Rusia va fi supusa si răpusa, rămâne China; o putere majora reprezentand o problema pe aceiasi masura.

Pe de alta parte, perspectiva umanitara a razboiului este tragica, e larg mediatizata si e bine cunoscuta:milioane de refugiati, distrugeri masive, victime nevinovate… O mare tragedie care nu trebuia sa se intample in secolul 21. Intr-adevar, natura umana s-a schimbat foarte putin de-a lungul veacurilor.

***

In incheiere si foarte pe scurt .

Ucraina post-sovietică a denunțat stalinismul, dar mentine intactă moștenirea rămasă de la Stalin, și anume teritoriile românești ocupate prin forța brutală de URSS in 1940 și oferite Kievului.

Ucrainienii țin cu dinții de aceste teritorii si nu le vor retroceda de bună voie. De fapt, guvernul de la Kiev considera in mod oficial că Romania era principala țară inamică a Ucrainei.

Intre timp, românii din Ucraina erau tratati cu dușmanie și au fost persecutați si deznationalizati. De exemplu, cărti inocente pentru copii de Ion Creanga au fost confiscate si distruse. Ucrainienii au depus permanent eforturi sustinute să stingă identitatea românească din Bucovina și Bugeac.

Exemple sunt numeroase si continua pâna in ziua de azi. Ce face guvernul de la București pentru promovarea drepturilor românilor ?

Îi indemn pe cititori sa tragă singuri concluziile de rigoare. Altfel, ca geograf, mă întreb din nou unde se vor opri Rusii?

In concluzie, sa rămânem umanitari, dar sa nu uitam ca avem de aparat o tara, o natiune, o limba si o cultura. Razboiul se va incheia la un moment dat si atunci granitele Ucrainei vor fi renegociate. România trebuie sa se pregatească din timp…

21/05/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

VICISITUDINILE ISTORIEI ȘI REZISTENȚA NEAMULUI ROMÂNESC ÎN FAȚA ÎNCERCĂRILOR METODICE DE A FI DISTRUS

,,Pentru a lichida popoarele se începe prin a le altera, prin a le șterge memoria. Le distrugi cărțile, istoria, cultura și altcineva le scrie alte cărți, le dă altă cultură, le inventează o altă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este și ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita și mai repede, limba nu va mai fi decît un simplu element de folclor, care mai devreme sau mai tîrziu va muri de moarte naturală.

-Milan Hubl (1927-1989), istoric și profesor universitar ceh-

Fiind la marginea imperiilor otoman, rus și austriac, țările românilor au fost rîvnite de fiecare în parte și ne-au rupt cum au vrut și cum au putut cei trei mari dușmani timp de vreo 400 de ani. Dar cei mai turbați și odioși au fost rușii, austriecii și ungurii.

Prima dată armatele imperiale rusești au ajuns în ținuturile românilor în anul 1711, în urma tratatului de alianță a domnitorului Dimitrie Cantemir (1710-1711) al Moldovei chiar cu autorul turbăciosului răvășel.

După înfrîngerea suferită din partea turcilor la Stănilești pe Prut în anul 1711, domnitorul Cantemir se refugiază cu o parte dintre boieri în imperiul rus și moare în anul 1723 în apropiere de Orel, oraș situat în vestul Rusiei.

În tratatul de alianță se stipula că Moldova va rămâne suverană și după acest război cu turcii, iar granița de est va rămîne tot pe rîul Nistru, unde sînt mai multe cetăți.

Nu știm cum ar fi respectat țarul Petru l această înțelegere, fiindcă în Testamentul lăsat moștenire urmașilor săi și întregului popor rus, el considerîndu-se un iluminat al Marelui Dumnezeu, adică un nebun cu coroană cum au mai avut rușii și alte căpetenii atît înaintea acestuia, dar și după el, zice că imperiului rus îi este hărăzită de către Elohim stăpînirea întregii lumi!  

Expansiuniunea Imperiului rus peste teritoriile locuite de români, trebuie analizată și înțeleasă în contextul Testamentului lui Petru cel Mare care privește întreg spațiul românesc.

Se presupune că acest document a fost elaborat în anul 1725, de către țarul Petru I al Rusiei (1672-1725), fiind dus la Paris în anul 1757 de către ambasadorul Franței la Petersburg și înmînat regelui Ludovic al XV-lea.

Testamentului lui Petru cel Mare a fost publicat la Paris în anul 1843, stîrnind mare vîlvă și nedumerire la toți cei cu mintea acasă și nepuși să judece lumea după nebuniile pe care le citez mai jos :

,,În numele Prea Sfintei și Nedespărțitei Treimi, Noi Petru I, către toți urmașii noștri moștenitorii Tronului, Guvernanților și nației rusesti.

Marele Dumnezeu, de la care avem existența și Coroana noastră, luminîndu-ne, îmi arată mie a privi spre poporul rusesc ca fiind chemat a stăpîni în viitorime toată Europa. Eu pun temei acestei idei, că națiunile Europei au ajuns cele mai multe într-o stare de vechime aproape de a lor cădere. Urmează dar, a fi ele subjugate de un popor tînăr și nou, cînd va ajunge la întregimea creșterii sale și va căpăta toată a sa putere…

Eu am găsit Rusia ca un pîrîiaș și o las ca un rîu mare. Iar moștenitorii mei o vor face și mai mare, întinsa, hotărîtă de a face să rodească Europa cea stearpă.

Eu le las instrucțiunile următoare pe care le poruncesc la a lor luare aminte ca să le păzească cu statornicie.A ține nația rusească necurmat în stare de război, spre a avea pe soldații ei pururea deprinși la război… Războiul să ajute păcii, în interesul întinderii Rusiei și a înaintării ei în înflorire.

A chema prin toate putincioasele mijloace, de la națiile cele învățate ale Europei, comandiri în vreme de război și oameni învățați în vreme de pace, spre a face ca nația ruseasca sa capete foloase de la celelalte nații, fără a pierde nimic din ale sale proprii.

A se amesteca in toate pricinile și dezbaterile din Europa, mai vîrtos în acele țări care fiind mai în apropriere, interesează mai cu seama.

A vîrî vrajba în Polonia, a hrăni în ea tulburări necontenite; a cîștiga cu bani pe cei mai puternici, a avea înrîuriri în Dietele lor spre a putea lucra la alegerea Crailor lor și a-și face partizani în Polonia … 

Dacă puterile vecine s-ar împotrivi să le împace împărțind-o cu ele … (Și chiar așa au făcut împreună cu Prusia și Austria în anii 1772, 1793, 1795, apoi numai cu Germania în 1939 pe cînd imperiul rus era condus de cazari care doreau bolșevizarea întregii lumi!).

A lua cît s-ar putea mai mult din hotarele Suediei și a ști cum să se facă ca însăși ea, Suedia, să-i deschidă război, spre a-i găsi pricină de a o subjuga… A dezbina Suedia de Danemarca și, cu luare aminte, a hrăni rivalitățile lor.

A însoți Prinții ruși întotdeauna cu prințese din Germania spre a înmulți influenta noastră acolo … să se unească de la sine la pricina noastră.

A căuta alianța de comerț cu Englitera, mai mult decît a oricărei alte Puteri, pentru că ea are ma mult trebuință de noi… a schimba cheresteaua noastră și alte produse cu aurul ei și a face ca negustorii și matrozii ei să-i deprindă pe cei ai nației noastre spre navigație și comerț.

A se întinde neîncetat către Nord pe marginea Marii Baltice și către Sud pe marginea Marii Negre.

A se apropia cît mai mult de Constantinopole și de India, că acel ce va stăpîni acolo, va fi adevăratul stăpînitor al lumii… 

A străbate pînă la golful Persic, a restatornici de se poate comerțul cel din vechime al Orientului și a se întinde pînă în India care este magazia lumii…

A căuta și a cîștiga alianța Austriei a o sprijini în zadarnicele ei închipuiri de a stăpîni Germania… iar prin taină a întărîta dușmănia Prinților Germaniei împotriva ei…

A face de a se interesa curtea Austriei ca să izgonească pe Turci din Europa și a nimici pretențiile ei cînd vom subjuga Constantinopole…

A face pe toți grecii dezbinați ce sînt împrăștiați în Ungaria, Polonia și alte țări, să se lipsească de ele și a se reface sprijinul lor și a intermedia o asociație universală; care vor fi tot atîția prieteni pe care Rusia îi va avea în statul fiecărui dușman al ei.

După ce Suedia se va dezmembra, Persia se va birui, Polonia se va subjuga și Turcia se va supune… a propune foarte tainic la curtea Franței, apoi la cea a Austriei, de a împărți cu ele imperia lumii, măgulindu-se ambiția și iubirea lor de sine… Rusia să se ajute cu ele pentru a le desființa pe urmă…”

Dacă amîndouă aceste curți vor refuza propunerea Rusiei, atunci trebuie să se știe cum să împartă între ele gîlceava și a le face să se slăbească una pe alta …

Apoi Rusia, folosindu-se de un prilej hotărîtor, va năvăli asupra Germaniei, pornind totodată cu doua flote mari ce vor năpădi Franța. Aceste doua țări biruindu-se, celelalte părți ale Europei vor trece lesne și fără împotrivire sub jugul Rusiei.”

Pornind a se război cu toți vecinii, rușii au ajuns și pe plaiurile noastre, dar gîndurile lor ascunse nu erau de ajutorare ci de crîncenă stăpînire. Devenită mare putere în estul Europei în urma victoriei lui Petru la Poltava (1709) asupra lui Carol XII al Suediei, Rusia a început să-și urmărească expansiunea spre Vest si Sud-Vest, vizînd în special Polonia și imperiul Otoman, cu capitala acestuia Constantinopol, precum și țărmul de est al Mării Adriatice.

Numeroasele războaie purtate împotriva turcilor, i-au adus pe ruși pe capul românilor, ca eliberatori creștini de sub jurul musulman. Ecaterina cea Mare (1762-1796), de origine prusacă născută Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, a visat să înființeze în ținuturile locuite de români un Regat al Daciei, ca provincie a imperiului rus, la fel cum era și Regatul Poloniei.

Însă în anul 1775 nordul Moldovei, cunoscut mai tîrziu ca Bucovina, este cedat imperiului austriac care își dorea o extindere cît mai grabnică asupra teritoriilor locuite de români.

Nu după mult timp, românii vor constata că stăpînirea țaristă este mult mai sălbatică decît cea turcească. În urma războiului ruso-turc din anii 1806-1812, turcii cedează rușilor numai ținutul dintre Prut și Nistru, botezat de ei ”Basarabia” deși aceștia ceruseră întreaga Moldovă.

După războiul ruso-turc (1821-1829), încheiat cu pacea de la Adrianopol, Moldova și Valahia intră sub protectorat rusesc, administrarea lor făcîndu-se conform Regulamentului Organic.

 Desele invazii ale armatelor țariste asupra ținuturilor locuite de români (1711 1739, 1770-’74, 1787-1792, 1806-1812,  1828-1834, 1848-49, 1877-78, 1914-1918, 1944-1958), precum și ocuparea temporară sau de lungă durată a unor părți a teritoriilor acestora, au adus grave prejudicii dezvoltării istorice, atît asupra poporului român cît și a statalității lui. Atunci cele două Țări Române erau sub comanda generalului rus Jeltuhin, care spunea despre români că sînt buni numai pentru ștreang, chiar dacă n-au înfăptuit vreo crimă. Boierii care s-au opus abuzurilor armatei țariste de ocupație au fost exilați.

Ocupația rusă a durat pînă în anul 1839, dar ea a avut ca repercursiune directă creșterea numărului sudiților evrei din imperiul austriac și țarist, care s-au aciuat pe la noi, aducînd grave prejudicii economice românilor.

Dorința rușilor de a-și răcori căpățînile înfierbîntate de vodcă în apa miraculoasă a Mărilor Marmara și Adriatica, au fost oprite pentru o vreme prin războiul Crimeei din anii 1854-1856, pierdut de Rusia. Moldovei i-au fost restituite cele trei județe din sud, Cahul, Izmail și Bolgrad (în fapt Basarabia istorică adevărată),astfel că Rusia a fost îndepărtată de către marile puteri europene de la gurile Dunării.

Românii doreau să-și întemeieze din nou un stat unitar al lor, iar visul lor secular a fost îndeplinit în parte prin Unirea Moldovei cu Valahia în ianuarie 1859 și și proclamarea Principatului România în ianuarie 1862 de către domnitorul A. I. Cuza.

În anul 1877, rușii pornesc un nou război împotriva Imperiului Otoman pretinzînd că doreau să-i elibereze de sub umbra semilunii pe toți creștinii, chiar și pe cei din Constantinopol și Asia Mică unde erau o minoritate neglijabilă. Promițîndu-le românilor recunoașterea independenței față de Poarta Otomană, rușii și-au trecut urdiile războinice peste pămînturile noastre și peste Dunăre, în Bulgaria.

Dar cum socoteala de la Sankt Petersburg a panslavismului și a imperialismului rus nu s-a potrivit deloc cu cea de la Plevna, rușii s-au văzut obligați să le ceară românilor ajutor și astfel , în urma unor sângeroase încleștări,România a putut să devină independentă față de Turcia.

Aliații ruși au încercat nu numai să rămână stăpîni în București, dar au avut gînd să pună mâna pe principele Carol l și să anihileze oștirea română, pentru a-și întinde stăpânirea și asupra României.

Din fericire, planul rusesc a eșuat în urma opoziției hotărâte manifestate de Marile Puteri europene și în primul rănd de Germania.

Distrugerea puterii economice a românilor și a potențialului lor biologic

A fost o preocupare permanentă a celor trei imperii care au stăpînit țările românilor începînd cu prima parte a secolului XlX.

Imperiul țarist, odată cu expansiunea lui spre sud-estul Europei începînd cu anul 1711 ne-a întîlnit în drumul viselor lor de mărire și amarnic ne-au jefuit, nenorocire ce ne-a urmărit peste 160 de ani, de cîte ori ne-au călcat țara.

Potrivit unor observatori britanici, Valahia a fost nevoită să se îndatoreze unor creditori europeni cu o sumă totală de 10 milioane de piaștri, pentru a face față cerințelor armatei ruse.

Acuzații de jaf sistematic au fost făcute de autorul francez Marc Girardin, care a călătorit în regiune în anii 1830; Girardin a afirmat că trupele ruse au confiscat practic toate animalele pentru nevoile lor și că ofițerii ruși au insultat clasa politică, spunînd în mod public că în cazul în care furnizarea de boi s-ar dovedi insuficientă, boierii vor fi înjugați la care în locul acestora; această acuzație a fost reluată de Ion Ghica în amintirile sale. 

El a amintit și despre insatisfacția crescândă față de noua stăpânire și că țăranii erau în mod special supărați din cauza manevrelor continue de pe teritoriul Principatelor.

Dar și alți francezi ajunși cu diferite interese pe la noi au constatat sălbăticia rușilor care o întrecea pe a fiorșilor năvălitori asiatici hunii și tătarii. 

,,Generalul Jeltuhin administra prin lovituri de sabie, întemniţa, surghiunea, maltrata pe toți cei care nu erau ruşi.” (Hugot catre Portalis, 6 iulie 1829). ,,Satele aflate în calea armatei rusești încep a fi pustiite, ţăranii – cu grânele rechiziţionate şi vitele omorâte de căratul proviziilor sau lovite de epidemii – fugind în Transilvania…

Generalul rus Jeltuhin pretinde chiar ca Ţara Românească să suporte în totalitate armata rusă şi după ce aceasta va trece Dunărea in Bulgaria. Când boii lipsesc sau, ceea ce se întâmplă des, mor sub jug, se înjugă în locul lor ţărani” (Viollier către Polignac, 30 iulie 1829).

După anexarea Basarabiei la imperiul rus, o parte însemnată a țăranilor români au trecut peste Prut în Moldova datorită împilărilor, jafurilor și umilirilor la care erau supusși de către armata rusă și noua administrație formată în mare parte din jidani.

Ca să înțelegem această mare nenorocire, venită pe capul românilor din Basarabia dau recensămîntul făcut de ocupant în anul 1812; 419240 români(86%), 30000 ruteni(6,55%), 19130 mozaici(4,2%), 6000 lipoveni(1,2%), 1207 găgăuzi(0,25%) și 1200 bulgari(0,25%), iar în anul 1918 românii mai reprezentau numai 62%, crescînd procentul rușilor la 7% și al jidanilor la 12%!

Consecința directă a acestor jafuri și silnicii nemaiauzite asupra Ţărilor Române, a fost aceea că acestea au încetat de a mai fi mari producătoare și exportatoare de vite, sărăcia înstăpînindu-se peste tot! Generalul rus Suvorov, răspunzând unor plângeri ale localnicilor, declara că vrea să lase moldo-valahilor ochii, ca să aibă cu ce plânge.

Un rol devastator asupra economiei românilor timp de peste 150 de ani(de la pacea de la Passarowitz pînă în anul 1871 cînd au fost abrogate privilegiile) l-au îndeplinit și ,,sudiții”, negustori și cămătari cazari care desfășurau activități economice în Țările Românilor dar nu plăteau nici un fel de taxe, situația fiind la fel și pentru mărfurile importate. Există plîngeri ale boierilor și breslelor către domnitorii din aceste țări care arată cum ei sînt ruinați prin privilegiile primite de cazari în urma tratatelor de pace încheiate între imperiul otoman și cele 3 imperii amintite.

Falsificarea istoriei României

Procesul deznaționalizării românilor și a falsificării istoriei acestora datează de ceva vreme, din vremurile de cînd austriecii, apoi papistașii și ungurii s-au pus pe sufletele noastre să ne nimicească pentru totdeauna.

După ocuparea Transilvaniei de către armatele imperiale austriece, la 4 decembrie 1691, împăratul Leopold I a dat o Diplomă (numită și Diploma leopoldin), care a avut rolul unei adevărate Constituții pentru această nouă cucerire a sa,timp de mai bine de un 150 de ani.

Noii stăpîni fiind catolici, iar această confesiune avînd puțini aderenți în Transilvania, ochii noilor stăpâni au fost puși pe românii ortodocși care dacă ar fi trecut la catolicism, primeau și ei drepturile pe care le aveau ungurii și sașii.

Iezuiții au început să-i convingă pe români pot să se ridice din starea socială, politică și religioasă jalnică în care trăiau doar prin trecerea la catolicism !

Acțiunea austriecilor mai realiza un scop ascuns, dezbinarea românilor din Transilvania de cei din Valahia și Moldova prin trecerea ardelenilor la catolicism.

Vasile Alecsandri într-o scrisoare din anul 1868 către Foaie din Cernăuți spunea latiniștilor care îi corectau poeziile după socoteala lor, că adevărata limbă este ,,isvorîtă din geniul poporului român, iar nu din fabricile de cuvinte a lui Cipariu et companie”, adică să înțelegem că unii ,,doctori ardeleni” erau bine dați cu făcătura latinistă pusă la cale de papistași.

Asta le convenea de minune și ungurilor care spuneau despre românii din Ardeal că nu erau decît ciobanii romanilor care au cucerit Dacia.

A fost și o acțiune metodică de nimicire prin deznaționalizare asupra românilor.  În Ardeal ungurii în campania lor de maghiarizare a românilor le-au schimbat numele de familie și cel de botez, obligîndu-i să urmeze școala numai în limba ungară, ceea ce a dus pentru unii la pierderea identității și transformarea lor în unguri sadea.

La fel au procedat și austriecii, care, după ocuparea Bucovinei, i-a dat pe ortodocșii români în paza clerului ucrainean unit cu Roma, iar aceștia s-au apucat să-i slavizeze adăugînd la numele lor de familie terminațiile ,,enco”, ,,iuc” și ,,ciuc” , ca să fie ucraineni și numai atît. În anul 1918 cînd Bucovina s-a unit cu patria mumă, cei batjocoriți astfel au cerut statului român să dea o lege care să le permită a reveni la numele lor adevărate românești, numai că mafia statală le-a cerut să plătească pentru schimbarea numelor.

Și așa avem azi printre noi nume ca Mateiuc, Petrenco, Martiniuc, Sauciuc, boutiuc, Cuzenco, Vatamaniuc, etc.

(Fragmente din articolul https://veghepatriei.wordpress.com/distrugerea-neamului-romanesc).

09/05/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: