MISTERE ȘI ÎNTREBĂRI NEELUCIDATE DIN VREMEA RUSIEI SOVIETICE

Anii care au trecut de la disoluţia Uniunii Sovietice au fost o „mină de aur” pentru istorici, pentru valoarea informaţiilor descoperite în arhive şi memorii. În multe sensuri, istoria sovietică abia a început să fie înţeleasă, după ce istoricii au pus cap la cap mărturii și documente din arhive referitoare la evenimente cândva secrete. Cu toate acestea, rămân o mulțime de lucruri care încă nu au fost clarificate.

Valorosul volum „Masterpieces of History:The Peaceful End of the Cold War in Europe” dezvăluia în urmă cu câțiva ani o serie de documente strict secrete fascinante despre revoluţiile din 1989.

Vladislav Zubok, unul din editorii volumului, l-a comparat cu partea observabilă a lunii – pentru că există încă numeroase aspecte ale trecutului care încă nu au fost clarificate.

Iată în cele ce urmează o listă arbitrară de întrebări și mistere sovietice care încă aşteaptă să fie explicate și descoperite, prezentate de scriitorul și jurnalistul american David E. Hoffman, fostul conducător între anii 1996 şi 2001 al biroului din Moscova al prestigioasei publicații Washington Post.

1.Ce s-a întâmplat cu miliardele de dolari în aur şi bani deţinute de Partidul Comunist după dispariţia URSS? Mai multe rapoarte de presă din acea perioadă susţineau că banii au fost transferaţi rapid în conturi din bănci străine, dar niciodată nu a fost adusă vreo dovadă.

Igor Gaidar, premierul lui Boris Elţîn, a angajat cândva o firmă internaţională de detectivi particulari (Kroll Associates) pentru a-l ajuta să găsească banii, dar nu s-a înregistrat niciun progres. De câţi bani a fost vorba şi unde au dispărut?

2. A dezvoltat vreodată URSS o armă nucleară portabilă? S-a speculat mult, dar nu a existat niciodată vreo dovadă în acest sens. Generalul rus Alexander Lebed a spus în 1997 că s-au construit cam 100 de dispozitive nucleare de mărimea unei valize şi jumătate din ele au dispărut. Dar afirmaţia lui Lebed a fost vagă şi incompletă, iar alţii au negat ori au pretins că acesta le-a confundat cu mine nucleare terestre. Cine avea dreptate?

3. În prima săptămână după dezastrul nuclear de la Cernobîl, din aprilie 1986, liderul sovietic Mihail Gorbaciov a fost nefiresc de tăcut. Nu a vorbit pe această temă decât pe 14 mai, după mai bine de două săptămâni. Ce s-a petrecut în acele zile la nivel oficial? De ce acest om de acţiune a părut atât de imobil?

4. De la începutul anilor ’70, liderii sovietici au aprobat un program secret de dezvoltare a armelor biologice.Cunoaştem liniile generale ale cercetării, dar nu cunoaştem aproape nimic despre latura militară.A existat un „concept de utilizare” sau o doctrină militară pentru utilizarea acestei arme? Împotriva cui, pe ce câmp de luptă? Au fost create arme cu destinaţie specială? Ce s-a întâmplat cu ele după dispariţia URSS?

5. Ne lipsesc încă informaţii esenţiale legate de criza rachetelor din Cuba, cum ar fi ce li s-a spus revoluţionarilor cubanezi Raul Castro şi Che Guevara în timpul vizitei lor în URSS înainte de criza din ’62, sau lui Fidel Castro după aceea. Chiar dacă au apărut înregistrările şedinţelor Politburo şi cablograme din timpul crizei, dialogul acestora cu liderul sovietic Nikita Hruşciov înainte şi după eveniment ar putea aduce o perspectivă nouă asupra motivului pentru care armele nucleare au fost implementate acolo şi ce lecţii s-au tras din respectiva experienţă.

6. În cartea sa din 1999, Ken Alibek, un dezertor care fusese adjunctul directorului responsabil de programul biologic sovietic, a declarat că „principalul obiectiv” al operaţiunii „Flautul” a KGB a fost să „dezvolte agenţi biologici psihotropici şi neurotropici care să fie folosiţi de KGB în operaţiuni speciale – inclusiv în asasinate politice”. Care a fost scopul şi utilitatea finală a acestei operaţiuni?

7.Începând cu 1981, Moscova a trimis instrucţiuni urgente către KGB şi GRU, serviciilor militare secrete, să strângă informaţii despre o posibilă primă lovitură nucleară americană. Instrucţiunile au fost cunoscute sub numele de RYAN, de la Raketno-Yadernoe Napadenie (atac cu rachete nucleare).

Oleg Gordievski, un agent KGB care spiona pentru britanici, a oferit informaţii Occidentului despre RYAN şi detalii despre această operaţiune au fost publicate de Gordievsky şi Christopher Andrew în lucrarea lor din 1990, intitulată „KGB:The Inside Story”. Dar nu ştim în continuare cum au reacţionat liderii de la Moscova la rapoartele primite, în special şeful spionajului Iuri Andropov, care a devenit secretar general în 1982. Era Kremlinul atât de paranoic faţă de războiul nuclear după cum părea?

8. La începutul anilor 1980, sovieticii au construit un buncăr subteran uriaş în Munţii Ural, cunoscut sub numele de „Grot”, pentru a fi folosit ca un post de comandă pentru Forţele de Rachete Strategice, în cazul unui eveniment nuclear. Serviciile americane de informaţii au descoperit dovezi că buncărul se afla în faza de construcţie, dar toată afacerea a fost învăluită în mister. Care a fost scopul original al lui Grot?

9. Uneori, un secret poate fi ascuns într-o mulţime de date. Timp de mulţi ani Statele Unite au fost nedumerite asupra modului în care economia sovietică era legată de necesităţile de securitate şi apărare. Având sisteme economice diferite, monede, materiale şi metode diferite de construcţie, costul de producţie al unui tanc sovietic era cu siguranţă diferit de cel american.

Chiar şi rapoarte contemporane interne, cum a fost cel realizat de Vitali Kataiev, unul dintre angajaţii Comitetului Central, pe care l-am folosit în cartea mea „The Dead Hand”, lăsau multe întrebări fără răspuns. Kataiev estima că 20 de procente din economia sovietică erau destinate apărării (CIA estima 15-17%), dar erau multe variabile, de la calculul real al costurilor cu forţa de muncă şi materialele într-o economie planificată până la faptul că fabricile sovietice din domeniul apărării produceau televizoare şi maşini de cusut. Cât de dificiă de susţinut era cursa înarmărilor pentru URSS?

10. Cât de eficient au informat serviciile de informaţii externe conducerea sovietică? Când a venit vorba despre analizarea Iniţiativei Strategice de Apărare (SDI) a lui Ronald Reagan, Kataiev spunea că întotdeauna KGB-ul supraestima pericolul, agenţiei fiindu-i teamă să nu-l subestimeze. Gordievski spunea că multe rapoarte ale KGB erau compilate din informaţii apărute în ziare din cauza lipsei unor surse mai bune. Cât de bune erau informaţiile KGB-ului? Cât de sistemică a fost înclinaţia de a spune conducerii ce-şi dorea să audă?

Articol apărut în revista Foreign Policy România, numărul 23, iulie-august 2011 și republicat de https://historia.ro/sectiune/general/top-10-mistere-ale-rusiei.

Publicitate

MApN a șters de pe Facebook clipul video al unei melodii excepțional interpretate de un student militar, pentru că autorul versurilor acesteia este Radu Gyr

Noua securitate pune în genunchi Ministerul Apărării!

Faptul că Ministerul Apărării Naționale nu are pic de demnitate și este pus în genunchi de noua securitate neomarxistă este un semn că degradarea morală a ajuns și acolo unde speram că mai există o scânteie de patriotism, transmite Romanian Global News.

În cursul zilei de 11 iunie aceștia au publicat un clip video cu formația ”Band of Brothers and Sisters” în care aceștia interpretau o melodie pe versurile poeziei „Ne vom întoarce într-o zi” a lui Radu Gyr la festivitatea de absolvire a studenților Academiei Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu” și Universității „Lucian Blaga” din Sibiu.
Postarea a avut un impact mare, clipul video având peste 24.000 de vizualizări înainte de a fi șters fără nici un fel de explicații de administratorii paginii de Facebook a MapN, scrie https://www.rostonline.ro.

Zero coloană vertebrală, zero demnitate, zero curaj, zero onoare la slugile noii securități din MapN.

Pentru că trăim într-o perioadă în care corectitudinea politică a devenit religie, în care totul este controlat și dirijat din umbră de o cabală progresistă care vrea ștergerea oricăror urme de apartenență la o cultură și o tradiție naționale.

Radu Gyr este un mare poet al României, un poet care a compus unele din cele mai frumoase și mai sensibile poezii scrise vreodată, poezii care au intrat de mult în zestrea culturală a țării. Una dintre aceste poezii se intitulează „Ne vom întoarce într-o zi” și este o capodoperă:

Vedeți interpretarea excepțională a studentului militar pe siteul Rostonline.ro

Poetul român Radu Gyr (foto) s-a născut în 1905 la Câmpulung Muscel.Talentat, și a început să scrie versuri de la vârsta de 10 ani., iar la 14 ani dă publicității poemul dramatic ”În munți”. A fost conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti și a semnat valoroase volume de poezii, studii critice, recenzii şi eseuri literare, cronici dramatice, traduceri din Goethe, Baudelaire, Verlaine.

A publicat mai multe volume, precum Cerbul de lumină, Cununi uscate, Corabia cu tufănici, Poeme de război, Balade.
A pătimit aproape 20 de ani de detenţie politică pentru că a făcut parte din Mişcarea Legionară, ca fel ca şi alte mari personalităţi: Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Petre Țuțea, Nichifor Crainic.
În 1945 începe groaznicul lanț al închisorilor. Încadrat în ”lotul ziariștilor”, a fost condamnat la 12 ani de închisoare şi este eliberat în 1956.

În 1958, acuzat ca ”dușman al poporului”, este condamnat la moarte, pedeapsă comutată ulterior la muncă silnică pe viață. În 1963 a fost grațiat.

Sechelele pușcăriei comuniste i-au scurtat viața. S-a stins în ziua de 29 aprilie 1975, ca urmare a unei congestii cerebrale, după ce trupul îi fusese măcinat de hemofilie, ulcer duodenal, leziuni pulmonare.

Din 1963 și până la moarte, a fost permanent urmărit de Securitate, mereu pus să dea declarații privind activitatea sa oră cu oră!
În anii de detenție, în celule, compune sute de poezii, majoritatea salvate prin alfabetul Morse. Poezia lui Radu Gyr, poezia în lanțuri, a fost suportul deținuților!

Când recitau ”Iisus în celulă”, parcă uitau de foame, parcă uitau de durere. (…)
Gheorghe Penciu,în cartea sa „Candidați pentru eternitate” îl descrie astfel pe Radu Gyr:
„În cei 14 ani de detenție, dintre care 8 executați la Aiud, asumându-mi riscurile de a fi descoperit și pedepsit de temniceri, am învățat – printre altele – și cincizeci-șaizeci de poezii concepute în ”Zarcă”, sau pe celular de prințul neîncoronat al metaforei, poetul Radu Demetrescu – Gyr.

El a creat, cu migala unui șlefuitor de diamante, poezii de o incontestabilă frumusețe lirică și etică. Majoritatea le-am învățat prin pereții celulelor.
Nemaiavând ce pierde (decât lanțurile), în ceasuri de restriște, deținuții politici au obligat zidurile să li se supună și zidurile li s-au supus, devenind cu timpul, prietenii și sprijinitorii lor.
Scrise pe câte un crâmpei de geam, pe o plăcuță de lemn prețuită ca un tezaur, sau pe curelele pantalonilor, peste care se aplica cu studiată pricepere un strat de săpun, poeziile bardului craiovean au fost memorate de mii de osândiți și purtate ca o flacără olimpică din pușcărie în pușcărie.
Poeziile lui erau vânate cu precădere. Nu există vreo arestare, în care victima să nu fie întrebată de călăi: ”Unde ai ascuns poeziile lui Radu Gyr? Și câte poezii ai învățat de la el ?”

Așa cum bine observați călăii lui Radu Gyr au urmași…. Noua securitate! Dar au și slugi: țuțării din Ministerul Apărării care au scos clipul video cu poezia poetului! Rușine!

Dar să revenim la noii cominterniști. Eu i-aș întreba ce ne facem cu Mihai Eminescu, cu Octavian Goga, cu Adrian Păunescu etc? Îi excludem din cultura română pentru că nu le convine unora? Pentru că se revoltă progresiștii? Neomarxiștii? Globaliștii?

Oare știu cominterniștii că legionarul Radu Gryr este cel ce a înființat în 1940, după ce a devenit director general al teatrelor, Teatrul Barașeum, cel care s-a transformat după 1945 în Teatrul Evreiesc de Stat?

Oare știu noii cominterniști că Radu Gyr a făcut pușcărie pentru convingerile sale în timpul a trei dictaturi? Cea regală a lui Carol al II-lea, cea antonesciană și cea comunistă?

Oare știu cominterniștii că Radu Gyr a fost condamnat la moarte de către comuniști pentru compunerea unei alte capodopere a culturii române?

Este vorba de poezia „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane” care a fost considerată de comuniști ca un îndemn la revoltă și un grav atentat la ordinea socială.

Iată mai jos versurile:

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pun pariu că habar n-au. Ei sunt educați la școala neomarxistă globalist-progresistă.

AJUTORUL MILITAR SOVIETIC cerut de Ion Iliescu în zilele Revoluţiei reprezenta, raportat la legislaţia de atunci, o infracţiune de înaltă trădare

Foto: Iliescu și Gorbaciov

Cum era să ajungă România în ’89 din nou cu ruşii în ţară: ”ajutorul sovietic” cerut de Ion Iliescu în zilele Revoluţiei

Unul din secretele bine păzite ale Revoluţiei a fost ”ajutorul” cerut de Ion Iliescu la Moscova, în zilele Revoluţiei. Faptul a fost confirmat recent şi de colonelul Cătălin Ranco Piţu, care a spus că ”au existat convorbiri telefonice cu URSS, acestea fiind efectuate din biroul ministrului Apărării, consemnează publicația online FLUIERUL.ro.

A recunoscut-o chiar fostul preşedinte Ion Iliescu.

Am mai probat, de asemenea, că s-a cerut ajutor militar URSS-ului. În acele condiţii, şi raportat la legislaţia de atunci, acea solicitare de ajutor militar reprezenta infracţiunea de trădare”. Trădarea s-a prescris, din punct de vedere juridic, de la comiterea faptei şi pînă acum. Dar ea rămîne, ca fapt istoric, care ar fi putut schimba faţa României.

”Gorbaciov voia să păstreze partidul unic în România”.

Procurorii au probat că ajutorul militar al URSS ”a fost cerut de către un grup din care făceau parte Ion Iliescu, alături de Silviu Brucan, generalul Nicolae Militaru şi alţii, printre care şi şeful Direcţiei Operaţii a Armatei, generalul Eftimescu. Iar această solicitare care constituia infracţiunea de trădare, nu s-a cercetat niciodată în anii care au urmat”.

Dacă a venit, totuşi, acest ”ajutor” într-o altă formă, cea a ”turiştilor sovietici”, părerile sînt încă împărţite şi faptul nu a putut fi demonstrat încă: vom şti peste ani, cînd se vor deschide arhivele sovietice. Pînă una-alta, Parchetul General a conchis că ”pentru decembrie 1989, nu există nicio probă cu privitoare la implicarea directă a acestor agenţi, în sensul ca aceştia să fi tras focuri de armă, să fi provocat sau să fi generat situaţii tensionate”.

L-am cunoscut personal pe generalul Victor Neculicioiu, originar din Cristian (Braşov), cu care am stat de vorbă în două rînduri destul de detaliat despre decembrie 1989. Ca o ironie a sorţii, el a murit chiar pe 16 decembrie 2013, fiind înmormîntat cu discreţie în comuna natală. L-am întîlnit pentru prima oară în decembrie 1992.

Cu acea ocazie, mi-a detaliat ce avea să declare succint şi în faţa Comisiei senatoriale conduse de Valentin Gabrielescu, şi anume că ”serviciile secrete din URSS, Ungaria, Iugoslavia erau deosebit de active în ţară”, în zilele de decembrie 1989 şi KGB-ul considera România potenţial ostilă, ”ca orice ţară occidentală”.

Dar, ”la nivelul nostru, dacă serviciul ungar ori sovietic s-a implicat în declanşarea evenimentelor din decembrie 1989, dacă ar fi primit ceva ordine în acest sens, trebuia să ştim şi noi! Dar nu am avut astfel de informaţii”.

După cum s-a demonstrat însă, ”solicitarea de ajutor militar adresată sovieticilor nu a rămas fără răspuns”: pe 23 decembrie la aceeaşi oră, în cinci puncte de trecere a frontierei cu URSS, au venit împuterniciţi sovietici, care au cerut să intre în România trupe, mobilizate de partea cealaltă a graniţei. Militarii români de la acele puncte de frontieră au povestit toţi, la unison, cum au discutat cu toţi aceşti împuterniciţi la vremea respectivă şi apoi au cerut instrucţiuni superiorilor.

Toţi trăiesc, sînt rezervişti şi au relatat că li s-a comunicat de către împuterniciţii ruşi: ”avem în spate efectivele (inclusiv de blindate) şi vrem să intrăm în România, pentru că am fost chemaţi!”. Dar, după ce s-a luat legătura în final cu generalul Guşă, recunoscut de sovietici ca şef al armatei (Militaru fusese numit numai la televizor), acesta, după cum ştim chiar din celebra filmare făcută în clădirea Comitetului Central, a ordonat ca nicio asemenea intervenţie să nu aibă loc.

Ce nu s-a ştiut e că Guşă a ordonat ca, dacă trupele ruse vor încerca să forţeze frontiera, să se deschidă foc cu toată tehnica din dotare. Avertizaţi, ruşii s-au retras. Atunci a devenit vizibilă diferenţa între ”aripa politică” a liderilor de la acel moment, condusă de Ion Iliescu, pro-moscovită şi ”perestroikistă” şi cea militară, coordonată în primele zile de după fuga lui Ceauşescu de generalul Ştefan Guşă, care şi-a spălat astfel o parte din păcatele participării la represaliile împotriva manifestanţilor. Acestea sînt faptele, iar în cele din urmă, Ion Iliescu le-a recunoscut, după cum a declarat recent colonelul Cătălin Ranco Piţu. Secretul bine păstrat al Revoluţiei nu mai e, deci, un secret.

Cum ar fi arătat România cu trupe ruseşti în ţară, atîta vreme cît URSS-ul era încă în putere, dar în România se striga ”jos comunismul”, e greu de imaginat. Istoria nu se face contrafactual. Dar, putem să schiţăm un scenariu.

”Teroriştii” ar fi avut, prin acest act nesăbuit, făptuit de Ion Iliescu şi echipa sa, un chip şi o uniformă.

De partea cealaltă, opţiunea era clară, cum recunoştea Gelu Voican Voiculescu, în depoziţia sa dată în faţa Comisiei senatoriale condusă de Valentin Gabrielescu: ”Gorbaciov voia să păstreze partidul unic în România”.

Din fericire, fără să urmărească acest scop, armata română a sprijinit, implicit, viitoarea evoluţie politică a României spre pluralism politic. Educaţi în ultimele două decenii de comunism ceauşist într-un spirit naţional, ca şi Securitatea, militarii au avut, prin comandanţii lor o reacţie promptă (acelaşi spirit exista şi la nivelul trupei şi el reprezenta de fapt opţiunea majorităţii românilor). Dealtfel, prin decizia lui Ceauşescu, care avea o teamă atavică faţă de sovietici, de ani de zile, toţi militarii cu studii la Moscova erau marginalizaţi, în dispozitivul de apărare a ţării.

Singurul care a încercat să-l apere pe Ion Iliescu, susţinînd că o asemenea cerere de ajutor către Gorbaciov, lansată pe ”firul roşu” cu Moscova (funcţional atunci şi pe care Iliescu a vrut să-l ”reinstaleze” în 1994!) a fost Gelu Voican Voiculescu.

Acesta a insistat, în faţa Comisiei Gabrielescu că ”nu m-am desprins de Iliescu, pînă ce am plecat la Tîrgovişte la proces” şi că ştie tot ce a făcut acesta: ”ştiu că n-a fost la ambasada sovietică”, a afirmat el cu tărie, iar despre ”telefonul la ruşi” a spus că ”Bujor Sion (protejatul, aşa-zisul ”fiu adoptiv” al lui Iliescu – n.n.) a lansat ideea să cerem ajutor străin. Ne-am opus, cel mai vehement era Mihai Lupoi, care era militar.

Cineva bate la maşină un comunicat, să vină trupele sovietice şi s-a dat pe post. Dar nu s-a vorbit cu ruşii. S-a vorbit cu Karpathy (ministrul Apărării din Ungaria) în limba rusă şi Petre Mihai Băcanu a dat asta în ziar, spunînd că s-ar fi vorbit cu Moscova”.

Despre orientările ”geo-politice” din următorii ani ale lui Ion Iliescu, inclusiv despre tardiva semnare a unui tratat cu o Uniune Sovietică muribundă, Voican n-a spus nimic, în schimb a avansat un scenariu copilăresc, în încercarea de a-şi apăra idolul, în faţa unei potenţiale acuzaţii de trădare de ţară: ”Iliescu s-a înconjurat o vreme de rusofili, pentru a atenua influenţa ruşilor şi a-i adormi, dar pe care treptat i-a îndepărtat, apoi au rămas doar puţini. Eu nu cred că Iliescu este rusofil”. Faptele îl contrazic, însă, pe celebrul şi ezotericul revoluţionar. Ca şi recunoaşterea făcută în faţa procurorilor de către Ion Iliescu, după prescrierea lor.

Dezvăluirile generalului Hortopan, îngropate în muntele de hîrtii ale unei comisii

În muntele de depoziţii date în faţa Comisiei Gabrielescu, s-a aflat una, care în mod straniu a fost trecută cu vederea şi e practic îngropată printre ele, deşi e printre cele mai relevante hîrtii ale acesteia. E vorba de consemnarea făcută de un stenograf, Mihai Marin, asupra unei discuţii care a avut loc între generalul Ion Hortopan şi senatorul Valentin Gabrielescu (de faţă erau şi colegii săi senatori Sabin Ivan, Sergiu Nicolaescu şi Ilie Plătică-Vidovici, care au intervenit însă puţin în discuţie).

La Revoluţie, generalul Ion Hortopan era şeful Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor şi el a fost responsabilul ierarhic, vinovat de reprimarea manifestanţilor de la Intercontinental cu ajutorul blindatelor. Corneliu Bărbulescu, colonel şi şef al Secţiei Cercetare din Direcţia de Informaţii a Armatei era la Comitetul Central, cînd l-a văzut pe Hortopan în noaptea de 21 decembrie 1989, raportîndu-i Elenei Ceauşescu: ”i-am terminat! I-am dus pe toţi până la Piaţa Unirii”. Hortopan a murit în 2000, fără să fi compărut în faţa vreunei instanţe de judecată. A fost trecut în februarie 1990 în rezervă, cu pensia de general.

Redau, foarte apropiat de stenogramă (intervenind unde textul e redundant) scurta discuţie care a avut loc, probabil la finalul unei audieri al cărui proces verbal nu mai există. Probabil, cel care a distrus acest proces verbal n-a luat în seamă şi textul stenogramei, rătăcit între alte hîrtii. Prima întrebare îi aparţine senatorului Gabrielescu.

” – Domnule general, chiar ultima întrebare: aţi auzit dv. o discuţie relativ la posibilitatea să chemăm trupele sovietice să ne ajute, în situaţia aceea? Dar pe cinstite, să ne spuneţi.

Gl. Hortopan – Da. În momentul acela greu pe 23 s-a făcut o intervenţie în URSS. S-a dat un telefon.

Gabrielescu – Cine?

Gl. Hortopan – Dl. preşedinte Iliescu.

Gabrielescu – De unde ştiţi?

Gl. Hortopan – Am fost de faţă.

Gabrielescu – Ruseşte sau româneşte?

Gl. Hortopan – Ruseşte.

Gabrielescu – Ştiţi ruseşte?

Gl. Hortopan – Nu ştiu ruseşte.

Gabrielescu – Atunci de unde ştiţi ce a vorbit dl. Iliescu?

Gl. Hortopan – Mai erau cei dintre ai noştri, care ştiau.

Gabrielescu – Cine erau?

Gl. Hortopan – N-aş putea să vă spun. Şi s-a considerat că armata nu e în stare să rezolve problemele. Deci în momentul acela de dezechilibru şi de zarvă, care era. Era pe 23 seara, la ora 21,00. Cred că cu Gorbaciov a vorbit. Ruseşte.

Gabrielescu – Din minister, de acolo a vorbit. D-le general aţi fost de faţă?

Gl. Hortopan – Da. Noi toţi cei care am fost acolo, generalii, ne-am opus şi am spus că nu este nevoie, că noi putem să rezolvăm problema. Ne-am opus cînd i-am raportat dînsului, generalul Guşă, eu, Stănculescu, Chiţac.

Gabrielescu – Cine a provocat această treabă?

Gl. Hortopan – Era şi Brucan, Petre Roman, nu ştiu dacă şi dumneavoastră, domnule Sergiu Nicolaescu? (acesta tace – n.n.).

Gabrielescu – Gîndiţi-vă bine, era şi dl. Sergiu?

Gl. Hortopan – Nu-mi amintesc bine.

Gabrielescu – Îl apăraţi. N-are importanţă.

Gl. Hortopan – Erau şi generalii Eftimescu şi Militaru.

Gabrielescu – Şi ce discuţie a fost? Cum a fost?

Gl. Hortopan – Discuţia aceasta, că sunt nişte acţiuni care se duc împotriva noastră şi că o grupă de trupe speciale să ne ajute, să-i nimicim.

Gabrielescu – Cine a propus?

Gl. Hortopan – Nu ştiu de unde a venit propunerea. Iar noi după aceea am raportat că nu este nevoie să vină nimeni că noi putem să rezolvăm problema. Asta am spus: domnule preşedinte, noi putem să rezolvăm problema, cu forţele care le avem”.

Generalul Hortopan îi nominalizează apoi, între generalii care i s-au împotrivit lui Iliescu în chestiunea ajutorului sovietic pe Guşe şi Stănculescu, adăugînd apoi ”la fel, toţi”, incluzîndu-l şi pe generalul Militaru, cu o oarecare ezitare, la întrebarea senatorului Gabrielescu, ”ce-a zis Militaru?”, la care a răspuns ”n-aş putea să vă spun exact, n-am înregistrat pe bandă, să ştiţi”. A precizat însă că ”eu nu ştiu să fi fost cineva pentru”.

Senatorul Sabin Ivan insistă şi întreabă de poziţia lui Brucan. Hortopan devine ezitant: ”îmi cereţi un lucru pe care nu pot să vi-l dau”. Toate aceste discuţii, precizează el, s-au purtat după ce Ion Iliescu telefonase deja la Moscova, folosind ”firul roşu” al Pactului de la Varşovia, cu Kremlinul. Senatorul Gabrielescu conchide: ”deci Iliescu nu v-a consultat. Unde, din ce cameră a vorbit el?” Hortopan răspunde că ”de acolo, din biroul ministrului”.

Gabrielescu – Cu dumneavostră de faţă?

Gl. Hortopan – Da.

Gabrielescu – Pe telefonul direct cu Moscova?

Gl. Hortopan – Da.

Gabrielescu – Şi nimeni de acolo nu ştia ruseşte?

Gl. Hortopan – Ba, erau care ştiau ruseşte.

Gabrielescu – Cine, domnule general?

Gl. Hortopan – Generalul Militaru.

Gabrielescu – Da, Militaru! Dar Militaru nu spune. Nu ne-a spus domnul Militaru treaba asta, cînd a fost aici.

Plătică-Vidovici – Nu dînsul, Militaru, a fost acela care a sugerat aducerea unor trupe specializate pentru contracararea teroriştilor?

Gl. Hortopan – Nu-mi amintesc. Poate o fi spus în altă parte.

Plătică-Vidovici – Pentru că dînsul cunoştea foarte bine disponibilităţile Tratatului de la Varşovia, cu referire la aceste trupe. Nu dînsul a fost cel care a sugerat?”

Apropiat al lui Ion Iliescu, senatorul PSDR de Tulcea Ilie Plătică-Vidovici ţinea cu tot dinadinsul să îndepărteze discuţia de persoana şefului său de partid, generalul Hortopan înţelege că a intrat pe un teren minat, iar de aici încolo discuţia devine din ce în ce mai vagă. La orice întrebare pusă, răspune cu ”Nu ştiu”, sau ”nu am asistat la discuţiile astea”. Inclusiv atunci cînd e întrebat dacă Ion Iliescu s-a consultat cu cineva, înainte de a folosi telefonul legat cu ”firul roşu” de Moscova, la capătul căruia se pare că ar fi fost chiar Gorbaciov – de unde, şi operativitatea cu care au fost trimise ”ajutoarele” cerute, la frontierele României. Senatorul Gabrielescu mai insistă, însă: ”totuşi, nu ştiţi, nu s-a consultat cu nimeni înainte?” Generalul Hortopan răspunde ”nu ştiu, domnule preşedinte!”.

Senatorul Gabrielescu pune punct discuţiei, spunînd ”nu ştiţi dumneavoastră, dar nu putea să ia o hotărîre atît de importantă de unul singur” şi încheie: ”domnule general, vă mulţumim, însă vă rog următorul lucru, după ce stenograma este gata să o vedem şi noi şi să mai veniţi odată, să semnaţi stenograma. Al doilea, ne rezervăm dreptul, cîndva, să vă mai chemăm, după ce vom mai afla şi alte lucruri. Am aflat de la dumneavoastră lucruri importante. Vă mulţumim foarte mult, vă rămînem recunoscători”.

O altă audiere n-a mai avut loc. Chestiunea ”ajutorului sovietic” n-a fost numai îngropată, dar s-a încercat şi ştergerea ei din memorie şi istorie.

Dar în istorie nu există o tastă ”delete”, chiar dacă se încearcă ştergerea urmelor, aşa cum s-a întîmplat cu arhivele peste care a ”păstorit” generalul Victor Neculicioiu, şeful unităţii 0110 ”antiKGB”, care s-au evaporat în acele zile din decembrie 1989.