CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

AJUTORUL MILITAR SOVIETIC cerut de Ion Iliescu în zilele Revoluţiei reprezenta, raportat la legislaţia de atunci, o infracţiune de înaltă trădare

Concluzie: "Tezaurul Romaniei din Rusia NU va fi recuperat NICIODATA".  Iliescu, marele VINOVAT - Aktual24

Foto: Iliescu și Gorbaciov

Cum era să ajungă România în ’89 din nou cu ruşii în ţară: ”ajutorul sovietic” cerut de Ion Iliescu în zilele Revoluţiei

Unul din secretele bine păzite ale Revoluţiei a fost ”ajutorul” cerut de Ion Iliescu la Moscova, în zilele Revoluţiei. Faptul a fost confirmat recent şi de colonelul Cătălin Ranco Piţu, care a spus că ”au existat convorbiri telefonice cu URSS, acestea fiind efectuate din biroul ministrului Apărării, consemnează publicația online FLUIERUL.ro.

A recunoscut-o chiar fostul preşedinte Ion Iliescu.

Am mai probat, de asemenea, că s-a cerut ajutor militar URSS-ului. În acele condiţii, şi raportat la legislaţia de atunci, acea solicitare de ajutor militar reprezenta infracţiunea de trădare”. Trădarea s-a prescris, din punct de vedere juridic, de la comiterea faptei şi pînă acum. Dar ea rămîne, ca fapt istoric, care ar fi putut schimba faţa României.

”Gorbaciov voia să păstreze partidul unic în România”.

Procurorii au probat că ajutorul militar al URSS ”a fost cerut de către un grup din care făceau parte Ion Iliescu, alături de Silviu Brucan, generalul Nicolae Militaru şi alţii, printre care şi şeful Direcţiei Operaţii a Armatei, generalul Eftimescu. Iar această solicitare care constituia infracţiunea de trădare, nu s-a cercetat niciodată în anii care au urmat”.

Dacă a venit, totuşi, acest ”ajutor” într-o altă formă, cea a ”turiştilor sovietici”, părerile sînt încă împărţite şi faptul nu a putut fi demonstrat încă: vom şti peste ani, cînd se vor deschide arhivele sovietice. Pînă una-alta, Parchetul General a conchis că ”pentru decembrie 1989, nu există nicio probă cu privitoare la implicarea directă a acestor agenţi, în sensul ca aceştia să fi tras focuri de armă, să fi provocat sau să fi generat situaţii tensionate”.

L-am cunoscut personal pe generalul Victor Neculicioiu, originar din Cristian (Braşov), cu care am stat de vorbă în două rînduri destul de detaliat despre decembrie 1989. Ca o ironie a sorţii, el a murit chiar pe 16 decembrie 2013, fiind înmormîntat cu discreţie în comuna natală. L-am întîlnit pentru prima oară în decembrie 1992.

Cu acea ocazie, mi-a detaliat ce avea să declare succint şi în faţa Comisiei senatoriale conduse de Valentin Gabrielescu, şi anume că ”serviciile secrete din URSS, Ungaria, Iugoslavia erau deosebit de active în ţară”, în zilele de decembrie 1989 şi KGB-ul considera România potenţial ostilă, ”ca orice ţară occidentală”.

Dar, ”la nivelul nostru, dacă serviciul ungar ori sovietic s-a implicat în declanşarea evenimentelor din decembrie 1989, dacă ar fi primit ceva ordine în acest sens, trebuia să ştim şi noi! Dar nu am avut astfel de informaţii”.

După cum s-a demonstrat însă, ”solicitarea de ajutor militar adresată sovieticilor nu a rămas fără răspuns”: pe 23 decembrie la aceeaşi oră, în cinci puncte de trecere a frontierei cu URSS, au venit împuterniciţi sovietici, care au cerut să intre în România trupe, mobilizate de partea cealaltă a graniţei. Militarii români de la acele puncte de frontieră au povestit toţi, la unison, cum au discutat cu toţi aceşti împuterniciţi la vremea respectivă şi apoi au cerut instrucţiuni superiorilor.

Toţi trăiesc, sînt rezervişti şi au relatat că li s-a comunicat de către împuterniciţii ruşi: ”avem în spate efectivele (inclusiv de blindate) şi vrem să intrăm în România, pentru că am fost chemaţi!”. Dar, după ce s-a luat legătura în final cu generalul Guşă, recunoscut de sovietici ca şef al armatei (Militaru fusese numit numai la televizor), acesta, după cum ştim chiar din celebra filmare făcută în clădirea Comitetului Central, a ordonat ca nicio asemenea intervenţie să nu aibă loc.

Ce nu s-a ştiut e că Guşă a ordonat ca, dacă trupele ruse vor încerca să forţeze frontiera, să se deschidă foc cu toată tehnica din dotare. Avertizaţi, ruşii s-au retras. Atunci a devenit vizibilă diferenţa între ”aripa politică” a liderilor de la acel moment, condusă de Ion Iliescu, pro-moscovită şi ”perestroikistă” şi cea militară, coordonată în primele zile de după fuga lui Ceauşescu de generalul Ştefan Guşă, care şi-a spălat astfel o parte din păcatele participării la represaliile împotriva manifestanţilor. Acestea sînt faptele, iar în cele din urmă, Ion Iliescu le-a recunoscut, după cum a declarat recent colonelul Cătălin Ranco Piţu. Secretul bine păstrat al Revoluţiei nu mai e, deci, un secret.

Cum ar fi arătat România cu trupe ruseşti în ţară, atîta vreme cît URSS-ul era încă în putere, dar în România se striga ”jos comunismul”, e greu de imaginat. Istoria nu se face contrafactual. Dar, putem să schiţăm un scenariu.

”Teroriştii” ar fi avut, prin acest act nesăbuit, făptuit de Ion Iliescu şi echipa sa, un chip şi o uniformă.

De partea cealaltă, opţiunea era clară, cum recunoştea Gelu Voican Voiculescu, în depoziţia sa dată în faţa Comisiei senatoriale condusă de Valentin Gabrielescu: ”Gorbaciov voia să păstreze partidul unic în România”.

Din fericire, fără să urmărească acest scop, armata română a sprijinit, implicit, viitoarea evoluţie politică a României spre pluralism politic. Educaţi în ultimele două decenii de comunism ceauşist într-un spirit naţional, ca şi Securitatea, militarii au avut, prin comandanţii lor o reacţie promptă (acelaşi spirit exista şi la nivelul trupei şi el reprezenta de fapt opţiunea majorităţii românilor). Dealtfel, prin decizia lui Ceauşescu, care avea o teamă atavică faţă de sovietici, de ani de zile, toţi militarii cu studii la Moscova erau marginalizaţi, în dispozitivul de apărare a ţării.

Singurul care a încercat să-l apere pe Ion Iliescu, susţinînd că o asemenea cerere de ajutor către Gorbaciov, lansată pe ”firul roşu” cu Moscova (funcţional atunci şi pe care Iliescu a vrut să-l ”reinstaleze” în 1994!) a fost Gelu Voican Voiculescu.

Acesta a insistat, în faţa Comisiei Gabrielescu că ”nu m-am desprins de Iliescu, pînă ce am plecat la Tîrgovişte la proces” şi că ştie tot ce a făcut acesta: ”ştiu că n-a fost la ambasada sovietică”, a afirmat el cu tărie, iar despre ”telefonul la ruşi” a spus că ”Bujor Sion (protejatul, aşa-zisul ”fiu adoptiv” al lui Iliescu – n.n.) a lansat ideea să cerem ajutor străin. Ne-am opus, cel mai vehement era Mihai Lupoi, care era militar.

Cineva bate la maşină un comunicat, să vină trupele sovietice şi s-a dat pe post. Dar nu s-a vorbit cu ruşii. S-a vorbit cu Karpathy (ministrul Apărării din Ungaria) în limba rusă şi Petre Mihai Băcanu a dat asta în ziar, spunînd că s-ar fi vorbit cu Moscova”.

Despre orientările ”geo-politice” din următorii ani ale lui Ion Iliescu, inclusiv despre tardiva semnare a unui tratat cu o Uniune Sovietică muribundă, Voican n-a spus nimic, în schimb a avansat un scenariu copilăresc, în încercarea de a-şi apăra idolul, în faţa unei potenţiale acuzaţii de trădare de ţară: ”Iliescu s-a înconjurat o vreme de rusofili, pentru a atenua influenţa ruşilor şi a-i adormi, dar pe care treptat i-a îndepărtat, apoi au rămas doar puţini. Eu nu cred că Iliescu este rusofil”. Faptele îl contrazic, însă, pe celebrul şi ezotericul revoluţionar. Ca şi recunoaşterea făcută în faţa procurorilor de către Ion Iliescu, după prescrierea lor.

Dezvăluirile generalului Hortopan, îngropate în muntele de hîrtii ale unei comisii

În muntele de depoziţii date în faţa Comisiei Gabrielescu, s-a aflat una, care în mod straniu a fost trecută cu vederea şi e practic îngropată printre ele, deşi e printre cele mai relevante hîrtii ale acesteia. E vorba de consemnarea făcută de un stenograf, Mihai Marin, asupra unei discuţii care a avut loc între generalul Ion Hortopan şi senatorul Valentin Gabrielescu (de faţă erau şi colegii săi senatori Sabin Ivan, Sergiu Nicolaescu şi Ilie Plătică-Vidovici, care au intervenit însă puţin în discuţie).

La Revoluţie, generalul Ion Hortopan era şeful Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor şi el a fost responsabilul ierarhic, vinovat de reprimarea manifestanţilor de la Intercontinental cu ajutorul blindatelor. Corneliu Bărbulescu, colonel şi şef al Secţiei Cercetare din Direcţia de Informaţii a Armatei era la Comitetul Central, cînd l-a văzut pe Hortopan în noaptea de 21 decembrie 1989, raportîndu-i Elenei Ceauşescu: ”i-am terminat! I-am dus pe toţi până la Piaţa Unirii”. Hortopan a murit în 2000, fără să fi compărut în faţa vreunei instanţe de judecată. A fost trecut în februarie 1990 în rezervă, cu pensia de general.

Redau, foarte apropiat de stenogramă (intervenind unde textul e redundant) scurta discuţie care a avut loc, probabil la finalul unei audieri al cărui proces verbal nu mai există. Probabil, cel care a distrus acest proces verbal n-a luat în seamă şi textul stenogramei, rătăcit între alte hîrtii. Prima întrebare îi aparţine senatorului Gabrielescu.

” – Domnule general, chiar ultima întrebare: aţi auzit dv. o discuţie relativ la posibilitatea să chemăm trupele sovietice să ne ajute, în situaţia aceea? Dar pe cinstite, să ne spuneţi.

Gl. Hortopan – Da. În momentul acela greu pe 23 s-a făcut o intervenţie în URSS. S-a dat un telefon.

Gabrielescu – Cine?

Gl. Hortopan – Dl. preşedinte Iliescu.

Gabrielescu – De unde ştiţi?

Gl. Hortopan – Am fost de faţă.

Gabrielescu – Ruseşte sau româneşte?

Gl. Hortopan – Ruseşte.

Gabrielescu – Ştiţi ruseşte?

Gl. Hortopan – Nu ştiu ruseşte.

Gabrielescu – Atunci de unde ştiţi ce a vorbit dl. Iliescu?

Gl. Hortopan – Mai erau cei dintre ai noştri, care ştiau.

Gabrielescu – Cine erau?

Gl. Hortopan – N-aş putea să vă spun. Şi s-a considerat că armata nu e în stare să rezolve problemele. Deci în momentul acela de dezechilibru şi de zarvă, care era. Era pe 23 seara, la ora 21,00. Cred că cu Gorbaciov a vorbit. Ruseşte.

Gabrielescu – Din minister, de acolo a vorbit. D-le general aţi fost de faţă?

Gl. Hortopan – Da. Noi toţi cei care am fost acolo, generalii, ne-am opus şi am spus că nu este nevoie, că noi putem să rezolvăm problema. Ne-am opus cînd i-am raportat dînsului, generalul Guşă, eu, Stănculescu, Chiţac.

Gabrielescu – Cine a provocat această treabă?

Gl. Hortopan – Era şi Brucan, Petre Roman, nu ştiu dacă şi dumneavoastră, domnule Sergiu Nicolaescu? (acesta tace – n.n.).

Gabrielescu – Gîndiţi-vă bine, era şi dl. Sergiu?

Gl. Hortopan – Nu-mi amintesc bine.

Gabrielescu – Îl apăraţi. N-are importanţă.

Gl. Hortopan – Erau şi generalii Eftimescu şi Militaru.

Gabrielescu – Şi ce discuţie a fost? Cum a fost?

Gl. Hortopan – Discuţia aceasta, că sunt nişte acţiuni care se duc împotriva noastră şi că o grupă de trupe speciale să ne ajute, să-i nimicim.

Gabrielescu – Cine a propus?

Gl. Hortopan – Nu ştiu de unde a venit propunerea. Iar noi după aceea am raportat că nu este nevoie să vină nimeni că noi putem să rezolvăm problema. Asta am spus: domnule preşedinte, noi putem să rezolvăm problema, cu forţele care le avem”.

Generalul Hortopan îi nominalizează apoi, între generalii care i s-au împotrivit lui Iliescu în chestiunea ajutorului sovietic pe Guşe şi Stănculescu, adăugînd apoi ”la fel, toţi”, incluzîndu-l şi pe generalul Militaru, cu o oarecare ezitare, la întrebarea senatorului Gabrielescu, ”ce-a zis Militaru?”, la care a răspuns ”n-aş putea să vă spun exact, n-am înregistrat pe bandă, să ştiţi”. A precizat însă că ”eu nu ştiu să fi fost cineva pentru”.

Senatorul Sabin Ivan insistă şi întreabă de poziţia lui Brucan. Hortopan devine ezitant: ”îmi cereţi un lucru pe care nu pot să vi-l dau”. Toate aceste discuţii, precizează el, s-au purtat după ce Ion Iliescu telefonase deja la Moscova, folosind ”firul roşu” al Pactului de la Varşovia, cu Kremlinul. Senatorul Gabrielescu conchide: ”deci Iliescu nu v-a consultat. Unde, din ce cameră a vorbit el?” Hortopan răspunde că ”de acolo, din biroul ministrului”.

Gabrielescu – Cu dumneavostră de faţă?

Gl. Hortopan – Da.

Gabrielescu – Pe telefonul direct cu Moscova?

Gl. Hortopan – Da.

Gabrielescu – Şi nimeni de acolo nu ştia ruseşte?

Gl. Hortopan – Ba, erau care ştiau ruseşte.

Gabrielescu – Cine, domnule general?

Gl. Hortopan – Generalul Militaru.

Gabrielescu – Da, Militaru! Dar Militaru nu spune. Nu ne-a spus domnul Militaru treaba asta, cînd a fost aici.

Plătică-Vidovici – Nu dînsul, Militaru, a fost acela care a sugerat aducerea unor trupe specializate pentru contracararea teroriştilor?

Gl. Hortopan – Nu-mi amintesc. Poate o fi spus în altă parte.

Plătică-Vidovici – Pentru că dînsul cunoştea foarte bine disponibilităţile Tratatului de la Varşovia, cu referire la aceste trupe. Nu dînsul a fost cel care a sugerat?”

Apropiat al lui Ion Iliescu, senatorul PSDR de Tulcea Ilie Plătică-Vidovici ţinea cu tot dinadinsul să îndepărteze discuţia de persoana şefului său de partid, generalul Hortopan înţelege că a intrat pe un teren minat, iar de aici încolo discuţia devine din ce în ce mai vagă. La orice întrebare pusă, răspune cu ”Nu ştiu”, sau ”nu am asistat la discuţiile astea”. Inclusiv atunci cînd e întrebat dacă Ion Iliescu s-a consultat cu cineva, înainte de a folosi telefonul legat cu ”firul roşu” de Moscova, la capătul căruia se pare că ar fi fost chiar Gorbaciov – de unde, şi operativitatea cu care au fost trimise ”ajutoarele” cerute, la frontierele României. Senatorul Gabrielescu mai insistă, însă: ”totuşi, nu ştiţi, nu s-a consultat cu nimeni înainte?” Generalul Hortopan răspunde ”nu ştiu, domnule preşedinte!”.

Senatorul Gabrielescu pune punct discuţiei, spunînd ”nu ştiţi dumneavoastră, dar nu putea să ia o hotărîre atît de importantă de unul singur” şi încheie: ”domnule general, vă mulţumim, însă vă rog următorul lucru, după ce stenograma este gata să o vedem şi noi şi să mai veniţi odată, să semnaţi stenograma. Al doilea, ne rezervăm dreptul, cîndva, să vă mai chemăm, după ce vom mai afla şi alte lucruri. Am aflat de la dumneavoastră lucruri importante. Vă mulţumim foarte mult, vă rămînem recunoscători”.

O altă audiere n-a mai avut loc. Chestiunea ”ajutorului sovietic” n-a fost numai îngropată, dar s-a încercat şi ştergerea ei din memorie şi istorie.

Dar în istorie nu există o tastă ”delete”, chiar dacă se încearcă ştergerea urmelor, aşa cum s-a întîmplat cu arhivele peste care a ”păstorit” generalul Victor Neculicioiu, şeful unităţii 0110 ”antiKGB”, care s-au evaporat în acele zile din decembrie 1989.

09/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

Regimul comunist și Biserica Ortodoxă Română

  O pagină distinctă în contextul rezistenței românești la comunism a înscris-o Biserica Ortodoxă Română Comunismul ateu imaginat de Lenin […]

O pagină distinctă înscrisă de Biserica Ortodoxă Română în contextul rezistenței românești la comunism

Comunismul ateu imaginat de Lenin și ceilalți lideri ne-creștini a pus la grea încercare toate credințele și cultele religioase din țările intrate sub jugul ateismului de stat. Se impune o comparație între bisericile ortodoxe din aceste țări.

Nota bene: nu facem o comparație între Biserica Ortodoxă și Biserica Catolică, să zicem, deoarece statutul lor a diferit în mod decisiv.

Biserica Catolică, din orice țară de pe glob, beneficiază de sprijinul total al Vaticanului. În vreme ce Biserica Ortodoxă, auto-cefală în fiecare țară, a avut a se sprijini numai în vrednicia prelaților, a arhiereilor, și în credincioșenia, adică în autenticitatea credinței creștine din sufletul enoriașilor, a credincioșilor ortodocși din țara respectivă…

În Rusia, în Ucraina, în Bielorusia, în Serbia, în Bulgaria și Albania, viața religioasă abia mai palpita în 1989. Părea că se va stinge în curând. Rar când cineva își mai boteza copilul sau mai trecea prin fața altarului pentru cununia religioasă. Iar morții erau duși la groapă fără nicio preocupare, niciun gând la mântuirea sufletului, și erau abandonați țărânei ca niște obiecte inerte, fără nicio cruce la căpătâi…
În România până și cei mai îndoctrinați comuniști nu lipseau să-și boteze copiii ori să-i cunune, chiar dacă mai discret sau chiar în secret. Secretul lui Polichinelle!…

Mi-a dat detalii preotul paroh Dragomir de la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Constanța, care, când am stat de vorbă, tocmai creștinase un prunc în casa șefului securității, și am înțeles că pretutindeni în România familia activistului de partid, mamă, soacră, frați, surori, sancționau orice intenție de abandon al creștinismului de dragul disciplinei de partid.

Același preot mi-a povestit cât de des este solicitat de turiști din Bulgaria sau URSS să-i boteze sau să-i cunune. De la aceștia a aflat câte opreliști au în țara lor creștinii. Mi s-a părut evident că dacă aceste restricții nu au avut niciun succes la români, aceasta se datorează tăriei ortodoxiei, a credinței în Iisus, în Sfînta Treime.

Am realizat atunci, mai clar ca oricând, că nu sunt deloc vorbe goale frumoasele spuse despre poporul care s-a născut creștin, prin înduhovnicire apostolică.

Spre deosebire de ceilalți, de popoarele din jurul nostru, care s-au încreștinat de azi pe mâine, prin ucaz împărătesc sau voievodal, la o zi anume, bine consemnată de cronicari, noi, românii, ne știm creștini dintotdeauna.

Ne-am început încreștinarea încă de pe vremea dacilor, a căror credință în Zamolxe, mult asemănătoare cu a esenienilor, dar mult mai veche, a premers botezul întru Hristos. Zamolxe a fost, alături de Buda, de Zaratustra, de Moise, de Pitagora, un ante-mergător al Domnului Iisus Hristos. Dacii s-au numărat printre popoarele cele mai bine pregătite pentru creștinare, de aceea des-creștinarea noastră, de către comunismul ateu, nu a fost cu putință!

Sunt propagandă anti-românească toate prostiile care se spun despre ierarhii creștini și relațiile lor cu regimul comunist, cu Securitatea din România.

Am abordat acest subiect cu altă ocazie, mai pe larg, și am ajuns la concluzia că Biserica nu a colaborat cu Securitatea, ci invers, îndeosebi după 1964, Securitatea a colaborat cu Biserica Ortodoxă Română sau Catolică, bunăoară în chestiunea sectelor religioase care deseori sunt purtătoarele unor idei și practici cu efect anti-românesc…

Cu alte cuvinte, ca ortodocși, românii au motive să fie mândri de Biserica lor! Biserica Ortodoxă Română a străbătut deșertul comunist fără să abdice de la menirea ei. Povestea cu demolarea bisericilor a fost exagerată și denaturată.

Pe vremea lui Nicolae Ceaușescu au fost demolate câteva biserici, din rațiuni de organizare urbanistică. Dar au fost construite sau reconstruite și consolidate peste 1500 de biserici.

Informația am căpătat-o de la Ioan Alexandru, în 1989… După 1990 s-a confirmat!

Pentru cei ce ar interveni să mă contrazică amintesc un detaliu: din același motiv, pentru sistematizare urbanistică, din ordinul lui Ceaușescu câteva biserici au fost mutate, au fost traslatate sute de metri, cu o cheltuială enormă… E un paradox, care ne îndeamnă să nu ne grăbim să condamnăm! Să purcedem mai degrabă la o investigare și o evaluare corectă a faptelor! A tuturor faptelor. Abia după aceea putem trage concluzii.

În fine, abia după aproape 20 de ani de la asasinarea Ceaușeștilor, aflu că atunci când în familia unei moldovence s-a născut al 20-lea copil, Elena Ceaușescu a ținut să fie nașă. Botezul, cu un sobor de preoți, s-a oficiat mai discret, în clădirea Comitetului Județean al PCR…

Nu e târziu, ba este chiar acum cel mai oportun, să se facă un studiu comparativ al vieții religioase în țările comuniste de odinioară.

Ca români, ca creștini, vom avea de ce să ne bucurăm. Căci puterea de a rezista comunismului ne-a dat-o în primul rând intuiția, sentimentul clar sau difuz, că revoluția bolșevică este opera malefică a Anticristului, a Diavolului. Nu aveam cum să trecem de partea lui.

                                                             Ion COJA, (Fragment din Decalogul junelui naționalist)

24/10/2021 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

158 de secunde despre decembrie 1989. VIDEO

06/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: