CUM A ”FURAT” 8 luni din anul 1699, ȚARUL PETRU CEL MARE AL RUSIEI

Foto: Legion Media; Domeniu public

Anul 1699 a durat în Rusia doar 4 luni !

Nu veți putea găsi înregistrarea niciunui eveniment petrecut în Rusia în primăvara sau vara anului 1699, iar explicația este simplă…

Înainte de 1700, Anul Nou era sărbătorit în Rusia la 1 septembrie și anii erau numărați „de la crearea lumii” – așa-numita „Epocă a Constantinopolului”.

Conform acestui sistem, în Rusia, anul 7208 începea la 1 septembrie, în timp ce în Europa anul 1699 a început la 1 ianuarie, cu 9 luni înainte de Anul Nou 7208 în Rusia.

În 1698, cu doar un an înainte, Petru cel Mare se întorsese din Marea ambasadă o misiune diplomatică în vestul Europei în anii 1697/1698, constituită oficial din trei ambasadori, François Le Fort, Fiodor Alexeevici Golovin și Prokopi Voznițîn, alte 300 persoane și 35 voluntari, pe care Petru însuși a condus-o din umbră, activând în cadrul acesteia sub numele„Piotr Mihailovici”, un militar de rang inferior,

Petru știa că înaintea lui, un singur prinț rus și anume marele duce al Kievului, Iziaslav, cutezase în 1075 să călătorească dincolo de granițele țării la Mainz, ca oaspete al regelui Henric al IV-lea și mai știa și că, pentru rușii conservatori, trecerea granițelor însemna trădare, dar cu toatea acestea va ignora criticile boierimii și ale clerului, și va constitui “Marea Ambasadă” cu care va pleca într-o călătorie itinerantă la Copenhaga, Amsterdam, Berlin, Viena, Roma, Veneția și Londra.

Adevăratul scop a lui Petru era acela de a afla tot ce-i stătea în putință asupra noilor tehnologii occidentale în domeniul construcției de nave și al altor domenii ale tehnologiei avansate , necunoscute în Rusia.

Ajuns în Amsterdam, țarul a vizitat numeroase ateliere și fabrici, și-a însușit noțiuni despre fabricarea ceasurilor și despre gravura în cupru și a participat chiar și la disecții anatomice. Petru s-a înscris la cursurile de anatomie ale profesorului Ruysch, și-a cumpărat o trusă de chirurg și a luat parte la intervenții chirurgicale.

La Koppenbrugge a fost invitat la cină de prințesa electoare Sofia de Hanovra și de fiica acesteia, Sofia-Charlotta, prințesa electoare de Brandenburg.

A făcut o impresie proastă pentru că mănânca cu mâna, se murdărea cu sos și nu știa cum să folosească șervetul, consemnează https://dosaresecrete.ro/petru-cel-mare.

În timpul călătoriei țarul se oprea cu tot alaiul însoțitor atunci când dorea să măsoare un pod, să observe cum funcționează o moară de vânt sau să stea de vorbă cu oamenii. El a dorit să-i cunoască pe pescuitorii de balene care se întorceau din Groenlanda. s-a înscris la cursurile de anatomie ale profesorului Ruysch, a luat parte la intervenții chirurgicale și și-a cumpărat o trusă de chirurg.

La Londra, intrigat de sistemul parlamentar britanic, a asistat în mare secret la o ședință a Camerei Lorzilor, a vizitat Observatorul Regal de la Greenwich și Arsenalul Woolwich.

După ce a petrecut mai mult de un an în Europa, Petru a observat cât de greu era pentru comercianții europeni să facă afaceri cu Rusia în luna septembrie, când rușii sărbătoreau Anul Nou.

Sărbătorile nu durau de obicei mai puțin de două săptămâni și în acea perioadă afacerile trebuiau să aștepte, pentru că rușii, firesc, beau.

Țarul Petru a decis să ajusteze calendarul rus după cel european, dispunând printr-un decret din 19 decembrie 1699, ca ziua de 1 ianuarie să devină prima zi a noului an 1700, iar Anul Nou să fie sărbătorit la 1 ianuarie, în loc de 1 septembrie.

În consecință, anul 1699 a durat în Rusia doar 4 luni: septembrie, octombrie, noiembrie și decembrie.

Țarul a susținut că schimbarea a fost făcută pentru că „multe popoare creștine care sunt unite cu noi în mărturisirea credinței creștine răsăritene, își scriu anii de la nașterea lui Hristos”.

Totuși, decretul spunea că dacă cineva dorea să scrie ambele date de la Creație și de la Nașterea lui Hristos, se putea scrie pe ambele – dar data „nouă” trebuie folosită oricum.

Desigur, reforma a făcut furori în rândul clerului ortodox rus – mulți dintre ei fiind revoltați că Petru a„furat” cea mai mare parte a anului 1699, împreună cu multe sărbători și sărbători importante ale Bisericii Ortodoxe.

De asemenea, toate serviciile și instituțiile statului au trebuit să-și reediteze documentele și graficele pentru a le potrivi cu noua cronologie.

Pentru a îndulci pilula, Petru a emis un alt decret care a stabilit ca sărbătorirea noului an 1700 să fie asemănătoare celor vest- europene.

Toți cei care dețineau o armă sau un tun erau obligați să tragă în noaptea sărbătorii o triplă salvă de salut, iar oamenii erau încurajați să-și decoreze casele cu crengi copaci și ramuri de molid – ceva nemaivăzut până atunci în Rusia, unde ramurile de molid erau asociate cu ceremoniile funerare.

Publicitate

Rusia postsovietică în noua ordine mondială. Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri

 

Rusia actuală trăieşte o dramă de proporţii istorice – în sensul cel mai propriu al termenului.

Este vorba despre une malaise post-imperială care are dramul ei de firesc.

În această mare de dubii ruseşti postcomuniste, un singur lucru cert îşi face loc: imperiul rus nu s-a prăbuşit în 1917.

Atunci doar a fost înlăturată o familie domnitoare  şi a fost schimbată o administraţie – dar cadrul a rămas.

După câţiva ani de frământări, acelaşi imperiu (care, din ţarist, devenea sovietic) s-a ridicat din propria-i cenuşă şi urma să mai dăinuie încă şapte decenii.

Cred că are argumente cel ce spune «criza actuală a Rusiei coincide cu colapsul imperiului rus vechi de cinci sute de ani, care s-a extins în era sovietică într-un imperiu şi mai mare, comunist»[3].

Poate că «cinci secole», din punct de vedere istoric, este puţin prea mult. Cert e că Rusia imperială, Imperiul Ţarist şi Uniunea Sovietică ocupă măcar trei secole din istoria Rusiei. 1917 nu a fost, din acest punct de vedere, un moment de ruptură.

Sub puterea bolşevică, Rusia a rămas nucleul noului imperiu creat – şi a rămas aşa mai ales atunci când imperiul sovietic a intrat în propria sa fază de expansiune, după 1945.

Este, cred, încă una dintre numeroasele ironii ale Istoriei faptul că principala putere declarat anti-imperialistă de după cel de-al II-lea război mondial era un imperiu ea însăşi.

În graniţele sale lărgite şi în maniera de acţiune şi gândire a conducătorilor săi, Uniunea Sovietică a fost continuatoarea exclusivă a Imperiului ţarist.

Astfel încât neo-Imperiul rus s-a prăbuşit abia în 1991. Şi de aici această migrenă post-imperială de care suferă Rusia de azi în relaţia cu propria sa istorie.  

 Cu Nevski în suflete, cu Petru I-ul în birou

            La sfârşitul anului 2008, un mega-sondaj[4] (cu peste 5 milioane de respondenţi) pentru desemnarea “celui mai mare rus” l-a dat câştigător (la mică distanţă de locul doi) pe principele Alexander Nevski (1220-1263) – erou emblematic al naţiunii, unificatorul principatelor care au stat la baza statului rus, conducătorul mort de tânăr (la 43 de ani), dar nu înainte de a-i învinge pe suedezii şi pe teutonii germanici care-i ameninţau ţara.

Războinic victorios în faţa ameninţărilor venite dinspre Occidentul epocii lui, Nevski a fost mai diplomat cu vecinii de la Est – în speţă tătarii Hoardei de Aur, cărora li se va supune din interes.

            Dacă legenda rusă a lui Alexander Nevski s-ar fi rezumat la ceea ce spun istoricii, popularitatea eroului, astăzi, n-ar ieşi din limitele comune.

Dar el a fost un veritabil fetiş al epocii sovietice: de câte ori ameninţarea (reală sau imaginară) a Occidentului a planat asupra Rusiei/URSS, efigia Marelui Prinţ a erupt cu naturaleţe.

Cazul Serghei Eisenstein e un exemplu – regizorul primea în 1938 o comandă fermă de la Stalin: un film de propagandă ce trebuia să vorbească desluşit despre ce i-ar aştepta pe germanii lui Hitler dacă vor ataca Uniunea Sovietică.

Inspirat de istoria romanţată a lui Nevski şi de muzica lui Serghei Prokofiev, regizorul s-a autodepăşit şi a dat cu mult mai mult decât un film propagandistic: aşa s-a născut Aleksandr Nevskii, capodopera alb-negru ce avea să prefaţeze (premoniţia artei!) nu numai atacul german asupra URSS (la nici trei ani după premiera filmului), dar şi înfrângerea naziştilor, similară celei suportate de stră-străbunicii lor teutoni.

Mesajul, clar: de la Nevski la Stalin, mereu se vor găsi eroi care să apere maica Patrie.

            Dacă voturile majorităţii ruşilor cuprinşi în acel sondaj din 2008 au mers către Alexander Nevski, actualul prim-ministru Vladimir Putin are (şi a avut, în ultimii 20 de ani) altă preferinţă.

Încă de la începutul anilor ’90, când lucra la Primăria din Sankt-Petersburg (ex-Leningrad, ex-Petrograd), Putin dovedea un gust aparte în decorarea biroului său.

Până atunci, în birourile funcţionarilor din oraş existaseră două portrete: Lenin şi Kirov (predecesorul, respectiv victima aceluiaşi Stalin despre care vorbeam mai sus).

În 1991, pe pereţii instituţiilor locul celor doi era luat de portretul primului preşedinte al Rusiei, Boris Elţîn, pe atunci foarte popular.

Doar Putin făcea notă discordantă: un coleg din acele timpuri povesteşte că el «şi-a comandat portretul lui Petru I-ul [“cel Mare”, ţarul Rusiei la începutul secolului al XVIII-lea – n. A.C.]. Îi aduseseră două portrete: un portret romantic, reprezentându-l pe tânărul Petru, cu cârlionţi (…); al doilea, pe care Putin l-a şi ales, era o gravură, (…) portretul din acei ani în care lui Petru îi reuşeau cel mai bine reformele [şi în care] a pus bazele Imperiului Rus»[5].

            Preferinţa lui Putin – el însuşi născut în fostul Leningrad, cu un tată şi un bunic născuţi în acelaşi oraş – pentru Petru cel Mare părea precumpănitor încurajatoare atunci când el devenea preşedinte al Rusiei (la câteva luni după ce devenise, spre surpriza tuturor, prim-ministru, uns de un Elţîn în declin pe toate planurile – mai ales cel fizic).

În istoria Rusiei, dacă Alexander Nevski este Apărătorul, atunci Petru cel Mare este prin excelenţă Reformatorul – dublat, e adevărat, şi de un eficient Expansionist.

El rămâne un simbol pentru modernizarea (id est europenizarea) Rusiei şi deschiderea ei spre Occident, dar şi pentru creşterea capacităţilor militare (inclusiv pe seama vecinilor de la Vest!) şi pentru afirmarea Rusiei ca mare putere.

Trei mări şi un alt “mare rus” 

            Petru Alexeievici nu avea decât 10 ani în iunie 1682, atunci când era încoronat ca ţar la Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Moscova – alături de fratele său Ivan şi sub privirile pânditoare ale surorii lor mai mari Sofia, care visa ea însăşi să devină ţarină. Nimeni nu i-ar fi dat atunci vreo şansă lui Petru.

O banală similitudine, până aici, cu urmaşul său de la conducerea Rusiei de peste trei secole: în august 1999, când Putin devenea peste noapte (la propriu!) premier al Rusiei, puţini i-ar fi dat vreo şansă ca mandatul său să dureze mai mult decât cele ale pasagerilor săi predecesori.

Precum Petru I-ul cutreierase Europa pentru a se instrui şi pentru a vedea ce-ar putea aduce în Rusia sa, Putin “crescuse” (din punct de vedere ofiţeresc) în Germania de Est, gândindu-se (va rememora el) ce anume au nemţii din ce lipseşte ruşilor – şi de ce.

Aşa cum minorul Petru a fost luat în grijă de sora sa, la fel Putin a părut a fi iniţial preluat sub aripa ocrotitoare (şi manipulatoare) a numeroşilor oligarhi ai epocii elţiene.

În primii săi ani ca ţar, Petru a fost constant sabotat de Adunarea de boieri a vremii lui.

Aproape similar, Putin, odată ajuns preşedinte, în decembrie 1999, observă cu stupoare cum mulţi dintre membrii Dumei erau mânaţi nu de idealuri politice, ci de banii oligarhilor de mai sus.

            Petru nu iese în evidenţă până la cei 22 de ani ai săi: îi prinde pe turci cu garda deschisă la Marea Neagră şi cucereşte cetatea Azovului.

El pierde mulţi soldaţi – dar importanţa victoriei compensa sacrificiile: Rusia căpăta o ieşire la una dintre mările calde atât de râvnite. În geopolitica epocii, pasul înapoi al Imperiului Otoman şi cel înainte al Rusiei a avut importanţa unui cutremur cu multe mişcări de ecou.

Ca şi tânărul Petru, proaspătul preşedinte Putin şi-a legat renaşterea ca lider tot de o mare: Marea Barenţ – cu victime mai puţine, dar în condiţii mai dramatice, graţie mass media.

În largul coastei nordice, pe 12 august 2000, submarinul nuclear Kursk – unul dintre cele mai moderne submersibile ruseşti, lansat la apă în 1994 – s-a scufundat (după două explozii la bord, în timpul unor exerciţii militare) şi toţi cei 118 membri ai echipajului au murit în următoarele zeci de ore.

Când accidentul a devenit public (după ce, o vreme, conducerea armatei a încercat să-l păstreze secret – obiceiurile vechi pier greu!), a reieşit că armata, statul şi guvernul rus au fost incapabile să-i ajute pe marinarii rămaşi închişi în nava devenită groapă comună; iar apoi au fost incapabile să recupereze fie şi cadavrele!

Putin, în acel moment, se afla în vacanţă, la Soci (pe coasta Mării Negre) şi, în următoarele zile, ziarele şi televiziunile oligarhilor l-au tocat mărunt, dorind să-l transforme în ţapul ispăşitor al afacerii.

Acuzat în exces pentru slăbiciuni ale armatei care evident că nu începuseră cu el, Putin a devenit, în ochii ruşilor simpli, victima unor îmbogăţiţi ai tranziţiei pe care oricum nu-i simpatizau.

Desigur, Putin nu era un neajutorat; dar episodul Kursk i-a creat un alibi real pentru a începe lupta sa cu “grupurile de interese” pe care nu le putea controla – urmând, evident, să pună în loc altele, apropiate sieşi.

            În fine, mai trebuie spus că Petru I-ul s-a dovedit a fi un excelent continuator al lui Alexander Nevski – măcar din punctul de vedere al inamicilor pe care i-a cuminţit.

După ce deschide drum la Marea Neagră (o arie pe care Rusia o va disputa de acum încolo, până în secolul nostru, cu Imperiul Otoman/Turcia), Petru se îndreaptă către Marea Baltică (o zonă în care Suedia lui Carol al XII-lea era marea putere a vremii).

În urma legendarei victorii de la Poltava (iulie 1709), Petru I-ul blochează drumul suedezilor/occidentalilor spre Sud, spre câmpiile Ucrainei.

Şi astfel Rusia devenea o mare putere creştină (şi ortodoxă – un lucru ce va conta tot mai mult) la marginea de Est a Europei.

Dimitrie Cantemir (domnul Moldovei şi finul cărturar al începutului de secol XVIII) ar putea spune mai multe – nu degeaba, în teama lui faţă de Otomani, el şi-a legat toate speranţele de Rusia.

Din nefericire pentru Cantemir (dar din fericire pentru Eminescu), Petru cel Mare nu a câştigat chiar toate războaiele sale – altfel, românii (printre alte neamuri din jur) ar vorbi astăzi, foarte probabil, limba rusă.

            Acesta este, aşadar, ţarul care l-a impresionat pe Voltaire, l-a inspirat pe A. Tolstoi şi al cărui tablou a fost ales de Vladimir Putin – atât la primărie, cât şi, ulterior, în biroul său prezidenţial.

            Şi totuşi, mai trebuie spus că în jurul celor doi amintiţi – Alexander Nevski şi Petru cel Mare – mai pluteşte un personaj, asemeni unui spirit ce-i bântuie şi îi fascinează pe ruşii de azi. În clasamentul “celor mai mari ruşi” din decembrie 2008, locul doi – după Nevski – era ocupat de un fost lider al URSS, care nici măcar nu era rus de origine (dar nu acesta a fost cel mai mare păcat al său): I.V. Stalin.

Adică învingătorul lui Hitler din mai 1945 sau, dacă vreţi, pen pal-ul lui Ribbentrop din decembrie 1939; salvatorul Uniunii Sovietice din 1941 sau călăul Europei de Est din 1945.

            Depinde pe ce faţă a trecutului credeţi că se află adevărul.

 Câteva scenarii pentru un singur viitor

            Pe 25 decembrie 1991, la 19h (ora Moscovei), Mihail Gorbaciov a apărut pe ecranele televiziunii centrale moscovite şi a spus ceva ce nici unul dintre concetăţenii săi nu mai auziseră vreodată: că Uniunea Sovietică încetează să mai existe.

În chiar acele minute, Boris Elţîn era într-un birou alăturat şi, după unele surse, ciocnea un pahar cu membrii echipei sale, aşteptând ca demisionarul Gorbaciov să-i predea o valiză anume – cea nucleară.

În seara zilei de Crăciun a acelui an butonul nuclear al celei de-a doua puteri mondiale a trecut în mâinile unui om masiv, simpatic, energic şi care avea (nu era chiar o premieră) “la bord” câteva unităţi bune de alcool.

            Exista vreun precedent pentru aşa ceva? Probabil că nu. Şi, dincolo de anecdotic, mai există oare vreun precedent pentru un asemenea colaps al unui imperiu?

Aici opiniile sunt în dispută. Depinde ce faţă a realităţii ne surâde. Problema precedentului rămâne importantă, pentru că ea arată drumurile pe care noua Rusie eliberată de comunism ar fi putut purcede în 1991. Am identificat cel puţin patru variante posibile.

            i) Din perspectiva unor non-ruşi (sau a unor observatori de departe, care nu trăiesc în Rusia), în primii ani a fost aproape de la sine înţeles că Rusia lui Elţîn va reface drumul pe care Germania sau Japonia îl parcurseseră după 1945.

Adică: o ţară eliberată de sub o tiranie ideologică şi/sau militaristă se va liberaliza şi democratiza treptat, integrându-se (cu sprijin din afară) lumii de tip occidental.

În 1992, Boris Elţîn însuşi spusese că scopul său şi al echipei sale este să facă din Rusia “o ţară normală”. Normalitatea, în acest caz, însemna occidentalizare.

Adică ruperea de trecutul recent, la nevoie chiar condamnarea acestuia, şi aducerea Rusiei pe acelaşi drum pe care evoluaseră democraţiile occidentale – desigur, cu decalajul istoric de rigoare.

Sau cel puţin aşa au crezut outsider-ii spaţiului rus. De reţinut, evident, că expertiza şi consilierea urmau să vină din partea adversarilor ideologici de până mai ieri.

Acesta (ne) părea un preţ relativ mic pentru reuşita viitoare a unei Rusii renăscute.

            ii) Un alt destin posibil putea pleca din experienţa străvechiului ex-inamic, cel care fusese Imperiul Otoman.

Trecerea de la acesta la Turcia modernă a fost posibilă printr-o schimbare venită, în mod determinant, din interior.

Pe fondul lungii agonii a imperiului, o nouă elită militar-intelectuală lua naştere la sfârşitul secolului al XIX-lea (“junii turci”). Mustafa Kemal Paşa – alias Atatürk – nu a apărut din neant şi nici dintr-o emigraţie disidentă.

El era un cetăţean al statului său, din etnia majoritară acolo (cel puţin dinspre tată – după mamă, e la fel de posibil să fi avut rădăcini slave sau albaneze), suficient de curajos încât să negocieze dur cu britanicii, francezii, grecii, italienii şi toţi cei interesaţi în controlul moştenirii otomane după anul 1920 şi de lucid încât să înţeleagă că salvarea Turciei post-imperiale nu putea să vină decât din adoptarea unor modele de succes din lumea modernă.

Drept care – spune Brzezinski – Turcia post-imperială nu a reinventat roata, ci a adoptat «codul civil elveţian, codul penal italian şi codul comercial german». Este ceea ce a adus intrarea în legendă a lui Atatürk.

Trecerea de la ex-imperiu la republică s-a făcut, aşadar, prin forţe proprii.

Schimbarea a venit din interior, dar cu inspiraţie occidentală, în sens benefic pentru Turcia şi pentru zona sa.

Rusia putea alege şi această cale. 

[2] Vladimir Rîjkov, “Moscow’s misplaced indignation”, în The Moscow Times, 21 iulie 2009.

[3] Zbigniew Brzezinski, Triada geostrategică. Convieţuirea cu China, Europa, Rusia, Ed. Historia, Bucureşti, 2006, p. 101.

[4] “The world this week”, în The Economist, 3 ianuarie 2009.

[5] N. Ghevorkian, N. Timakova, A. Kolesnikov, La persoana întâi. Convorbiri cu Vladimir Putin, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2000, p. 79.

 

 (Continuare din prima parte)

 

Gustul dulce al revanşei

   Sau, teoretic măcar, exista iii) varianta întoarcerii radicale la situaţia prerevoluţionară din 1917.

Pentru mulţi ruşi, de-a lungul celor şapte decenii, ocupantul biroului principal de la Kremlin nu a fost altceva decât un nou (sau altfel de) ţar. Republica a rămas un cuvânt abstract şi oportunist – din moment ce inegalităţi frapante au existat atât înainte de 1991 (între elita partidului unic şi baza acestuia) cât şi după (între profitorii şi victimele tranziţiei).

Concluzia: Rusia avea nevoie de un Juan Carlos al său[1], de un ţar care să repună lucrurile în ordinea lor firească.

Comparaţia dintre cele două state ar putea suna straniu – dar autorul nostru identifică similitudinile:

a) Rusia şi Spania se află la extremităţile Europei;

b) ambele au fost unificate relativ târziu, în opoziţie cu invadatorul musulman ce le ameninţa identitatea;

c) ambele au stăpânit extinse teritorii învecinate şi ambele au fost în egală măsură temute şi urâte de către vecinii mai slabi;

d) ambele au avut propria lor ideologie mesianică, prin care au încercat să-şi impună “sfera de interes” geopolitic – catolicismul fanatic în cazul Spaniei, comunismul în cazul Rusiei bolşevice – şi la adăpostul căreia ele şi-au pedepsit ereticii/disidenţii;

e) ambele, pentru protejarea ideologiei lor, au avut propria poliţie a gândirii – ce ar fi KGB-ul (şi ramificaţiile sale din Estul Europei) dacă nu o versiune actualizată a Inchiziţiei spaniole?;

f) ambele au fost obligate, în ultima parte a secolului al XIX-lea, să treacă brusc de la feudalism la capitalism, aclimatizând termeni până atunci stranii acolo, precum “progres” sau “industrializare”;

şi g) ambele au suferit, în prima parte a secolului XX, războaie civile care au împărţit societatea în două, cu un rezultat similar: suprimarea modernităţii burgheze (chiar dacă în Rusia a câştigat stânga extremă, iar în Spania a ieşit victorioasă dreapta radicală – semn că extremele au gradul lor de înrudire).

Cu atâtea similitudini, de ce – întreabă Bayer – asemănarea să nu meargă până la împlinirea paralelei, adică revenirea unui autentic ţar pe tronul Rusiei, pentru a închide această nefericită acoladă a istoriei care a fost comunismul, tranziţia etc.?

            iv) Sau, în fine, mai era varianta revanşei – cea mai problematică dintre toate.

În cartea mea despre geopolitica neo-Matrioşkăi, am amintit această stranie inversare a cifrelor: ca şi în Germania anului 1919, în Rusia de după 1991, la nivelul opiniei publice, nu există atât un regret după regimul comunist cât regretul pentru puterea de altădată a spaţiului pe care Rusia îl controla (adică Uniunea Sovietică).

De fapt, e vorba despre un reflex comun al unor societăţi care s-au simţit nu învingătoare (prin faptul că au scăpat de tiranie sau autoritarism), ci învinse în faţa adversarului de până mai ieri. Pentru că acesta a fost sentimentul determinant şi în Germania post – 1919. Naţiile şi popoarele nu se vor învinse şi nici nu-şi celebrează înfrângerile [2].

În cazul Germaniei, după primul război mondial sentimentul înfrângerii (printr-un “cuţit înfipt pe la spate”) a subminat republica de la Weimar şi a făcut de aşa fel încât secta insignifiantă a naţional-socialiştilor să ajungă în 1933 la putere, iar Adolf Hitler să apară ca salvator al naţiei persecutate.

Fără a intenţiona vreo comparaţie între Hitler şi Putin, voi spune că acelaşi a fost sentimentul dominant şi în Rusia post-1991.

Ruşii s-au simţit învinşi, dar şi trădaţi – şi din interior (de cosmopolitul Gorbaciov şi de echipa lui predispusă la cedări – cred încă mulţi ruşi), dar şi din afară (din partea republicilor-surori de până mai ieri, care s-au grăbit să-şi declare independenţa şi au întors spatele Rusiei; despre unele dintre ele voi vorbi mai jos).

Sentimentul dominant în noua Rusie postsovietică nu a fost acela că Occidentul o ajută să iasă din criză, ci că vechii inamici de la Vest profită de slăbiciunile sale pentru a-i disloca arii întregi (prin NATO şi prin Uniunea Europeană) din vechea sa sferă de influenţă.

În momentul în care scriam acel capitol al cărţii mele nu cunoşteam explicaţia similară pe care o deduse deja Egor Gaidar, fostul prim-ministru al epocii Elţîn (1991-’92).

Într-o admirabilă carte de memorii, dar şi de propuneri pentru noua Rusie[3], Gaidar vorbea despre similitudinile frapante dintre Germania post-1919 şi Rusia post-1991:

a) Germania anului 1918, ca şi Rusia/URSS ultimilor ani ’80 fuseseră intoxicate, în preambulul crizei finale, cu ideea victoriei iminente;

b) pe cale de consecinţă, popoarele lor nu erau pregătite pentru înfrângerea şi colapsul ce aveau să vină;

c) astfel, s-a dezvoltat teza că niciuna dintre aceste două forţe nu fusese învinsă pe câmpul de luptă – de aici alibiul “cuţitului înfipt pe la spate” de trădători şi inamici;

d) în cazul amândurora, a funcţionat supapa “ţapului ispăşitor”: evrei sau nu, cei care au animat grevele din Germania-1918 sau ONG-urile din Rusia-1991 au fost percepuţi ca agenţi ai destabilizării;

e) mulţi germani şi mulţi ruşi au uitat repede cât de mult dispreţuiau ei înşişi regimurile anterioare colapsului din ţările lor;

f) în ambele state conducerile ulterioare colapsului au folosit o retorică ce uza de nostalgia post-imperială existentă – o trimitere la “vârsta de aur” (imaginată) de altădată: parte din simbolurile imperiale germanice au fost reinstaurate în Germania în 1926 (înainte de Hitler!), iar în Rusia simbolurile ex-sovietice au început să reapară, tot mai vizibil, după anul 2000;

g) în fine, Gaidar aminteşte că la începutul anilor ’30 naţional-socialiştii (încă) minoritari promiteau să despăgubească cetăţenii germani cu depuneri în bănci la nivelul anterior hiperinflaţiei din 1922-’23, după cum regimul rus de după 2000 a propus informalul pact “prosperitate contra autoritate” – conducerea de la Kremlin era autorizată a priori să ia ce măsuri dorea, cu condiţia ca nivelul de viaţă al majorităţii cetăţenilor ruşi să crească.

Ceea ce, după crizele din 1993 şi 1998, chiar s-a întâmplat în intervalul 2000-2008.

Conjunctura economică internaţională şi un preţ al energiei (petrol şi gaze) în creştere la scară mondială au marcat, în mod fericit, cele două mandate de preşedinte ale lui Putin.

Şi odată cu banii din rezervele statului au sporit şi ambiţiile. Sentimentul revanşei (faţă de Occident, faţă de NATO, faţă de vecinii nerecunoscători etc.) nu a apărut în Rusia postsovietică odată cu preşedintele Putin; el a existat şi în epoca lui Elţîn, dar era îngrădit de posibilităţile reduse pe care le avea statul. Dar, după 2000, revanşa şi-a găsit şi resursele.

            Aşadar, cred că Rusia de azi se apropie mai cu seamă în acest al patrulea scenariu istoric posibil.

Aceasta nu înseamnă că Rusia va declanşa un viitor conflict militar cu Occidentul – dar poate însemna că Rusia va continua, cel puţin o vreme, să judece în termenii unui alt Război rece.

 

---

[1] Alexei Bayer, “Russia needs its own Juan Carlos”, în The Moscow Times, 20 iulie 2009.

[2] Cu excepţiile de rigoare – vezi cazul Serbiei, pentru care bătălia (pierdută) de la Câmpia Mierlei (Kosovopolije) din 15 iunie 1389 rămâne până azi un autentic loc al memoriei naţionale.

[3] Yegor Gaidar, Collapse of an empire. Lessons for modern Russia, Brookings Institution Press, Washington D.C., 2007, p. xii-xvii.

 

 (Continuare prima şi a doua parte)

 

Madonna versus Taras Bulba

Pe 28 iulie 2009, membrii filialei din Sankt-Petersburg a Partidului Comunist al Rusiei s-au gândit să-i adreseze o scrisoare deschisă solistei pop americane Madonna – cea care urma să vină pe 2 august în acest oraş, în cadrul turneul ei european.

Nu era tocmai o scrisoare de admiraţie – lesne de imaginat, comuniştii sankt-petersburghezi nu-s chiar cei mai mari fani ai Madonnei. Deloc curios, acest mesaj nu avea legătură cu muzica, ci cu istoria.

Totul pleca de la faptul că locul concertului din 2 august urma să fie istorica Piaţă a Palatului de Iarnă – un punct sacru ale revoluţiei bolşevice din octombrie 1917.

Iar comuniştii anului 2009 au profitat de acest detaliu pentru a-i da pop-star-ului american câteva sfaturi: «ar trebui să înţelegeţi responsabilitatea de a cânta aici» – spuneau ei –, drept care «să vă îmbrăcaţi modest, să cântaţi melodios şi să păstraţi în minte regulile moralei».

Iar ca rugăminte personală, comuniştii i-au cerut Madonnei să includă ad hoc în repertoriul său şi câteva cântece revoluţionare, «în onoarea celor care au luat cu asalt Palatul de Iarnă»[1].

Ceea ce Madonna, totuşi, nu a făcut.

Acest episod al scrisorii comuniştilor către interpreta care a devenit cunoscută cu 25 de ani în urmă prin mobilizatorul (în alt sens) hit Like a virgin are, desigur, doza lui de hilar.

Ceea ce contează, cred, este că nu numai semnatarii gândeau astfel. Cu cât prezentul pune mai multe probleme, cu atât mai mult se speră că soluţia-panaceu ar putea veni dinspre Istoria măreţiei de altădată.

Vladimir Putin nu a scris nimănui scrisori deschise pe teme muzicale, dar a fost la fel de pretenţios atunci când le-a trasat – în cursul anului 2007 – profesorilor de Istorie din Rusia sarcina de a trata cu mai mare responsabilitate predarea acestei discipline, iar o comisie specială a elaborat un manual care să ghideze interpretarea trecutului oferită de profesori copiilor şi tinerilor, care ajung astfel «îndoctrinaţi cu măreţia lui Stalin şi cu poveşti despre cum Armata Roşie a fost primită ca eliberatoare de către popoarele Europei de Est» [2].

În 2005, într-o alocuţiune în faţa Adunării Federaţiei Ruse, Putin a numit prăbuşirea Uniunii Sovietice ca fiind «cea mai mare catastrofă geopolitică» a secolului al XX-lea. Nu toţi vecinii Rusiei sunt însă de acord. Să luăm cazul Ucrainei.

Istoria comună ruso-ucraineană, lungă şi complexă, ar trebui să le predispună la calm şi complementaritate – spune teoria. Realitatea spune altceva: mai nou, conflictul pare a fi plecat de la o aniversare.

În primăvara lui 2009 s-au împlinit 200 de ani de la naşterea scriitorului Nikolai Gogol. În cinstea jubileului, Ministerul rus al Culturii a investit 20 de milioane de dolari într-o ecranizare a romanului Taras Bulba.

Pe 3 aprilie ’09 superproducţia a avut premiera la cinematograful Octombrie din Moscova; succesul a fost pe măsură.

Ca şi în roman, cazacul Taras Bulba din film luptă vitejeşte să-i alunge pe polonezi de pe pământurile strămoşeşti.

Dat fiind că polonezii erau invadatorii occidentali (şi catolici) ai acelei epoci iar Rusia mică (şi ortodoxă) de atunci acum se cheamă Ucraina, nu sunt greu de intuit «ramificaţiile ideologice şi geopolitice» ale acestui film [3].

Poate că “vina” e a lui Gogol: ucrainian prin naştere şi parte a culturii ruse prin creaţie, el nu a intuit că la 200 de ani de la naştere va fi pion într-un război cultural-politic între state ale căror conducători au o viziune total diferită privind prezenţa NATO în zonă.

Pentru că “Occidentul” care ameninţă azi Ucraina (aşa cum se vede de la Moscova) aceasta este: Alianţa Nord-Atlantică.

Nici Ucraina n-a stat cu mâinile în sân. Acum câţiva ani, autorităţile de la Kiev au susţinut o amplă campanie (istoriografică şi propagandistică) menită să demonstreze că foametea declanşată de Stalin în Ucraina la începutul anilor 1930 a fost de fapt un autentic genocid etnic (termenul local este holodomor).

Nu pe clasa kulacilor se răzbuna Stalin, ci pe rasa ucrainienilor – acesta e mesajul oficial la Kiev.

În 2007 delegaţia Ucrainei pe lângă UE a deschis o expoziţie cu această temă la Bruxelles; am fost unul dintre vizitatori şi, la plecare, am primit cadou un DVD cu documente şi imagini privind foametea din 1932-’33.

Autorităţile de la Moscova nu agreează această interpretare. Drept care în februarie 2009 Ministerul de Externe rus a scos şi el un DVD (şi urmează să scoată câteva volume de documente) menit a demonstra că foametea din Ucraina a fost îndreptată împotriva ţăranilor în genere, fără deosebire de etnia lor. Nu despre Istorie e vorba aici, evident, ci despre prezent.

Fiecare dansează pe muzica ce-i place

Pe 9 mai a.c., în Piaţa Roşie din Moscova, sub privirile preşedintelui Medvedev şi prim-ministrului Putin, s-a desfăşurat cea mai mare paradă militară din ultimele două decenii. 9000 de soldaţi au defilat în pas de gâscă, o fanfară cu peste 1000 de muzicanţi a încălzit atmosfera, 70 de avioane şi elicoptere au brăzdat cerul, 110 piese de armament (tancuri, transportoare, baterii de tunuri, lansatoare de rachete nucleare) au trecut pe sub ochii admirativi ai publicului.

Potrivit unor estimări, pregătirea evenimentului ar fi costat cca. 94 de milioane de dolari[4]; şi nu despre celebrarea sfârşitului războiului al II-lea mondial era vorba acolo, ci despre pregătirea Rusiei de a face faţă, azi sau în viitor, unui alt război.

În cuvântul său, preşedintele Medvedev a spus că lecţiile Istoriei rămân valide mai ales în faţa «celor ce încearcă noi aventuri militariste» împotriva ţării sale – trimitere directă la un alt stat vecin: Georgia preşedintelui Mihail Saakaşvili, cu care Rusia s-a aflat în război în august 2008.

După paradă, Medvedev s-a dus la Kremlin, fiind gazda unei recepţii cu veteranii din 1941-’45. Iar premierul Putin s-a dus să inspecteze pregătirile care, la Arena Olimpică din Moscova, se făceau pentru găzduirea festivalului muzical Eurovision – o ediţie la care Georgia nu avea să participe, din moment ce piesa propusă de ea a fost refuzată de organizatorii ruşi.

Motivul nu ţinea de muzică, ci de text: cântecul purta străveziul titlu We don’t wanna put in! Somaţi să schimbe refrenul, georgienii au refuzat – şi au privit festivalul la televizor (ca şi parada).

De reţinut că în Georgia există două muzee ce vorbesc despre “ocupaţia sovietică”, despre deportarea din ordinul lui Stalin a populaţiilor din Nordul Caucazului spre stepele Kazahstanului şi despre prigonirea intelectualilor georgieni de către regimul sovietic – chiar dacă, aminteşte Matthews, este deseori trecut cu vederea detaliul că teribilul lider sovietic Stalin a fost el însuşi georgian după tată.

Mai mult: pe blog-ul său, preşedintele Medvedev denunţa în mai a.c. «falsificatorii istoriei», iar Duma rusă adopta o lege prin care cei care caricaturizează «victoria sovietică în al II-lea război mondial» sunt pasibili de amendă sau de închisoare.

Pasul următor a fost înfiinţarea, din ordinul preşedintelui Medvedev, a unei Comisii speciale (alcătuită din şeful său de cabinet, câţiva istorici, câţiva ofiţeri de rang înalt, avocaţi) însărcinate să reacţioneze «la încercările de falsificare a istoriei care sunt în detrimentul intereselor Rusiei».

O ţintă prin ricoşeu a acestor reglementări o reprezintă toţi acei vecini ai Rusiei (Ţările Baltice mai ales, dar nu numai) care se încăpăţânează să spună că Armata Roşie a venit ca “ocupant”; cum spuneam, în viziunea Moscovei termenul corect pe care fostul soldat sovietic îl merită este acela de “eliberator”.

Nu e numai o problemă de lexic – ci una de geopolitică. În 2007, această problemă a dus la un conflict diplomatic între Rusia şi Estonia – atunci când autorităţile de la Tallin au decis mutarea unui monument al ostaşului sovietic, iar Moscova a interpretat gestul drept o provocare.

În săptămânile următoare acelui diferend sistemul informatic al Estoniei a fost ţinta mai multor atacuri cibernetice concertate – nici acum nu se ştie din partea cui (dar nu lipsesc bănuielile).

În ultimul deceniu, în sistemul de învăţământ rusesc a apărut aşadar o schimbare de ton: una dintre consecinţele acestui nou curs în predarea Istoriei este că marea majoritate a populaţiei ruse crede, azi, în rolul “eliberator” al Armatei Roşii în Europa.

Potrivit unui sondaj din primăvara anului 2009, 77% dintre ruşi cred că “eliberarea” ţărilor din Europa de Est de sub ocupaţia nazistă le-a permis acestora ca ulterior să trăiască în libertate şi să se dezvolte, în timp ce numai 11% dintre respondenţi cred că URSS a impus regimuri satelite în Europa Orientală[5].

Iar imaginea lui Stalin este într-un continuu proces de ameliorare: în cartea sa, Gaidar aminteşte că în 1998 doar 19% dintre respondenţii unui sondaj în Rusia nutreau sentimente pozitive faţă de Stalin, iar în 2003 procentajul acestora crescuse la 53%.

La întrebarea «dacă Stalin ar mai fi trăit şi ar fi candidat la preşedinţia Rusiei, aţi fi votat pentru el?», peste 26% dintre respondenţi au răspuns pozitiv în 2003.

Un rezultat strălucit pentru un om care şi-a omorât concetăţeni într-un număr neegalat de cineva în lunga şi nu tocmai paşnica istorie a Rusiei[6].

Reamintesc: vorbim despre acelaşi Stalin care la sfârşitul lui 2008 ocupa locul doi în clasamentul “celor mai mari ruşi” din toate timpurile[7].

 Aniversările sunt capcanele Istoriei

În rescrierea Istoriei, cele mai mari probleme le pun, se ştie, aniversările. Rusia de azi nu face excepţie.

Pe 23 august 2009 s-au împlinit 70 de ani de la semnarea acordului Molotov–Ribbentrop. În cursul precedentei legislaturi (2004-2009), Parlamentul European a elaborat propunerea ca ziua de 23 august să devină la scara Uniunii Europene o Zi europeană a comemorării victimelor stalinismului şi nazismului.

La începutul lui iulie ’09, în prag de vacanţă, membrii Adunării Parlamentare a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa au preluat iniţiativa, adresând o rezoluţie către toate statele membre prin care acestea erau chemate să respingă ferm orice formă de totalitarism şi, mai ales, să prevină «justificarea sau glorificarea regimurilor totalitare» din trecutul recent.

Numai că această idee intra în conflict evident cu teza îmbrăţişată de comisia “de apărare a adevărului istoric” înfiinţată de preşedintele Medvedev. Cine va ceda primul?

Rezoluţia ca atare a produs reacţii ulcerate la Moscova[8]. Mai întâi, Alexander Koslovski (şeful delegaţiei ruse la OSCE) a protestat împotriva încercării «de a pune nazismul şi stalinismul pe acelaşi plan» – ceea ce ar însemna o «insultă îndreptată împotriva tuturor ruşilor», din moment ce «se uită că tocmai Uniunea Sovietică a epocii Stalin a dat cele mai mari sacrificii umane şi a adus cea mai mare contribuţie la eliberarea Europei de fascism».

În Duma Rusiei, preşedintele Comisiei de Politică Externă, Konstantin Kosaciov, descria rezoluţia drept «o încercare de rescriere a istoriei celui de-al II-lea război mondial prin plasarea responsabilităţii pentru începutul, cursul şi rezultatele sale în egală măsură pe umerii Germaniei lui Hitler şi pe cei ai Uniunii Sovietice».

Şi astfel ne întoarcem de unde am plecat. Pentru mulţi dintre ruşii de azi, Stalin şi Hitler nu pot sta alături, pentru că au fost adversari. Pentru mulţi dintre europenii de azi, Stalin şi Hitler stau alături, tocmai pentru că au fost adversari, apoi aliaţi, apoi complici, apoi din nou adversari.

*   *   *

Desigur, părerile vor rămâne împărţite pe mai departe, cel puţin o bună bucată de vreme. Nostalgia ruşilor după timpurile de glorie ale luptei antifasciste nu ţine cu precizie de o generaţie anume.

Ea trece de la bunici la părinţi şi nepoţi nu în mod natural şi nu prin intermediul cinematografiei sau literaturii – ci impulsionată în mod premeditat de un sistem şcolar (gestionat politic) care a văzut în presupusa lecţie a anilor ’40 o bună pildă pentru viitorul Rusiei.

Nu trebuie să fii oracol pentru a intui viitorul. Radicalizarea utilizării Istoriei în Rusia va conduce, foarte probabil, la o radicalizare similară în acele state (din jurul său) pentru care Rusia a fost sau este o ameninţare potenţială.

Nu contează că această radicalizare ascunde ceva dintr-o suferinţă, dintr-un handicap, dintr-un complex. Acest lucru se ştie foarte bine. Statele stăpâne pe ele însele nu au un program oficial de cosmetizare a trecutului.

Dimpotrivă, imaginea “vârstei de aur”, a trecutului măreţ, a “cuţitului înfipt în spate” cândva în trecut înfloreşte mai bine în societăţile care au probleme în gestionarea prezentului.

Pentru că, de fapt, nu despre Istorie e vorba în această poveste, ci despre un acum care, nesatisfăcându-şi contemporanii, caută salvarea în idealizarea unui ieri care tinde să devină mâine.

---

[1] “St. Petersburg communists ask Madonna to sing revolutionary songs”, ştire a agenţiei RIA Novosti din după-amiaza zilei de 28 iulie 2009.

[2] Owen Matthews, “The history wars. The Kremlin is trying to promote national myths – at the expense of the truth”, în Newsweek, 20 iulie 2009.

[3] Taras Kuzio, “The ukrainian-russian cultural conflict”, în Eurasia Daily Monitor, vol. 6, nr. 87, 6 mai 2009.

[4] “Russia and its image. Put in more flags”, în The Economist, 16 mai 2009.

[5] Pavel Felgenhauer, “«Falsifiers of history» targeted by the Kremlin”, în Eurasia Daily Monitor, vol. 6, nr. 92, 13 mai 2009.

[6] Gaidar, Collapse of an empire…, p. xvi-xvii.

[7] În România, într-un clasament similar al “celor mai mari români” operat de TVR în 2006, Nicolae Ceauşescu a ieşit pe mult prea onorabilul loc 11.

[8] Rîjkov, “Moscow’s misplaced indignation.

Sursa: geopolitikon.wordpress.com

(Fragmente adaptate din volumul Urşi bruni, ceai negru, nopţi albe. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. II,   Editura Curtea Veche, Bucureşti.)