CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cât de benefice sau de riscante au fost și sunt raporturile ROMÂNILOR cu marele vecin de la Răsărit?

Amenințarea dinspre Est: între propagandă și avertismentele istoriei

Invadarea Ucrainei de către trupe ale Federației Ruse, în așa-numita operațiune militară specială, ale cărei consecințe, după șase luni de zile de la declanșare, se resimt dramatic la scară planetară, a readus în atenție o temă majoră care i-a preocupat pe români de-a lungul timpului.

Este vorba de cursul sinuos al relațiilor dintre România și Rusia (țaristă, bolșevică, sovietică și contemporană) și de întrebarea care a frământat periodic mințile românilor: cât de benefice sau de riscante sunt raporturile cu marele vecin de la Răsărit?

Istoria acestor relații este bogată în evenimente și plină de învățăminte scrie https://www.limbaromana.md.

Să rememorăm succint câteva episoade.

Cu secole în urmă, deși îndepărtate geografic, Moldova lui Ștefan cel Mare avea raporturi bune cu imperiul muscalilor, iar domnitorul moldovean a găsit de cuviință să stabilească legături politice și de rudenie cu familia conducătoare țaristă prin căsătoriile sale și ale unora dintre fiice cu ramuri împărătești din Lituania, Ucraina, Rusia și Crimeea, ceea ce l-a făcut pe Nicolae Iorga să afirme: „Cine nu vede vastul plan dinastic, politic, comercial care cuprindea departe peste Nistru tot Răsăritul?”1

Ceva mai târziu, Petru cel Mare, prin tratatul semnat în 1711 cu domnitorul Dimitrie Cantemir, recunoștea și garanta granița de est a Moldovei pe „râul Nistru, Cameniță, Bender, cu tot ținutul Bugeacului, Dunărea…” (Art. 11).

Tot în timpul lui Petru cel Mare, mulți români au luptat de partea țarului rus, în timp ce alți români de peste Nistru, alături de ucrainenii hatmanului Ivan Mazepa, s-au aflat în tabăra regelui Carol al XII-lea al Suediei (Poltava, 1709) care pornise o campanie împotriva Rusiei.

Ulterior, succesorii lui Petru cel Mare, îndeosebi Ekaterina a II-a (1762-1796) care, după cum scria istoricul rus Derjavin, citat de Soljenițîn, avea „mania de a pune mâna pe alte țări” și Alexandru I (1801-1825), au continuat expansiunea Rusiei spre toate azimuturile, soldată, între altele, cu anexarea Crimeii (1783), apoi cu ocuparea Oceacovului în urma unui război pustiitor (1787-1791).

Prin pacea de la Iași cu Imperiul Otoman (29 decembrie 1791), Rusia anexează teritoriul dintre Bug și Nistru, la sud de râul Iagorlâc (partea de la nord de acest râu a fost ocupată de Rusia în 1793, după cea de-a doua împărțire a Poloniei).

Prin pacea de la Iași, scria

„Rusia a dobândit ieșirea la frontierele sale naturale: la Marea Neagră, inclusiv Crimeea, și la Nistru. (Așa cum ajunsese deja la Oceanul Înghețat și la Pacific). Se putea înțelege că se va opri aici”2. Nu s-a întâmplat așa. De fapt, odată cu expansiunea până la Nistru, Rusia țaristă ajunge să fie vecină a statului moldovean.

Din acest moment, dintr-o stavilă împotriva Imperiului Otoman și garant (autointitulat) al creștinătății ortodoxe din Răsărit, Rusia devine o amenințare crescândă pentru statele mai mici de la frontierele sudică și vestică, în primul rând pentru Principatul Moldovei, care, în urma unui nou război ruso-turc (1806-1812) va fi victima unei rășluiri teritoriale cu consecințe ce se resimt și astăzi.

Prin pacea de la București (16/28 mai 1812), Rusia anexează teritoriul istoric al Țării Moldovei dintre Nistru și Prut, pe care din 1813 îl va denumi impropriu, printr-o extensie abuzivă a numelui unei regiuni restrânse, Basarabia.

Acest rapt contrar dreptului internațional a fost primul din actele de comportament brutal al Rusiei față de români, care va marca profund evoluția relațiilor mai întâi cu Principatele, apoi cu România.

Amintim doar faptul că gândirea politică românească din secolul al XIX-lea până la Primul Război Mondial a fost dominată de controverse acute între două curente majore – slavist (susținut de  partida rusă) și germanist (susținut de adepții legăturilor cu Puterile Centrale).

Un nou episod cu multe învățăminte s-a derulat cu ocazia războiului ruso-turc din 1877-1878, când România, rezultată prin unirea Principatelor Moldovei și Munteniei (1859), s-a alăturat campaniei de la sud de Dunăre pentru obținerea independenței de stat.

În urma marilor acțiuni și sacrificii ale tinerei armate române sub comanda Prințului Carol, alături de armata rusă condusă de împăratul Alexandru I și de Marele Duce Nicolae, România și-a proclamat independența (9 mai 1877), recunoscută mai întâi de Rusia, Turcia și Austria, iar mai târziu de Germania, Anglia și Franța.

Numai că, deși victorioasă pe câmpul de luptă, România pierdea în  favoarea Rusiei, la Congresul de la Berlin (1878), cele trei județe din sudul Basarabiei (Izmail, Cahul și Bolgrad/Cetatea Albă), retrocedate Principatului Moldovei de către Marile Puteri la Congresul de la Paris (1856).

Această nouă rășluire teritorială din partea Rusiei l-a determinat pe Regele Carol I, după proclamarea României ca Regat (1881), să încheie un tratat (secret) de alianță cu Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria) având ca scop principal apărarea în fața pretențiilor rusești. 

Evoluțiile din preajma Primului Război Mondial găsesc Regatul României și Imperiul țarist în relații de relativă normalitate și încredere la nivelul conducerilor de stat, ceea ce a facilitat intrarea statului român în război, după o perioadă de neutralitate de doi ani, alături de Rusia și celelalte Puteri Aliate și Asociate împotriva Puterilor Centrale, obiectivul fiind și de acestă dată împlinirea unui vis secular – unirea sub același sceptru a românilor risipiți sub mai multe imperii.

Istoria a jucat iarăși festa, Rusia țaristă fiind subminată de revoluția bolșevică, ceea ce a însemnat retragerea de pe câmpul de luptă și încheierea unei păci umilitoare cu Germania, mult detestată în următorii ani.

O mișcare strategică ce a avut urmări dramatice imediate pe frontul românesc și pentru statalitatea Regatului român.

Mai mult, în 1918, puterea bolșevică, printr-un act de brutalitate întâlnit doar la regimurile puse pe jaf, a confiscat tezaurul românesc depozitat la Moscova în baza înțelegerii dintre guvernul român și fosta guvernare țaristă, chestiune căreia nici Lenin, nici Stalin și nici conducătorii sovietici și ruși care au urmat nu au catadicsit să-i găsească o soluție rezonabilă.

Dimpotrivă, la prima ocazie ivită, după semnarea Protocolului adițional secret la Tratatul de neagresiune cu Germania (23 august 1939), URSS purcede la extinderea granițelor sale în detrimentul Poloniei, Finlandei, Țărilor Baltice și României, acțiuni de forță denumite diplomatic re-aranjamente teritoriale

De menționat că, atât înainte de ocuparea din nou a Basarabiei, dar și a nordului Bucovinei și a Ținutului Herța (iunie 1940, apoi în 1944), cât și ulterior, Stalin se pronunța vehement împotriva oricărui stat care oferea garanții privind respectarea integrității teritoriale a României, fie el Turcia, Franța, Marea Britanie și, în cele din urmă, Germania și Italia.

Stenogramele convorbirilor lui V. Molotov la Berlin (12-13 noiembrie 1940) sunt relevante pentru scopurile expansioniste ale Uniunii Sovietice față de România, Moscova dorind să ocupe și mai mult din teritoriul românesc3.

După al Doilea Război Mondial a urmat „prietenia” forțată, în care noii lideri de la București, instalați de Stalin, au scos din dicționare cuvântul Basarabia, ca și orice referire istorică la teritoriile ocupate de Marele Vecin.

O perioadă tragică, pe care o regreta Gorbaciov, când, aflat la București, în 1987, declara că ar trebui să revenim la spiritul celor care, la începutul anilor 1950, au pus  primele cărămizi ale unei legături ce se dorea veșnică între români și sovietici.

Este vorba de același Gorbaciov „reformator”, care nu-și amintea în ruptul capului că România are un Tezaur la Moscova care ar trebui restituit. Tot în anii de „glorie” ai lui Gorbaciov, mai exact prin 1988-1989, România nu a încetat să fie tratată ca dușman și să figureze în planurile de acțiune ale KGB, la centru și în secțiunile unionale, cu numele codificat „obiectivul 24”4.

De altfel, în toți anii regimului sovietic, dar cu deosebire începând din 1964-1965, ura față de români, având la bază așa-zise pretenții teritoriale față de URSS, a fost cultivată cu obstinație, iar România era considerată în Ucraina și în fosta RSSM drept inamicul lor nr. 1, ură ce s-a înrădăcinat adânc în conștiința a generații întregi de moldoveni și ucraineni, cu reflexe până în zilele noastre.

În fine, nu trebuie lăsate în uitare nici toleranța manifestată de Marile Puteri vestice față de acapararea de teritorii de către imperiul rus – țarist sau bolșevic – în dauna țărilor și popoarelor mai mici din vecinătate, atât la Congresul de la Berlin (1878), cât și în 1940 și mai ales în 1945, la sfârșitul celei de-a doua mari conflagrații mondiale.

Mai mult, frontierele stabilite în urma rapturilor teritoriale comise de Stalin în baza înțelegerilor cu Hitler au fost reconfirmate și după schimbările majore intervenite în Europa Centrală și de Est după căderea comunismului și destrămarea URSS, deși Actul final de la Helsinki, stabilit de Summitul Conferinței pentru Cooperare și Securitate în Europa din 1975, prevedea posibilitatea schimbării acestora pe cale pașnică.

Dimpotrivă, toate schimbările survenite în spațiul fostei Iugoslavii și în cel postsovietic s-au înfăptuit în urma unor grave conflicte militare.

După 1991 a urmat o perioadă când Federația Rusă, sub Boris Elțîn, pornise pe o cale spre democratizare, dar și atunci repulsia față de NATO se manifesta cu intensitate și orice referire la rapturile teritoriale la adresa României ori la tezaurul de la Moscova provoca nedumerire și rămânea fără răspuns. Nici sub conducerea lui Vladimir Putin nu s-au înregistrat progrese în problema tezaurului.

Mai mult, sub diverse forme s-au înmulțit amenințările din partea unor oficiali ruși la adresa României, uneori voalate, alteori chiar brutale, toate având ca leitmotiv apartenența la NATO și pretinse riscuri la adresa securității Federației Ruse care, ca și fosta URSS, continuă să invoce pericole imaginare din partea vecinilor mai mici și să le conteste măsurile defensive luate, ca și când doar Rusia ar avea dreptul să-și întărească securitatea proprie.

Comentatori și analiști politici sau militari de toate culorile sunt aproape unanimi în aprecierea că invadarea Ucrainei de către armata Federației Ruse, începând cu 24 februarie 2022, se aseamănă în mod izbitor cu războiul de agresiune împotriva Poloniei declanșat de către Germania nazistă și URSS cu 83 de ani în urmă.

Statele democratice europene au privit cu îngrijorare cum în ultimii 15 ani Rusia redevine o putere revizionistă, care urmăreşte refacerea vechilor frontiere imperiale în detrimentul statelor vecine.

Din păcate, asistăm în același timp la resuscitarea pe bandă rulantă a unor clișee ale propagandei de sorginte sovietică bolșevică, de la pericolul fascist reprezentat, chipurile, de unele state și necesitatea de-nazificării acestora (deși organizații neo-naziste au fost semnalate de presă și în Rusia ultimelor decenii!) până la comunism de război, specific măsurilor excepționale introduse în anii 1918-1921, dar redenumit socialism militar pentru a justifica măsuri extreme în vederea „salvării” statului rus „amenințat” din nou de o coaliție internațională. Este readusă în scenă și figura lui Petru cel Mare, numit cândva de propaganda stalinistă primul bolșevic al țării5, care nu ar fi ocupat teritorii străine, ci ar fi dus războaie de recuperare a unor teritorii, ceea ce ar trebui să facă și Rusia în prezent.

Asistăm, de asemenea, la o încercare de reafirmare a rolului mesianic al Rusiei, chemată să lupte pentru o reorganizare a lumii la scară planetară, negând dreptul statelor mai mici de a avea opțiuni proprii în privința alianțelor și a garanțiilor de securitate de care au nevoie și recurgând la mijloace diverse, de la blocade energetice şi investiţii motivate politic până la mituire şi manipulare a mass-media pentru a-şi realiza interesele şi a schimba orientarea transatlantică a Centrului şi Estului Europei.

Destrămarea URSS, care nu s-a produs în urma unui atac din exterior, ci prin uriașele manifestații ale poporului rus și voința exprimată democratic de națiunile din Țările Baltice, Europa Centrală și de Est, Caucaz și Asia Centrală, este răstălmăcită și privită adesea ca o veritabilă catastrofă geopolitică, fiind negat astfel dreptul popoarelor de a-și hotărî singure propria soartă.

În fața unor astfel de fapte și evoluții încărcate de avertismente, este greu de susținut teza că ar fi vorba de o simplă retorică de război sau că amenințarea Rusiei ar reprezenta un pericol imaginar, nu unul cât se poate de evident și real.

Deocamdată, tragedia războiului face zilnic victime în Ucraina, dar cine poate garanta că ambițiile expansioniste ale Rusiei se vor opri aici? Dincolo de marile drame și distrugeri provocate de invazie, o întrebare esențială privește modul în care se va încheia această „aventură”.

Firește, încetarea bombardamentelor ar fi primul pas către pace, dar nu și spre încheierea totală a războiului. Iar cicatrizarea traumelor poate dura decenii. Totuși, beligeranții, indiferent de postura lor finală, de învingători sau învinși, trebuie să se gândească la maniera în care vor conviețui în viitor.

La 29 octombrie 1943, când soarta războiului din Est nu era încă pecetluită, directorul Institutului de Istorie Națională „A.D. Xenopol” din Iași, Alexandru Boldur, unul dintre cei mai buni specialiști din epocă în relațiile româno-ruse, organiza la Odessa o ședință dedicată raporturilor viitoare dintre România și Rusia, aflate atunci într-un război nimicitor.

Cu acel prilej, istoricul român sublinia: „Privim viitorul trecând peste animozitățile impuse de război. Războiul e trecător, iar cultura și popoarele sunt permanențe istorice (subl. I.C.P.), pe care se bazează viața lumii întregi, ordinea universului”.

Istoricul român mai exprima speranța că „poporul român va apărea în imaginea Rusiei de mâine ca un popor nobil și generos, pătruns de sentimente umane în cel mai înalt grad  și ca având dreptul la existența sa proprie independentă, pe pământul său întreg, consfințit de veacuri”6.

Adevăruri exprimate simplu, dar valabile și astăzi pentru oricare dintre beligeranți. În cazul de față, popoarele rus și ucrainean vor trebui să găsească formule de conviețuire pașnică, dincolo de atrocitățile de azi ale războiului.

Dar nu numai ucrainenii, ci și românii, precum și celelalte popoare aflate acum pe poziții diferite vor trebui să ajungă în final la relații de normalitate cu rușii.

Cum și când se va realiza acest lucru, rămâne de văzut.

Note:

1 Nicolae Iorga, Ștefan cel Mare și țările de peste Nistru, în volumul Românii de peste NistruLămuriri pentru a-i ajuta în lupta lor (1918), Slatina, Editura Excelsior, 1990, p. 17.

2 A. Soljenițîn, Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX, Editura Anastasia, 1995, p. 55.

3 I. C. Popa, Fața nevăzută a agresorului. Pactul Ribbentrop-Molotov și urmările lui pentru România, București, Editura Semne, 2017, Anexa 25, p. 421-480.

4 Elena Negru, Gheorghe Negru, „Cursul deosebit” al României și supărarea Moscovei. Disputa sovieto-română și campaniile propagandistice antiromânești din RSSM (1965-1989), Studiu și documente, Academia de Științe a Moldovei, vol. II (1976-1989), Chișinău, 2016, passim.

5 Marshall W., Petru cel Mare, București, Editura Artemis, 1996, p. 144.

6 Alexandru Boldur, Comunicări făcute la ședințele Institutului de Istorie Națională A.D. Xenopol, la Odessa și Iași, Zlatna (jud. Alba), 1944, p. 1-8.

Publicitate

29/08/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ARMAND GOȘU: ”Rusia nu se retrage decât dacă e înfruntată militar”

Istoricul și jurnalistul Armand Goşu consideră că Rusia trebuie înfrântă în războiul din Ucraina şi crede că nu se va retrage decât dacă e înfruntată militar.

El a afirmat că ucrainenii nu pot recuceri teritoriile ocupate de ruşi decât cu infanteria, care trebuie susţinută de maşini blindate.

De asemenea, el a mai precizat că, dacă Ucraina ar încheia războiul făcând concesii teritoriale, renunţând la Crimeea, la Donbas, Rusia va fi tentată, şi nu doar Rusia, şi alte state, care sunt revizioniste, vor fi tentate să acţioneze.

Întrebat, duminică, la emisiunea Insider Politic, care sunt şansele ca Ucraina să termine acest război cu graniţele de dinainte de 2014, deci şi cu regiunea Donbas şi cu Crimeea, Armand Goșu a declarat că:

„Ar fi şanse, dacă Ucraina ar primi, pe lângă HIMARS-urile pe care le-a primit şi care nu sunt multe, sunt 16 şi ce armament mai a primit acum în ultimul lot de 3 miliarde de la Statele Unite, dacă ar primi tancuri, dacă ar primi maşini blindate, dacă ar primi avioane. Nu poţi să intri să recucereşti teritorii decât cu infanterie, care infanterie trebuie susţinută de maşini blindate”, a explicat istoricul.

Întrebat dacă ţările occidentale au interes să înarmeze Ucraina, Armand Goşu a răspuns: „În acest moment, da, pentru că altfel s-ar crea un precedent foarte grav.

Dacă Ucraina ar încheia războiul făcând concesii teritoriale, renunţând la Crimeea, la Donbas, Rusia va fi tentată, şi nu doar Rusia, şi alte state, care sunt revizioniste, vor fi tentate să acţioneze.

Şi atunci se va ajunge la o cursă a înarmărilor, asta înseamnă că nu doar generaţia copiilor noştri, dar chiar generaţia noastră mai apucă câteva războaie şi tocmai pentru ca copiii şi nepoţii noştri să nu treacă prin astfel de experienţe, să ajungă pe front, Rusia trebuie înfrântă. Rusia trebuie să se retragă şi Rusia altfel nu se retrage decât dacă e înfruntată militar”.

Sancţiunile împotriva Rusiei „dau roade foarte mari”

Armand Goşu consideră că sancţiunile financiare impuse Rusiei dau roade.

Sancţiunile dau roade foarte mari şi aici nu e vorba doar de sancţiunile financiare, mă refer la tot pachetul de sancţiuni. Unele sunt foarte importante împotriva elitei. Le-a îngrădit libertatea de mişcare, dar nu suficient, pentru că vedem că nevasta lui Peskov dă spectacole în Grecia şi sparge farfurii în restaurante, Peskov fiind purtătorul de cuvânt al lui Putin la Kremlin. Cât mă gândesc la faptul că Rusia nu mai are acces la tehnologie occidentală. Ori fabricile de armament rusesc… sigur că mai au în stoc nişte componente electronice aduse din Franţa, din Cehia, din Canada de acum câţiva ani şi mai pot să mai facă nişte rachete, nişte avioane, dar alea se termină. E foarte important ca Rusia să nu aibă acces la această tehnologie occidentală, deşi ştiu că spionajul rusesc este foarte activ şi foarte agresiv în această perioadă”, a mai declarat acesta.

Isoricul și jurnalistul Armand Goşu a declarat că sfârşitul preşedintelui Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, ar putea veni într-un an, un an şi jumătate cel mult, precizând că scoaterea acestuia din scenă va fi o combinaţie între serviciile secrete şi mişcări de protest.

Armand Goşu a fost întrebat duminică, la emisiunea Insider Politic de la Prima Tv, cum crede că va sfârşi Putin, dacă va fi dat jos de popor, de serviciile de informaţii sau va părăsi funcţia prin moarte naturală, relatează News.ro.

„Scoateţi „moarte naturală” şi presupun că va fi o combinaţie între servicii şi nişte mişcări de protest”, a precizat istoricul.

Întrebat când se va întâmpla asta, Armand Goşu a răspuns: „În următoarele luni. Într-un un an, un an şi jumătate maxim.

Depinde foarte mult de cât de repede Occidentul livrează armele de care au nevoie ucrainenii ca ucrainenii să îl învingă pe Putin. Cu o victorie majoră, vizibilă pentru omul de rând din Rusia, a Ucrainei.

Pentru că Putin în momentul ăla… contractul dintre populaţie şi el, dintre ruşi şi el e rupt. Contractul funcţionează câtă vreme Putin e victorios şi reface imperiul şi grandoarea sa și se răzbună pe Occident”.

Istoricul a mai fost întrebat dacă nu crede că este posibil ca războiul din Ucraina să se întindă pe o perioadă mai lungă de timp.

„E posibil. Depinde foarte mult dacă Occidentul strânge rândurile în jurul Ucrainei şi livrează tancuri, livrează avioane de luptă, livrează tanchete, livrează maşini blindate Ucrainei, pentru ca Ucraina să poată pe teren, cu infanteria, să recâştige teritoriile ocupate de ruşi”, a mai declarat Armand Goşu.

29/08/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Precedentul Kosovo și avanposturile expansionismului rus în Europa

Un bărbat trece pe lângă o pictură murală care îl înfățișează pe președintele rus Vladimir Putin și pe care scrie „Kosovo este Serbia”, la Belgrad, Serbia, 17 august 2022.
©EPA-EFE/ANDREJ CUKIC  |   Un bărbat trece pe lângă o pictură murală care îl înfățișează pe președintele rus Vladimir Putin și pe care scrie „Kosovo este Serbia”, la Belgrad, Serbia, 17 august 2022.

Expansionismul Rusiei, avanposturile lui Putin în Europa și precedentul Kosovo

Rusia nu recunoaște Kosovo ca stat, dar îl folosește pentru a sprijini „independența” teritoriilor separatiste/ocupate din Georgia și Ucraina: Abhazia, Osetiei de Sud, Crimeea și Donbas, scrie https://www.veridica.ro.

În plus, enclava sârbă din Kosovo, Mitrovița, poate fi folosită de Moscova ca un adevărat avanpost la granița unui teritoriu protejat de NATO.

La fel ca și alte „avanposturi” pe care Putin mizează în Europa, regiunea Mitrovița (vezi harta) e utilă atunci când Moscova vrea să obțină ceva, sau pur și simplu să distragă atenția – chiar și de la un război ca acela din Ucraina.

O criză în Kosovo ar avantaja Rusia, dar NATO e decis să o împiedice

Un conflict aparent banal din provincia Kosovo, îmbrăcat în haina administrativă, ar fi putut trece ca o știre de fapt divers, dacă nu ar fi fost vorba despre enclava sârbă Mitrovica.

Pe scurt, guvernul kosovar de la Priștina nu mai acceptă mașinile înmatriculate în Serbia sau actele de identitate emise de Serbia și a dat un termen de grație celor în cauză ca să-și schimbe documentele.

Este practic un răspuns în oglindă la politica Belgradului care nu recunoaște nici el numerele de înmatriculare și documentele emise de Kosovo, regiune pe care o consideră în continuare o provincie a sa.

După incidente violente, chestiunea s-a tranșat cu amânarea aplicării ordinului guvernului kosovar până luna viitoare.

Incidentele din Kosovo au fost interpretate și ca o încercare a Rusiei de a provoca tensiuni în Balcanii de Vest pentru a abate atenția de la războiul său din Ucraina.

De altfel, încă de când Rusia a început să își concentreze forțele la granițele Ucrainei, la Priștina au apărut temeri că Serbia ar putea să vrea să îi urmeze exemplul și să lanseze o ofensivă în Kosovo.

Numai că în Kosovo există în continuare o forță NATO, iar secretarul general al Alianței, Jens Stoltenberg, a subliniat public că situația nu va fi lăsată să scape de sub control.

„În prezent avem o prezență semnificativă în Kosovo de aproximativ 4000 de militari”, a spus Stoltenberg la Bruxelles după o întâlnire cu președintele Serbiei Alexander Vucic.

Secretarul general Nato a adăugat că „dacă va fi nevoie, vom desfășura forțele acolo unde e nevoie și ne vom extinde prezența. Deja am făcut-o în nord și suntem gata să facem mai mult.”

KFOR (forța NATO de menținere a păcii) a fost înființată în Kosovo imediat după războiul încheiat în iunie 1999. Să ne reamintim că Serbia declanșase o ofensivă de epurare etnică în provincie, împotriva etnicilor albanezi, creând o criză umanitară de proporții.

Pe acest fond, când toate căile diplomatice au eșuat, pentru a pune capăt crizei umanitare generată de un an de război sub comanda lui Slobodan Milosevici, NATO a lansat o campanie aeriană împotriva regimului de la Belgrad.

78 de zile a durat această operațiune, contestată în Consiliul de securitate al ONU de Rusia, principalul aliat al Serbiei.

Serghei Lavrov, ministul rus de externe, lua cuvântul la New York în ședința prezidată de China din martie 1999 și spunea printre altele că „ne aflăm în fața unei tentative a NATO de a intra în secolul XXI în uniforma de polițist al lumii. Rusia nu va fi niciodată de acord cu asta.”

Rusia nu a putut împiedica intervenția NATO în Kosovo, nici proclamarea independenței acestei provincii în 2008. Kosovo a rămas însă de-a lungul anilor una din piesele importante de pe tabla lui Putin.

Rusia nu a recunoscut Kosovo ca stat și a sprijinit constant Serbia în acest dosar… De altfel, acest sprijin e unul din elementele care stau la baza relației pe care Moscova o are cu Belgradul, principalul său aliat din Balcanii de Vest.

Pe de altă parte, este interesant cum s-a folosit Vladimir Putin de statutul Kosovo în toate agresiunile pornite în regiunea Mării Negre, iar acum, invocă toate deciziile internaționale referitoare la acest teritoriu rupt de Serbia ca să justifice o așa numită independență a Donbasului.

Precedentul Kosovo, folosit de Rusia pentru a-și justifica agresiunile și rapturile teritoriale

Așadar, în februarie 2008, Kosovo își proclama independența cu sprijinul SUA și UE. Era pe finalul celui de al doilea mandat Vladimir Putin, care nu și-a ascuns deloc mâhnirea față de acest gest al Priștinei.

„Este imoral și ilegal”, spunea Putin atunci despre independența Kosovo adăugând că are un plan cu privire la modul de răspuns dacă statele occidentale susțin independența Kosovo.

El nu a dezvăluit niciun detaliu al planului, dar a spus că Rusia nu va imita Occidentul, un semnal că răspunsul Rusiei nu va presupune o recunoaștere din partea Moscovei a Abhaziei si Osetiei de Sud.

Câteva luni mai târziu, în august 2008, Rusia a invadat Georgia, fostă republică sovietică ce deja își manifestase intenția de a se integra în structurile euroatlantice. Moscova pretindea că rusofonii și deținătorii de pașapoarte rusești din republica separatistă Osetia de Sud ar fi fost amenințați de armata georgiană (un pretext invocat, de altfel, și în Transnistria).

Rușii au intrat în Georgia prin Tunelul Roki, anihilând practic armata georgiană. Moscova a recunoscut apoi independența Osetiei de Sud și Abhaziei. A fost primul pas al ”precedentului Kosovo” în planul lui Putin.

Doi ani mai târziu, Curtea internațională de justiție, sesizată de Adunarea Generală a ONU, a hotărât că proclamarea unilaterală a independenței provinciei Kosovo nu încalcă nici o lege internațională.

Era un argument pe care Rusia îl va invoca în privința Osetiei de Sud și Abhaziei, dar și al Crimeii, în 2014 când, după intervenția rușilor și un așa-zis referendum, peninsula își va fi proclamat independența.

În declarația de independență, referirile la Kosovo și la această hotărâre a CIJ sunt clare. Spune așa documentul:

„Noi, membrii parlamentului Republicii autonome Crimeea și ai Consiliului orașului Sevastopol, conform prevederilor Chartei ONU și a altor documente internaționale și luând în considerare confirmarea statutului Kosovo de către Curtea Internațională de justiție din 22 iulie 2010 potrivit căreia declarația unilaterală de independență nu încalcă nici o lege internațională, luăm această decizie împreună.”

Ulterior, peninsula a fost anexată de ruși.

În aprilie, când secretarul general ONU, Antonio Guterres, era la Moscova, într-o încercare de a opri invazia rusească în Ucraina, Vladimir Putin a invocat din nou Kosovo și a spus că teritoriul unui stat nu este obligat să solicite permisiunea de a-și declara suveranitatea autorităților centrale ale țării.

Regiunile Donețk și Luhansk au același drept de a-și declara suveranitatea „de vreme ce precedentul a fost creat” i-a spus Putin lui Guterres, apoi l-a întrebat: „Da? Ești de acord cu asta?”.

Secretarul-general a răspuns că ONU nu recunoaște Kosovo. „Dar instanța a recunoscut-o”, a replicat Putin, care a insistat că „dacă s-a creat acest precedent, republicile din Donbas ar putea face același lucru”, iar Rusia avea dreptul de a le recunoaște ca state independente.

Ceea ce Putin nu spune niciodată atunci când vorbește despre precedentul Kosovo e că, în vreme ce NATO a intervenit pentru a opri crimele de război comise împotriva unei populații civile –războaiele iugoslave arătaseră cât de departe se poate ajunge chiar și când erau prezente căști albastre ONU care, teoretic, ar fi trebuit să ofere protecție – în Georgia și Ucraina, Moscova a alimentat mișcări separatiste, apoi a intervenit militar în scopul de a reface fostul imperiu sovietic.

Mitrovița – Republica Srpska – Ungaria: avanposturi ale lui Putin în Europa

Scenariul testat în Crimeea pare că este pus în practică în teritoriile invadate de ruși în Ucraina. Sunt regiuni unde se încearcă organizarea unor referendumuri care să legitimeze cumva anexarea ulterioară a teritoriilor. Problema e că Putin nu se va opri aici. Nu va trece mult timp până când va face pasul spre Moldova. Să nu uităm că în regiuni ca Transnistria sau Găgăuzia au fost deja organizate consultări populare în acest sens, iar „precedentul Kosovo” va fi invocat în continuare în planul Moscovei de a crea o nouă Cortină de Fier la granița NATO.

Pentru că dacă privim pe hartă, pașii pe care îi fac rușii către asta duc. Dacă în momentul de față Kosovo este un potențial candidat la UE, un teritoriu a cărui statalitate nu este recunoscută decât puțin peste 50 la sută din statele membre ONU, în actualul context recunoașterea provinciei Kosovo ca stat ar putea fi grăbită, blocând astfel influența rusă în regiune prin enclava sârbă Mitrovița din nordul regiunii.

Până atunci, UE mediază această criză care poate degenera oricând și pentru asta ar fi responsabile doar Serbia și Kosovo, după cum a spus șeful diplomației europene imediat după prima rundă de negocieri de la Bruxelles dintre președintele sârb Alexander Vucic și premierul kosovar Albin Kurti (foto stînga).

Întâlnirea Vucic – Kurti s-a încheiat fără niciun rezultat. „Nu a fost o întâlnire normală” a spus șeful diplomației europene, Josep Borell, care a adăugat că a fost o întâlnire de criză.

UE caută să normalizeze relația dintre cele două părți pentru că, probabil, sub umbrela UE multe neînțelegeri și-ar găsi până la urmă soluția.

Cu o prezență militară semnificativă a Aliaților pe teritoriul provinciei și cu o populație majoritar albaneză, Kosovo nu este un avanpost rusesc în Balcani.

Orașul Mitrovița, majoritar sârb, este capitala regiunilor populate de sârbi din nordul provinciei!

La sfârșitul războiului din 1999, orașul a fost divizat între etniile albaneză din sud și cea sârbă din nord.

După proclamarea independenței provinciei în 2008, tensiunile au crescut în oraș ducând deseori la confruntări violente.

Rușii nu or fi ei prezenți în Kosovo, dar sunt în Serbia, țară pe care o susțin și în chestiunea provinciei Kosovo. Și e ușor și la îndemână să stârnești un conflict atunci când ai nevoie să forțezi o mână sau să distragi atenția poate chiar și de la un război ca cel din Ucraina.

Dar ce se va întâmpla cu celelalte „avanposturi” rusești din Balcani? Și mă gândesc aici la Bosnia. Entitatea sârbă din Federație, Republica Srbska, este deja o „sovietă”. O creștere a prezenței militare NATO în fosta republică iugoslavă nu ar face decât să amâne ruperea ei de autoritatea de la Sarajevo.

Deocamdată vine luna septembrie, termenul limită dat de guvernul de la Priștina preschimbării actelor administrative eliberate de Serbia. Când Stoltenberg spune că NATO este gata să intervină dacă stabilitatea dintre Serbia și Kosovo va fi în pericol, Alexander Vucic declară că Belgradul nu-și dorește o escaladare a tensiunilor cu Priștina, dar în același timp liderul sârb nu face nimic pentru a se angaja într-un dialog real.

Poate că a venit vremea și pentru Alexander Vucic să se hotărască în ce direcție vrea să meargă: Est sau Vest?! Jocul acesta la două capete nu cred că va mai fi tolerat în viitorul apropiat. Și nu îl am în vedere doar pe Vucic când spun asta.

Mă gândesc și la Orban Viktor, șeful guvernului unui stat NATO și UE care se dovedește a fi calul troian al rușilor în Europa.

Politica lui obstrucționistă la nivelul Uniunii Europene, în special, este înghițită ca siropul de tuse de clubul comunitar de mai bine de 10 ani.

Tentativele lui de a deveni lider regional par să fi eșuat, asta însă pentru că Orban a rămas doar la nivelul retoricii negativiste, fără să fi venit măcar o dată cu un plan B.

Că acum se opune sancțiunilor europene impuse Rusiei, nici măcar asta nu era de neprevăzut de vreme ce a făcut-o încă din 2014.

Întrebarea e de ce îl acceptă sau mai bine zis până unde va mai fi lăsat să meargă șeful executivului de la Budapesta?

Cred sincer că Orban Viktor se apropie de momentul în care va deveni clovnul clasei. Din păcate, un clovn cu drept de veto.

E mai bine să îl ai sub ochi decât să nu știi ce meșterește pe sub bancă. Poate că toate acțiunile lui Orban Viktor ar putea duce în final a mult așteptata reformă a Uniunii Europene, dar nu în sensul propovăduit de șeful executivului de la Budapesta.

Deja lideri europeni importanți și președinta Comisiei Europene vorbesc din ce în ce mai des, uneori voalat, alteori răspicat, despre nevoia unei schimbări în ceea ce privește sistemul de adoptare a unor decizii comunitare.

Și asta, în scenariul în care Orban Viktor este omul rușilor, nu ar face decât să îi mai încurce Moscovei încă o iță, iar iliberalul ungur să devină istorie.

29/08/2022 Posted by | ANALIZE | , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: