CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

„Blestemul de a fi”. Ultima ocupație a Basarabiei

 

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru r moldova si transnistria map

Harta R.Moldova si a Transnistriei

 

 

 

Ai senzația că pentru clasa politică de la Chișinău problema transnistreană este deja una externă, nu internă.

După eșecul „planului Kozak”, rușii și-au schimbat tactica. Prin aceasta e și eficientă diplomația Rusiei: dacă nu poate intra pe ușa din față, intră prin cea din dos.

Deoarece nu are unde și de ce se grăbi cu soluționarea problemei Transnistriei, Rusia a realizat pe îndelete și discret, etapă cu etapă, un alt scenariu, dar care duce la același rezultat, ca și în cazul „planului Kozak”.

Rușii l-au „înmuiat” repede pe Voronin, l-au „lucrat” cum numai ei știu să o facă, după ce l-au umilit ca pe un adevărat vasal, cunoscându-i slăbiciunile, l-au corupt cu înalte distincții bisericești, făcându-l să creadă că e salvatorul Ortodoxiei.

Mitul despre Voronin ca un politician „puternic” s-a prăbușit; Voronin este ceea ce a fost – o simplă și ordinară unealtă a Moscovei, preocupat nu de integritatea și independența statului pe care îl conduce, ci de soarta Clanului și a Capitalului acumulat în acești ani.

Pe un asemenea politician nu a fost greu să-l forțezi să-și tempereze „avânturile” proeuropene și să declare deschis război diplomatic României.

Lupta cu România a urmărit scopul de a induce opiniei publice sentimentul, convingerea că independența Republicii Moldova e amenințată nu de Rusia, ci de România, ca țară membră a NATO.

Așadar, obligând Occidentul să semneze o Declarația prin care Republicii Moldova i se garantează statutul de neutralitate, Moscova a obținut ceea ce nici ea nu visa câțiva ani în urmă: să federalizeze Republica Moldova cu mâinile Occidentului, în special ale Uniunii Europene, SUA și OSCE, și s-a lipsească definitiv de suveranitate.

Dacă respectiva Declarație, rușii nu-și vor retrage, precum promit prezența militară din Transnistria – cine crede în sinceritatea diplomației ruse ori e un naiv terminat, ori un extraterestru.

Astfel, ne vom pomeni cu ultima ocupație a Basarabiei.

 

„Ultima ocupație a Basarabiei ”, Fragment din cartea „Blestemul de a fi”, 2009

Constantin Tănase/ Timpul md.

01/10/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ştefan cel Mare in cateva din documentele epocii sale

 

 

 

  Ștefan cel Mare si Sfant  (n. 1433, Borzești – d. 2 iulie 1504,

Faptele şi frământările marelui domn pot fi  descifrate din cuvintele sale păstrate în scrisori şi din cuvintele cronicarilor români şi străini despre el.

Scrisoarea lui Ştefan cel Mare către Principii creştini

25 ianuarie 1475

Către Coroana ungurească şi către toate ţările în care va ajunge această scrisoare, sănătate.

Noi, Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă, tuturor cărora le scriu, şi vă doresc tot binele, şi vă spun Domniilor Voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi în fiecare zi se gândeşte cum ar putea să supună şi să nimicească toată creştinătatea.

De aceea, facem cunoscut Domniilor Voastre că, pe la Boboteaza trecută, mai sus-numitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire, în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman paşa beglerbegul; împreună cu acesta se aflau toţi curtenii sus-numitului turc, şi toate popoarele din Romania, şi domnul Ţării Munteneşti cu toată puterea lui, şi Assan beg, şi Ali beg, şi Schender beg, şi Grana beg, şi Oşu beg, şi Valtival beg, şi Serefaga beg, domnul din Sofia, şi Cusenra beg, şi Piri beg, fiul lui Isac paşa, cu toată puterea lui de ieniceri. Aceşti mai sus-numiţi erau toţi căpitanii cei mari, cu oştile lor.

Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână şi, cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare, şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul sabiei noastre; pentru care lucru, lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru.

Auzind despre aceasta, păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să se răzbune şi să vie, în luna lui mai, cu capul său şi cu toată puterea sa împotriva noastră şi să supună ţara noastră, care e poarta creştinătăţii şi pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva – atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie.

De aceea, ne rugăm de Domniile Voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri într-ajutor împotriva duşmanilor creştinătăţii, până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulţi potrivnici şi din toate părţile are de lucru cu oameni ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră, făgăduim, pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul Domniei Noastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru.

Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce, cu ajutorul lui Dumnezeu celui Atotputernic, noi i-am tăiat mână cea dreaptă. Deci, fiţi gata, fără întârziere.

Dată în Suceava, în ziua de Sfântul Pavel, luna ianuarie în 25, anul Domnului 1475.
Ştefan voievod, domnul Ţării Moldovei.

 

Historia Polonica (cronică poloneză)
Jan Długosz (1415-1480)

Jan DługoszJan Długosz (cunoscut şi ca Johannes Longinus sau Dlugossius) a fost un preot, cronicar şi diplomat polonez. Secretar al Cardinalului Cracoviei, din 1467 este numit tutore al fiului regelui Cazimir al IV-lea al Poloniei.

Cu puţin timp înainte de moarte a fost ales Arhiepiscop de Liov. Este cunoscut mai ales pentru cronica sa, în care prezintă mai ales evenimente din Europa răsăriteană din anul 965 până în 1480.

1475 [Lupta de la Podul Înalt – Vaslui]. Marţi, în 17 [sic] ianuarie, Ştefan, voievodul Moldovei, înfrânse într-un mare măcel oastea de 120.000 de oameni a lui Mahomed, căruia îi dăduseră şi muntenii ajutor, după ce le supusese ţara.

A dat Ştefan această lupta lângă mocirla Racovăţ şi râul Bârlad, cu oastea sa şi cu 5.000 de secui, a căror ţară, rupând-o din regatul Ungariei, şi-o supusese sieşi.

Dar învingerea a costat şi pe ai săi; căci toate şirurile dinainte, în care se aflau şi secui, fură zdrobite de turci şi ameninţa o mare primejdie, până când Ştefan se aruncă el însuşi în mijlocul turcilor, nebuni de bucuria învingerii şi, cu puterea minunată a lui Dumnezeu, nimici cetele turceşti, având abia vreo 40.000 de luptători, din care cea mai mare parte erau ţărani.

Nu s-a îngâmfat Ştefan în urma acestei biruinţe, ci a postit 40 de zile cu apă şi cu pâine.

Şi a dat poruncă în ţara întreagă să nu cuteze cineva să-i atribuie lui acea biruinţă, ci numai lui Dumnezeu, cu toate că ştiau toţi că învingerea din ziua aceea numai lui i se datoreşte.

Toată oastea lui s-a îmbogăţit din prada luată de la turci: aur, argint, purpură, cai şi scule scumpe. Cetăţile Basarabiei care trecuseră de la el la turci, îi fură înapoiate toate.

Pe mai mulţi ţărani îi făcu boieri. Foarte puţini turci au putut scăpa cu fuga, pentru că cei care o luară la fugă şi se îndreptară spre Dunăre, fură tăiaţi de moldoveni, care aveau cai mai buni, sau fură luaţi de valuri şi înecaţi. […]

O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanţii eroici, de care atâta ne mirăm! În zilele noastre, câştigă el, cel dintâi dintre principii lumii, o strălucită biruinţă asupra turcilor.

După a mea părere, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii şi mai ales cinstea de comandant împotriva turcilor, cu sfatul, înţelegerea şi hotărârea tuturor creştinilor, de vreme ce ceilalţi regi şi principi catolici îşi petrec timpul numai în trândăvii sau în războaie civile. […]

1476 [Lupta de la Valea Albă]. Mohamed sultanul, aprins de ură neîmpăcată împotriva lui Ştefan, voievodul Moldovei, pentru că, pe de o parte, nu voia să plătească tribut, pe de altă parte, ocupase şi Chilia, numită de cei vechi Clitomast, alungându-i garnizoanele de acolo, iar în anul trecut îi zdrobise oastea de 120.000 de oameni lângă mocirla Racovăţului şi râul Bârlad, îşi adună toate puterile sale la Sofia şi purcese cu duşmănie împotriva aceluia. Şi avea de gând ca, ocupând Moldova cu cetăţile ei, în schimbul unui tribut, să o dea lui Alexandru, un moldovean care zicea că e frate cu Ştefan… sultanul trecu Dunărea cu corăbii şi dură 5 poduri pentru orice întâmplare…

În acelaşi timp, o mare oaste tătărească, ce avea să vină în ajutorul turcilor, intră în Moldova şi începu să jefuiască înaintea turcilor.

Dar Ştefan voievod nu se înspăimântă deloc de aceşti doi duşmani atât de puternici, anume de tătari şi de turci, care, cu armate deosebite, năvăliră aproape în acelaşi timp asupra Moldovei (pentru că altcum nu cutezau, temându-se de primejdie), ci, având o inimă de o rară vitejie, totdeauna vesel şi neobosit, arzând toate bucatele şi fâneţele, se aruncă asupra oastei tătarilor, de ale căror puteri se temea mult mai mult decât de ale turcilor.

Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi strivi pe aceştia într-un măcel crâncen. Şi-i urmări pe fugari cu atâta râvnă, încât ucise mai mulţi din fugă decât în luptă.

Cuprinşi de groază, fugarii îşi aruncau nu numai armele, ca să fie mai uşori la fugă, ci şi arcurile şi tolbele, şeile şi hainele ca să scape fie şi nearmaţi şi goi, şi se aruncau în Nipru furioşi, nu altcum.
Prinzând inimă în urma înfrângerii tătarilor, mai cu cruzime se aruncă Ştefan voievod asupra turcilor şi tăie o mulţime din cei care trecuseră mai întâi Dunărea cu luntrile.

În ciocniri singuratice, din pădurile în care se retrăsese adânc cu ai săi, bătea adesea mai ales pe cei care mergeau după nutreţ.

Şi pe turcii prinşi, fără să ţină seama de vârsta sau de starea lor, sau îi jupuia de vii, sau îi trăgea în ţeapă, până când, în cele din urmă, sultanul, împărţindu-şi oastea lui numeroasă, îl strânse şi din faţă şi de la spate.

Teama, însă, nici atunci nu-l cuprinse pe Ştefan, ci, dorind cu orice preţ lupta, s-a bătut în chipul cel mai vitejesc.

Totuşi, turcul îl învinse, omorându-i numai ca la 200 de oameni.

Ceilalţi, aproape toţi acoperiţi de răni, fură siliţi să se retragă şi cu ei se retrase chiar Ştefan, păstrându-se pentru viitor şi pentru lucruri mai bune, pe care le aştepta de la soartă.

Dar nici turcilor nu le-a fost învingerea lipsită de sânge.

Pentru că, cu atâta curaj a luptat Ştefan şi cu ai săi, încât se spune că au căzut aproape 30.000 de turci.

Credinţa alor săi în Ştefan voievod începu să se clatine şi se părea că toţi moldovenii l-au părăsit. Dar el [Ştefan], neţinând seamă de această nenorocire şi pierdere, se pregătea în tot chipul, din nou, pentru noi bătălii şi lupte.

Şi se ruga mereu prin soli deşi şi grăbiţi, de Cazimir, regele Poloniei, ca să nu zăbovească de a-i trimite un ajutor de 12.000 de oameni, asigurându-l pe rege că, primind acest ajutor, va alunga cu ruşine pe sultan din Moldova.

Între acestea, izbucni ciuma şi foametea, două mari nenorociri în oastea turcească, şi mulţi turci piereau în fiecare zi de boala cea grea.

O mângâiere mai aveau sultanul şi oastea lui: că Basarab, voievodul Moldovei, mulţumită căruia întreprinsese acest război, îl ajuta cu toţi oamenii săi, cu hrană şi cu de toate.

Oastea basarabilor având aceeaşi limbă şi aceleaşi obiceiuri ca şi moldovenii şi cunoscându-i pe ei în toate ale lor, le da acelora mai mult de lucru decât turcii.

Sultanul, nehotărât şi neştiind ce să mai facă, se apucă să prăpădească Moldova cu foc şi jafuri. Foametea creştea din zi în zi, tocmai din cauza aceasta.

Şi, după ce pustii toată Moldova, îşi îndreptă oastea şi înspre Podolia şi arse câteva orăşele neînsemnate şi câteva sate.

Se apucă sultanul să asedieze câtva timp Suciava şi Hotinul dar, fiind straşnic înfrânt sub amândouă cetăţile, fu silit să se retragă cu ruşine şi să se apuce de altceva.

Ca o fiară prinsă în cuşcă, ar fi putut atunci, cu ajutorul regelui polon şi al oamenilor săi, să fie zdrobit sultanul cu toată puterea lui, într-un măcel cumplit şi pustiirea jalnică a Moldovei să fie întoarsă împotrivă-i.

Însă, pentru că nu se găsea nimeni cine să învingă pe un duşman înfrânt şi de greutatea locurilor, şi de foamete şi ciumă (cauza o fi fost ori prea multă ocupaţie, ori zăbava regelui pentru că, socot că ar fi ruşine să i se atribuie micime de suflet) scăpă acea fiară din mâini şi gloria veşnică a regelui şi a polonilor fu ocolită. Pentru învingerea turcilor ar fi fost de ajuns numai oştirea regească din Prusia, alcătuită din curteni şi din mercenari. […]

Între acestea, flota turcească, care aducea noi trupe, precum şi diferite maşini pentru luarea cetăţilor şi oraşelor, în îndurarea dumnezeiască, fu zdrobită de valurile mării şi de furtună. Sultanul, înspăimântat de vestea aceasta şi deoarece simţea că, din în zi, are să cadă şi regele Cazimir asupra lui, părăsind Moldova, se întoarse la Constantinopol. […]

Moartea lui Ştefan cel Mare.

În anul 1504, în 2 iulie, marţi, ora 1 după răsăritul soarelui, din voia destinului, muri Ştefan, voievodul Moldovei, împovărat de lupte, bătrâneţe şi podagră.

Natura îl făcuse norocos, isteţ şi viteaz. El alungase din Moldova pe regele unguresc Matia, bătut în oraşul Baia şi lovit el însuşi în trei locuri la spate.

Tot el – minunată faptă – înfrânse cu o mână de oameni şi alungă cu ruşine pe sultanul Mahomed, care avea 120.000 de ostaşi. Tot el, cu arma în mână, alungase peste hotarele Moldovei pe regele polon Ioan Albert, călcând învoiala prin care i-a fost asigurată de mai înainte libera ieşire a acestuia din ţară.

Tot el zdrobi, mai de multe ori, şi respinse pe tătarii de dincolo de Volga şi pe cei din Crâm. O, bărbat triumfal şi victorios, care biruişi pe toţi regii învecinaţi!

O, om fericit, care te bucuraşi de toate darurile, câte natura altora numai în parte le dă: unii înţelepţi şi vicleni, alţii viteji şi drepţi, alţii iarăşi cu noroc împotriva duşmanilor. Tu singur le avuşi hărăzite toate laolaltă: drept-prevăzător, isteţ, biruitor al tuturor duşmanilor!

Nu degeaba trebuie socotit printre eroii secolului nostru.
 

Cronica moldo-germană

Cuprinzând istoria domniei lui Ştefan cel Mare de la 1457-1499, această cronică, scrisă în germana medievală, a fost descoperită de istoricul polon Olgierd Górka în 1911 în Biblioteca de Stat din München.

Autorul este un german anonim de la curtea domnitorului, posibil un tehnician al artei militare angajat de voievod.

În prima parte – până la anul 1486 – cronica reprezintă traducerea, prelucrată, a cronicii interne slavoneşti a Moldovei. Pentru a doua parte, până în 1499, informaţiile sunt culese direct de autor.

Anul de la Iisus al Mariei 1502, în ziua de 28 aprilie s-a scris cronica lui Ştefan voievod din Valahia [Moldova].

6984 [1476 – Lupta de la Războieni]. În luna iulie, în ziua 26, într-o vineri, atunci a venit Othman, împăratul turcesc, cu 200.000 de oameni şi s-a ciocnit pe o câmpie cu Ştefan voievod, lângă pârâul care se cheamă Pârâul Alb. Atunci i-au ucis turcii lui Ştefan voievod toată oastea şi pe boierii lui cei mari şi pe nobili, încât el însuşi a scăpat de acolo cu puţină oaste.

Şi i-a ars cu totul aproape toată ţara, dar nu i-a putut lua nici un castel. Împăratul a asediat un castel cu numele Neamţul.

 

 

Atunci au tras din castel în tunul cel mare şi au împuşcat şi pe comandantul artileriei. Atunci împăratul s-a tras înapoi.

Şi atunci Ştefan voievod avea iarăşi o oaste în număr ca la 16 mii de oameni şi se înfăţişă iarăşi turcilor.

Atunci au socotit turcii că el a dobândit ajutor de la polonezi sau de la unguri şi s-au întors acasă. Totuşi, el le-a rupt multă oaste. […]

6994 [1486 – Lupta de la Şcheia]. În luna martie, în ziua 6, într-o luni, s-a ciocnit Ştefan voievod cu Hronoda [pretendentul adus de turci] la Bulgari, la apa numită Siret.

Atunci a bătut Petru Hronoda pe Ştefan voievod şi a câştigat lupta şi Ştefan voievod a căzut de pe cal şi a zăcut printre morţi de dimineaţă până la prânz.

 

 

 

 

 

Atunci a venit călare un boier, cu numele Purice, care a recunoscut pe Ştefan voievod.

Atunci a scos pe voievod de acolo, de şi-a adunat oastea lui, şi a trimis la Petru voievod pe un boier, anume Pântece, care s-a supus lui Petru voievod şi l-a scos afară din bătălie, după ce l-a convins că de acum câştigase bătălia.

Şi cu ceata lui au tăiat capul lui Petru voievod şi au adus capul lui Ştefan voievod. Astfel, a rămas Ştefan voievod stăpân în ţară, cu ajutorul lui Dumnezeu.

 

Cronicile dinastiei otomane (cronică turcească)
Şemseddin Ahmed bin Suleiman Kemal paşa-zade

Pe drum, oastea prădătoare a fost surprinsă de vremea de iarnă care, aruncând din arcuri asupra lor săgeţi de ploaie, a dat cel dintâi semnul înfrângerii în inimile ostaşilor ocrotitori de ţări.

Aşa s-au stricat podoabele lor, asemenea unor grădini; s-a dus prospeţimea lor […]. Torentul de ploaie udându-i de tot pe acei călăreţi şi slujitori, toţi şoimii care zburau în lupte au devenit ca nişte găini jumulite. […]

Nu era îngăduit ca, fiind în halul acela, întâlnindu-se cu duşmanul cel răufăcător, să se lupte şi să se bată cu el.

Dar, pentru că ajunseseră acolo unde trebuiau să ajungă, le-a fost ruşine să se mai întoarcă.
În partea aceea, serdarul cel răufăcător al Ţării Moldovei, în scopul pregătirii oştilor, a trimis de ştire ghiaurilor din ţările de la marginea ţinuturilor sale şi, strângând pe călăreţii şi pe slujitorii săi, a adunat destul de multă oaste. Fiecăruia dintre rătăciţii aceia i-a dat arme şi zale şi a preschimbat oastea sa, plină de măreţie, într-un munte de zale de oţel. […]

Nelăsându-i să se apropie pe ostaşii care se duseseră acolo, el a tras asupra lor din faţă cu tunuri şi puşti, cu arcuri şi cu zenberecuri.

De cele două părţi ale sale se aflau păduri, încât nu era cu putinţă să se treacă în spatele lui din nici o parte, iar din faţă nu se putea merge deloc spre el.

De aceea, oastea nu putea să se împotrivească tunurilor şi darbzenurilor şi loviturilor sale de puşti.

Cele două oşti numeroase au stat o vreme, luptându-se pe locul de bătălie.

Gaziii s-au învârtit pe acolo cu ogarii lor, dar au văzut că ei [moldovenii] nu ies din pădure. Atunci, un buluc dintre ei [turci], format din ostaşi bravi şi pentru al căror suflet bătălia era o plăcere, potrivindu-se lui Mihaloglu Ali bei şi punându-şi capul în primejdie, s-au ajutat unii pe alţii şi s-au năpustit asupra oştii ghiaurilor. […]

Dar şi oastea ghiaurilor răi din fire, care era cât un ocean de întinsă, punându-se în mişcare ca un uragan şi ca un vânt puternic aducător de nenorociri, a aruncat cu vântul orgoliului său butoiul şi l-a împins spre mal pe un val. […]

Dar acei ageamii care nu erau obişnuiţi cu luptele, au obosit de a mai privi bătălia încă înainte ca ea să se fi isprăvit. Abia căutau prilej de fugă.

Când au văzut oarecare îngăduinţă, ei s-au împrăştiat de tot şi au fost cauza înfrângerii şi a celorlalţi. Părăsind lupta şi măcelul, au fugit astfel încât nici nu s-au mai uitat îndărăt.

Nici nu era chip. Ei s-au călcat în picioare unii pe alţii ca nişte turme de oi şi nici cei viteji şi bravi nu au mai putut găsi cale ca să mai lupte. Suleiman paşa nu a putut să-i strângă într-alt loc pe ostaşii aceia care se împrăştiau.

Oricât de mult s-a străduit şi oricât de multe sforţări a depus, el nu a putut totuşi să-şi închege şi să-şi rânduiască alaiul.

Călăreţul cel plin de uneltiri din Ţara Românească, neamestecându-se deloc în luptă, stătuse de o parte şi privise.

Văzând risipirea oştii de pe locul de bătălie, el îşi luase capul şi plecase în altă parte, împreună cu ceata sa.

După o vreme, văzând moldoveanul că ţinutul acela a rămas pustiu şi aflând că duşmanul a fugit, a pornit pe urmele lui şi a pus mâna pe cei pe care i-a găsit slabi. […]

Când călăreţii, venind iute ca vântul şi cu iuţeala unui torent, s-au îngrămădit în groapa aceea, cei care au dat primii peste ea au rămas împotmoliţi, devenind astfel punte pentru cei care au sosit după ei.

Cetele care veneau unele după altele s-au răvăşit ca valurile. În groapa aceea s-au împotmolit caii multor mii de oameni şi picioarele multor trupuri, rămânând astfel în mlaştina morţii.

După ei au venit duşmanii şi, trântindu-i şi pe cei care nu căzuseră încă de pe calul vieţii, le-au luat capul şi cămăşile.

Ostaşii care s-au salvat din nenorocirea aceea au scăpat din mâna duşmanului ieşind din Ţara Românească.

Întâmplarea mai sus-amintită s-a petrecut în anul [87]9, într-o zi de miercuri, în a patra zi a lunii ramazan. [12 ianuarie 1475]

Cronică germană

 

După aceea, în [14]74, au trimis turcii două căpetenii, una în ţara regelui din Graman – că înainte vreme erau rămase câteva cetăţi pe care el le-a dobândit.

Pe cealaltă căpetenie a trimis-o turcul în Albania, pentru oraşul Skutari.

N-a putut, însă, s-o dobândească. Mulţi turci au luat pagubă. Întru care turcul, văzând că căpetenia n-a avut deloc noroc, a dat la poporul lui liberă voie; cine vrea să dobândească, acela să meargă la război.

Cu căpetenia aceea au plecat mulţi nobili de la curtea împăratului, cu mult alt popor şi s-au dus în Valahia [Moldova], asupra voievodului [Ştefan cel Mare].

Domnul voievod i-a primit, dar curând după aceea a ucis 13.000 şi a prins 5.000 dintre ei.

Şi aşa un strigăt a venit până la Constantinopol şi atâta tânguire s-a ridicat, că de mulţi ani nu se auzise aşa […].

După aceea, în 1476, a făcut o înţelegere turcul cu regele tătar, ca ei, în acelaşi timp, împreună să meargă în Valahia, asupra voievodului.

Dar regele tătăresc a venit mult mai devreme şi a răpit voievodului mult popor.

Voievodul s-a grăbit după el şi a redobândit mult din poporul său. Curând după aceea, a venit şi turcul în ţara sa.

Voievodul i-a ieşit şi lui în întâmpinare şi a tăbărât într-o pădure cu 12.000 de oameni şi a luptat cu turcii dar, din păcate, i-au ucis într-o jumătate de oră 4.000 de oameni; cu ceilalţi, [turcul] a plecat de acolo şi i-a ars un oraş frumos.

Cronică lituaniană

 

Despre războiul turcilor cu moldovenii. Anul 1474. Mahomed, sultanul Turciei, a poruncit atunci lui Radu, voievodul Munteniei, să meargă împotriva lui Ştefan, domnul Moldovei, cu oastea turcească, care oaste turcească era de 120.000, iar tătari 30.000, pentru nimicirea [lui Ştefan], vrând pe Ştefan să-l facă vasal (căci, în acel timp, el devenise vasal craiului Poloniei).

Iar Ştefan, voievodul Moldovei, avea ca ajutor din partea craiului său suzeran oastea polonă – 5.000 de călăreţi, moldoveni – 47.000, lituanieni – 10.000.

Cu această masă, folosind mai mult iscusinţa decât puterea, [Ştefan] pretutindeni lovea şi nimicea înfricoşata oaste turcească şi prin aceasta mai mult îi biruia, căci locurile cele mai îndepărtate din ţara sa, spre care turcii urmau să ajungă, el înainte de aceasta le-a ars, de asemenea, iarbă nu era nicăieri (toată a ars-o), ca şi grânele, de aceea turcii şi caii lor îndurau de foame.

Apoi, i-a atras după sine în locuri primejdioase, la lacul Racovăţ de pe râul Bârlad, şi i-a lovit şi acolo pe turci şi tătari, cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu, hotărât pe toţi i-a înfrânt pe capete, [iar] trupurile celor ucişi a poruncit să fie arse, steaguri ostăşeşti a luat mai mult de o sută, iar în bucăţi 130 şi pe cei 11.000 de turci şi tătari prinşi a poruncit ca pe toţi să-i tragă în ţeapă, punând zece rânduri de ţepi.

Şi neîndurând această biruinţă, a poruncit în toată ţara sa ca, sub aspră pedeapsă, nimeni să nu-i atribuie lui această biruinţă, ci Domnului Dumnezeu Însuşi.

Apoi, patru zile întregi a postit, rugându-se şi mulţumind Domnului Dumnezeu pentru o astfel de biruinţă asupra păgânilor.

De asemenea, a trimis soli ai săi de cinste la sultanul Turciei, cu daruri mari, plângându-se împotriva turcilor lotri şi fugari care, în ţara lui, i-au pricinuit mari pagube împotriva voii sultanului, despre care Măria Sa sultanul nu a ştiut şi nici nu le-a poruncit, pe care să-i pedepsească, „ceea ce eu nu am putut.

De aceea, rog ca şi cei care sunt acolo, în ţara Măriei Voastre, sultane, [unde] au fugit, să-mi fie încredinţaţi”.

De o astfel de solie, după o atare înfrângere, sultanul turcesc s-a mâniat [şi] a poruncit ca solii să fie băgaţi în închisoare, însă, dându-şi seama că a făcut pe nedrept, fiindcă solul are voie şi loc la toţi la care va fi trimis, i-a eliberat, luând totul de la ei şi de pe ei şi le-a dat drumul goi, numai în cămăşi şi desculţi, dându-le cărţi către Ştefan, domnul lor.

Cronica de la mănăstirea Gustânsk (Gustânskaia sau Hustânskaia letopis’) (cronică rusească)

 

Mănăstirea GustinskiiAlcătuit în mănăstirea Gustânsk (Ucraina de astăzi), acest letopiseţ descrie evenimente din istoria Ucrainei, Rusiei, Lituaniei şi Poloniei de la întemeierea mănăstirii până la jumătatea secolului al XVII-lea. Este inspirat în mare parte din letopiseţul Ipatievsk şi din cronica de la mănăstirea Învierii – Noul Ierusalim de lângă Moscova.
1497. Olbraht, regele Poloniei, s-a sfătuit cu fratele său, Alexandru, cneazul Litvaniei, să alunge pe Ştefan din voievodatul Moldovei şi să trimită acolo pe fratele său, Jicmont, iar după aceea să pornească împotriva turcilor.

Şi, adunându-se cu toţi polonii […], a pornit împotriva Moldovei şi a răspândit această veste, că merge împotriva turcilor.

Înţelegând Ştefan viclenia, a trimis la rege, spunându-i: „Cum se face, dacă porneşti împotriva turcului, că nu mergi pe drumul obişnuit spre turci, ci în ţara mea, precum văd că vrei s-o apuci; însă să ştii aceasta, că mult ai să te căieşti”.

Regele, însă, a prins pe soli şi i-a închis la Liov. Atunci au fost multe semne rele pentru rege, dar regele totuşi a intrat în Moldova şi a asediat Suceava, cetatea de scaun a Moldovei, dar nu a putut s-o ia, căci cetatea s-a apărat puternic şi au căzut mulţi polonezi.

Iar apoi, auzind regele că Ştefan se adună cu moldoveni şi tătari şi turci şi porneşte asupra lui şi nu are nici o izbândă împotriva cetăţii, s-a întors la ale sale.

Iar Ştefan s-a luat după ei şi i-a ajuns în codrul Bucovinei şi a poruncit oamenilor lui să le taie drumurile şi trecătorile peste tot, încă a poruncit ca în locurile strâmte să reteze de la rădăcină copacii.

Iar după aceea, sosind acolo polonii, dintr-o parte el singur i-a lovit, iar din cealaltă parte a poruncit să se prăvălească pădurea asupra lor. Şi i-a nimicit acolo fără milă şi i-a gonit până la graniţă, bătându-se.

Şi aşa de mare a fost înfrângerea polonilor atunci, încât regele abia s-a întors cu zece oameni, după care, de atunci, regele s-a îmbolnăvit. Şi de atunci a ieşit această zicătoare: în vremea regelui Albert, a pierit şleahta în Polonia. […]

1499. În acel an, regele [Poloniei] a făcut pace cu Ştefan, domnul Moldovei. Iar împăratul turcesc Baiazid, auzind de această pace între creştini, temându-se mai ales de Ştefan, voievod al Moldovei, a cerut pace de la regele Albert. […]

1504. A murit Ştefan, voievodul Moldovei, oştean viteaz ca un al doilea Alexandru; de multe ori a bătut pe împăratul turcesc cu marile lui oştiri, de asemenea şi pe tătari şi pe Matei, regele Ungariei, şi pe regele Poloniei, Albert.

Redemptor noster
Bula Papei Sixt al IV-lea din 13 ianuarie 1477

În această bulă papală Sixt al IV-lea concede iertarea generală de păcate tuturor celor care, împlinind anumite condiţii, aveau să viziteze cele două catedrale din Cetatea Albă şi să facă donaţii sau să participe la cruciada lui Ştefan cel Mare.
[…] Cum deci, precum o ştiu toate naţiile pământului, neamul fără de lege al turcilor nu încetează a unelti în contra credinţei ortodoxe şi contra acelora care au primit-o în Sfântul Botez al renaşterii şi mai ales în contra iubitului fiu, nobilul bărbat, Ştefan voievod şi a stăpânirilor sale care se află în regiunile mărginaşe cu turcii, pentru ca, supunându-le aceste spurcatei lor tiranii, să li se deschidă mai uşor drumul spre ţările celorlalţi creştini şi deşi sus-numitul Ştefan, ca un adevărat atlet al credinţei creştine, e dispus să reziste perfidiei şi atacurilor turcilor înşişi, totuşi, pentru susţinerea unei poveri atât de grele şi pentru a o duce la bun sfârşit, singurele lui puteri nu sunt suficiente, ci către acelea sunt necesare nu puţin averile şi ajutoarele creştinilor, care sau să contribuiască cu bunurile date lor de Dumnezeu sau să se alăture personal, mergând să lupte în armata pregătită de însuşi Ştefan, pentru ca, în sfârşit, câineasca turbare a turcilor să poată fi înfrântă şi alungată de la hotarele creştinilor şi ca să li se taie aceloraşi turci curajul şi îndrăzneala blestemată de a prigoni pe creştini. […]

Epitome rerum Hungaricarum (cronică ungară)
Petrus Ranzanus (1420-1492)

Călugăr dominican din Palermo şi apoi episcop, Petrus Ranzanus a petrecut trei ani în Ungaria ca delegat al regelui Ferdinand de Neapole. Scrierile sale despre istoria Ungariei au fost publicate la Viena în 1558.

Lupta de la Baia.

Se revoltase şi Moldova, ai cărei locuitori mai înainte erau sub stăpânirea regilor unguri.

Ca să o câştige, deci, iarăşi pentru sine, [Matia], adunându-şi armata, trecu munţii dincolo de care este situată acea regiune, care şi ea este o parte din marea Germanie.

 

 

Bătălia de la Baia

 

Lupta de la Baia (14 – 15 decembrie 1467) – imagine din  „Chronicon Pictum”, cunoscută şi drept „Chronica Hungarorum”, după reluarea ei de către Johannes de Thurocz (Thuróczy János, 1435-1490) şi publicată la Augsburg, în 1488.

 

 

 

 

Puţină vreme i-a trebuit ca s-o pună sub stăpânirea sa. După ce a făcut aceasta, îşi conduse oastea la oraşul Bania [Baia], pe câmpul din faţa căruia îşi aşeză tabăra.

El însuşi, cu o mare parte din boieri şi soldaţi, intră în oraş, unde hotărî să se dea odihnei pentru câteva zile. Stăpânea, pe acea vreme, întreaga provincie un bărbat de o îndrăzneală unică; se numea Ştefan.

Acesta, adunând dintre supuşii săi o mare mulţime de oameni, se grăbi să dea foc oraşului din mai multe părţi, după miezul nopţii, pentru ca regele şi toţi oamenii săi, ameţiţi de somn şi de vin, să se prefacă în cenuşă.

El însuşi încercă să atace tabăra regească şi, prin biruinţă, să se elibereze de sub stăpânirea regelui unguresc.

Însă, îndată ce focul începu să pâlpâie şi să duduie, regele se deşteptă din somn şi, observând trădarea, cu sunet de trâmbiţe sculă pe ai săi şi le porunci să pună mâna pe arme.

Acelaşi lucru s-a făcut şi în tabără. Oamenii regelui, cu toate că li s-au întins curse, dădură năvală cu mare curaj asupra lui Ştefan şi asupra celor care se învoiră la trădare.

Şi, ajutaţi de lumina flăcărilor care luminau oraşul şi de lumina lunii, omorâră mulţi duşmani.

Dar nici aceştia nu s-au lăsat mai prejos. Aproape patru ceasuri s-au luptat, cu rezultat îndoielnic.

În cele din urmă, ungurii, aţâţaţi de rege şi luptând cu o vitejie de necrezut, alungară pe Ştefan, cu oamenii care i-au mai scăpat de măcel.

Şi mulţi dintre aceia fură prinşi şi li s-au luat şi armele şi steagurile, pe care la întoarcere în Buda, regele le-a aşezat în biserica Sf. Fecioare, spre amintirea glorioasei lupte.

 

Surse: http://www.stefancelmare.ro/IZVOARE

02/07/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

SARBATOAREA TRICOLORULUI. ORIGINEA TRICOLORULUI ROMÂNESC

 

Tricolorul – simbol al identităţii şi unităţii naţionale.

 

Pe câmpul de luptă sau în competiţiile sportive, ca însemn al statului sau ca dovadă de dragoste de ţară, îi însoţeşte pe români de aproape două secole.

Steagul capătă suflet când e purtat de un sportiv victorios sau când onorează un militar căzut la datorie.

Drapelul ne umple de bucurie şi ne sprijină în suferinţă, fiind un simbol care se transformă în sentiment atunci când se întâlneşte cu momente cheie din vieţile noastre şi din destinul ţării noastre.

Cele trei culori ale drapelului românesc – albastru , galben şi roşu- sunt de origine straveche, iar reunirea lor pe stindardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dainuirea noastra neîntrerupta in vatra unde ne-am plamadit ca popor, legaturile permanente între românii de pe ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independenta nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

La începutul secolului al XIX-lea, în vremea domnitorilor Alexandru Dimitrie Ghika şi Mihail Sturdza, steagurile Principatelor aveau doar două culori: în ţara Românească galben şi albastru, în Moldova – roşu şi albastru.

Introducerea  celor trei culori – albastru, galben şi roşu – pe drapelul românesc,  s-a înfaptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti, de catre Alexandru Dimitrie Ghica, domnitorul Ţării Româneşti (1834 – 1842).

La cererea domnului muntean, sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfatisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitatile ostirii pamântene.

Pentru corabiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbena si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasare albastra cu cap”, iar pentru armata, “steag cu fata rosie, albastra si galbena, având si acesta stele si pasare cu cap în mijloc.” [1]

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitatile militare muntene în toamna anului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos.

În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvila cu zborul luat, încoronata princiar si cruciata cu aur.” [2]

În porunca data ostirii, cu prilejul înmânarii lor solemne, domnitorul arata, între altele, ca “steagurile acestei de Dumnezeu pazite tari din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor…

Militia româneasca, organizata pe temeiuri de regula si disciplina, dobândeste iarasi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale,” [3] lasând a se întelege ca tricolorul reprezinta neamul românesc, este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru catre care se îndreapta aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.

În 1848, în toiul revolutiei, însa, tricolorul a devenit în Ţara Româneasca însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat.

Guvernul revolutionar, prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotarât ca drapelul tarii sa aiba “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânza sa fie înscrise cuvintele “Dreptate, Fratie” [4].

O luna mai târziu, “vazând cu nu s-a înteles înca cum trebuiesc facute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou ca “stindardele vor fi tricolore.Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”.

El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmatoare: “lânga lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind” [5].

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însa unor situatii de conjunctura si nici influentelor straine, ci a urmat o veche traditie cu radacini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare.

Este semnificativa, în acest sens, precizarea facuta în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afara al Ţării Românesti, într-o nota adresata lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtam noi nu sunt de datina moderna. Noi le-am avut înca de mai înainte pe steagurile noastre” [6]. Dar nu precizeaza de când anume.

Înlaturat odata cu interventia straina din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de catre Alexandru Ioan Cuza.

El avea însa culorile dispuse orizontal, redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceasta alcatuire pâna în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însarcinata cu stabilirea drapelului tarii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sa fie asezate cum era la 1848″ [7], adica vertical, în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pastrat pâna azi .

Cand  domnitorul Alexandru Ioan Cuza a decretat tricolorul ca drapel oficial al Principatelor Unite a spus: „Steagul este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi unde se vor naşte copiii voştri. Steagul este, încă, simbolul devotamentului, credinţei, ordinei şi al disciplinei ce reprezintă oastea”.

Referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogalniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 ca:

“Drapelul tricolor, cum era astazi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tarile locuite de români.” [8]

Rezulta de aici ca Mihail Kogalniceanu si generatia sa primisera tricolorul, prin traditie de la strabuni si o data cu el si explicatia însemnatatii pe care o reprezinta pentru toti românii.

Este, deci neîndoielnic faptul ca în perioada moderna s-a pastrat o traditie mai veche, din batrâni, a tricolorului.

 

Dar unde se afla izvorul de la care porneste traditia?

În forma pe care o are şi astăzi, drapelul a fost adoptat în 1867, în timpul domniei lui Carol I. „Pânza era tricoloră, albastrul apare lângă hampă, deci culorile sunt pe verticală, galben în mijloc, roşu în partea exterioară.

În cele patru colţuri, nişte ghirlande din frunze de laur, apărea cifrul domnitorului Carol I, iar în centru era pictată stema ţării”, aminteşte Şerban Constantinescu.

În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacrata Transilvaniei si publicata la Brasov în 1851, se face mentiunea ca cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane. [9]

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatam ca cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Daciei, se afla în Novella XI, data la 14 aprilie 535 de împaratul Justinian (527 – 565) cu prilejul fixarii teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea, alaturi de regiuni din Panonia Secunda, parti din fosta Dacie româna, formata din Dacia Cisdanubiana (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubiana, aceasta din urma fiind alcatuita din tinuturile vecine cu Dunarea, de la gura Tisei pâna la varsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.

Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreapta, în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul caruia sunt vazute turnuri, însemnând Dacia de dincolo, în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adica albastru), cu semnele tribului burilor, ale carui doua laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele doua scuturi) auriu (galben)” [10].

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflata înca sub stapânirea efectiva a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuita de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zona a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sapaturile arheologice au confirmat existenta asezarilor romane pâna în secolul al Vl-lea, adica fosta Dacie Porolissensis.

 Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo, se refera la sudul si centrul Moldovei, alta parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rasarit o considera posesiune a sa, cel putin în principiu, aflata însa în afara teritoriului detinut efectiv de catre romani.

Precizarea Dacia de dincolo, avea în vedere tocmai pozitia geografica si politica deosebita a acestei parti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele doua scuturi (rosu si albastru), reprezinta, fara îndoiala, Muntenia de astazi sau fosta Moesie inferioara.

Se stie ca armatele lui Justinian, urmarind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord -vest de la vandali, Italia de la ostrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunarea de jos, întinzându-si stapânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia.

Imperiul roman de rasarit era exprimata prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare, cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astazi, se refera la Dacia Traiana, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur ca tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreuna cu celelalte marturii de cultura materiala, statornicia românilor în vatra în care s-au plamadit ca popor, prin simbioza daco – romana, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntrerupta pentru afirmarea idealurilor de unitate si independenta.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor, românii au pastrat neîntinate, cu demnitatea ce le e caracteristica, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sa traiasca timp îndelungat despartiti în trei principate – Moldova, Muntenia si Transilvania -, si au facut din fiecare culoare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dainuirii lor pe pamântul stramosesc, pe care nu l-au parasit niciodata, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adica din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitatii nationale [11].

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe calare pe un cal alb în lupta cu balaurul, pe cealaltă parte, era de culoare rosie.

Faurit probabil de Bogdan I (1359 – 1365), la întemeierea tarii, care a preluat culoarea rosie, transmisa de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pastrat identic de urmasii sai în domnie.

În timpul lui Ştefan cel Mare (1457 – 1504), steagul era din atlas rosu [12] si avea reprezentat, pe o fata, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete, iar pe cealalta fata era reprodusa stema tarii (capul de bour) [31].

 Steagul domnesc al lui Ieremia Movila (1595 – 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, avea fondul rosu. cu o bordura galbena deschisa, iar la mijloc capul de bour [14].

Calatorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneaza ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie [15]. Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 – 1819) se vad în culori doua steaguri rosii [16].

În timpul lui Mihail Sutu (1819 – 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe calare. Pe fond rosu [17].

La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 – 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un patrat mare rosu [18], iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 – 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastra în centru [19].

În Muntenia, steagul cel mare al tarii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 – 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben – auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvila neagra, stând pe o ramura verde de ienupar si tinând în cioc o cruce patriarhala rosie [20].

Acelasi stindard galben – alburiu e mentionat – fara sa fie si descris – de doua stiri de origine poloneza, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movila [21].

Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tarii, în care neîndoilenic vedea întrupata glia stramoseasca,

Pentru apararea careia lupta. Nici în momentele grele, nici în clipele în care era pusa în cumpana însasi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag.

Este semnificativ faptul ca dupa batalia de la Miraslau, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de lupta pâna nu i s-a adus steagul tarii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine [22].

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupa cum precizeaza acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importanta a Ţării Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 – 1521) si Vlad Ţepes (1456 – 1462) si îl însotise pe Mircea cel Batrân (1386 – 1418) si pe voievozii de dinaintea lui pe câmpurile de batalie fiind cu siguranta o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 – 1352), care-l primise, la rândul sau, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pastrase la întemeierea tarii, ca simbol al legaturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupa înfrângerea de la Miraslau, el a fost pastrat cu mare cinste si de Radu Şerban (1602 – 1611), ca steag al tarii în vremea domniei sale.

Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împaratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Voda stindardul imperial, o data cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni arata ca a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneasca, a fost vazut si steagul cel mare al tarii, din damasc galben – alburiu, socotit sfânt, si pe care voievodul a poruncit sa fie purtat înainte [23].

Datorita asupririi nationale la care au fost supusi de stapânirea maghiara si apoi de cea austro – ungara, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sa-si aleaga singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca moderna.

Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru – azur (cer), mostenita din vremea Daciei Traiane, pe care, daca n-au putut s-o impuna pe însemnele heraclidice ale tarii, datorita împrejurarilor vitrege ale istoriei, au pastrat-o pe stemele de familie si au transmis-o, astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfratirii lor cu glia strabuna.

În sprijinul celor de mai sus, mentionam ca în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine româna sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer).

 

 

Tricolorul a fost adoptat întâi în Ţara Românească, în 1834, când domnitorul reformator Alexandru D. Ghica a supus aprobării sultanului Mahmud al II-lea modelele pavilioanelor navale şi a drapelelor de luptă. Acesta din urmă era un „steag cu faţa roşie, albastră şi galbenă, având şi acesta stele şi pasăre cu cap în mijloc.

Curând, ordinea culorilor a fost schimbată, astfel încât galbenul să apară în centru. La înmânarea drapelelor, domnitorul a spus, printre altele:

„Steagurile aceştii de Dumnezeu păzite ţări din vechime au fost fala oştirilor sale şi semnele slavei lor… Miliţia românească organizată pe temeiuri de regulă şi disciplină europeană, dobândeşte iarăşi acel drept din vechime şi primeşte steagurile sale cu feţile naţionale şi cu pajera prinţipatului. Domnia mea dar încredinţează acum batalioanelor de infanterie şi divizioanelor de cavalerie aceste steaguri ca un sfânt depozit al cinstii, al credinţii şi al supunerii către legile întocmite…”

În 1840, ca să diferenţieze drapelul de luptă de cel de război, domnitorul Ghica a adoptat un nou model pentru cel dintâi: tricolor roşu-galben-albastru, cu roşul în partea superioară şi lăţimi egale ale benzilor. În centru se afla un scut alb bordac cu aur şi mobilat cu acvila valahă, încoronată princiar şi cruciată.

Tricolorul din 1848 cu menţiunile “Dreptate, Frăţie”: acuarelă de C. Petrescu

Drapelul cu fâşiile în variantă orizontală

În 1848, steagul adoptat de către revoluţionari ca drapel al Ţării Româneşti a fost tricolorul albastru-galben-roşu (cu albastrul sus, deci, conform semnificaţiei „Libertate, Dreptate, Frăţie”). Încă din 26 aprilie 1848, conform Gazetei Transilvaniei, studenţii români din Paris salutau noul guvern cu un steag naţional având culorile albastru, auriu şi roşu, „ca semn al unirii moldovenilor cu muntenii”.

Decretul nr. 1 din 14/26 iunie 1848 al Guvernului provizoriu menţiona că „Steagul Naţional va avea trei culori: albastru, galben, roşu”, urmând ca deviza scrisă pe flamuri să fie „DPEПTATE ФPЪЦIE” („Dreptate, Frăţie”).

Diferenţa faţă de modelele anterioare ale tricolorului constau în plasarea fâşiei albastre în partea superioară, eliminarea cifrului domnesc de la colţuri şi a coroanei de pe capul acvilei ce se găsea în vârful hampei, precum şi prezenţa unei devize.

Aceste steaguri au fost sfinţite la 15/27 iunie 1848, fiind destinate Gardei Naţionale. Astăzi se mai păstrează doar steagul gărzii orăşeneşti din Slatina.

Pe fâşia albastră e scrisă deviza Fratie-Dreptate-chirilic.svg („Frăţie Dreptate”), pe galben — Judetul-Oltu-chirilic.svg („Judeţul Oltŭ”), iar pe roşu — Orasul-Slatina-chirilic.svg („Oraşul Slatina”). Dimensiunile drapelului sunt de 124 cm lungime şi 110 cm lăţime.

Existenţa altor drapele de acest fel e confirmată de acte, care menţionează în unele cazuri chiar şi preţul de fabricare a lor. Astfel, drapelul observatorului poliţiei (confecţionat din şalon) şi cel al detaşamentului de dorobanţi din Bucureşti (din Tibet) au costat împreună 192 de lei şi 10 parale.

Decretul nr. 5 din 18 iunie solicita garnizoanelor să retragă în magazii drapelele vechi: „trebuinţa fiind a se schimba steagurile, vi se vor trimite peste puţin timp alte steaguri noi”.

Cele vechi urmau a fi transferate mai apoi către Arsenalul armatei. Pe 25 iunie, generalul Christian Tell solicita aprobarea Guvernului provizoriu pentru confecţionarea a şase steaguri (trei pentru infanterie şi trei pentru cavalerie), urmând „a le supune Guvernului provizoriu spre decretare”.

Cererea i-a fost aprobată la 11 iulie; totuşi drapelele au fost distribuite abia la 11 septembrie, în cadrul unei ceremonii solemne.

Pe 30 iunie, mitropolitul Neofit, în calitate de prim-ministru, dădea următoarea dispoziţie: „stindardele libertăţii se vor ridica pe toate edificiile, iar cocardele se vor repurta”.

Aceste simboluri au fost larg utilizate la manifestaţii şi au fost arborate pe clădirile publice, pe nave şi bastimente etc.

Drapelul cu fâşiile în poziţie verticală

Totuşi, decretul nr. 252 din 13/25 iulie1848, motivat prin faptul că „nu s-a înţeles [încă] cum trebuiesc făcute stindardele naţionale”, definea steagul ca având culorile dispuse pe verticală, posibil sub influenţa modelului francez.

Nuanţele erau „albastru închis, galben deschis şi roşu carmin”. În ceea ce priveşte ordinea, „lângă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi roşu fâlfâind”.

Petre Vasiliu-Năsturel observă că din punct de vedere heraldic, atât la steagul Franţei cât şi la cel al Ţării Româneşti revoluţionare, banda din mijloc reprezintă un metal (argint, respectiv aur).

Alţi cercetători sunt de părere că tricolorul nu fusese imitat după modelul francez, ci reprezenta o veche tradiţie românească, ipoteză sprijinită de o notă a ministerului de externe revoluţionar către Emin Paşa: „colorile eşarfului ce purtăm noi diriguitorii, precum şi toţi impegaţii, nu sunt de datină modernă.

Noi le-am avut încă de mai înainte pe steagurile noastre. La primirea dar a cocardei şi a eşarfelor tricolore nu am urmat duhul de imitaţie sau de modă”.

Şi revoluţionarii din Transilvania adoptaseră mai înainte, cu prilejul Conferinţei de la Sibiu din 26 aprilie/8 mai 1848, tricolorul albastru-alb-roşu (vertical, după amintirile lui George Bariţ) ca drapel naţional.

Acesta avea înscrisă pe flamură deviza „VIRTUTEA ROMANĂ REÎNVIATĂ”. Mai multe surse ale vremii atestă cele trei culori (ziarul „Organul naţionale” scos în acea vreme la Blaj, Al. Papiu Ilarian în a sa „Istorie a românilor din Dacia superioară” etc.). Semnificaţia lor este dublă: ele predomină în portul popular românesc şi totodată înmănunchează vechile culori ale principatului Transilvaniei (albastru şi roşu) cu albul păcii.

Se pare că cele două exemplare având fâşii albastru-galben-roşu care se păstrează astăzi la Muzeul Naţional de Istorie al României sunt de factură ulterioară, comemorativă, a evenimentelor de la Blaj.

Culoarea galbenă a înlocuit-o astfel pe cea albă pentru a simboliza dorinţa de unire a transilvănenilor cu România.

După înfrângerea revoluţiei, se va reveni la vechile steaguri, iar revoluţionarii vor fi persecutaţi pentru vina de a fi purtat însemnele tricolore revoluţionare.

În 1849 domnitorul Barbu Ştirbei a adoptat un nou model pentru drapelele de luptă, păstrând însă dispoziţia orizontală a culorilor şi schimbând doar elementele decorative. Acest model, asemănător ca aspect cu cel din 1834, va fi în vigoare până în 1856.

În timpul căimăcămiei de trei, locţiitorii neavând dreptul de a-şi inscripţiona iniţialele pe drapelele militare, monogramele domnitorilor munteni au fost înlocuite cu acvile.

Drapelul de război al Ţării Româneşti, model 1834 (o altă imagine mai clară aici.

Drapelul de luptă al Ţării Româneşti, 1840 – 1848

Drapelul de luptă al dorobanţilor din judeţul Argeş, model 1852. Drapelului de luptă al ţării îi lipsea doar stema districtuală din ghearele acvilei centrale.

 

România revoluţionară. Pictură de C. D. Rosenthal.

România rupându-şi cătuşele pe Câmpia Libertăţii. Pictură de C. D. Rosenthal. Steagul este în variantă verticală.

 

 Legenda contopirii culorilor principatelor romane

Constantin Lecca – Înfrăţirea moldovenilor şi a muntenilor

Legenda formării tricolorului naţional prin contopirea culorilor drapelelor Moldovei şi al Ţării Româneşti s-a născut după 1860, probabil din dorinţa de a împăca pe toată lumea în privinţa alegerii steagului revoluţionar muntean de la 1848 ca drapel al întregii Românii.

Această legendă a fost favorizată şi de potrivirea coloristică a drapelelor atribuite celor două principate române la acel moment (roşu şi albastru pentru Moldova şi albastru şi galben pentru Ţara Românească).

Legenda a inspirat mai multe lucrări artistice, printre care şi un tablou al lui Constantin Lecca. Acesta, vrând să înfăţişeze înfrăţirea dintre moldoveni şi munteni a ales un pasaj istoric din Letopiseţul de la Bistriţa „În anul 7015 (1506), octombrie în 28, intrat-au domnul Ioan Bogdan Voievod în ţara muntenească cu toate oştile la locul Rătezaţii, lângă movila Căiata, pe cea parte a Râmnicului; şi acolo au venit de la Radul Voievod un sol […] şi au rugat pe domnul Bogdan Voievod cu multă rugăminte să se împace cu Radul Voievod, fiindcă «sunteţi creştini şi de acelaşi neam» (zicea el); şi multe vorbe s-au schimbat între dânşii şi multă rugăminte s-au făcut […] iar domnul Bogdan Voievod, văzând atâta rugăminte, făcu pe voia lui şi se-mpăcă”.

Pictura lui Lecca îi are în centru pe cei doi domni care îşi strâng mâinile. De asemenea, se pot observa şi steagurile Moldovei (albastru-roşu) şi al Munteniei (galben-albastru). Aceste combinaţii de culori nu au fost atestate însă înainte de 1832-1834.

P. V. Năsturel combate această legendă, arătând că tricolorul roşu-galben-albastru era anterior unirii principatelor şi că cele trei culori, în dispoziţia verticală, reprezintă drapelul naţionalităţii române din toate teritoriile locuite de aceasta.

De altfel, tricolorul a fost prezent în 1848 şi la Focşani şi Râmnicu Sărat, cu prilejul unor manifestaţii de înfrăţire între moldoveni şi munteni, iar în preajma Adunării ad-hoc din Moldova, în 1857, populaţia civilă a adoptat tricolorul ca simbol al unirii, fapt constatat şi de contele Alexandre Walewski, ministrul de externe al Franţei.

Nu în ultimul rând, ministrul de externe al Guvernului provizoriu al Ţării Româneşti îl asigura în 1848 pe trimisul extraordinar al Porţii, Suleiman Paşa, de faptul că cele trei culori ale drapelului sunt „de demult, străbunii noştri le purtau pe pavilionul lor şi pe steagurile lor. Deci ele nu sunt un împrumut şi o imitaţie din prezent sau o ameninţare pentru viitor”.

Un alt tablou al lui Constantin Lecca înfăţişează uciderea lui Mihai Viteazul. În această compoziţie apare şi stindardul unit al celor trei provincii, cu galben în partea superioară (Ţara Românească), roşu la mijloc (Moldova) şi albastru în partea inferioară (Transilvania).

Această ipoteză a unirii celor trei culori a fost emisă în literatura de specialitate, generând însă şi rezerve în ceea ce priveşte argumentaţia adoptată.

Drapelele Principatelor Unite

Steagul principatelor, model utilizat din 1862

Gheorghe Tattarescu: 11 Februarie 1866 – modelul tricolorului în momentul abdicării lui Alexandru Ioan Cuza.

La 6 februarie 1859, în primul său drum său către Bucureşti de când fusese ales domnitor al Ţării Româneşti, Alexandru Ioan Cuza a fost întâmpinat la marginea oraşului Buzău de către comandantul dorobanţilor, care purta un steag tricolor. Acest fapt l-a mişcat pe Cuza foarte tare.

Până în 1861 au fost utilizate simultan atât vechile steaguri ale principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti, cât şi tricolorul. La 22 iunie 1861, Alexandru Ioan Cuza a decretat tricolorul ca fiind drapelul civil oficial al Principatelor Unite.

Drapelul este tricolorul românesc, roşu-galben-albastru, având benzile dispuse orizontal.

Nu se cunosc nici ordinea benzilor, nici proporţiile însemnului civil.

Abia în „Almanahul român din 1866” acesta este descris: „drapelul tricolor, împărţit în trei făşie, roşiu, galben şi albastru aşezat orizontal: roşiu sus, albastru jos şi galben la mijloc”.

Anumite surse consideră că până în 1862  banda de sus a fost albastră — precum la tricolorul muntean din timpul revoluţiei de la 1848 — urmând ca din din 1862 culoarea superioară să devină roşu.

În legătură cu proporţia, unii cercetărori au apreciat-o ca fiind aproximativ 1: 3, cu toate că drapelul princiar şi cele ale armatei, care s-au păstrat, au proporţia 2:3.

În legătură cu semnificaţia drapelului, Petre Vasiliu ,este de părere că „de la 1859 până la 1866 el nu a reprezentat decât ceea ce reprezenta la 1848: libertate, dreptate, frăţie”.

Drapelul a dobândit o recunoaştere şi pe plan extern. Astfel, relatând călătoria din mai-iunie 1864 a principelui Cuza la Constantinopol, doctorul Carol Davila precizează:

„Steagul românesc a fost ridicat la catargul cel mare, caiacurile Padişahului ne aşteptau, garda sub arme, marele vizir la uşă… Principele, liniştit, demn, concis în cuvintele lui, a petrecut 20 de minute cu Sultanul, pe urmă acest mare Padişah a venit să ne treacă în revistă… Din nou, marele vizir a condus pe Principe până la poarta principală şi ne-am întors la Palatul Europei, tot cu steagul român fâlfâind la catart….”

Constituţia din 1866 a României prevedea la articolul 124: „colorile Principatelor-Unite urmează a fi Albastru, Galben şi Roşu, Ordinea şi dispoziţia culorilor au fost stabilite de către Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 26 martie 1867.

Astfel, potrivit propunerii lui Nicolae Golescu, ele au fost aşezate întocmai ca la 1848. Lucrările comisiei au continuat şi în ziua de 30 martie şi, în urma votului pozitiv al Senatului, s-au soldat cu adoptarea „Legii pentru fixarea armelor României”, la 12/24 aprilie1867.

Potrivit acesteia, culorile drapelului trebuie aşezate vertical, în ordinea următore: albastru la hampă, galben la mijloc, iar roşul la margine, flotând.

Stema ţării era aşezată doar pe drapelele armatei şi cele princiare, în centru, cele civile rămânând fără stemă.. Aceeaşi diferenţiere era făcută şi pentru pavilioanele marinei de război şi a celei civile.

Raportorul Mihail Kogălniceanu, reprezentând şi opinia lui Cezar Bolliac, Dimitrie Brătianu, Constantin Grigorescu, Ion Leca, Nicolae Golescu şi Gheorghe Cantacuzino a subliniat semnificaţia noului stindard.

„Drapelul tricolor cum este astăzi nu este (precum pretinde ministerul) drapelul Unirii principatelor. El este un ce mai mult: el este însuşi drapelul naţionalităţii române din toate ţările locuite de români.”

Legea pentru modificarea armelor ţării din 11/23 martie 1872 nu a schimbat aceste prevederi, doar modelul stemei, fiind adoptat proiectul propus de Ştefan D. Grecianu.

Prin legea nr. 96 din 20 mai 1998, ziua de 26 iunie a fost proclamată drept Ziua drapelului naţional al României. În 1848, în această zi a fost emis Decretul nr. 1 al Guvernului Provizoriu al Ţării Româneşii, prin care tricolorul roşu-galben-albastru devenea Drapel Naţional.

 

 

 

 

In aceasta zi de sarbatoare, sa ne amintim cuvintele marelui Domn  al Unirii, Alexandru Ioan Cuza , care spunea in 1861 cand  a decretat tricolorul ca drapel oficial al Principatelor Unite:

Steagul este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi unde se vor naşte copiii voştri. Steagul este, încă, simbolul devotamentului, credinţei, ordinei şi al disciplinei ce reprezintă oastea”.

Bogdan Ioan Stanciu, vicepresedinte  Asociatia Altermedia

Wikipedia.ro

 

 

NOTE BIBLIOGRAFICE:

 

1. “Buletinul – Gazetă Oficială a Ţării Româneşti “, nr. 34 din 14 octombrie 1834, p. 144

2. “ Anuarul Principatului Ţării Româneşti”, Bucureşti 1842, p. 118

3. I. Popovici,“Organizarea armatei române”, vol.I, Roman,1900,p. 96

4. “Anul 1848 în Principatele Române”, Tomul I, Bucureşti. 1902, p. 567

5. Ibidem, Tomul II, bucureşti, 1902, p. 477

6. C. Căzănişteanu, “ Trei culori cunosc pe lume”, în “Magazin istoric” nr. 8/ 1967, p.36

7. P. V. Năsturel, “Steagul, Stema Română, Însemnele domneşti, Trofee”, Bucureşti, 1903, p. 71

8. Ibidem

9. J.F. Neigebaur, “Dacien aus der Uberresten des klassichen Alterthums mit besonderer Ruksich auf Siebenbürgen. Topographische Zusammen- gestellt”, Braşov 1851

10. Marius Bizerea, “ Tricolorul românesc peste veacuri “, “Magazin istoric”, nr. 9/1970, p. 51

11. Alex. M. Ioniţă, “Tricolorul, expresie a luptei pentru unitate şi independenţă”, în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 11-1271984, p. 860

12. R. Rosetti, “Steaguri, prapure (polemici)”Bucureşti, 1938, p. 1-7

13. P. V. Năsturel, “Steagul, Stema Română”, p. 1-12

14. Anton Velea, “Steagurile României”, în “Enciclopedia Română”, vol. I, Bucureşti, 1936, p. 76

15. P. P. Panaitescu, “Călători poloni în ţările române”, Bucureşti, 1930, p. 17 şi 72

16. P. V. Năsturel, “Steagul, Stema Română”, p. 43

17. Ibidem

18. Ibidem, p. 51-53

19. Ibidem, p. 63

20. C. Spontoni, “Historia de la Transilvania”, Veneţia 1638, cf. P. V. Năsturel “Steagul, Stema Română”, p. 13-14

21. Dan Cernovodeanu, “Stindardul cel mare al lui Mihai”, în “Magazin Istoric”, nr. 7 / 1975, p. 14

22. A. D. Xenopol, “Istoria Românilor din Dacia Traiană”, vol. V, Bucureşti, 1928, p. 290 23. C. Razachevici, “Un sol împărătesc la Radu Şerban”, în “Magazin istoric”, nr. 6 / 1970, p. 84-88

24. digi24

 

 

26/06/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: