26 iunie: Ziua Drapelului Naţional

Drapelul naţional este unul din cele trei simboluri naţionale ale României, parte a identităţii naţionale, alături de Stema naţională şi Imnul naţional.

„Ziua Drapelului Național” a fost instituită pentru a marca ziua de 26 iunie 1848, când Guvernul revoluționar a decretat ca Tricolorul – roșu, galben și albastru – să reprezinte steagul național al tuturor românilor; cele trei culori împărțite în mod egal reprezintă principiul egalității, orientarea culorilor în sus semnifică verticalitatea, cifra trei este numărul perfect, pe lângă țara noastră mai existând alte trei țări europene tradiționale cu steagul tripartit în mod egal și vertical: Franța, Italia și Belgia.

Drapelul României este tricolor: roşu vermillon, galben crom şi albastru cobalt, plasate vertical, albastrul fiind aşezat la lance, galben la mijloc şi roşu în exterior.

În îndelungata noastră istorie, drapelul României nu a suferit transformări majore, cu excepţia proporţiilor şi poziţiilor culorilor, scrie https://www.radioromaniacultural.ro/documentar-ziua-drapelului-national/

Potrivit unor mărturii, împăratul bizantin Justinian a înfinţat în anul 535 d.H., două cetăţi dunărene, Recidava şi Literatta, locuite de luptători descendenţi ai dacilor care şi-au păstrat emblema stindard de luptă a strămoşilor, în culorile roşu, galben şi albastru, aceasta fiind prima atestare a folosirii celor trei culori pe teritoriul actual al României.

O altă prezenţă a celor trei culori datează din anul 1185, când fraţii valahi Petru, Asan şi Caloian, au condus o armată contra bizantinilor, ai cărei oşteni aveau pe suliţe flamuri cu reproducerea dragonului-lup al dacilor, plus cele trei culori.

Albastrul, galbenul şi roşul s-au regăsit mai târziu şi pe diplomele de înnobilare emise de Mihai Viteazul, apoi, în anul 1821, cele trei culori se regăseau pe drapelul de luptă al lui Tudor Vladimirescu.

Tot de atunci moştenim semnificaţia celor trei culori: Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor) şi Frăție (roșul sângelui).

Când Revoluţia de la 1821 a fost înăbuşită, căpitanii lui Tudor au hotărât arderea steagului. În anul 1882, steagul a fost găsit, recondiţionat şi adus la Bucureşti, capitala ţării, fiind depus, în urma unei ceremonii speciale, la Casa Armatei, Cercul Militar Central de astăzi.

Așadar,Tricolorul românesc era prezentat în public încă din deceniul 2 al secolului XIX drept simbol național cu cel puțin un deceniu înainte de oficializarea sa.

Printre mărturiile unui francmason, Jean Alexandre Vaillant, (chemat și stabilit în Muntenia în 1830, profesor și director al „Colegiului Sf. Sava ” din București (1831–1834), descoperim informația potrivit căreia tricolorul a fluturat pentru prima dată în ziua de 29 iulie 1839, pe muntele Pleșuva (zona Comarnic – județul Prahova).

Astfel, arborarea de către Vaillant a tricolorului ca drapel al Principatelor este, poate, cea mai veche atestare documentară a acestui fapt.

Steagul tricolor a fost adoptat și de revoluţionarii de la 1848, apărând în aceeaşi perioadă şi în Moldova – la 27 martie 1848 la hotelul Petersburg din Iași, la Adunarea constituantă prezidată de Vasile Alecsandri -, în Ardeal, la Adunarea de la Blaj – 3/15 mai – 5/17 mai 1848 – și la Paris, unde a fost arborat pentru prima dată la la 26 aprilie 1848.

Apoi, Guvernul provizoriu al Ţării Româneşti stabilea, prin Decretul nr. 1 din 14/26 iunie 1848, că steagul naţional are trei culori – albastru, galben, roşu, iar pe flamuri era înscrisă deviza “Libertate, Dreptate, Frăţie”.

Deşi la început poziţionarea culorilor era pe orizontală, cu albastrul în partea superioară, în scurt timp s-a trecut la dispunerea culorilor pe verticală, în forma cunoscută astăzi.

În anul 1849 domnitorul Barbu Știrbei a adoptat un nou model pentru drapelele de luptă, păstrând însă aşezarea orizontală a culorilor și schimbând doar elementele decorative, model care se va păstra până în anul 1856.

După Unirea Principatelor, la 6 februarie 1859, în primul său drum către București de când fusese ales domnitor al Țării Românești, Alexandru Ioan Cuza a fost întâmpinat la marginea orașului Buzău de către comandantul dorobanților, care purta un steag tricolor.

În anul 1861, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a decretat tricolorul ca drapel oficial al Principatelor Unite, afirmând că:

„Steagul este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi unde se vor naşte copiii voştri. Steagul este, încă, simbolul devotamentului, credinţei, ordinei şi al disciplinei ce reprezintă oastea”.

În 1866, imediat după detronarea lui Alexandru Ioan Cuza, drapelele de luptă ale unităților militare au fost schimbate cu unele noi, pe stindard apărând, în loc de stemă, numele companiei, acvila fiiind păstrată în vârful hampelor.

În anul 1867, în timpul domniei lui Carol I este adoptat drapelul cu forma pe care o are şi astăzi.

Astfel albastrul apare lângă hampă, galben în mijloc, roşu în partea exterioară, culorile fiind aşezate pe verticală. În cele patru colţuri se aflau ghirlande din frunze de laur, cifrul domnitorului Carol I, iar în centru era aşezată stema ţării.

În timpul Războiului de Independență din 1877-78, eroismul ostașilor români a fost însuflețit permanent de drapelul românesc, la fel și în Primul Război Mondial când au fost jertfe pentru apărarea drapelului de luptă, ca simbol al datoriei de apărare a pământului țării și al onoarei militare, iar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, drapelele unităților evidențiate în luptă au fost decorate la rândul lor, pentru acțiunile de pe front.

În 9 ianuarie 1948, comuniştii au interzis însemnele regatului şi au aşezat pe steag noua stemă a republicii, cu elemente sovietice, fără nicio legătură cu tradiţia istoriei noastre sau cu heraldica.

În timpul Revoluției de la Timișoara, încă din 17 decembrie 1989, stema Republicii Socialiste România a fost îndepărtată de pe drapele prin decupare, un gest simbolic privit ca rupere de regimul dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu.

La sfârşitul anului Revoluţiei, Decretul-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale și a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naționale prevedea, la articolul 1, între altele, faptul că „drapelul țării este tricolorul tradițional al României, având culorile așezate vertical, în următoarea ordine, pornind de la lance: albastru, galben, roșu.”

Stema naţională actuală a României a fost concepută după Revoluţia din Decembrie 1989.

Drapelul ţării noastre este foarte asemănător cu drapelul civil al Andorrei şi cel de stat al Ciadului, neavând însă nici o legătură cu acestea.

Asemănarea cu drapelul Ciadului, care diferă de drapelul românesc doar prin nuanţa uşor mai închisă a fâşiei albastre (indigo, în loc de cobalt la noi), a stârnit discuţii penibile la nivel internaţional.

Ambasada Ciadului de la Moscova a înaintat Organizaţiei Naţiunilor Unite un protest oficial, prin care cerea ca drapelul României să nu mai fie arborat la ONU.

Acest ”protest”obraznic a fost pe bună dreptate respins, deoarece existența tricolorului albastru-galben-roșu ca drapel al României, este mult anterioară existenței însăși a statului Ciad.

Drapelul tricolor românesc este de asemena înrudit cu cel al Republicii Moldova, acesta din urmă având însă o proporţie diferită (1:2 în loc de 2:3 la noi), un albastru mai deschis („de Voroneţ”) şi stema ţării în centru.

 Tricolorul alături de celelalte simboluri naţionale, Stema naţională şi Imnul naţional, ne uneşte şi este mândria poporului nostru.  

Cinstind drapelul, ne cinstim istoria, cultura şi tradiţiile care ne definesc ca popor între popoarele acestei lumi.

Tricolorul înseamnă viaţă, înseamnă soare strălucitor şi înseamnă cer senin.

Să-l sărbătorim astăzi cu toţii aşa cum se cuvine, să cinstim tot ceea ce ne reprezintă ca naţiune și în aceiași măsură să ne învăţăm copiii să preţuiască valorile României noastre!

La mulţi ani, tuturor românilor, României şi Tricolorului nostru!

Imnul TREI CULORI

Varianta originală a lui Ciprian Porumbescu:

Trei culori cunosc pe lume

Ce le țin de-un sânt odor,

Sunt culori de-un vechi renume

Suveniri de-un brav popor.

Roșu-i focul ce-mi străbate,

Inima-mi plină de dor

Pentru sânta libertate

Și al patriei amor.

Auriu ca mândrul soare

Fi-va’l nostru viitor

Pururea’n eternă floare

Și cu luci netrecător

Iar albastrul e credința

Pentru țară ce-o nutrim

Credincioși fără schimbare

Pân’ la moarte o să-i fim

Pân’ pe cer și cât în lume

Vor fi aste trei culori

Vom avea un falnic nume

Și un falnic viitor

Iar când, fraților, m’oi duce

De la voi ș’oi fi să mor

Pe mormânt, atunci să-mi puneți

Mândrul nostru tricolor

CITIȚI ȘI:

Blazonul cneazului Cândea din Ţara Haţegului si cel mai vechi tricolor românesc (sec. XIII)

Publicitate

Drapelul Tricolor Românesc în date şi mărturii

 

Simbolul Naţional, Drapelul Tricolor Românesc în date şi mărturii

Drapelul Tricolor Românesc, alături de stemă şi imnul naţional reprezintă un însemn important al neamului nostru.

Tricolorul românesc a străbătut până în momentul afirmării sale ca simbol vexilogic naţional, mai multe perioade, prima fiind cea a opţiunii pentru cele trei culori: roşu, galben şi albastru. Semnificaţia celor trei culori este următoarea: ROŞU reprezintă simbolul măriri, al bucuriei, îndrăznelii şi generozităţii. Simbolizează de asemenea, sângele vărsat în lupte, puterea de viaţă şi energie strămoşească.

GALBEN este simbolul forţei, al bogăţiei şi al purităţii. Ea reprezintă şi culoarea holdelor de grâu copt.

ALBASTRU reprezintă aerul, cel mai nobil element şi simbolizează blândeţea, frumuseţea şi buna credinţă, amintind şi legea strămoşească creştină.

v v v

Tricolorul are o tradiţie populară şi creştină precum şi una revoluţionară. Culorile roşu, galben şi albastru au fost folosite şi de strămoşii noştri daci. Dragonul dacic, strămoşul Tricolorului, era structurat cromatic, în cele trei culori atât în Dacia cât şi, ulterior, în provinciile romane, în care dacii au slujit ca ostaşi. Edificator în acest sens menţionăm cohorta de 1000 de daci recrutată, începând din timpul împăratului Hadrianus, denumită „Cohors I Aelia Dacorum”, care a fost trimisă în extremitatea nord-estică a imperiului, în Britania.

Aici şi-a avut reşedinţa şi castrul la „Amboglana (Comboglana)” timp de două secole.

v v v

Steagul cu dragon s-a impus ca semn militar şi în cadrul trupelor romane din alte provincii ale Imperiului Roman. Insigna legiunilor romane, a XIII Gemina şi a V Macedonia se evidenţiază printr-o succesiune coloristică a celor trei culori – roşu, galben şi albastru. În secolele II şi III p.Chr. în Pannonia cohortele romane erau formate şi din daci intraţi în slujba Romei. Unele trupe auxiliare ca:

„Alla Prima Flaviae Getulorum, Cohors II Augusta Dacorum, Cohors II Aurelia”, au conservat şi transmis însemnele militare proprii dacilor. Cetatea „Aquincum”, viitoarea Buda-Veche, a moştenit în stema sa culorile roşu, galben şi albastru, despre care cărturarul german J. Neigebaur afirma că sunt „o moştenire de pe timpul Daciei Traiane”.

v v v

Tetraevanghelierul de la mănăstirea Tismana, tipărit de Nicodim, în anul 1404, precum şi cel al lui Gavril Uric, de la mănăstirea Neamţ, din anul 1429, considerat „manuscrisul” care a deschis drumul miniaturisticii româneşti are chenarele ornamentate cu culorile roşu, galben şi albastru. La sfârşitul manuscrisului, Nicodim a desenat un minunat cocoş oltenesc colorat în roşu-cărămiziu, galben şi albastru. Mărturii documentare confirmă opţiunea coloristică a celor trei culori şi în Transilvania. Diplomele de înnobilare acordate de Mihai Viteazul după intrarea triumfală în Alba Iulia, unor boieri munteni şi unor nobili transilvăneni, precum şi blazoanele acestora, erau tricolore.

v v v

Cea mai veche biserică românească din Abrud (jud. Alba) din perioada voievodatului „Terra Tzopus” (înainte de veacul al 15-lea) avea deasupra altarului pictura celor 12 apostoli care avea de jur împrejur un brâu tricolor.

Ulterior biserica a fost luată de papistaşi. Cele de mai sus au fost confirmate de către memorandistul av. Rubin Patiţia (1841-1918) de pe meleagurile Albei şi redate în cartea „Ţara Ţopilor”, despre trecutul Munţilor Apuseni – apărută în anul 1912 la „Tipografia nouă”, I. Moţa din Orăştie.

v v v

Până la data de 1 Decembrie 1918 drapelul tricolor românesc era interzis în Transilvania.

Românii din localitatea Ţebea – Brad unde se află mormântul „Craiului Munţilor” Avram Iancu, au păstrat cu sfinţenie cele trei culori ale drapelului românesc, pe arcada altarului Bisericii Ortodoxe din localitate, sub forma curcubeului care se păstrează şi în zilele noastre. Situaţii similare au existat şi în alte biserici româneşti din Transilvania.

v v v

Drapelul tricolor românesc din oraşul Cluj, înainte de anul 1918 a fost păstrat cu sfinţenie în Biserica Ortodoxă Română. În această biserică s-a celebrat căsătoria Anei Câmpean – Veronica Micle – cu profesorul Ştefan Micle din comuna Feleac, care a făcut parte din oastea lui Avram Iancu.

v v v

Prezenţa culorilor naţionale pe primul drapel al primei reprezentanţe naţionale din istoria României a fost Adunarea norodului din timpul revoluţiei din anul 1821 condusă de Tudor Vladimirescu.

v v v

După fuga prinţului Ghe. Bibescu (1848) Guvernul provizoriu, în frunte cu mitropolitul ţării, Neofit, a dat primul decret privind Steagul Naţional, în care se arăta: Steagul Naţional va avea trei culori: roşu, galben şi albastru. Drapelul naţional tricolor a fost sfinţit a doua zi după decret, la 15/27 iunie 1848, în cadrul unei mari adunări populare, pe Câmpia Filaret, devenită Câmpia Libertăţii.

v v v

În anul 1848 pe Câmpia Libertăţii de la Blaj a fost adus din Ţara Românească un mare steag tricolor care a fost aşezat în faţa catedralei mitropolitane de la Blaj. Pe culoarea galbenă a steagului era scris: „Virtutea României Întregite”.

v v v

La Adunarea Naţională de la Blaj , din 15 mai 1848 la care au participat aproximativ 40.000 de români, Ioan Cavaler de Puşcariu a fost purtătorul drapelului, fiind denumit „Stegarul Naţional”. În tabloul principal al momentului „1848” de la Blaj , se poate observa drapelul respectiv.

În lucrarea „Notiţe despre întâmplări contemporane” scrise de Ioan Cavaler de Puşcariu editată la Sibiu în anul 1913, a descris momentul respectiv astfel:

„Eu, care purtam steagul cel mare al naţiunii m’am suit cu el pe catedră (tribună) de unde se ţineau cuvântările, de aici, Bărnuţiu cetind jurământul naţional, am avut privirea unică de a vedea capetele descoperite şi mâinile ridicate spre jurământ, jur împrejur a patruzeci de mii de oameni.

Acest steag naţional – pe cari erau scrise cu litere de aur cuvintele: Libertate, Egalitate şi Frăţietate” – a fost pregătit încă din Sibiu, într’o conferinţă naţională în care s’au luat culorile: albastru, alb şi roşu ca, culori ce predominează la portul românesc;  – părerea mea  de a se primi culorile Ardealului, albastru, roşu şi galbin, fu delăturat prin pretextul, că steagul fiind garnisit cu ciucuri de aur şi colorarea galbină e destul de reprezentată, ca steagul să cuprindă toate culorile ţării, la acea n’a fost pregătit nimenea, că contrarii ne vor imputa, că steagul a fost muscălesc.

Toate jurnalele române de pe atunci mă numeau «stegarul naţional» ceeace  a intonat şi Haşdeu în răspunsul la cuvântarea mea de introducere la Academie.

Adunarea naţională alegându-mă de membru al Comitetului Naţional Permanent, am luat parte la toate afacerile acestuia cât timp am fost în Sibiu şi ca atare am procurat, prima tipărire a protocolului de la Adunarea Naţională din 15 mai”.

v v v

Primul domn român al Principatelor Române, Alexandru Ioan Cuza, a promovat steagul cu cele trei culori: roşu, galben şi albastru. Acesta afirma: Steagul este România! Acest: pământ binecuvântat al patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri, îmbelşugat cu sudoarea ţăranului şi a muncitorului român este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi copiii noştri. Steagul este simbolul devotamentului, credinţei, ordinii şi disciplinei pe care o reprezintă oastea. Steagul este întotdeauna trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României. Într-un cuvânt, steagul naţional reprezintă toate victoriile şi toate virtuţile militare care se cuprind în cele două cuvinte dăltuite pe vulturii români: onoare şi patrie.

v v v

ASTRA (Asociaţia Transilvană pentru Literatură Română şi Cultura Poporului Român) a avut un rol principal în promovarea culorilor tricolorului românesc până în anul 1918, cu ajutorul dascălilor de la sate şi oraşele din Transilvania. Cu ocazia serbărilor şcolare, aranjamentele florale erau în aşa fel dispuse încât să reprezinte culorile Tricolorului Românesc. La unele şcoli, careul elevilor cu flori în mână, realiza acelaşi lucru. Situaţiile de acest fel, de la Hunedoara , s-au răspândit şi în celelalte localităţi din Transilvania. Cele trei culori, roşu, galben şi albastru au fost folosite şi la pictarea icoanelor pe sticlă. Ponderea lor este evidentă şi în apreciatele lucrări de artă populară.

v v v

Tinerii români ardeleni fugiţi şi stabiliţi în România înainte de anul 1918, au întemeiat şi condus Societatea Carpaţi. Principalele personalităţi au fost: Ghe. Secăşanu, Ioan B. Bănciulescu precum şi Ioan Corneanu, secretarul general al Societăţii. Nicolae şi Alexandru Ciurcu, tatăl şi fiul lui, au fost secretarii ziarului L’Independence Roumain. Ei au acţionat împreună cu ceilalţi, la unirea tuturor forţelor din Transilvania şi România. Toate acţiunile întreprinse s-au conjugat cu manifestaţia grandioasă din vara anului 1884 de la Sinaia , când Steagul tricolor a fost ridicat la cea mai mare înălţime. Ardeleanul Alexandru Ciurcu încuraja ofiţerimea, spunându-i că în curând o să fluture Steagul românesc şi în Transilvania.

v v v

La 14-15 mai 1865, în timpul unui maial prilejuit de aniversarea a 17 ani de la Adunarea Naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj , participanţii au defilat, sub conducerea elevului Ioan Stoian, pe străzile Orăştiei între care o mulţime de tineri, iar în curtea bisericii ortodoxe, au fost ţinute cuvântări în care s-a evocat originea nobilă a neamului românesc, dar s-a discutat, mai cu seamă, despre simbolul naţiunii române – Drapelul tricolor. Manifestarea patriotică a românilor a provocat reacţia imediată a autorităţilor care au luat măsuri severe împotriva organizatorilor.

v v v

La 30 iulie 1893, ca urmare a Conferinţei Naţionale de la Sibiu , s-au întâlnit, la Predeal , studenţii din România cu cei din Transilvania. La această întâlnire “şi-au dat mâna frăţeşte” ca simbol a ceea ce au exprimat prin viu grai: “graniţele politice despărţitoare nu există, toţi suntem una, în toţi bate aceeaşi inimă”. Legământul a fost întărit prin împărţirea Drapelului tricolor. Astfel: partea mijlocie, de culoare aurie, a rămas ardelenilor; partea dinspre hastă, de culoare albastră, a fost luată de bucureşteni, iar cea din exterior, de culoare roşie, a fost dăruită ieşenilor. Speranţa declarată era că nu este departe timpul când culorile drapelului vor fi reunite, odată cu Uniunea Naţiunii Române,

Cu ocazia Conferinţei Naţionale de la 23-24 iulie 1893, de la Sibiu , în sala întrunirii, au fost arborate trei steaguri: unul roşu, altul galben şi al treilea albastru. La intervenţia autorităţilor steagul albastru a fost arborat afară. Delegatul din România Ghe. Cantacuzino a făcut ca steagul albastru să fie al tineretului din România, care să-1 poarte din oraş în oraş, din sat în sat, din comună în comună pentru a afla toată suflarea românească realitatea. Românii din Transilvania au fost îndemnaţi să aştepte cu încredere, reîmpreunarea culorilor.

v v v

La Adunarea de la Sibiu , din 4 mai 1894, în preziua plecării memorandiştilor la Cluj , la proces, a participat un număr  important  de  români,  alcătuit din intelectuali, meseriaşi, ţărani, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni. Memorandiştilor li s-au oferit cununi de flori în culorile naţionale, roşu, galben şi albastru, cu eşarfe tricolore pe care era scris “Totul pentru Naţiune”. Drumul dela Sibiu la Cluj a fost o adevărată cale triumfală. În toate gările, mulţimi de oameni îşi întâmpinau conducătorii cu flori şi cântece naţionale, îmbărbătătoare, din care nu lipsea “Deşteaptă-te române!”. Memorandumul a fost jalba poporului român, iar procesul a fost al întregii naţiuni române.

v v v

Blajul ca centru cultural al românilor din Transilvania şi al Şcolii Ardelene, a avut un rol important în procesul de formare a conştiinţei naţionale a românilor din Ardeal în decursul istoriei.

Odată cu declanşarea primului război mondial în perioada de neutralitate a României, activitatea unionistă s-a intensificat, iar la Blaj a culminat cu acţiunile desfăşurate în jurul poemului “Vrem Ardealul”, a poetului Radu Cosmin transmis de la Bucureşti la Blaj. Aceste acţiuni s-au încheiat însă în mod tragic, cu procesul intentat de autorităţile austro-ungare împotriva grupului de români, acuzaţi de acţiuni unioniste precum şi sacrificarea martirei Puia Maria.

În cadrul acestor acţiuni, arborarea drapelelor tricolore româneşti pe cele două turnuri ale Catedralei Greco-Catolice de mai multe ori, care fluturau deasupra Blajului, îmbărbăta şi dădeau speranţă românilor în Unirea cea mare care s-a realizat la 1 Decembrie 1918.

v v v

În perioada premergătoare revoluţiei ruse din anul 1917, renumitele universităţi din Petersburg au fost frecventate şi de tineri studenţi români din Basarabia.

Prof. dr. Ion Inculeţ, titular la facultatea de Fizică-matematică şi fizician la Observatorul Meteorologic din Petersburg, a fost printre principali arhitecţi ai unirii Basarabiei cu ţara mama.

Statele Unite ale Americii, în frunte cu preşedintele Wilson au avut un rol important în formarea statelor naţionale din această parte a Europei prin dezmembrarea Imperiului ţarist şi Austro-ungar.

După o instruire bine realizată la Petersburg , mai ales prin oratorul V. Socolov, o delegaţie formată din 80 de propagandişti, în frunte cu prof. dr. Ion Inculeţ, au fost trimişi în Basarabia pentru a pregăti şi organiza unirea provinciei cu ţara mamă.

Despre plecarea grupului românilor în Basarabia, în ziua de 25 mai 1917, merită să fie amintite celor interesaţi cele menţionate în continuare.

„Studentele românce care frecventau cursurile universităţilor din Petersburg au confecţionat cu mâinile lor un drapel tricolor românesc – roşu, galben şi albastru – cu inscripţia – Trăiască Basarabia Autonomă”.

Fanfara regimentului de gardă Preobrajenski a venit să petreacă delegaţia tinerilor moldoveni la gară. Pentru prima dată de când exista capitala Rusiei, moldovenii frumoşi, în admiraţia publicului, au defilat pe strada principală a Petrogradului Newscki Prospect, cu muzica şi drapelul românesc falnic fâlfâind („Generaţia Unirii”, nr. 1, pag. 5)

Prof. dr. Inculeţ pentru meritele sale ştiinţifice şi politice a fost primit în Academia Română printre nemuritori”.

v v v

În timpul primului război mondial, aproape 100.000 de soldaţi români ardeleni şi bucovineni au ajuns prizonieri în lagărele din Rusia.

Majoritatea românilor ardeleni au preferat să fie luaţi prizonieri decât să lupte împotriva fraţilor de peste Carpaţi.

În această situaţie a fost şi batalionul format din 400 de moţi, condus de strănepotul lui Horea, avocatul G. Nicola, care pentru actul săvârşit a fost condamnat la moarte, motiv pentru care a rămas în Basarabia şi s-a stabilit la Soroca , unde a întemeiat gazeta „Deşteptarea”.

Personalităţile româneşti aflate în Moldova şi Basarabia (prof. Onisifor Ghibu, Octavian Goga etc.) au depus o activitate intensă pentru formarea detaşamentelor de voluntari români din lagărele ruseşti.

Marele patriot român Onisifor Ghibu în lucrarea sa „Pe baricadele vieţii”, descrie „momentul” primirii voluntarilor ardeleni la Chişinău în ziua de 6 iunie 1917, zi care s-a transformat într-o sărbătoare şi într-un eveniment istoric important al timpului, care merită să fie amintit celor interesaţi:

„În gara Chişinău a ajuns un tren lung, îmbrăcat cu verdeaţă, din care se desprindeau steaguri tricolore şi, accente de cântece naţionale iar de prin vagoane, voluntarii duceau cu emoţie mâna dreaptă la chipiul cu tricolorul românesc. Fiecare companie îşi avea steagul tricolor cu devize ardeleneşti: Valea Mureşului, Munţii Apuseni, Maramureş etc.

La manifestarea desfăşurată la Chişinău m-am cutremurat, când sălăjanul Victor Deleu, comandantul detaşamentului de voluntari ardeleni luând în primire din mâinile soroceanului Simeon Murafa, steagul tricolor confecţionat special din mătase de Veturia Ghibu, care avea brodată inscripţia: – Libertate sau Moarte – a făcut făgăduinţa sfântă în numele celor 1200 de voluntari ardeleni: – “Jurăm să ducem steagul acesta în capitala Ardealului sau să murim în cutele lui în drumul spre Alba Iulia” –

Prin mine, a spus S. Murafa, moldovenii vă oferă acest steag tricolor, simbolul unităţii noastre naţionale.

“Primiţi-l cu dragostea cu care vi-l dăm şi-l duceţi cu bine peste Prut, peste Milcov, peste Olt, peste Mureş şi peste Crişuri până la Tisa , fluturaţi-l triumfător peste întreaga întindere românească şi împlântaţi-l apoi în numele nostru  pe turnul cetăţii de la Alba Iulia ”.

(În anul 1919, acest drapel tricolor, ca un simbol semnificativ a fost purtat de unităţile româneşti nou înfiinţate în garnizoana Alba Iulia, după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, până la Budapesta împotriva forţelor maghiare bolşevice conduse de Bella Kuhn.)

După victoria obţinută, drapelul tricolor a fost adus şi depus spre păstrare la Muzeul Unirii din Alba Iulia) unde se află şi în prezent.

„Manifestarea de la Chişinău s-a încheiat cu participarea corului ardelenilor condus de Aurel Medrea, format din peste 100 persoane, care a înălţat sufletele românilor cu „Deşteaptă-te române!”, „Pe-al nostru steag e scris unire”, „Vin dorobanţii”, „Pribeagul” etc.

La plecare, din mii de glasuri a răsunat la despărţire: “La revedere la Alba Iulia , la Alba Iulia , la Alba Iulia , localitatea care a devenit şi pentru ei un memento, o lozincă, o poruncă…”

v v v

Steagul Naţional Român a fost sfinţit în bisericile româneşti în majoritatea localităţilor din Transilvania. La 26 octombrie 1918, în biserica ortodoxă din comuna Sălişte, Steagul Naţional a fost sfinţit în prezenţa fruntaşului român, marele istoric, Ioan Lupaş, care a ţinut cu acest prilej un discurs înflăcărat.

v v v

În renumita localitate Răşinari, din Mărginimea Sibiului, drapelul românesc a fost sfinţit, în anul 1918, în biserica ortodoxă, lângă mormântul mitropolitului Andrei Şaguna, unde membrii gărzilor naţionale au depus jurământul de credinţă.

v v v

La 8 noiembrie 1918 a fost ales, la Brad, Sabin Banciu, şef al Gărzii Naţionale. El a însărcinat pe vicepreşedintele dr. Radu, să pretindă înlăturarea steagului maghiar de pe instituţiile oraşului, iar în locul lui să se arboreze Steagul naţional român.

v v v

Drapelul naţional românesc a fost arborat la Alba Iulia la data de 1 Decembrie 1918, pe Cetatea oraşului, aflată până atunci sub jurisdicţia autorităţilor austro-ungare, de tânărul de 15 ani, Viorel Stoica, împreună cu alţi membri al gărzii naţionale.

v v v

La Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 reprezentanţii fiecărei localităţi, aleşi dintre cei mai buni cetăţeni, aveau în frunte pe stegarul comunei, „cel mai chipeş om din sat” cu drapelul tricolor.

Academicianul Emil Pop ne descrie atmosfera din oraşul nostru astfel: „toată suflarea oraşului pregătea Marea Adunare, se lucra zi şi noapte. M-am convins la faţa locului că principalul organizator a fost avocatul Ioan Pop din Bucerdea Vinoasă, un bărbat înzestrat cu o neobişnuită putere de muncă şi cu un remarcabil spirit patriotic şi practic.

Problemele militare de ordine şi securitate erau stăpânite de energicul comandant al gărzii naţionale, căpitanul Florean Medrea, calm şi chibzuit în luarea măsurilor şi operativ în aplicarea lor.

Satul meu Bucerdea Vinoasă se pregătea cu zel pentru marea sărbătoare. În fiecare seară se strângeau feciorii şi fetele care învăţau cântece patriotice. Se alegeau cele mai frumoase costume naţionale, iar fiecare comună urma să apară cu tricolorul dus de un stegar ales. Stegarul comunei Bucerdea Vinoasă a fost Ştefan Muncuş, cel mai harnic om din sat. Problema era confecţionarea steagului delegaţiei comunei noastre.

Culoarea roşie şi albastră rămăsese în sat de la vopsitul ouălor de la paşti, dar nu se găsea culoare galbenă. Stegarul comunei a spart 150 de ouă şi a ales gălbenuşurile. Cu ele a colorat pânza din mijlocul drapelului, astfel Bucerdea Vinoasă s-a prezentat cu un steag falnic la adunare.

În seara zilei de 30 noiembrie 1918, noi studenţii am ţinut o adunare la şcoala de lângă biserica ortodoxă şi am ales deputaţii cu drept de vot pe lângă cei desemnaţi din partea societăţilor „România Jună” din Viena „Petru Maior” din Budapesta şi a celor de la seminariile teologice.

Printre cei 1228 de deputaţi au intrat în Sala  Unirii şi 29 de studenţi cu tricolorul românesc”.

v v v

Stegarul delegaţiei românilor din satul Agriş comuna Iara, jud. Cluj, Ion Arion, în drum spre Alba Iulia la Marea Adunare Naţională de la 1 decembrie 1918, ieşind în evidenţă cu un falnic drapel tricolor, a fost împuşcat mişeleşte de garda maghiară din gara Teiuş.

Ion Arion a devenit primul erou martir al României reîn-tregite după cum a afirmat marele patriot român Vasile Goldiş.

Înmormântarea a avut loc în cimitirul „Maieri” din Alba Iulia în prezenţa personalităţilor din consiliul dirigent ales.

v v v

Savantul român, dr. Nicolae Păulescu (1869-1931) a fost adevăratul descoperitor al insulinei. Nu i s-a acordat premiul Nobel şi nici nu a fost recunoscut ca descoperitor al insulinei, datorită îndeosebi cărţilor sale: Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul etc. Ultimele dorinţe ale savantului pe paptul suferinţei, după primirea sfintei împărtăşanii au fost: “să fie îngropat simplu, creştineşte, să-i fie rezemat capul pe Tricolorul Neamului Românesc, iar deasupra să fie aşezat chipul însângerat de spini al Mântuitorului”.

v v v

În drum spre locul de execuţie, la 1 iunie 1946, mareşalul Antonescu, păşea cu demnitate, purtând haine civile cu panglică tricoloră la rever. La orele 16, doamna Maria Antonescu a sosit cu o maşină la Jilava , de la Bucureşti , aducând soţului şi celorlalţi condamnaţi la moarte, la cererea lor, 16 m de panglică tricoloră. Ultimele cuvinte ale mareşalului, înainte de a fi împuşcat, au fost: „Domnilor suntem gata. Ochiţi cum trebuie. Trăiască România! Foc!”

v v v

Patriotul român Ilie Ilaşcu din Basarabia a fost arestat la data de 2 iunie 1992 şi condamnat la moarte la 9 decembrie 1993. În timp ce se citea sentinţa la moarte, românul Ilie Ilaşcu a strigat de mai multe ori: „Trăiască, trăiască, trăiască Moldova, Ardealul şi Ţara Românească”, „Trăiască România Mare!”, „Jos hotarul de la Prut ”, „Jos ocupanţii ruşi”.

În acelaşi timp, de după gratiile „cuştii” flutura un steguleţ tricolor pe care însuşi l-a confecţionat în celula închisorii.

v v v

Fundaţia „Alba Iulia 1918 pentru unitatea şi integritatea României” a identificat şi a achiziţionat drapelul tricolor al delegaţiei localităţii Lancrăm (satul natal al filosofului Lucian Blaga) la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918.

Drapelul tricolor a fost predat pentru păstrare Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia.

În urma Diktatului de la Viena , în Ardealul de Nord cedat, s-au produs atrocităţi neauzite până atunci din partea hortiştilor maghiari, împotriva românilor nevinovaţi.

Un astfel de caz rezultă şi din declaraţie tânărului român Cocan Florian, refugiat la Turda , originar din com. Voiniceni, jud. Mureş, consemnată în procesul-verbal nr. 55/1941 şi în raportul din 9 febr. 1941: “În ziua de 31 decembrie 1940, bande de unguri au făcut parcheziţie la locuinţa părinţilor mei, unde au găsit drapelul tricolor românesc. Pentru acest fapt părinţii mei Ioan şi Vaselina Cocan au fost arestaţi şi schingiuiţi, iar după 13 zile au fost aruncaţi  într-o groapă cu var unde şi-au găsit moartea.

Asupra mea, în timpul schingiuirilor mi-a aplicat sodă caustică pe antebraţul mâinii drepte care mi-a produs două răni adânci ce se pot observa din alăturatele copii fotografice făcute de Poliţia Turda, la spitalul din localitate, unde am reuşit să mă refugiez.”

 

                  Culese şi selecţionate de

ec. Ioan STRĂJAN – http://www.dacoromania-alba.ro/

 

 

 

 

CITITI SI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/11/30/ziua-de-29-noiembrie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/11/29/o-istorie-a-zilei-de-29-noiembrie-video/

 

 

 

 

 

26 iunie – Ziua Drapelului National al României

 

 

Cele trei culori ale drapelului  românilor –  albastru, galben şi roşu – sunt de origine străveche, iar reunirea lor pe stindardul nostru naţional are adânci semnificaţii istorice, exprimând dăinuirea noastrã neîntreruptã pe această vatrã în care ne-am plãmădit ca popor, legăturile permanente între românii de pe ambele versante ale Carpaţilor, idealurile de unitate şi independenţă nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existenţe.

 

Ziua Drapelului Naţional a fost proclamată prin Legea nr. 96/1998 şi se sărbătoreşte în fiecare an la data de 26 iunie.

 

 

 

 

 

 

 

Scurtă istorie

 

Unde se aflã izvorul de la care porneste tradiţia?

În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei şi publicatã la Braşov în 1851, se face menţiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o moştenire de pe timpul Daciei Traiane.

Aşadar, steagul nostru tricolor nu este o creație a epocii moderne sau contem­po­rane, el este mult mai vechi decât am fi tentați să credem. Primele stindarde apar în perioada Antichității greco-romane, când au fost utilizate ca semne de recu­noaș­tere, ca repere pentru soldații aflați pe câmpul de luptă.  

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatăm că cea mai veche însemnare despre tricolor, originar din culorile Daciei, se aflã în Novella XI, dată la 14 aprilie 535 de împăratul bizantin Justinian (527 – 565) cu prilejul delimitării teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea, alături de regiuni din Panonia Secunda, părţi din fosta Dacie romană, alcătuită din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmă fiind alcătuitã din ţinuturile vecine cu Dunărea, plecând de la Tisa, Banat şi Oltenia până la vărsarea Oltului în Dunăre.

Decretul imperial, care stabilea şi însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane:

“Din partea dreaptă, în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui două laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde săpăturile arheologice au confirmat existenta aşezărilor romane până în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis.

Scutul roşu, însemnând Dacia de dincolo , se referă la sudul si centrul Moldovei, altă parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa, cel puţin în principiu, aflată însă în afara teritoriului deţinut efectiv de către romani.

Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai poziţia geograficã si politicã deosebitã a acestei părti a Daciei.

Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele două scuturi (rosu si albastru), reprezintă, fără îndoialã, Muntenia de astăzi sau fosta Moesie inferioară.

Se ştie cã armatele lui Justinian,urmărind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord – vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stăpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia.

Imperiul Roman de răsărit se exprima prin prezenta pe stema Daciei Justiniene a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpaţilor, cât şi a celor de la nordul lor.

Prin urmare, cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generaţie în generaţie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mărturii de cultură materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plămădit ca popor, prin simbioza daco – romană, rezistenţa lor în fata urgiei vremurilor şi a valurilor succesive ale neamurilor migratoare, lupta neîntreruptă pentru afirmarea idealurilor de unitate şi independenţă.

Culorile tricolorului românesc înconjură fresca votivă a cneajilor Cândea, care au ridicat în sec.al XIII-lea biserica episcopală de la Orlea, în Ţara Haţegului.

 

 

Aici se mai zăreşte pe vechiul blazon creştin şi românesc alcnezilor Cândea, tricolorul înconjurând crucea bizantină cu reminiscenţe cruciate.

 

 Mai târziu, regăsim culorile  albastru, galben şi roşu şi pe diplomele emise de Mihai Viteazul pe scuturi şi pe lambrechinii stemelor.

De asemenea, este de remarcat prezenţa celor trei culori în canafii şi pe pânza drapelului răscoalei lui Tudor Vladimirescu, în cadrul căreia li se atribuie pentru prima oară semnificaţia: „Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor), Frăţie (roşul sângelui)

In 1834  domnitorul Tarii Românesti, Alexandru Ghica Voda, a obţinut de la otomani învoirea „de a pune steag românesc corăbiilor negustoreşti si oştirii”. 

Acesta  era un „steag cu faţa roşie, albastră şi galbenă, având şi acesta stele şi pasăre cu cap în mijloc .

Curând, ordinea culorilor a fost schimbată, astfel încât galbenul să apară în centru.

La înmânarea drapelelor, domnitorul a spus, printre altele: 

„Steagurile aceştii de Dumnezeu păzite ţări din vechime au fost fala oştirilor sale şi semnele slavei lor… Miliţia românească organizată pe temeiuri de regulă şi disciplină europeană, dobândeşte iarăşi acel drept din vechime şi primeşte steagurile sale cu feţile naţionale şi cu pajera prinţipatului. Domnia mea dar încredinţează acum batalioanelor de infanterie şi divizioanelor de cavalerie aceste steaguri ca un sfânt depozit al cinstii, al credinţii şi al supunerii către legile întocmite…”

Steagul destinat corăbiilor avea doua culori (galben si rosu), cel atribuit armatei era compus din trei (rosu, galben si albastru) şi un vultur la mijloc.

 O informaţie o descoperim printre marturiile francmasonului francez Jean Alexandre Vaillant (stabilit în Muntenia în 1830, profesor si director al „Colegiului Sf. Sava” din Bucureşti între anii 1831 si 1834), potrivit căruia tricolorul ar fi fluturat pentru  în ziua de 29 iulie 1839, pe muntele Pleşuva (zona Comarnic-Prahova).

Prin urmare, vedem că tricolorul romanesc era cunoscut încă din deceniul 4 al secolului al XIX-lea drept simbol naţional, cu cel puţin un deceniu inainte de oficializarea sa.

In timpul revolutiei de la 1848 Tricolorul a fost adoptat ca simbol al natiunii in prima zi a victoriei revolutiei burghezo – democratica (1848-1849), 14/26 iunie, cand a vut loc abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu, instaurarea Guvernului provizoriu de la Bucuresti si promulgarea decretului nr. 1 de instituire a drapelului national.

Astfel, după o istorie zbuciumată, pe 26 iunie 1848 drapelul nostru naţional, tricolorul, a fost decretat OFICIAL. Se întâmplă în Cadrul Marii Adunări Naţionale de pe Câmpul Filaretului din Bucureşti, în timpul revoluţiei paşoptiste.

 

 

 

 

Revoluţionarii români de la 1848, atât cei din Transilvania, cât si cei din Ţara Româneasca, au arborat steagul tricolor pe care, ca simbol al luptei lor, au inscripţionat lozinca: Societăţii revoluţionare „Fratia”: „Dreptate – Frăţie”.

O lună mai târziu, „văzând că nu s-a înţeles încă cum trebuiesc facute stindardele naţionale“, decretul guvernamental nr. 252 din 13 iulie 1848, preciza din nou că “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru inchis, galben deschis şi roşu carmin”.

Ele vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate in ordinea urmatoare: „langă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi roşu fâlfâind“.

In Adunarea populară desfăşurată pe dealul Filaretului din Bucureşti, in ziua de 15 iunie 1848, s-a celebrat ziua de 11 iunie, inceputul revoluţiei, ”zi de mântuire pentru toata România”, sub flamurile tricolore.

 Tot in acel an istoric 1848,pe 3-15 mai, în  impresionanta Adunare de la Blaj, în Transilvania, s-a inălţat „flamura cea mare tricoloră a naţiunii române”, a întregii naţiuni române.

Dupa venirea lui Carol I pe tron, steagurile tricolore vor avea benzile dispuse pe verticală, România aliniindu-se astfel regulilor respectate de steagurile europene.

Ziua Drapelului National a fost instituita pentru a marca ziua de 26 iunie 1848, când Guvernul revoluţionar de atunci a decretat ca Tricolorul – roşu, galben si albastru – să reprezinte steagul national al tuturor românilor; cele trei culori impărţite în mod egal reprezintă principiul egalitatii, orientarea culorilor în sus semnifica verticalitatea, cifra trei este numarul perfect, pe lângătara noastra mai existand alte trei tari europene traditionale cu steagul tripartit in mod egal si vertical: Franţa, Italia si Belgia. (Romanian Global News).

Culorile drapelului nostru, privite în cheie heraldică, semnifică:

 

• albastru cobalt: fidelitate, loialitate, profunzime, ordine, adevăr;

• galben crom: prestigiu, virtute, inteligenţă, grandoare, bogăţie;

• roşu vermion: acţiune, pasiune, capacitatea de a servi Patria, sinceritate, agresivitate, indemn la vigilenţă.

 

 

 

  Drapelul ţării noastre este foarte asemănător cu drapelul civil al Andorrei şi cel de stat al Ciadului, neavând însă nici o legătură cu acestea.

Asemănarea cu drapelul Ciadului, care diferă de drapelul românesc doar prin nuanţa uşor mai închisă a fâşiei albastre (indigo, în loc de cobalt la noi), a stârnit discuţii la nivel internaţional.

Ambasada Ciadului de la Moscova a înaintat Organizaţiei Naţiunilor Unite un protest oficial, prin care cerea ca drapelul României să nu mai fie arborat la ONU.

Tricolorul românesc este de asemena înrudit cu cel al Republicii Moldova, acesta din urmă având însă o proporţie diferită (1:2 în loc de 2:3 la noi), un albastru mai deschis („de Voroneţ”) şi stema ţării în centru.

În anul celebrării Centenarului, să cinstim cum se cuvine tot ceea ce ne reprezintă ca naţiune şi să ne învăţăm copiii să preţuiască în aceeaşi măsură valorile României noastre!

 Tricolorul ne uneşte şi este mândria noastră, alături de celelalte simboluri naţionale, Stema naţională şi Imnul naţional.  

Cinstind drapelul, ne cinstim istoria, cultura şi tradiţiile care ne definesc ca popor. Tricolorul înseamnă viaţă, înseamnă soare strălucitor şi înseamnă cer senin. Să-l sărbătorim astăzi cu toţii, aşa cum se cuvine.  

La mulţi ani, românilor, României şi Tricolorului”