CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

SARBATOAREA TRICOLORULUI. ORIGINEA TRICOLORULUI ROMÂNESC

 

Tricolorul – simbol al identităţii şi unităţii naţionale.

 

Pe câmpul de luptă sau în competiţiile sportive, ca însemn al statului sau ca dovadă de dragoste de ţară, îi însoţeşte pe români de aproape două secole.

Steagul capătă suflet când e purtat de un sportiv victorios sau când onorează un militar căzut la datorie.

Drapelul ne umple de bucurie şi ne sprijină în suferinţă, fiind un simbol care se transformă în sentiment atunci când se întâlneşte cu momente cheie din vieţile noastre şi din destinul ţării noastre.

Cele trei culori ale drapelului românesc – albastru , galben şi roşu- sunt de origine straveche, iar reunirea lor pe stindardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dainuirea noastra neîntrerupta in vatra unde ne-am plamadit ca popor, legaturile permanente între românii de pe ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independenta nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

La începutul secolului al XIX-lea, în vremea domnitorilor Alexandru Dimitrie Ghika şi Mihail Sturdza, steagurile Principatelor aveau doar două culori: în ţara Românească galben şi albastru, în Moldova – roşu şi albastru.

Introducerea  celor trei culori – albastru, galben şi roşu – pe drapelul românesc,  s-a înfaptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti, de catre Alexandru Dimitrie Ghica, domnitorul Ţării Româneşti (1834 – 1842).

La cererea domnului muntean, sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfatisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitatile ostirii pamântene.

Pentru corabiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbena si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasare albastra cu cap”, iar pentru armata, “steag cu fata rosie, albastra si galbena, având si acesta stele si pasare cu cap în mijloc.” [1]

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitatile militare muntene în toamna anului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos.

În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvila cu zborul luat, încoronata princiar si cruciata cu aur.” [2]

În porunca data ostirii, cu prilejul înmânarii lor solemne, domnitorul arata, între altele, ca “steagurile acestei de Dumnezeu pazite tari din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor…

Militia româneasca, organizata pe temeiuri de regula si disciplina, dobândeste iarasi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale,” [3] lasând a se întelege ca tricolorul reprezinta neamul românesc, este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru catre care se îndreapta aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.

În 1848, în toiul revolutiei, însa, tricolorul a devenit în Ţara Româneasca însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat.

Guvernul revolutionar, prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotarât ca drapelul tarii sa aiba “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânza sa fie înscrise cuvintele “Dreptate, Fratie” [4].

O luna mai târziu, “vazând cu nu s-a înteles înca cum trebuiesc facute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou ca “stindardele vor fi tricolore.Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”.

El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmatoare: “lânga lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind” [5].

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însa unor situatii de conjunctura si nici influentelor straine, ci a urmat o veche traditie cu radacini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare.

Este semnificativa, în acest sens, precizarea facuta în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afara al Ţării Românesti, într-o nota adresata lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtam noi nu sunt de datina moderna. Noi le-am avut înca de mai înainte pe steagurile noastre” [6]. Dar nu precizeaza de când anume.

Înlaturat odata cu interventia straina din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de catre Alexandru Ioan Cuza.

El avea însa culorile dispuse orizontal, redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceasta alcatuire pâna în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însarcinata cu stabilirea drapelului tarii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sa fie asezate cum era la 1848″ [7], adica vertical, în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pastrat pâna azi .

Cand  domnitorul Alexandru Ioan Cuza a decretat tricolorul ca drapel oficial al Principatelor Unite a spus: „Steagul este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi unde se vor naşte copiii voştri. Steagul este, încă, simbolul devotamentului, credinţei, ordinei şi al disciplinei ce reprezintă oastea”.

Referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogalniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 ca:

“Drapelul tricolor, cum era astazi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tarile locuite de români.” [8]

Rezulta de aici ca Mihail Kogalniceanu si generatia sa primisera tricolorul, prin traditie de la strabuni si o data cu el si explicatia însemnatatii pe care o reprezinta pentru toti românii.

Este, deci neîndoielnic faptul ca în perioada moderna s-a pastrat o traditie mai veche, din batrâni, a tricolorului.

 

Dar unde se afla izvorul de la care porneste traditia?

În forma pe care o are şi astăzi, drapelul a fost adoptat în 1867, în timpul domniei lui Carol I. „Pânza era tricoloră, albastrul apare lângă hampă, deci culorile sunt pe verticală, galben în mijloc, roşu în partea exterioară.

În cele patru colţuri, nişte ghirlande din frunze de laur, apărea cifrul domnitorului Carol I, iar în centru era pictată stema ţării”, aminteşte Şerban Constantinescu.

În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacrata Transilvaniei si publicata la Brasov în 1851, se face mentiunea ca cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane. [9]

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatam ca cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Daciei, se afla în Novella XI, data la 14 aprilie 535 de împaratul Justinian (527 – 565) cu prilejul fixarii teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea, alaturi de regiuni din Panonia Secunda, parti din fosta Dacie româna, formata din Dacia Cisdanubiana (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubiana, aceasta din urma fiind alcatuita din tinuturile vecine cu Dunarea, de la gura Tisei pâna la varsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.

Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreapta, în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul caruia sunt vazute turnuri, însemnând Dacia de dincolo, în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adica albastru), cu semnele tribului burilor, ale carui doua laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele doua scuturi) auriu (galben)” [10].

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflata înca sub stapânirea efectiva a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuita de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zona a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sapaturile arheologice au confirmat existenta asezarilor romane pâna în secolul al Vl-lea, adica fosta Dacie Porolissensis.

 Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo, se refera la sudul si centrul Moldovei, alta parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rasarit o considera posesiune a sa, cel putin în principiu, aflata însa în afara teritoriului detinut efectiv de catre romani.

Precizarea Dacia de dincolo, avea în vedere tocmai pozitia geografica si politica deosebita a acestei parti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele doua scuturi (rosu si albastru), reprezinta, fara îndoiala, Muntenia de astazi sau fosta Moesie inferioara.

Se stie ca armatele lui Justinian, urmarind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord -vest de la vandali, Italia de la ostrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunarea de jos, întinzându-si stapânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia.

Imperiul roman de rasarit era exprimata prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare, cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astazi, se refera la Dacia Traiana, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur ca tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreuna cu celelalte marturii de cultura materiala, statornicia românilor în vatra în care s-au plamadit ca popor, prin simbioza daco – romana, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntrerupta pentru afirmarea idealurilor de unitate si independenta.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor, românii au pastrat neîntinate, cu demnitatea ce le e caracteristica, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sa traiasca timp îndelungat despartiti în trei principate – Moldova, Muntenia si Transilvania -, si au facut din fiecare culoare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dainuirii lor pe pamântul stramosesc, pe care nu l-au parasit niciodata, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adica din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitatii nationale [11].

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe calare pe un cal alb în lupta cu balaurul, pe cealaltă parte, era de culoare rosie.

Faurit probabil de Bogdan I (1359 – 1365), la întemeierea tarii, care a preluat culoarea rosie, transmisa de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pastrat identic de urmasii sai în domnie.

În timpul lui Ştefan cel Mare (1457 – 1504), steagul era din atlas rosu [12] si avea reprezentat, pe o fata, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete, iar pe cealalta fata era reprodusa stema tarii (capul de bour) [31].

 Steagul domnesc al lui Ieremia Movila (1595 – 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, avea fondul rosu. cu o bordura galbena deschisa, iar la mijloc capul de bour [14].

Calatorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneaza ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie [15]. Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 – 1819) se vad în culori doua steaguri rosii [16].

În timpul lui Mihail Sutu (1819 – 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe calare. Pe fond rosu [17].

La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 – 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un patrat mare rosu [18], iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 – 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastra în centru [19].

În Muntenia, steagul cel mare al tarii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 – 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben – auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvila neagra, stând pe o ramura verde de ienupar si tinând în cioc o cruce patriarhala rosie [20].

Acelasi stindard galben – alburiu e mentionat – fara sa fie si descris – de doua stiri de origine poloneza, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movila [21].

Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tarii, în care neîndoilenic vedea întrupata glia stramoseasca,

Pentru apararea careia lupta. Nici în momentele grele, nici în clipele în care era pusa în cumpana însasi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag.

Este semnificativ faptul ca dupa batalia de la Miraslau, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de lupta pâna nu i s-a adus steagul tarii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine [22].

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupa cum precizeaza acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importanta a Ţării Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 – 1521) si Vlad Ţepes (1456 – 1462) si îl însotise pe Mircea cel Batrân (1386 – 1418) si pe voievozii de dinaintea lui pe câmpurile de batalie fiind cu siguranta o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 – 1352), care-l primise, la rândul sau, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pastrase la întemeierea tarii, ca simbol al legaturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupa înfrângerea de la Miraslau, el a fost pastrat cu mare cinste si de Radu Şerban (1602 – 1611), ca steag al tarii în vremea domniei sale.

Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împaratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Voda stindardul imperial, o data cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni arata ca a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneasca, a fost vazut si steagul cel mare al tarii, din damasc galben – alburiu, socotit sfânt, si pe care voievodul a poruncit sa fie purtat înainte [23].

Datorita asupririi nationale la care au fost supusi de stapânirea maghiara si apoi de cea austro – ungara, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sa-si aleaga singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca moderna.

Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru – azur (cer), mostenita din vremea Daciei Traiane, pe care, daca n-au putut s-o impuna pe însemnele heraclidice ale tarii, datorita împrejurarilor vitrege ale istoriei, au pastrat-o pe stemele de familie si au transmis-o, astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfratirii lor cu glia strabuna.

În sprijinul celor de mai sus, mentionam ca în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine româna sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer).

 

 

Tricolorul a fost adoptat întâi în Ţara Românească, în 1834, când domnitorul reformator Alexandru D. Ghica a supus aprobării sultanului Mahmud al II-lea modelele pavilioanelor navale şi a drapelelor de luptă. Acesta din urmă era un „steag cu faţa roşie, albastră şi galbenă, având şi acesta stele şi pasăre cu cap în mijloc.

Curând, ordinea culorilor a fost schimbată, astfel încât galbenul să apară în centru. La înmânarea drapelelor, domnitorul a spus, printre altele:

„Steagurile aceştii de Dumnezeu păzite ţări din vechime au fost fala oştirilor sale şi semnele slavei lor… Miliţia românească organizată pe temeiuri de regulă şi disciplină europeană, dobândeşte iarăşi acel drept din vechime şi primeşte steagurile sale cu feţile naţionale şi cu pajera prinţipatului. Domnia mea dar încredinţează acum batalioanelor de infanterie şi divizioanelor de cavalerie aceste steaguri ca un sfânt depozit al cinstii, al credinţii şi al supunerii către legile întocmite…”

În 1840, ca să diferenţieze drapelul de luptă de cel de război, domnitorul Ghica a adoptat un nou model pentru cel dintâi: tricolor roşu-galben-albastru, cu roşul în partea superioară şi lăţimi egale ale benzilor. În centru se afla un scut alb bordac cu aur şi mobilat cu acvila valahă, încoronată princiar şi cruciată.

Tricolorul din 1848 cu menţiunile “Dreptate, Frăţie”: acuarelă de C. Petrescu

Drapelul cu fâşiile în variantă orizontală

În 1848, steagul adoptat de către revoluţionari ca drapel al Ţării Româneşti a fost tricolorul albastru-galben-roşu (cu albastrul sus, deci, conform semnificaţiei „Libertate, Dreptate, Frăţie”). Încă din 26 aprilie 1848, conform Gazetei Transilvaniei, studenţii români din Paris salutau noul guvern cu un steag naţional având culorile albastru, auriu şi roşu, „ca semn al unirii moldovenilor cu muntenii”.

Decretul nr. 1 din 14/26 iunie 1848 al Guvernului provizoriu menţiona că „Steagul Naţional va avea trei culori: albastru, galben, roşu”, urmând ca deviza scrisă pe flamuri să fie „DPEПTATE ФPЪЦIE” („Dreptate, Frăţie”).

Diferenţa faţă de modelele anterioare ale tricolorului constau în plasarea fâşiei albastre în partea superioară, eliminarea cifrului domnesc de la colţuri şi a coroanei de pe capul acvilei ce se găsea în vârful hampei, precum şi prezenţa unei devize.

Aceste steaguri au fost sfinţite la 15/27 iunie 1848, fiind destinate Gardei Naţionale. Astăzi se mai păstrează doar steagul gărzii orăşeneşti din Slatina.

Pe fâşia albastră e scrisă deviza Fratie-Dreptate-chirilic.svg („Frăţie Dreptate”), pe galben — Judetul-Oltu-chirilic.svg („Judeţul Oltŭ”), iar pe roşu — Orasul-Slatina-chirilic.svg („Oraşul Slatina”). Dimensiunile drapelului sunt de 124 cm lungime şi 110 cm lăţime.

Existenţa altor drapele de acest fel e confirmată de acte, care menţionează în unele cazuri chiar şi preţul de fabricare a lor. Astfel, drapelul observatorului poliţiei (confecţionat din şalon) şi cel al detaşamentului de dorobanţi din Bucureşti (din Tibet) au costat împreună 192 de lei şi 10 parale.

Decretul nr. 5 din 18 iunie solicita garnizoanelor să retragă în magazii drapelele vechi: „trebuinţa fiind a se schimba steagurile, vi se vor trimite peste puţin timp alte steaguri noi”.

Cele vechi urmau a fi transferate mai apoi către Arsenalul armatei. Pe 25 iunie, generalul Christian Tell solicita aprobarea Guvernului provizoriu pentru confecţionarea a şase steaguri (trei pentru infanterie şi trei pentru cavalerie), urmând „a le supune Guvernului provizoriu spre decretare”.

Cererea i-a fost aprobată la 11 iulie; totuşi drapelele au fost distribuite abia la 11 septembrie, în cadrul unei ceremonii solemne.

Pe 30 iunie, mitropolitul Neofit, în calitate de prim-ministru, dădea următoarea dispoziţie: „stindardele libertăţii se vor ridica pe toate edificiile, iar cocardele se vor repurta”.

Aceste simboluri au fost larg utilizate la manifestaţii şi au fost arborate pe clădirile publice, pe nave şi bastimente etc.

Drapelul cu fâşiile în poziţie verticală

Totuşi, decretul nr. 252 din 13/25 iulie1848, motivat prin faptul că „nu s-a înţeles [încă] cum trebuiesc făcute stindardele naţionale”, definea steagul ca având culorile dispuse pe verticală, posibil sub influenţa modelului francez.

Nuanţele erau „albastru închis, galben deschis şi roşu carmin”. În ceea ce priveşte ordinea, „lângă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi roşu fâlfâind”.

Petre Vasiliu-Năsturel observă că din punct de vedere heraldic, atât la steagul Franţei cât şi la cel al Ţării Româneşti revoluţionare, banda din mijloc reprezintă un metal (argint, respectiv aur).

Alţi cercetători sunt de părere că tricolorul nu fusese imitat după modelul francez, ci reprezenta o veche tradiţie românească, ipoteză sprijinită de o notă a ministerului de externe revoluţionar către Emin Paşa: „colorile eşarfului ce purtăm noi diriguitorii, precum şi toţi impegaţii, nu sunt de datină modernă.

Noi le-am avut încă de mai înainte pe steagurile noastre. La primirea dar a cocardei şi a eşarfelor tricolore nu am urmat duhul de imitaţie sau de modă”.

Şi revoluţionarii din Transilvania adoptaseră mai înainte, cu prilejul Conferinţei de la Sibiu din 26 aprilie/8 mai 1848, tricolorul albastru-alb-roşu (vertical, după amintirile lui George Bariţ) ca drapel naţional.

Acesta avea înscrisă pe flamură deviza „VIRTUTEA ROMANĂ REÎNVIATĂ”. Mai multe surse ale vremii atestă cele trei culori (ziarul „Organul naţionale” scos în acea vreme la Blaj, Al. Papiu Ilarian în a sa „Istorie a românilor din Dacia superioară” etc.). Semnificaţia lor este dublă: ele predomină în portul popular românesc şi totodată înmănunchează vechile culori ale principatului Transilvaniei (albastru şi roşu) cu albul păcii.

Se pare că cele două exemplare având fâşii albastru-galben-roşu care se păstrează astăzi la Muzeul Naţional de Istorie al României sunt de factură ulterioară, comemorativă, a evenimentelor de la Blaj.

Culoarea galbenă a înlocuit-o astfel pe cea albă pentru a simboliza dorinţa de unire a transilvănenilor cu România.

După înfrângerea revoluţiei, se va reveni la vechile steaguri, iar revoluţionarii vor fi persecutaţi pentru vina de a fi purtat însemnele tricolore revoluţionare.

În 1849 domnitorul Barbu Ştirbei a adoptat un nou model pentru drapelele de luptă, păstrând însă dispoziţia orizontală a culorilor şi schimbând doar elementele decorative. Acest model, asemănător ca aspect cu cel din 1834, va fi în vigoare până în 1856.

În timpul căimăcămiei de trei, locţiitorii neavând dreptul de a-şi inscripţiona iniţialele pe drapelele militare, monogramele domnitorilor munteni au fost înlocuite cu acvile.

Drapelul de război al Ţării Româneşti, model 1834 (o altă imagine mai clară aici.

Drapelul de luptă al Ţării Româneşti, 1840 – 1848

Drapelul de luptă al dorobanţilor din judeţul Argeş, model 1852. Drapelului de luptă al ţării îi lipsea doar stema districtuală din ghearele acvilei centrale.

 

România revoluţionară. Pictură de C. D. Rosenthal.

România rupându-şi cătuşele pe Câmpia Libertăţii. Pictură de C. D. Rosenthal. Steagul este în variantă verticală.

 

 Legenda contopirii culorilor principatelor romane

Constantin Lecca – Înfrăţirea moldovenilor şi a muntenilor

Legenda formării tricolorului naţional prin contopirea culorilor drapelelor Moldovei şi al Ţării Româneşti s-a născut după 1860, probabil din dorinţa de a împăca pe toată lumea în privinţa alegerii steagului revoluţionar muntean de la 1848 ca drapel al întregii Românii.

Această legendă a fost favorizată şi de potrivirea coloristică a drapelelor atribuite celor două principate române la acel moment (roşu şi albastru pentru Moldova şi albastru şi galben pentru Ţara Românească).

Legenda a inspirat mai multe lucrări artistice, printre care şi un tablou al lui Constantin Lecca. Acesta, vrând să înfăţişeze înfrăţirea dintre moldoveni şi munteni a ales un pasaj istoric din Letopiseţul de la Bistriţa „În anul 7015 (1506), octombrie în 28, intrat-au domnul Ioan Bogdan Voievod în ţara muntenească cu toate oştile la locul Rătezaţii, lângă movila Căiata, pe cea parte a Râmnicului; şi acolo au venit de la Radul Voievod un sol […] şi au rugat pe domnul Bogdan Voievod cu multă rugăminte să se împace cu Radul Voievod, fiindcă «sunteţi creştini şi de acelaşi neam» (zicea el); şi multe vorbe s-au schimbat între dânşii şi multă rugăminte s-au făcut […] iar domnul Bogdan Voievod, văzând atâta rugăminte, făcu pe voia lui şi se-mpăcă”.

Pictura lui Lecca îi are în centru pe cei doi domni care îşi strâng mâinile. De asemenea, se pot observa şi steagurile Moldovei (albastru-roşu) şi al Munteniei (galben-albastru). Aceste combinaţii de culori nu au fost atestate însă înainte de 1832-1834.

P. V. Năsturel combate această legendă, arătând că tricolorul roşu-galben-albastru era anterior unirii principatelor şi că cele trei culori, în dispoziţia verticală, reprezintă drapelul naţionalităţii române din toate teritoriile locuite de aceasta.

De altfel, tricolorul a fost prezent în 1848 şi la Focşani şi Râmnicu Sărat, cu prilejul unor manifestaţii de înfrăţire între moldoveni şi munteni, iar în preajma Adunării ad-hoc din Moldova, în 1857, populaţia civilă a adoptat tricolorul ca simbol al unirii, fapt constatat şi de contele Alexandre Walewski, ministrul de externe al Franţei.

Nu în ultimul rând, ministrul de externe al Guvernului provizoriu al Ţării Româneşti îl asigura în 1848 pe trimisul extraordinar al Porţii, Suleiman Paşa, de faptul că cele trei culori ale drapelului sunt „de demult, străbunii noştri le purtau pe pavilionul lor şi pe steagurile lor. Deci ele nu sunt un împrumut şi o imitaţie din prezent sau o ameninţare pentru viitor”.

Un alt tablou al lui Constantin Lecca înfăţişează uciderea lui Mihai Viteazul. În această compoziţie apare şi stindardul unit al celor trei provincii, cu galben în partea superioară (Ţara Românească), roşu la mijloc (Moldova) şi albastru în partea inferioară (Transilvania).

Această ipoteză a unirii celor trei culori a fost emisă în literatura de specialitate, generând însă şi rezerve în ceea ce priveşte argumentaţia adoptată.

Drapelele Principatelor Unite

Steagul principatelor, model utilizat din 1862

Gheorghe Tattarescu: 11 Februarie 1866 – modelul tricolorului în momentul abdicării lui Alexandru Ioan Cuza.

La 6 februarie 1859, în primul său drum său către Bucureşti de când fusese ales domnitor al Ţării Româneşti, Alexandru Ioan Cuza a fost întâmpinat la marginea oraşului Buzău de către comandantul dorobanţilor, care purta un steag tricolor. Acest fapt l-a mişcat pe Cuza foarte tare.

Până în 1861 au fost utilizate simultan atât vechile steaguri ale principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti, cât şi tricolorul. La 22 iunie 1861, Alexandru Ioan Cuza a decretat tricolorul ca fiind drapelul civil oficial al Principatelor Unite.

Drapelul este tricolorul românesc, roşu-galben-albastru, având benzile dispuse orizontal.

Nu se cunosc nici ordinea benzilor, nici proporţiile însemnului civil.

Abia în „Almanahul român din 1866” acesta este descris: „drapelul tricolor, împărţit în trei făşie, roşiu, galben şi albastru aşezat orizontal: roşiu sus, albastru jos şi galben la mijloc”.

Anumite surse consideră că până în 1862  banda de sus a fost albastră — precum la tricolorul muntean din timpul revoluţiei de la 1848 — urmând ca din din 1862 culoarea superioară să devină roşu.

În legătură cu proporţia, unii cercetărori au apreciat-o ca fiind aproximativ 1: 3, cu toate că drapelul princiar şi cele ale armatei, care s-au păstrat, au proporţia 2:3.

În legătură cu semnificaţia drapelului, Petre Vasiliu ,este de părere că „de la 1859 până la 1866 el nu a reprezentat decât ceea ce reprezenta la 1848: libertate, dreptate, frăţie”.

Drapelul a dobândit o recunoaştere şi pe plan extern. Astfel, relatând călătoria din mai-iunie 1864 a principelui Cuza la Constantinopol, doctorul Carol Davila precizează:

„Steagul românesc a fost ridicat la catargul cel mare, caiacurile Padişahului ne aşteptau, garda sub arme, marele vizir la uşă… Principele, liniştit, demn, concis în cuvintele lui, a petrecut 20 de minute cu Sultanul, pe urmă acest mare Padişah a venit să ne treacă în revistă… Din nou, marele vizir a condus pe Principe până la poarta principală şi ne-am întors la Palatul Europei, tot cu steagul român fâlfâind la catart….”

Constituţia din 1866 a României prevedea la articolul 124: „colorile Principatelor-Unite urmează a fi Albastru, Galben şi Roşu, Ordinea şi dispoziţia culorilor au fost stabilite de către Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 26 martie 1867.

Astfel, potrivit propunerii lui Nicolae Golescu, ele au fost aşezate întocmai ca la 1848. Lucrările comisiei au continuat şi în ziua de 30 martie şi, în urma votului pozitiv al Senatului, s-au soldat cu adoptarea „Legii pentru fixarea armelor României”, la 12/24 aprilie1867.

Potrivit acesteia, culorile drapelului trebuie aşezate vertical, în ordinea următore: albastru la hampă, galben la mijloc, iar roşul la margine, flotând.

Stema ţării era aşezată doar pe drapelele armatei şi cele princiare, în centru, cele civile rămânând fără stemă.. Aceeaşi diferenţiere era făcută şi pentru pavilioanele marinei de război şi a celei civile.

Raportorul Mihail Kogălniceanu, reprezentând şi opinia lui Cezar Bolliac, Dimitrie Brătianu, Constantin Grigorescu, Ion Leca, Nicolae Golescu şi Gheorghe Cantacuzino a subliniat semnificaţia noului stindard.

„Drapelul tricolor cum este astăzi nu este (precum pretinde ministerul) drapelul Unirii principatelor. El este un ce mai mult: el este însuşi drapelul naţionalităţii române din toate ţările locuite de români.”

Legea pentru modificarea armelor ţării din 11/23 martie 1872 nu a schimbat aceste prevederi, doar modelul stemei, fiind adoptat proiectul propus de Ştefan D. Grecianu.

Prin legea nr. 96 din 20 mai 1998, ziua de 26 iunie a fost proclamată drept Ziua drapelului naţional al României. În 1848, în această zi a fost emis Decretul nr. 1 al Guvernului Provizoriu al Ţării Româneşii, prin care tricolorul roşu-galben-albastru devenea Drapel Naţional.

 

 

 

 

In aceasta zi de sarbatoare, sa ne amintim cuvintele marelui Domn  al Unirii, Alexandru Ioan Cuza , care spunea in 1861 cand  a decretat tricolorul ca drapel oficial al Principatelor Unite:

Steagul este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi unde se vor naşte copiii voştri. Steagul este, încă, simbolul devotamentului, credinţei, ordinei şi al disciplinei ce reprezintă oastea”.

Bogdan Ioan Stanciu, vicepresedinte  Asociatia Altermedia

Wikipedia.ro

 

 

NOTE BIBLIOGRAFICE:

 

1. “Buletinul – Gazetă Oficială a Ţării Româneşti “, nr. 34 din 14 octombrie 1834, p. 144

2. “ Anuarul Principatului Ţării Româneşti”, Bucureşti 1842, p. 118

3. I. Popovici,“Organizarea armatei române”, vol.I, Roman,1900,p. 96

4. “Anul 1848 în Principatele Române”, Tomul I, Bucureşti. 1902, p. 567

5. Ibidem, Tomul II, bucureşti, 1902, p. 477

6. C. Căzănişteanu, “ Trei culori cunosc pe lume”, în “Magazin istoric” nr. 8/ 1967, p.36

7. P. V. Năsturel, “Steagul, Stema Română, Însemnele domneşti, Trofee”, Bucureşti, 1903, p. 71

8. Ibidem

9. J.F. Neigebaur, “Dacien aus der Uberresten des klassichen Alterthums mit besonderer Ruksich auf Siebenbürgen. Topographische Zusammen- gestellt”, Braşov 1851

10. Marius Bizerea, “ Tricolorul românesc peste veacuri “, “Magazin istoric”, nr. 9/1970, p. 51

11. Alex. M. Ioniţă, “Tricolorul, expresie a luptei pentru unitate şi independenţă”, în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 11-1271984, p. 860

12. R. Rosetti, “Steaguri, prapure (polemici)”Bucureşti, 1938, p. 1-7

13. P. V. Năsturel, “Steagul, Stema Română”, p. 1-12

14. Anton Velea, “Steagurile României”, în “Enciclopedia Română”, vol. I, Bucureşti, 1936, p. 76

15. P. P. Panaitescu, “Călători poloni în ţările române”, Bucureşti, 1930, p. 17 şi 72

16. P. V. Năsturel, “Steagul, Stema Română”, p. 43

17. Ibidem

18. Ibidem, p. 51-53

19. Ibidem, p. 63

20. C. Spontoni, “Historia de la Transilvania”, Veneţia 1638, cf. P. V. Năsturel “Steagul, Stema Română”, p. 13-14

21. Dan Cernovodeanu, “Stindardul cel mare al lui Mihai”, în “Magazin Istoric”, nr. 7 / 1975, p. 14

22. A. D. Xenopol, “Istoria Românilor din Dacia Traiană”, vol. V, Bucureşti, 1928, p. 290 23. C. Razachevici, “Un sol împărătesc la Radu Şerban”, în “Magazin istoric”, nr. 6 / 1970, p. 84-88

24. digi24

 

 

Publicitate

26/06/2014 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Drapelul României – scurta istorie

Drapelul României

 

Drapelul României
Utilizare Drapel şi pavilion naţional.
Proporţii 2:3
Adoptat 26 iunie 1848
1 iulie 1866
27 decembrie 1989
Desen Tricolor albastru-galben-roşu cu benzile de lăţime egală dispuse vertical şi albastrul lângă hampă.

 

Drapelul naţional al României este un tricolor cu benzi verticale, începând de la lance, albastru, galben şi roşu. Are o proporţie de 2:3 între lăţime şi lungime.

Constituţia României prevede la articolul 12, alineatul 1 că „Drapelul României este tricolor; culorile sunt aşezate vertical, în ordinea următoare începând de la lance: albastru, galben, roşu”. Proporţiile, nuanţele culorilor precum şi protocolul drapelului au fost stabilite prin Legea nr. 75 din 16 iulie 1994.

Drapelul este foarte asemănător cu drapelul civil al Andorrei şi cel de stat al Ciadului, neavând însă nici o legătură cu acestea.

Asemănarea cu drapelul Ciadului, care diferă de drapelul românesc doar prin nuanţa uşor mai închisă a fâşiei albastre (indigo, în loc de cobalt la noi), a stârnit discuţii la nivel internaţional. Ambasada Ciadului de la Moscova a înaintat Organizaţiei Naţiunilor Unite un protest oficial, prin care cerea ca drapelul României să nu mai fie arborat la ONU. Tricolorul românesc este de asemena înrudit cu cel al Republicii Moldova, acesta din urmă având însă o proporţie diferită (1:2 în loc de 2:3), un albastru mai deschis şi stema ţării în centru.

 Culori

Legea nr. 75/1994 precizează că fâşiile drapelului naţional au culorile albastru cobalt, galben crom şi roşu vermion. Publicaţia Album des pavillons nationaux et des marques distinctives (2000) propune echivalarea culorilor drapelului naţional al României cu următoarele nuanţe:

 

Spaţiu de culoare Albastru Galben Roşu
Pantone 280c 116c 186c
CMYK 100-70-0-10 0-10-95-0 0-90-80-5
RGB 0-43-127 252-209-22 206-17-38
Web #0047AB #FCD116 #CE1126

Istoric

 

Culorile roşu, galben şi albastru au fost utilizate din vechime de către români ca simbol al lor sau de alţii pentru a-i desemna pe aceştia. Aceste culori se regăsesc pe diplomele emise de Mihai Viteazul, pe scuturi şi pe lambrechinii stemelor. În fine, este de remarcat prezenţa celor trei culori în canafii şi ]n picturile de pe pânza drapelului răscoalei lui Tudor Vladimirescu în cadrul căreia li se atribuie pentru prima oară semnificaţia: „Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor), Frăţie (roşul sângelui)”.

Tricolorul a fost adoptat întâi în Ţara Românească, în 1834, când domnitorul reformator Alexandru D. Ghica a supus aprobării sultanului Mahmud al II-lea modelele pavilioanelor navale şi a drapelelor de luptă. Acesta din urmă era un „steag cu faţa roşie, albastră şi galbenă, având şi acesta stele şi pasăre cu cap în mijloc. Curând, ordinea culorilor a fost schimbată, astfel încât galbenul să apară în centru. La înmânarea drapelelor, domnitorul a spus, printre altele:

„Steagurile aceştii de Dumnezeu păzite ţări din vechime au fost fala oştirilor sale şi semnele slavei lor… Miliţia românească organizată pe temeiuri de regulă şi disciplină europeană, dobândeşte iarăşi acel drept din vechime şi primeşte steagurile sale cu feţile naţionale şi cu pajera prinţipatului. Domnia mea dar încredinţează acum batalioanelor de infanterie şi divizioanelor de cavalerie aceste steaguri ca un sfânt depozit al cinstii, al credinţii şi al supunerii către legile întocmite…”

În 1840, ca să diferenţieze drapelul de luptă de cel de război, domnitorul Ghica a adoptat un nou model pentru cel dintâi: tricolor roşu-galben-albastru, cu roşul în partea superioară şi lăţimi egale ale benzilor. În centru se afla un scut alb bordac cu aur şi mobilat cu acvila valahă, încoronată princiar şi cruciată.

 

Tricolorul din 1848 cu menţiunile „Dreptate, Frăţie”: acuarelă de C. Petrescu
Drapelul cu fâşiile în variantă orizontală

În 1848, steagul adoptat de către revoluţionari ca drapel al Ţării Româneşti a fost tricolorul albastru-galben-roşu (cu albastrul sus, deci, conform semnificaţiei „Libertate, Dreptate, Frăţie”). Încă din 26 aprilie 1848, conform Gazetei Transilvaniei, studenţii români din Paris salutau noul guvern cu un steag naţional având culorile albastru, auriu şi roşu, „ca semn al unirii moldovenilor cu muntenii”. Decretul nr. 1 din 14/26 iunie 1848 al Guvernului provizoriu menţiona că „Steagul Naţional va avea trei culori: albastru, galben, roşu”, urmând ca deviza scrisă pe flamuri să fie „DPEПTATE ФPЪЦIE” („Dreptate, Frăţie”). Diferenţa faţă de modelele anterioare ale tricolorului constau în plasarea fâşiei albastre în partea superioară, eliminarea cifrului domnesc de la colţuri şi a coroanei de pe capul acvilei ce se găsea în vârful hampei, precum şi prezenţa unei devize. Aceste steaguri au fost sfinţite la 15/27 iunie 1848, fiind destinate Gardei Naţionale. Astăzi se mai păstrează doar steagul gărzii orăşeneşti din Slatina.

Pe fâşia albastră e scrisă deviza Fratie-Dreptate-chirilic.svg („Frăţie Dreptate”), pe galben — Judetul-Oltu-chirilic.svg („Judeţul Oltŭ”), iar pe roşu — Orasul-Slatina-chirilic.svg („Oraşul Slatina”). Dimensiunile drapelului sunt de 124 cm lungime şi 110 cm lăţime.

Existenţa altor drapele de acest fel e confirmată de acte, care menţionează în unele cazuri chiar şi preţul de fabricare a lor. Astfel, drapelul observatorului poliţiei (confecţionat din şalon) şi cel al detaşamentului de dorobanţi din Bucureşti (din Tibet) au costat împreună 192 de lei şi 10 parale.

Decretul nr. 5 din 18 iunie solicita garnizoanelor să retragă în magazii drapelele vechi: „trebuinţa fiind a se schimba steagurile, vi se vor trimite peste puţin timp alte steaguri noi”. Cele vechi urmau a fi transferate mai apoi către Arsenalul armatei. Pe 25 iunie, generalul Christian Tell solicita aprobarea Guvernului provizoriu pentru confecţionarea a şase steaguri (trei pentru infanterie şi trei pentru cavalerie), urmând „a le supune Guvernului provizoriu spre decretare”.

Cererea i-a fost aprobată la 11 iulie; totuşi drapelele au fost distribuite abia la 11 septembrie, în cadrul unei ceremonii solemne. Pe 30 iunie, mitropolitul Neofit, în calitate de prim-ministru, dădea următoarea dispoziţie: „stindardele libertăţii se vor ridica pe toate edificiile, iar cocardele se vor repurta”. Aceste simboluri au fost larg utilizate la manifestaţii şi au fost arborate pe clădirile publice, pe nave şi bastimente etc.

 

Drapelul cu fâşiile în poziţie verticală

 

Totuşi, decretul nr. 252 din 13/25 iulie1848, motivat prin faptul că „nu s-a înţeles [încă] cum trebuiesc făcute stindardele naţionale”, definea steagul ca având culorile dispuse pe verticală, posibil sub influenţa modelului francez.

Nuanţele erau „albastru închis, galben deschis şi roşu carmin”. În ceea ce priveşte ordinea, „lângă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi roşu fâlfâind”.

Petre Vasiliu-Năsturel observă că din punct de vedere heraldic, atât la steagul Franţei cât şi la cel al Ţării Româneşti revoluţionare, banda din mijloc reprezintă un metal (argint, respectiv aur). Alţi cercetători sunt de părere că tricolorul nu fusese imitat după modelul francez, ci reprezenta o veche tradiţie românească, ipoteză sprijinită de o notă a ministerului de externe revoluţionar către Emin Paşa: „colorile eşarfului ce purtăm noi diriguitorii, precum şi toţi impegaţii, nu sunt de datină modernă. Noi le-am avut încă de mai înainte pe steagurile noastre. La primirea dar a cocardei şi a eşarfelor tricolore nu am urmat duhul de imitaţie sau de modă”.

Şi revoluţionarii din Transilvania adoptaseră mai înainte, cu prilejul Conferinţei de la Sibiu din 26 aprilie/8 mai 1848, tricolorul albastru-alb-roşu (vertical, după amintirile lui George Bariţ) ca drapel naţional.

Acesta avea înscrisă pe flamură deviza „VIRTUTEA ROMANĂ REÎNVIATĂ”. Mai multe surse ale vremii atestă cele trei culori (ziarul „Organul naţionale” scos în acea vreme la Blaj, Al. Papiu Ilarian în a sa „Istorie a românilor din Dacia superioară” etc.). Semnificaţia lor este dublă: ele predomină în portul popular românesc şi totodată înmănunchează vechile culori ale principatului Transilvaniei (albastru şi roşu) cu albul păcii.

Se pare că cele două exemplare având fâşii albastru-galben-roşu care se păstrează astăzi la Muzeul Naţional de Istorie al României sunt de factură ulterioară, comemorativă, a evenimentelor de la Blaj. Culoarea galbenă a înlocuit-o astfel pe cea albă pentru a simboliza dorinţa de unire a transilvănenilor cu România.

După înfrângerea revoluţiei, se va reveni la vechile steaguri, iar revoluţionarii vor fi persecutaţi pentru vina de a fi purtat însemnele tricolore revoluţionare. În 1849 domnitorul Barbu Ştirbei a adoptat un nou model pentru drapelele de luptă, păstrând însă dispoziţia orizontală a culorilor şi schimbând doar elementele decorative. Acest model, asemănător ca aspect cu cel din 1834, va fi în vigoare până în 1856.

În timpul căimăcămiei de trei, locţiitorii neavând dreptul de a-şi inscripţiona iniţialele pe drapelele militare, monogramele domnitorilor munteni au fost înlocuite cu acvile.

Drapelul de război al Ţării Româneşti, model 1834 (o altă imagine mai clară aici.

Drapelul de luptă al Ţării Româneşti, 1840 – 1848

Drapelul de luptă al dorobanţilor din judeţul Argeş, model 1852. Drapelului de luptă al ţării îi lipsea doar stema districtuală din ghearele acvilei centrale.

 

România revoluţionară. Pictură de C. D. Rosenthal.

România rupându-şi cătuşele pe Câmpia Libertăţii. Pictură de C. D. Rosenthal. Steagul este în variantă verticală.

 Legenda contopirii culorilor principatelor

Constantin Lecca – Înfrăţirea moldovenilor şi a muntenilor

Legenda formării tricolorului naţional prin contopirea culorilor drapelelor Moldovei şi al Ţării Româneşti s-a născut după 1860, probabil din dorinţa de a împăca pe toată lumea în privinţa alegerii steagului revoluţionar muntean de la 1848 ca drapel al întregii Românii.

Această legendă a fost favorizată şi de potrivirea coloristică a drapelelor atribuite celor două principate române la acel moment (roşu şi albastru pentru Moldova şi albastru şi galben pentru Ţara Românească).

Legenda a inspirat mai multe lucrări artistice, printre care şi un tablou al lui Constantin Lecca. Acesta, vrând să înfăţişeze înfrăţirea dintre moldoveni şi munteni a ales un pasaj istoric din Letopiseţul de la Bistriţa „În anul 7015 (1506), octombrie în 28, intrat-au domnul Ioan Bogdan Voievod în ţara muntenească cu toate oştile la locul Rătezaţii, lângă movila Căiata, pe cea parte a Râmnicului; şi acolo au venit de la Radul Voievod un sol […] şi au rugat pe domnul Bogdan Voievod cu multă rugăminte să se împace cu Radul Voievod, fiindcă «sunteţi creştini şi de acelaşi neam» (zicea el); şi multe vorbe s-au schimbat între dânşii şi multă rugăminte s-au făcut […] iar domnul Bogdan Voievod, văzând atâta rugăminte, făcu pe voia lui şi se-mpăcă”.

Pictura lui Lecca îi are în centru pe cei doi domni care îşi strâng mâinile. De asemenea, se pot observa şi steagurile Moldovei (albastru-roşu) şi al Munteniei (galben-albastru). Aceste combinaţii de culori nu au fost atestate însă înainte de 1832-1834.

P. V. Năsturel combate această legendă, arătând că tricolorul roşu-galben-albastru era anterior unirii principatelor şi că cele trei culori, în dispoziţia verticală, reprezintă drapelul naţionalităţii române din toate teritoriile locuite de aceasta.

De altfel, tricolorul a fost prezent în 1848 şi la Focşani şi Râmnicu Sărat, cu prilejul unor manifestaţii de înfrăţire între moldoveni şi munteni, iar în preajma Adunării ad-hoc din Moldova, în 1857, populaţia civilă a adoptat tricolorul ca simbol al unirii, fapt constatat şi de contele Alexandre Walewski, ministrul de externe al Franţei.

Nu în ultimul rând, ministrul de externe al Guvernului provizoriu al Ţării Româneşti îl asigura în 1848 pe trimisul extraordinar al Porţii, Suleiman Paşa, de faptul că cele trei culori ale drapelului sunt „de demult, străbunii noştri le purtau pe pavilionul lor şi pe steagurile lor. Deci ele nu sunt un împrumut şi o imitaţie din prezent sau o ameninţare pentru viitor”.

Un alt tablou al lui Constantin Lecca înfăţişează uciderea lui Mihai Viteazul. În această compoziţie apare şi stindardul unit al celor trei provincii, cu galben în partea superioară (Ţara Românească), roşu la mijloc (Moldova) şi albastru în partea inferioară (Transilvania).

Această ipoteză a unirii celor trei culori a fost emisă în literatura de specialitate, generând însă şi rezerve în ceea ce priveşte argumentaţia adoptată.

 

Drapelele Principatelor Unite

Steagul principatelor, model utilizat din 1862
Gheorghe Tattarescu: 11 Februarie 1866 – modelul tricolorului în momentul abdicării lui Alexandru Ioan Cuza

La 6 februarie 1859, în primul său drum său către Bucureşti de când fusese ales domnitor al Ţării Româneşti, Alexandru Ioan Cuza a fost întâmpinat la marginea oraşului Buzău de către comandantul dorobanţilor, care purta un steag tricolor. Acest fapt l-a mişcat pe Cuza foarte tare.

Până în 1861 au fost utilizate simultan atât vechile steaguri ale principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti, cât şi tricolorul. La 22 iunie 1861, Alexandru Ioan Cuza a decretat tricolorul ca fiind drapelul civil oficial al Principatelor Unite.

Drapelul este tricolorul românesc, roşu-galben-albastru, având benzile dispuse orizontal. Nu se cunosc nici ordinea benzilor, nici proporţiile însemnului civil. Abia în „Almanahul român din 1866” acesta este descris: „drapelul tricolor, împărţit în trei făşie, roşiu, galben şi albastru aşezat orizontal: roşiu sus, albastru jos şi galben la mijloc”. Anumite surse consideră că până în 1862  banda de sus a fost albastră — precum la tricolorul muntean din timpul revoluţiei de la 1848 — urmând ca din din 1862 culoarea superioară să devină roşu. În legătură cu proporţia, unii cercetărori au apreciat-o ca fiind aproximativ 1: 3, cu toate că drapelul princiar şi cele ale armatei, care s-au păstrat, au proporţia 2:3.

În legătură cu semnificaţia drapelului, Petre Vasiliu ,este de părere că „de la 1859 până la 1866 el nu a reprezentat decât ceea ce reprezenta la 1848: libertate, dreptate, frăţie”.

Drapelul a dobândit o recunoaştere şi pe plan extern. Astfel, relatând călătoria din mai-iunie 1864 a principelui Cuza la Constantinopol, doctorul Carol Davila precizează: „Steagul românesc a fost ridicat la catargul cel mare, caiacurile Padişahului ne aşteptau, garda sub arme, marele vizir la uşă… Principele, liniştit, demn, concis în cuvintele lui, a petrecut 20 de minute cu Sultanul, pe urmă acest mare Padişah a venit să ne treacă în revistă… Din nou, marele vizir a condus pe Principe până la poarta principală şi ne-am întors la Palatul Europei, tot cu steagul român fâlfâind la catart….

 

 Drapelul princiar

Drapelul princiar al lui Alexandru Ioan Cuza

Un drapel tricolor destul de uzat se află astăzi în colecţiile Muzeului Naţional de Istorie a României având numărul de inventar 75045. De formă dreptunghiulară (proporţia 2:3), acesta este alcătuit din trei fâşii tricolore din mătase, cu dispunere orizontală (roşul în partea de sus). În centrul steagului se află pictate acvila valahă la dextra, cruciată şi purtând însemnele puterii domneşti, şi bourul moldovean la senestra, purtând o stea cu şase raze între coarne.

Cele două simboluri sunt flancate de şase drapele tricolore înclinate, dispuse trei la dreapta şi trei la stânga, a căror hampe se încucişau probabil în partea inferioară a steagului. Drapelele au fiecare câte o cravată albastă deasupra iar în vârful hampelor lor se regăsesc, de fiecare grup, câte o acvilă valahă, un vârf de lance şi un bour moldovean. Pe fâşia roşie se află brodate o coroană princiară, situată în centru pentru a timbra cele două steme, şi deviza „UNIREA PRINCIPATELOR — FERICIREA ROMÂNILOR. TRĂIASCĂ A. IOAN I!” dispusă de-o parte şi de alta a coroanei, care însă nu se mai distinge decât parţial. Vârful hampei acestui drapel poartă un glob metalic pe care se găseşte o acvilă .

Cercetătorii sunt de păreri diferite în ceea ce priveşte atribuirea şi datarea acestui steag.

Astfel, col. dr. Alexandru Vasile   şi dr. Maria Ioniţă consideră că acesta era steagul oficial al Principatelor Unite. Ultima cercetătoare datează steagul ca fiind din 1859. Tot din 1859, perioada imediat următoare Unirii principatelor, îl datează şi Dan Cernovodeanu. Mario Fabrettoîl consideră drapel de luptă, folosit între anii 1859 şi 1861.

Cercetătoarele Elena Pălănceanu şi Cornelia Apostol îl socotesc însă ca fiind un drapel princiar confecţionat în 1862, după unirea deplină a celor două principate, proclamată la 11/24 decembrie 1861. Într-adevăr, Alexandru Ioan Cuza nu şi-a luat titulatura de „Alexandru Ioan I” decât după această dată.

După abdicarea lui Cuza, steagul a fost păstrat la Arsenalul Armatei din Bucureşti până în 1919, când a fost transferat la Muzeul Militar Naţional. Din 1971 se găseşte la Muzeul Naţional de Istorie a României.

Acest exemplar se pare că a fost precedat de un altul, datând 1859, care are o pânză tricoloră ceva mai mică în dimensiuni. Fâşia albastră se află de data aceasta în partea de sus, iar stemele celor două principate nu mai sunt înconjurate de steaguri. Inscripţia de pe fâşia albastră este astăzi ilizibilă, însă era diferită de cea a drapelului princiar din 1862

Un alt drapel domnesc, oarecum diferit faţă de modelele din epocă, este un tricolor din mătase cu fâşiile dispuse vertical şi albastrul lângă hampă, având pictată în mijloc o coroană princiară. Acest drapel era arborat la castelul de la Ruginoasa ori de câte ori domnitorul era prezent acolo. Steagul se regăseşte azi la Muzeul de Istorie din Suceava, din cadrul Complexului Muzeal Bucovina.

 

 Drapelul de luptă

Convenţia de la Paris  prevedea la articolul 45 că „oştirile ambelor ţări vor păstra steagurile lor actuale; dar aceste steaguri vor purta, în viitor, o banderolă de culoare albastră, conform cu modelul alăturat la prezenta Convenţie”.

Drapelul de luptă din 1863

Ministrul de război, generalul Ioan Emanoil Florescu, solicită domnitorului la 18 martie 1863 aprobarea în ceea ce priveşte modelul drapelelor armatei, hotărât de către guvern în şedinţa sa din 12 martie. Drapelele înfăţişau tricolorul ţării (cu benzile dispuse orizontal şi roşul sus) peste care era aplicată acvila romană cu crucea în clonţ. Printr-un înalt ordin de zi din 19 martie, Cuza hotărăşte: „Considerând că armata, în urma unirii nu trebuie să aibă decât un singur drapel; având în vedere că adevărata emblemă a României nu poate fi alta decât acvila romană, […] am decretat şi decretăm ce urmează: acvila romană cu crucea în gură se va pune, ca emblema României, d-asupra drapelelor armatei […]”.

Modelele efective, împărţite la 1 septembrie  1863, diferă întrucâtva de cele legiferate în martie. Astfel, acvila romană în zbor larg deschis, încoronată princiar, poartă sceptrul domnesc la dextra şi sabia la senestra; pe piepul ei figurează un scut despicat şi încoronat princiar ce conţine la stânga, peste azur şi aur, acvila Ţării Româneşti (cruciată, conturnată şi încoronată princiar), iar la dreapta, peste roşu şi azur, bourul Moldovei purtând o stea între coarne. În jurul atributelor puterii domneşti se află înfăşurată o eşarfă roşie conţinând deviza cu litere de aur: „HONOR ET PATRIA” (adică „Onoare şi Patrie”) În colţurile flotante ale drapelelor este cusută cifra domnitorului, înconjurată de o ghirlandă de lauri, toate aurii.

Pe fiecare drapel se mai află inscripţionată şi unitatea care îl purta. Flamura drapelului are 122 cm lungime şi 100 cm lăţime. În vârful hampei a fost plasată o acvilă romană, din metal. Deşi din înaltul ordin din 19 martie reiese că simbolul Moldovei ar fi trebuit să se regăsească la dextra, totuşi prima în scut este acvila valahă. Modelul a fost adoptat cel mai probabil datorită uzanţei care a survenit după stabilirea capitalei unice la Bucureşti, în februarie 1862.

 

Aceste drapele au fost împărţite următoarelor unităţi:

 

  • Regimentul I de infanterie
  • Regimentul II de infanterie
  • Regimentul III de infanterie
  • Regimentul IV de infanterie
  • Regimentul V de infanterie
  • Regimentul VI de infanterie
  • Regimentul VII de infanterie
  • Regimentul I de lăncieri
  • Regimentul II de lăncieri
  • Regimentul I de artilerie
  • Batalionul I de vânători
  • Batalionul I de geniu
  • Batalionul I de pompieri
  • Legiunea I de grăniceri, linia Dunării
  • Legiunea II de grăniceri, linia Munţilor
  • Legiunea I de dorobanţi
  • Legiunea II de dorobanţi

 

Cu prilejul înmânării drapelelor, Alexandu Ioan Cuza a ţinut următorul discurs:

„Ofiţeri, subofiţeri, caporali, şi soldaţi, această zi va fi una din cele mai însemnate în datinile noastre. steagurile cele vechi aduceau aminte su­venire triste, de vreme ce ele înfăţişau Ţă­rile despărţite. Astăzi, voi primiţi din mâinile Noastre steagul ce întruneşte coloarele Ţărilor-Surori, aşa precum voinţa unanimă a Românilor a unit pe capul Nostru coroanele ambelor Ţări. Steagurile voastre totuşi au fost marture de întâmplări care doresc a fi păstrate; ele vor împodobi dar arsenalul Român.
Primind steagurile cele nuoi, aduceţi-vă pururea aminte că vă încredinţez onoarea Ţării. Steagul e România! acest pământ binecuvântat al Patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbilşugat cu sudoarele muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi unde se vor naşce copii voştri.
Steagul este încă simbolul devotamentului, credinţei, ordinei şi al disciplinei ce reprezintă oastea! Steagul e tot de-odată, trecutul, pre­zentul şi viitorul Ţării; întreaga istorie a României! Într-un cuvânt; steagul reprezintă toate datoriile şi toate virtuţile militare care se cuprind în acele două cuvinte săpate pe vul­turii Români, Onoare şi Patrie!Aceste drapele vor fi folosite până în 1866, când, după abdicarea lui Cuza, vor fi schimbate. Astăzi se mai păstrează doar patru drapele ale armatei, model 1863.

Drapelele României până la 1918

 

Drapelul României (1867 – 1948)

Constituţia din 1866 a României prevedea la articolul 124: „colorile Principatelor-Unite urmează a fi Albastru, Galben şi Roşu, Ordinea şi dispoziţia culorilor au fost stabilite de către Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 26 martie 1867. Astfel, potrivit propunerii lui Nicolae Golescu, ele au fost aşezate întocmai ca la 1848. Lucrările comisiei au continuat şi în ziua de 30 martie şi, în urma votului pozitiv al Senatului, s-au soldat cu adoptarea „Legii pentru fixarea armelor României”, la 12/24 aprilie1867.

Potrivit acesteia, culorile drapelului trebuie aşezate vertical, în ordinea următore: albastru la hampă, galben la mijloc, iar roşul la margine, flotând. Stema ţării era aşezată doar pe drapelele armatei şi cele princiare, în centru, cele civile rămânând fără stemă.. Aceeaşi diferenţiere era făcută şi pentru pavilioanele marinei de război şi a celei civile.

Raportorul Mihail Kogălniceanu, reprezentând şi opinia lui Cezar Bolliac, Dimitrie Brătianu, Constantin Grigorescu, Ion Leca, Nicolae Golescu şi Gheorghe Cantacuzino a subliniat semnificaţia noului stindard.

„Drapelul tricolor cum este astăzi nu este (precum pretinde ministerul) drapelul Unirii principatelor. El este un ce mai mult: el este însuşi drapelul naţionalităţii române din toate ţările locuite de români.”

Legea pentru modificarea armelor ţării din 11/23 martie 1872 nu a schimbat aceste prevederi, doar modelul stemei, fiind adoptat proiectul propus de Ştefan D. Grecianu.

 Pavilionul princiar/regal

Potrivit legilor din 1867 şi 1872, pavilionul princiar (mai târziu regal) era identic cu cel al armatei, purtând în centru stema ţării.

Totuşi, la confecţionarea acestora s-a adoptat un model puţin diferit, dându-se culorii galbene o lăţime dublă faţă de cele roşie şi albastră şi adoptându-se o proporţie a pânzei de 1:1. La colţurile pavilionului s-a cusut câte o coroană regală de argint. Pavilionul principelui moştenitor era identic, însă fără a avea coroanele de la colţuri.

Un album de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi numărul din octombrie 1917 al revistei „National Geographic” prezintă pavilioanele ca având o proporţie a benzilor de 1:3:1.

 

Pavilionul regelui

Pavilionul principelui moştenitor

Drapelul de luptă

Drapelul Gărzii Civice din Focşani
Drapel de luptă, model 1882.
Drapelul pazei de coastă

Imediat după detronarea lui Alexandru Ioan Cuza, drapelele de luptă ale unităţilor militare au fost schimbate cu unele noi, model 1866, pe stindard apărând în loc de stemă numele companiei. Acvila va fi păstrată, totuşi, în vârful hampelor.

Este de precizat însă că drapelele distribuite Gărzii Civice, reînfiinţată în martie 1866, prezentau un model diferit; anume culorile erau dispuse vertical, pe pânză se găsea stema oraşului şi nu a ţării, iar acvila din vârful lăncii avea dimensiuni mai mari şi purta pe piept ecusonul Principatelor Unite. P. V. Năsturel le clasează ca fiind drapele model 1867 şi le descrie amănunţit: dimensiunea pânzei era de 114 cm lungime şi 95 cm lăţime (deci proporţie de 5:6) şi avea pictată în centru stema oraşului respectiv, timbrată cu o coroană murală de aur. În colţuri, încadrat de ghirlande de lauri, era brodat numărul legiunii cu cifre romane .

Pânza este tivită cu franjuri aurii şi are în colţurile libere ciucuri din acelaşi material. Acvila din vârful hampei are zborul jos, este încoronată princiar şi poartă la dextra sceptrul iar la senestra sabia, toate din aur.

Pe pieptul acvilei se regăseşte un scut tăiat, cu acvila Munteniei în cartierul prim şi capul de bour al Moldovei în cartierul secund. Peste sabie şi sceptru trece o panglică pe care scrie deviza „Honor et Patria”. Pe 11 septembrie  1867  aceste drapele au fost înmânate Gărzilor Civice în cadru solemn, de către prinţul Carol I.

În 1873  se va hotărî înlocuirea drapelelor militare model 1866 cu altele model 1872, care să corespundă legii pentru modificarea armelor ţării din 187 2. Din punct de vedere al designului, acestea se împart în mai multe generaţii.

Drapelele confecţionate în 1873 (24 drapele şi 10 stindarde), din care, la 1900 , se mai păstra doar unul, acel al Pompierilor, erau de formă pătrată cu latura de 150 cm. În centrul ei era pictată, pe un fundal vişiniu înconjurat cu o ghirlandă închisă din lauri argintii, stema mijlocie a ţării. În colţuri se regăsea cifrul prinţului Carol, încadrat de o coroană de lauri, iar hampa drapelului se termina cu acvila de metal purtând deviza „Onóre şi Patria” precum şi numărul şi numele unităţii. Drapelele cavaleriei aveau pânza de dimensiuni mai reduse (45 cm), iar elementele decorative erau brodate cu fir, şi nu pictate. Toate aceste însemne au fost împărţite unităţilor la 14 octombrie 1874, pe câmpul de la Băneasa.

Drapelele confecţionate între 1877 şi 1882 Diferă cu puţin faţă de cele precedente. Doar 10 unităţi create după 1874 au primit acest model, la cartierul general de la Poiana, pe 17 iulie 1877. Cu acest prilej, domnitorul Carol le-a adresat ostaşilor următoarele cuvinte:

„Dându-vă drapelul corpului, vă încredinţez onoarea României, pe care o pun astfel sub scutul curajului, devotamentului şi abnegaţiunii voastre. Pentru prima oară se prezintă solemna ocaziune de a primi drapelul în preziua mergerei pe câmpul de onoare; căutaţi a-l încununa d-o nemuritoare glorie. Nu uitaţi niciodată că drapelul este simbolul patriei…”

Aceste două categorii de drapele au fost schimbate cu altele noi în 1902, cu prilejul împlinirii a 25 de ani de la Războiul de Independenţă.

Drapelele confecţionate între 1882 şi 1897 se deosebesc faţă de precedentele prin mici detalii. Pânza drapelului era pătrată, cu latura de 156 cm; cravata  era realizată din fir tricolor, având ciucuri. Leii susţinători aveau de data aceasta dinţi şi unghii de aur, iar eşarfa cu deviza ţării nu mai era căptuşită cu roşu. În centrul scutului, armele casei de Hohenzollern erau înconjurate cu o bordură de aur.

Aceste trei generaţii au fost realizate de către statul român la casa Collani et Comp. din Berlin. În 1896 ministrul de război Anton Berindei, observând că „modul cum [drapelele] sunt lucrate şi materialele întrebuinţate lasă de dorit, căci pânza lor se taie şi se rupe”, adresează un ordin generalului Ioan Argetoianu , preşedintele comisiei mixte şi inspector general al geniului: „am onoarea a vă ruga să luaţi dispoziţiuni ca comisiunea ce prezidaţi să facă o descriere detaliată asupra drapelelor şi stindardelor existente, asupra materialelor din care trebuiesc confecţionate, dimensiuni, etc. În lucrările de făcut se va avea în vedere şi legea din 8 martie 1872 […] prin care se hotărăşte marca şi drapelul ţării”.

Astfel, începând cu drapelele model 1897, ele vor avea proporţia 2:3, în mijloc va apărea stema întreagă a ţării (cu modificările de după 1881), iar ghirlanda care o înconjoară va fi uneori deschisă.

Drapelele unităţilor care au participat în Primul Război Mondial au fost înmânate în majoritate în anul 1902 sau în perioada 1908-1916, şi au fost utilizate până în 1929 când au fost transferate la Muzeul Militar. Acestea sunt asemănătoare ca design celor model 1897, cu menţiunea că, după decesul regelui Carol (10 octombrie 1914), la colţuri a apărut monograma regelui Ferdinand. Dimensiunea flamurilor variază între 90 × 65 cm şi 115 × 73 cm.

În paralel cu drapelul de luptă, prin Înaltele decrete nr. 355 din februarie 1871 şi nr. 1467 din 21 august 1873  au fost stabilite jaloane pentru fiecare corp de infanterie, precum şi modelul fanioanelor de batalion. Acestea din urmă ţineau locul drapelului de luptă, acolo unde era necesar (exista un singur drapel la fiecare regiment), şi reprezentau tricolorul cu benzi verticale, potrivit legilor din 1867 şi 1872 privitoare la armele României.

Un drapel a fost instituit şi pentru paza de coastă a României. Potrivit ediţiei amintite a revistei „National Geographic”, acesta era identic drapelului românesc, pe fâşia galbenă regăsindu-se o ancoră albastră cu otgon, încoronată cu o coroană regală de argint.

Tot în această perioadă s-au creat legi şi regulamente care să abordeze modalităţile de manipulare, pază şi salut ale drapelului de luptă. Astfel, prin Înaltul decret nr. 1451 din 18 august 1873 se hotăra ca drapelul să fie purtat de către adjutantul subofiţer al regimentului, el fiind asistat de către ofiţerul port-drapel.

De asemenea, se reglementa componenţa gărzii drapelului la infanterie. Aceasta era alcătuită din cinci sergenţi, dintre care doi în primul şir, flancând adjutantul subofiţer şi având în dreapta pe ofiţerul asistent, şi trei în al doilea şir, în spatele celor dintâi.

„Regulamentul asupra exerciţiului şi manevrelor de infanterie” prevedea ca în timpul manevrelor militare drapelul (ori fanionul) să se afle în centrul batalionului al doilea dacă regimentul era compus din trei batalioane sau în centrul primului batalion dacă regimentul avea numai două. Port-drapelul, ales de către colonel, nu era integrat nici unei subdivizi a batalionului. Acelaşi regulament prevedea în cuprinsul său onorurile cuvenite drapelului, precum şi modalitatea de salut cu drapelul, cu precizarea că era destinat doar familiei domnitoare.

Drapelul de luptă model 1897, cu cifrul regelui Carol I

Drapelul de luptă model 1914, cu cifrul regelui Ferdinand I.

Un drapel de luptă model 1902 aflat la MNIR

Planşă prezentând stema şi steagurile României, stabilite prin legea pentru modificarea armelor din 1872.

Prinţul Carol înmânând drapelele Gărzii Civice (11 septembrie 1867). În fundal se pot observa drapelele de luptă model 1866.

Maiorul Valter Mărăcineanu înalţă drapelul românesc pe reduta Griviţa (1877)

Cucerirea Plevnei, dioramă la Muzeul Militar din Bucureşti

Armata Română trece în Dobrogea (1878)

Drapelele româneşti din Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia şi de peste graniţe

Aspect de la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia

În 1918, în Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia s-a creat împrejurări favorabile manifestării deschise a năzuinţei românilor către unirea cu „Patria Mamă”.

În Basarabia, la 2 decembrie 1917 s-a constituit Republica Democratică Moldovenească, urmând ca pe 24 ianuarie 1918 aceasta să-şi proclame independenţa. Heraldistul Paul Gore redactase în mai 1917 un studiu în limba rusă intitulat „Culorile naţionale ale românilor din Basarabia”, care îşi propunea să demonstreze că basarabenii trebuie să utilizeze în mod firesc tricolorul românesc:

„E nevoie de o anumită stimă faţă de trecutul naţional şi doar de puţin curaj pentru a-ţi apăra drepturile naţionale legale. Nu insist de loc ca drapelul nostru naţional compus din trei fâşii colorate albastru galben şi roşu să aibă aceste fâşii aranjate vertical. Fie ca aceste fâşii în ordinea indicată să fie orizontale. Dar culorile şi consecutivitatea lor trebuie să le păstrăm, mai ales, că toate aceste trei culori sunt şi în Stema Basarabiei, care reprezintă, dacă eliminăm bordura din culorile Imperiului, stema antică exactă a Principatului Moldovei şi, se ştie că, drapelele trebuie alcătuite conform regulilor exacte ale heraldicii, potrivit culorilor câmpului şi emblemelor stemelor corespunzătoare.”

Din această perspectivă, heraldistul Silviu Andrieş-Tabac îl consideră pe Gore drept autor moral al drapelului Republicii Democratice Moldoveneşti. Acesta era un tricolor albastru-galben-roşu, cu fâşiile plasate orizontal, având stema în centrul câmpului galben şi inscripţia „Republica Democratică Moldovenească şi Independentă” în centrul câmpului albastru. Drapelul Sfatului Ţării era asemănător, însă pe albastru era scris „Sfatul Ţării” iar stema, de dimensiuni mai mari, era plasată la mijloc, peste galben şi roşu.

Drapelele de luptă ale republicii au fost confecţionate „cu câteva săptămâni înainte de 6 decembrie [1917], când s-a făcut parada ostaşilor moldoveni din Basarabia”. Acestea erau tot tricolore, având scris pe o parte, cu fir argintiu, regimentul, iar pe cealaltă, pe toată întinderea steagului, literele „R M”.

În Transilvania, multe drapele româneşti au fost confecţionate în perspectiva Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. Acestea reprezentau tricolorul albastru-galben-roşu dispus orizontal, ca amintire târziue a revoluţiei paşoptiste. Imaginile surprinse atunci pe sticlă de către fotograful Samoilă Mârza  arată o mulţime nesfârşită de oameni, deasupra cărora fâlfâie numeroase astfel de drapele, unele având înscrisă pe pânză şi o deviză.

Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti deţine trei drapele ale participanţilor la adunare şi stema unui al patrulea, care a aparţinut gărzii naţionale din Alba Iulia. Primul tricolor are dimensiunea de 235 × 100 cm, iar fâşiile sale se termină fiecare la partea flotantă printr-un unghi cu vârful în afară. Hampa sa este din lemn vopsit în negru.

Al doilea tricolor, cu dimensiunea de 130 × 75 cm mai păstrează doar fâşiile galben şi roşu, ambele terminate în unghi cu vârful în exterior. Al treilea drapel este confecţionat din lână şi are dimensiunea de 190 × 120 cm. Fâşiile de culoare se termină fiecare printr-un unghi ascuţit cu vârful în afară, de care este cusut câte un ciucure în culoarea respectivă. Hampa are drept cravată o panglică tricoloră având la fiecare capăt câte un ciucure.

În zilele noastre, Românii de peste graniţele României sau Republicii Moldova folosesc, în general, drapelele şi stemele unuia din aceste state, cu excepţia Românilor din Serbia şi a Aromânilor din Grecia : primii au adoptat ca stemă o acvilă bicefală, ceilalţi un drapel alb întretăiat de opt linii drepte albastre, şi de un cerc albastru în centru.

 

Drapelul Republicii Democratice Moldoveneşti

Drapelul Sfatului Ţării

Drapelul de luptă al Republicii Democratice Moldoveneşti

Unul dintre steagurile participante la Alba Iulia, în decembrie 1918.

Stema Românilor din Serbia.

Drapelul Aromânilor din Grecia.

 Drapelele României Mari

 

 După înfăptuirea României Mari , drapelul oficial va rămâne în continuare cel tricolor, cu fâşiile dispuse vertical şi fără stemă în centru.

 

Pavilioanele regale

 

Pavilionul Regelui, model Carol al II-lea

 

La 24 aprilie 1922  au fost adoptate noi modele ale pavilioanelor regale.

Pavilionul regelui consta dintr-un drapel pătrat de culoare roşie-vişinie, bordat cu o fâşie galbenă cu colţi albaştri. Aceştia din urmă erau în număr de treisprezece pe fiecare latură, plus încă patru la colţuri. În mijlocul drapelului se afla stema cea mică a ţării, sub care era plasată crucea ordinului „Mihai Viteazul”. După venirea sa la putere, regele Carol al II-lea a plasat crucea pe toată suprafaţa pavilionului, „ca un simbol al regalităţii eroice”, peste ea aplicând stema cea mică a României. La venirea rămăşiţelor sale pământeşti în ţară, Carol al II-lea a avut sicriul acoperit cu acest pavilion.

Pavilionul reginei era asemănător cu cel al regelui, acestuia lipsindu-i însă crucea ordinului.

 Pavilionul principelui moştenitor era de culoare albastru închis, având bordură roşie cu colţi galbeni, iar în mijloc stema cea mică a ţării.

Pavilionul principilor regali se deosebea de cel al principelui moştenitor prin faptul că nu avea bordură.

În 1940 a fost instituit şi pavilionul reginei mame, o dată cu reîntoarcerea Reginei Elena în ţară. Acesta se asemăna cu pavilionul reginei, însă nu avea bordură.

 

Pavilionul Reginei

Pavilionul Reginei mame

Pavilionul principelui moştenitor

Pavilionul principilor regali

Steaguri şi pavilioane ale autorităţilor

 

Albumele vexilologice contemporane (spre exemplu „Flaggenbuch”, ediţia 1939) prezintă mai multe steaguri şi pavilioane ale autorităţilor româneşti din perioada interbelică.

Astfel, drapelul ministrului de război consta dintr-un părtrat tricolor pe albastrul căruia se găsea litera „M” de culoare albă. Ceilalţi miniştri aveau un drapel asemănător, dar fără litera „M”.

Geacul naveor româneşti era un pătrat galben bordat cu roşu în centrul căruia se găsea stema României Mari.

Pavilionul căpitanilor de navă era compus din tricolorul ţării în mijocul căruia se afla o coroană regală.

Pavilionul navelor pilot era reprezentat prin tricolorul ţării bordat cu alb. Dimensiunile drapelului erau de 3:6, iar grosimea bordurii de 2. Cu totul, proporţia pavilionului era de 10:13.

Pavilionul poliţiei fluviale era un pătrat albastru în centrul căruia se afla litera albă „P”.

Pavilionul serviciului poştal al S.M.R. era oarecum diferit faţă de celelalte. Flamura sa era albă, în proporţie de 4:5, cu partea flotantă terminată în unghi ascuţit înspre interior. În canton se afla tricolorul ţării, de formă pătrată, în centrul căruia era plasată o coroană regală. De tricolor atârna un şnur albastru care prindea un corn poştal de aur.

Pavilionul ministrului de război

Pavilionul celorlalţi miniştri

Geacul navelor Marinei Militare

Pavilionul căpitanului de navă comercială

Pavilionul navelor pilot

Pavilionul poliţiei fluviale

Pavilionul poştal al S.M.R.

Drapelele de luptă

Drapelele militare erau tricolore şi aveau pictată în centru stema României Mari. În colţuri se găseau monogramele aurite ale regilor Ferdinand I, Carol al II-lea (2 modele) sau Mihai I (2 modele), încoronate şi înconjurate cu o coroană de frunze de stejar din aur. Hampa drapelelor avea în vârf o acvilă de metal cu zbor jos, încoronată şi purtând în cioc o cruce.

Modelul Ferdinand I

Modelul Carol al II-lea

Modelul Mihai I

Modelul Ferdinand I în Al Doilea Război Mondial

Modelul Carol al II-lea în Al Doilea Război Mondial

Modelul Mihai I în Al Doilea Război Mondial

Mărcile navelor

Mărcile amiralilor (inclusiv vice- sau contra-) indicate în amintitul album „Flaggenbuch”, aveau o formă pătrată şi prezentau tricolorul românesc. Şeful Statului Major al Forţelor Navale avea drept însemn specific pe fâşia albastră două stele albe şi două ancore albe încrucişate, aceste trei elemente fiind plasate unul sub altul. Pavilionul viceamiralului nu avea ancorele mai sus descrise, iar pavilionul contraamiralului prezenta pe fâşia albastră doar o stea.

Pavilionul comandorilor şi căpitan-comandorilor de nave prezenta o fâşie roşie mai lungă, terminată în unghi ascuţit cu vârful în interior. Astfel, proporţia însemnului ajungea la circa 11:13. Locotenent-comandorii navelor aveau drept marcă un triunghi tricolor de proporţie 2:3.

Viceamiral comandant al Marinei

Viceamiral

Contraamiral

Comandor şi căpitan-comandor

Locotenent-comandor

 Mărcile navelor în Al Doilea Război Mondial

În preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, mărcile navelor militare au fost schimbate. Noile mărci aveau un design specific, culoarea galbenă având formă de cruce cu braţe lărgite. Următoarele modele sunt indicate în albumul „Flaggenbuch”, ediţia 1939:

Ministrul Marinei şi Transportului Aerian

Subsecretar de stat la Ministerul Marinei

Viceamiralul comandant al Marinei

Contraamiralul comandant al Marinei

Contraamiral

Comandor şef al unei flotile

Comandor comandant al unei unităţi mici

Comandant de grup

Oficialităţi

Flamura navelor militare

Drapelele Republicii Populare Române

O dată cu instaurarea republicii, în România au fost interzise toate însemnele regatului, incluzând stemele şi steagurile tricolore care le purtau. Pe 9 ianuarie 1948  a fost emis Decretul nr. 3 privind fixarea atribuţiunilor Prezidiumului Republicii Populare Române. Acesta prevedea, la articolul 7, ca noua stemă a republicii să fie „înfăţişată prin: un tractor, un grup de trei furnale pe câmpul unui soare care răsare, înconjurat de o înmănunchiere de spice de grâu, legate de o panglică având inscripţia Republica Populară Română şi iniţialele R. P. R. la capătul spicelor”. În continuare, articolul 8 se ocupa de drapelul ţării: „colorile Republicii Populare Române sunt: albastru, galben şi roşu, aşezate vertical, şi având în centrul câmpului galben Stema Republicii”.

Potrivit Constituţiei Republicii Populare Române din 1948, articolul 101, „Drapelul Republicii Populare Române se compune din culorile: albastru, galben şi roşu, aşezate vertical. În mijloc este aşezată stema ţării”. Constituţia din 1952, la articolul 103, detalia puţin: „Drapelul Republicii Populare Române poartă culorile roşu, galben şi albastru, aşezate vertical cu albastrul lângă lancie. În mijloc este aşezată stema Republicii Populare Române”. Nu erau menţionate nici nuanţele culorilor, nici proporţiile. Este de remarcat şi faptul că prin prevederile Constituţiei din 1952, în partea superioară a stemei republicii apare o stea roşie în cinci colţuri. Acest lucru se va reflecta şi asupra drapelelor şi pavilioanelor oficiale româneşti.

Drapelul RPR între ianuarie şi martie 1948.

Drapelul RPR între 1948 şi 1952.

Drapelul RPR între 1952 şi 1965.

Un ARO IMS purtând un drapel al RPR, model 1952

 Drapelele de luptă. Pavilioane

La 28 iulie 1950 Marea Adunare Naţională a emis Decretul nr. 189 pentru înfiinţarea drapelului de luptă al Forţelor Armate ale Republicii Populare Române, precum şi a pavilioanelor Forţelor Aeriene Militare şi Marinei Militare. Articolul 2 definea drapelul de luptă al unităţilor astfel: „trei fâşii de mătase de culoare roşu, galben şi albastru, aşezate vertical, albastru, situat la hampa drapelului. Pe margini drapelul are franjuri din fir de metal galben, iar la colţurile exterioare câte un canaf din acelaşi fir. Pe faţa orientată dela hampă spre dreapta, la mijloc, este aplicată stema R. P. R. în culori naturale. Deasupra stemei, pe aceeaşi faţă, în linie arcuită, este scris cu litere de fir auriu: «Pentru Patria noastră». Sub stemă, pe aceeaşi faţă, în linie dreaptă, este scris cu litere din acelaşi fir: «Republica Populară Română». Pe cealaltă faţă şi la mijlocul drapelului, este aplicată emblema ce se poartă la uniformele ofiţerilor din Forţele Armate ale R. P. R. Sub emblemă este scris liniar, cu litere din fir auriu, denumirea unităţii. Hampa se termină cu un vârf în formă de ogivă, în interiorul căreia se găseşte o stea cu cinci colţuri, în centrul căreia sunt scrise iniţialele RPR.” În anexa legii erau precizate şi dimensiunile drapelului (100 cm lungime şi 60 cm lăţime), ale stemei şi emblemei (20 cm înălţime), ale franjurilor (5 cm lungime), ale hampei (250 cm lungime) şi ale ogivei din vârf (15 cm lungime şi 7 cm lăţime).

Drapelul de luptă model 1950 (avers)

şi revers

Drapelul de luptă model 1952 (avers)

şi revers

La articolul 3 se descria pavilionul Forţelor Aeriene: „este reprezentat din mătase albastră de culoarea cerului. Pavilionul are forma dreptunghiulară, având aplicate pe ambele feţe câte 18 fâşii de mătase roşie în formă de raze. Pe margini, pavilionul are franjuri şi canafi la fel ca drapelul [de luptă]. La mijlocul feţei orientate dela hampă spre dreapta este aplicată stema R. P. R., iar la mijlocul celeilalte feţe este aplicată emblema ce se poartă la uniformele ofiţerilor din Forţele Armate ale R. P. R. Stema R. P. R., emblema şi inscripţiile sunt identice cu cele ale drapelului [de luptă]”. În anexă erau precizate dimensiunile pavilionului şi ale elementelor decorative, identice cu cele ale drapelului de luptă. Unghiul la centrul steagului al unei raze era de 10 grade. De asemenea, se preciza nuanţa culorii albastru, anume „albastru fier”.

Drapelul Forţelor Aeriene model 1950 (avers)

şi revers

Drapelul Forţelor Aeriene model 1952 (avers)

şi revers

Pavilionul Marinei Militare era descris la articolul 4 astfel: „reprezentat prin două bucăţi de mătase de culoare albă şi albastru, în formă dreptunghiulară, aşezate orizontal, cea albastră, în partea de jos, având o lăţime de 20 cm, iar cea albă, în partea de sus şi având o lăţime de 40 cm. La mijlocul suprafeţei albe de pe faţa orientată dela hampă spre dreapta, este aplicată stema R. P. R., în culori naturale, iar pe faţa cealaltă, tot la mijlocul suprafeţei albe, este aplicată emblema ce se poartă la uniformele ofiţerilor din Forţele Armate ale R. P. R. Stema, emblema, inscripţiile, franjurile şi canafii sunt la fel ca cele ale drapelului [de luptă]”. În anexă erau precizate dimensiunile drapelului (tot 100 × 60 cm) şi ale stemei (tot 20 cm înălţime), precum şi distanţa acesteia faţă de marginile fâşiei albe (11 cm în partea superioară şi 9 cm în partea inferioară). Textul „Pentru Patria noastră” se regăsea pe fâşia albă, deasupra stemei, iar „Republica Populară Română” şi denumirea unităţii erau trecute la mijlocul fâşiei albastre.

Drapelul Marinei Militare model 1950 (avers)

şi revers

Drapelul unităţilor de uscat ale Marinei Militare model 1952 (avers)

şi revers

Prin Decretul nr. 190 din 1950, publicat în acelaşi număr al „Buletinului Oficial”, era stabilit şi aspectul emblemei soldaţilor, ofiţerilor şi generalilor din Armată. Emblema ofiţerilor se compunea dintr-o stea cu cinci raze din email roşu, de 34 cm în diametru, în centrul căreia erau poziţionate două cercuri: primul, cu raza de 15 cm, era din email galben şi atingea unghiurile interioare ale stelei, iar cel de-al doilea, cu raza de 11 cm, era din email albastru şi purta în centru iniţialele aurii „R. P. R.”.

Un an mai târziu, pavilionul Marinei Militare a fost schimbat prin Decretul nr. 124 din 20 iulie 1951 pentru modificarea art. 4 din Decretul nr. 189. Noua reglementare stabilea trei însemne separate: drapelul unităţilor de uscat ale Marinei Militare, pavilionul navelor Marinei Militare şi pavilionul navelor de grăniceri.

Drapelul unităţilor de uscat ale Marinei Militare erau reprezentate prin „două bucăţi de mătase de culoare albă şi albastră, în formă dreptunghiulară, aşezate orizontal, cea albastră în partea de jos a drapelului, iar cea albă în partea de sus. La mijlocul suprafeţei albe de pe faţa orientată dela hampă spre dreapta, este aplicată stema Republicii Populare Române, în culori naturale, iar pe faţa cealaltă, tot la mijlocul suprafeţei albe, este aplicată emblema ce se poartă la uniformele ofiţerilor din Forţele Armate ale Republicii Populare Române. Stema, emblema, inscripţiile, franjurile şi canafii sunt la fel ca cele ale drapelului [de luptă] descris la articolul 2 [din decretul nr. 189 din 1950]”. Potrivit anexei acestui decret, dimensiunile drapelului erau de 100 × 60 cm, lăţimea fâşiei albastre era de 20 cm iar a celei albe de 40 cm, stema avea 20 cm înălţime iar distanţa acesteia faţă de marginile fâşiei albe erau de 11 cm în partea superioară şi 9 cm în partea inferioară.

Pavilionul navelor Marinei Militare constau dintr-o „bucată de pânză de astar în formă dreptunghiulară, având imprimate pe ambele feţe culorile alb şi albastru, în două fâşii aşezate orizontal, cea albastră în partea de jos a pavilionului. La mijlocul suprafeţei albe de pe ambele feţe este aplicată stema Republicii Populare Române, în culori naturale. Pavilionul nu are franjuri sau canafi [şi] este prevăzut cu saule şi dispozitiv pentru ridicarea la bastonul dela pupă sau la catarg.” Pavilionul navelor de grăniceri se deosebea faţă de cel al navelor Marinei Militare doar prin culoarea fâşiei din partea inferioară, anume verde grăniceresc. Anexa legii stabilea doar nişte proporţii ale diferitelor elemente ale pavilionului, dimensiunile efective urmând a fi stabilite de către Ministerul Forţelor Armate şi Ministerul Afacerilor Interne în funcţie de mărimea navei şi locul unde se arborează acesta. Aşadar, lăţimea drapelului reprezenta 0,6 din lungime, fiind divizată astfel: 1/3 fâşia colorată şi 2/3 fâşia albă. Stema avea o înălţime de 1/3 din lăţimea drapelului, fiind poziţionată la 1/6 din aceeaşi lăţime faţă de marginile fâşiei albe.

Este de remarcat faptul că din 1953 până în 1964, datorită reformei ortografice, pe steaguri a fost înscris numele ţării cu „I”.

Decretul nr. 93 din 17 aprilie 1954 pentru modificarea art. 4 din Decretul nr. 189   înfiinţează noi însemne vexilologice: pavilionul navelor auxiliare ale Marinei Militare (însemnul anterior fiind folosit în continuare doar pentru navele de luptă) şi flamurile navelor de luptă ale Marinei Militare, ale navelor auxiliare ale Marinei Militare şi ale navelor grănicereşti.

Pavilionul navelor auxiliare ale Marinei Militare erau reprezentate printr-o „pânză de astar, în formă dreptunghiulară de culoare albastră. În colţul de sus în partea unde se prinde la saulă, are imprimat pe ambele feţe culorile alb şi albastru deschis, în două fâşii orizontale, cea albă în partea de sus. La mijlocul suprafeţei albe, pe ambele feţe, este aplicată stema Republicii Populare Române, în culori naturale”. Proporţiile acestui pavilion erau indicate în anexă. Lăţimea reprezenta 0,6 din lungime; zona din colţul stânga sus al pavilionului era similară în proporţiile elementelor constructive cu pavilionul navelor de luptă, iar dimensiunile acesteia erau 0,5 din lungime şi 0,3 din lăţime.

Pavilionul navelor de luptă ale Marinei Militare

Pavilionul navelor de grăniceri

Pavilionul navelor auxiliare ale Marinei Militare

Flamura navelor Marinei Militare şi a navelor grănicereşti erau reprezentate printr-o „pânză de astar, în formă dreptunghiulară, de culoare roşie la navele de luptă ale Marinei Militare, de culoare albastră la navele auxiliare ale Marinei Militare şi de culoare verde la navele grănicereşti [lăţimea este de 0,6 din lungime]. La capătul dinspre saulă are imprimat pe ambele feţe, în două fâşii orizontale, culorile alb şi albastru deschis la navele Marinei Militare sau alb verde la navele grănicereşti [în proporţie de 2/3 şi respectiv 1/3; lungimea zonei e de 0,075 din lungimea flamurei]. În ambele cazuri culoarea albă va fi în partea de sus. La mijlocul suprafeţei albe de pe ambele feţe este aplicată stema Republicii Populare Române, în culori naturale [cu înălţimea de 1/3 din lăţimea flamurei şi situată la 1/4 (sic!) şi 1/6 faţă de marginile zonei albe]. La celălalt capăt, flamura este tăiată în forma unui unghi ascuţit cu vârful înăuntru [adâncimea tăieturii: 1,2 din lungimea zonei alb-color de lângă saulă]. Flamura navelor este prevăzută cu saulă şi dispozitiv, pentru ridicarea la mărul arborelui mare”. Proporţiile elementelor constitutive ale flamurii erau indicate în anexă, dimensiunile efective urmând a fi stabilite de către Ministerul Forţelor Armate şi Ministerul Afacerilor Interne.

Flamura navelor de luptă ale Marinei Militare

Flamura navelor grănicereşti

Flamura navelor auxiliare ale Marinei Militare

Drapelele Republicii Socialiste România

Drapelul de stat al R.S.R.

Constituţia Republicii Socialiste România, adoptată în , prevedea la articolul 118 următoarele: „Drapelul Republicii Socialiste România poartă culorile roşu, galben şi albastru, aşezate vertical, cu albastrul lângă lance. În mijloc este aşezată stema Republicii Socialiste România”.

Prin Decretul nr. 972 din 5 noiembrie  1968 privind însemnele Republicii Socialiste România erau stabilite în detaliu stema, sigiliul, drapelul şi imnul de stat al republicii. Expunerea de motive alăturată preciza faptul că, în lipsa unor reglementări corespunzătoare, „au apărut interpretări greşite ale acestora [precizărilor constituţionale], folosiri incorecte sau neunitare ale însemnelor statului”. Capitolul IV al decretului este dedicat în întregime descrierii drapelului şi protocolului de utilizare al acestuia. Astfel, drapelul este definit ca având proporţia de 2:3, cu fâşiile colorate de dimensiuni egale. Culorile reglementare se aflau tipărite în anexă, nefiind denumite expres. Stema era plasată în centru şi avea o înălţime egală cu 2/5 din lăţimea drapelului. În continuare era prevăzut că în cazul pavoazării proporţiile drapelului puteau diferi, însă stema trebuia plasată mereu în mijloc, vertical. Articolele 13-21 se ocupau expres şi exhaustiv de protocolul steagului, descriind: locurile de arborare permanentă şi temporară (art. 13), regimul de arborare în afara graniţelor ţării (art. 14) şi în cazul unor manifestări ale organizaţiilor socialiste (art. 15), condiţiile de coborâre în bernă (art. 16, 17 şi 18, iar la art. 20 excepţiile de la regulă), condiţiile şi modalitatea de înfăşurare a sicrielor în drapel (art. 19), precum şi locul drapelului românesc în cazul în care este afişat alături de unul sau mai multe drapele străine (art. 21).

Pavilionul preşedintelui şi al primului-ministru. Steaguri ale autorităţilor

Pavilionul preşedintelui (iniţial al Consiliului de Stat al) RSR şi cel al primului ministru era reprezentat prin tricolorul românesc de formă pătrată, cu fimbriaţie şi bordură roşie, peste care este aplicată stema RSR (înălţimea ei: 2/3 din înălţimea tricolorului). Pavilionul este tivit cu franjuri din fir de aur, iar la colţuri prezintă ciucuri din acelaşi material.

Drapelul ministrului forţelor armate ale RSR era reprezentat printr-o flamură albă cu proporţia de 1:2. În primul sfert al acesteia se regăsea drapelul RSR, iar în jumătatea flotantă două stele roşie cu cinci raze, suprapuse. Drapelul celorlalţi miniştri era similar, dar prezenta o singură stea, în centrul jumătăţii flotante.

Drapelul prezidenţial

Drapelul ministrului apărării

Drapelul celorlalţi miniştri

 Drapelele de luptă. Pavilioane

Drapelele de luptă şi pavilioanele stabilite în timpul Republicii Populare Române au fost modificate sau total schimbate prin Decretul nr. 106 din 24 decembrie 1966 privind reglementarea acordării drapelului de luptă al unităţilor şi marilor unităţi de toate armele, modificarea înfăţişării pavilioanelor şi flamurilor navelor marinei militare şi navelor grănicereşti, înfiinţarea mărcii distinctive şi mărcilor de comandament la navele marinei militare şi navele grănicereşti, a geacului pentru navele marinei militare şi a pavilionului distinctiv pentru navele grănicereşti.

În expunerea de motive ataşată, se menţiona că vechile reglementări nu mai erau corespunzătoare, în principal din următoarele motive:

  • drapelele de luptă ale unităţilor de uscat ale marinei militare nu sunt reprezentate prin culorile drapelului de stat, ci numai prin culorile alb şi albastru;
  • pavilioanele şi flamurile navelor marinei militare şi navelor grănicereşti nu sunt reprezentate prin culorile drapelului de stat şi astfel — chiar la distanţe mici — navele româneşti pot fi uşor confundate cu cele ale altor state;
  • pavilionul forţelor aeriene militare nu mai este necesar, întrucât nu este în concordanţă cu noua organizare a aviaţiei militare.

Articolul 2 al Decretului prevedea că „Drapelul [de luptă] se acordă de către Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România atât unităţilor şi marilor unităţi de toate armele din Ministerul Forţelor Armate, cât şi unităţilor din Ministerul Afacerilor Interne, la înfiinţarea acestora. Acordarea drapelului se face, după caz, la propunerea ministrului forţelor armate sau a ministrului afacerilor interne. Înmânarea drapelului se face în numele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România de către un reprezentant al forţelor armate, respectiv al ministrului afacerilor interne.” Primul alineat al acestui articol a fost modificat în cadrul Decretului nr. 150 din 19 iunie 1974 privind modificarea unor legi şi decreteastfel: „drapelul se acordă prin decret prezidenţial atât unităţilor şi marilor unităţi de toate armele din Ministerul Apărării Naţionale, cât şi unităţilor din Ministerul de Interne, la înfiinţarea acestora.”

Drapelul de luptă al RSR (avers)

şi revers

Fotografie care surprinde şi hampa cu ogiva din vârf

Pavilioanele navelor marinei militare şi ale navelor grănicereşti erau reprezentate prin drapelul de luptă al unităţilor respective.

Flamura era însemnul prin care se făcea cunoscut faptul că nava este armată şi comandată de un ofiţer de marină. Era constituită dintr-o „pânză de astar, de forma unui triunghi isoscel, având baza spre dispozitivul de prindere şi imprimate pe ambele feţe culorile drapelului şi stema Republicii Socialiste România.”

Geacul era reprezentat „printr-o pânză de astar de formă pătrată, având imprimate pe ambele feţe culorile drapelului şi stema Republicii Socialiste România. Pe culoarea albastră sunt aplicate două ancore încrucişate de culoare albă având aceeaşi mărime ca stema.”

Pavilionul distinctiv pentru navele grănicereşti era reprezentat „printr-o pânză de astar, de culoare albă, de formă dreptunghiulară, având jumătatea dinspre dispozitivul de prindere de culoare verde pe care este aplicată o ancoră de culoare albă”.

Flamura navelor

Geacul navelor

Pavilionul navelor grănicereşti

Dimensiunile acestor însemne, precum şi modul de folosire al acestora urmau să fie stabilite de către Ministerul Forţelor Armate, prin regulament.

Prin Decretul nr. 90 din 27 aprilie  1977 privind instituirea drapelului de luptă al gărzilor patriotice şi reglementarea acordării acestuia se crea un însem special pentru unităţile Gărzilor Patriotice. Acesta era similar drapelelor de luptă ale unităţilor militare, cu excepţia inscripţiilor de pe faţa a doua a drapelului: „Gărzile patriotice” — în linie arcuită, deasupra stemei — şi unitatea administrativă în care se găsea gruparea (municipiul sau judeţul) — în linie dreaptă, sub stemă. Dimensiunile erau indicate în anexă: pânza avea 100 cm lungime şi 66 lăţime, înălţimea scrisului era de 6 cm, franjurii erau lungi de 5 cm, hampa avea 240 cm lungime şi 4 cm în diametru, iar ogiva din vârful hampei era înaltă de 15 cm. Potrivit Decretului, drapelul se acorda unităţii de către comandanţii gărzilor patriotice judeţene ori din municipiului Bucureşti, sau de către reprezentanţi ai Statului major al gărzilor patriotice de la Comitetul Central al Partidului Comunist Român, în urma unui decret prezidenţial în acest sens. Puteau primi drapel Gărzile patriotice care s-au distins în activităţi de pregătire pentru apărarea patriei şi care întruneau minim 2000 de luptători.

Drapelul gărzilor patriotice (avers)

şi revers

 Mărcile navelor

Decretul nr. 1016 din 1966 creează cadrul legal pentru înfiinţarea mărcilor distinctive şi a mărcilor de comandament, care se arborează pe navele marinei militare şi cele grănicereşti, potrivit Regulamentului serviciului la bord.

Marca distinctivă se arborează atunci când pe navă „se află în vizită oficială secretarul general al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România sau preşedintele Consiliului de Miniştri al Republicii Socialiste România”.

Marca de comandant se arbora în situaţii similare pentru: „ministrul forţelor armate ale Repubicii Socialiste România, comandantul marinei militare, comandantul marii unităţi de nave sau comandantul unei grupări de nave constituită temporar”.

Forma, culorile şi dimensiunile mărcilor urmau să fie stabilite prin regulament.

Drapelul Revoluţiei din Decembrie 1989

Încă din 17 decembrie 1989, în timpul Revoluţiei de la Timişoara, stema Republicii Socialiste România a fost îndepărtată de pe drapele, fiind privită ca însemn al regimului dictatorial al lui Nicolae Ceauşescu. Acest lucru s-a realizat de cele mai multe ori prin tăierea sau ruperea zonei centrale a fâşiei galbene, de unde şi sintagma „drapel cu gaură”.

Decretul-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale prevedea la articolul 1, între altele, faptul că „drapelul ţării este tricolorul tradiţional al României, având culorile aşezate vertical, în următoarea ordine, pornind de la lance: albastru, galben, roşu.”

Drapelul cu gaură al Revoluţiei.

Model real al acestui drapel.

Drapele cu gaură la Muzeul Militar din Bucureşti.

Depozitarea, restaurarea şi conservarea drapelelor vechi

În secolul al XIX-lea, după înfiinţarea armatei moderne în cele două principate române dunărene, vechile drapele militare şi cele domneşti au fost depuse la Arsenalul Armatei. În 1919 toate acestea au fost transferate la Muzeul Militar Naţional. Este de menţionat că, în paralel, drapelele care au participat la Războiul de Independenţă au fost schimbate în 1902 şi păstrate până în 1928-1929 în sala tronului din Palatul Regal. După această dată au trecut în patrimoniul Muzeului Militar. În 1971 un lot important de vechi drapele a trecut în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie.

În 1966, la Muzeul Militar Central se găseau 1075 drapele româneşti şi străine, dintre care 949 originale, cu hampă, vârf şi pânză, 42 de copii şi reconstituiri şi 84 la care se mai păstrează doar hampa şi vârful. Împreună cu alte categorii de drapele, stindarde, pavilioane, fanioane, eşarfe şi cravate, colecţia se ridica la 1248 obiecte. Astăzi colecţia de drapele şi stindarde a muzeului numără 10.826 de exponate.

Majoritatea drapelelor vechi au flamura deteriorată (uneori lipseşte aproape în totalitate), sau sfâşiată de gloanţe ori săbii.

Măsurile de întreţinere luate de către experţii din muzee cuprind: introducerea şi coaserea în tul dublu a majorităţii drapelelor (încă din anii 1930), spălarea prin metode speciale a unor drapele îmbâcsite de praf, acoperirea drapelelor cu huse de culoare închisă pentru evita pătrunderea luminii în ţesături, înlocuirea exemplarelor deteriorate grav cu copii, fotografierea drapelelor spre a se evita manipularea lor repetată, controlarea condiţiilor climatice din depozite şi sălile de expoziţii. Anumite drapele sunt supuse şi operaţiunilor de restaurare.

 Fapte de eroism sub drapel

Cucerirea redutei Griviţa. Litografie de Carol Popp de Szathmary

În timpul Războiului de Independenţă din 1877-78, eroismul ostaşilor români a fost stimulat permanent de drapelul românesc. În atacul din 30 august 1877, căpitanul Nicolae Valter Mărăcineanu a căzut la datorie în timp ce înfigea pe parapetul redutei Griviţa drapelul Regimentului 8 linie. Ostaşii Regimentului 3 călăraşi au pătruns între primii în Plevna, trecând înot apa Vidului, cu drapelul în frunte.

În urma faptelor de vitejie, într-o ceremonie solemnă desfăşurată la 8 octombrie 1878 au fost decorate drapelele de luptă. Unităţile participante la asediul Griviţei (Regimentul 6 infanterie de linie, Regimentele 6, 10, 13 şi 14 dorobanţi), care au luptat la Plevna (Regimentul 6 infanterie de linie, Regimentele 6 şi 14 dorobanţi, Batalionul 2 şi 4 vânători, Regimentele 3 şi 7 călăraşi), la Smârdan şi Vidin (Regimentul 6 infanterie de linie, Regimentul 3 artilerie) au primit Crucea Trecerii Dunării. Regimentul 13 dorobanţi a mai primit ordinul Steaua României, alături de alte 3 Regimente, iar Batalionului 2 vânători a primit Marea Cruce a ordinului Steaua României. Au mai fost decorate, între altele, Regimentului 9 dorobanţi şi Regimentele 4 şi 6 infanterie de linie. Drapelul Regimentului 6 infanterie de linie a mai primit la Galaţi, din partea principelui Milan Obrenovici al IV-lea al Serbie, medalia Bravura Militară (23 septembrie 1879).

Şi în Primul Război Mondial au avut loc jertfe pentru apărarea drapelului de luptă, ca simbol al datoriei de apărare a pământului ţării şi al onoarei militare. Garda drapelului din Regimentul 83 infanterie „Neagoe Basarab” a înfruntat în octombrie 1916 o patrulă călare a armatei germane. Deşi i s-a retezat o mână, port-drapelul regimentului a rămas la locul luptei până în momentul în care ceilalţi soldaţi au sărit în ajutor şi au salvat drapelul. O lună mai târziu, Regimentul 1 infanterie „Dolj” s-a aflat într-o situaţie critică din cauza căreia s-a decis îngroparea drapelului în curtea unui ţăran din Izbiceni. El a fost recuperat după eliberarea României de sub ocupaţie străină, în toamna lui 1918. Regimentul 1 grăniceri s-a aflat la rândul său într-un moment dificil, cu prilejul luptelor din defileul Oltului. Atunci, comandantul unităţii a hotărât îngroparea pajurei, iar flamura a fost înfăşurată în jurul corpului unui grănicer care s-a strecurat prin învălmăşeală. Steagul a fost repus pe hampă în Moldova şi a participat la campaniile din 1917. A fost decorat la sfârşitul războiului cu ordinul Mihai Viteazul, Crucea comemorativă a războiului 1916-1918 şi medalia Victoria.

Multe alte drapele de luptă au fost decorate la terminarea războiului. Pentru a da numai câteva exemple, Regimentul 1 artilerie grea a primit ordinul Steaua României în grad de cavaler cu spade şi panglica Virtuţii Militare. Regimentul 4 artilerie grea a fost decorat cu ordinul Steaua României şi Crucea comemorativă a războiului 1916-1918. Regimentul 32 „Mircea” a primit la rândul său ordinul Mihai Viteazul. Regimentul 70 infanterie, „dând dovadă de cel mai frumos spirit de sacrificiu şi de un puternic patriorism”, a primit ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a şi Crucea comemorativă 1916-1918.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, drapelele unităţilor evidenţiate în luptă au fost decorate la rândul lor. În acţiunile de pe frontul de vest, Regimentul 6 artilerie antiaeriană şi Flotila 2 vânătoare au fost decorate cu ordinul Virtutea Aeronautică cu spade. Ordinul Mihai Viteazul cu spade a fost primit, între alte unităţi, de către Regimentul 2 călăraşi, remarcat în luptele de pe Someş, Mureş şi din Cehoslovacia, Regimentul 96 infanterie, care a forţat Tisa şi a eliberat Budapesta, Regimentele 18 atilerie, 34 infanterie, Batalioanele 7 şi 8 vânători de munte.

Drapelele actuale ale României

 Drapelul preşedintelui şi cel al primului ministru

Publicaţia „Album des pavillons nationaux et des marques distinctives” (2000), indică drept drapel al preşedintelui României un tricolor de formă pătrată, cu fimbriaţie şi bordură albastră. Este tivit pe toate laturile cu franjuri din fir de aur, iar la colţuri prezintă ciucuri din acelaşi material.

Drapelul primului ministru este similar celui prezidenţial, cu deosebirile că bordura e de culoare galbenă şi nu prezintă franjuri şi ciucuri.

Drapelul preşedintelui României

Drapelul primului-ministru al României

 Steaguri ale autorităţilor

Publicaţia „Album des pavillons nationaux et des marques distinctives” (1990) prezintă drept drapel al miniştrilor o flamură albă de proporţie 1:2 în cantonul căreia se află drapelul românesc.

Ediţia din 2000 a amintitului album arată şi modelul drapelului ministrului apărării naţionale, aproape identic cu cel din perioada interbelică. Tot identic cu însemnul din perioada interbelică este şi pavilionul navelor pilot.

Drapel ministerial de la începutul anilor ’90

Drapelul ministrului apărării naţionale

Pavilionul navelor pilot

Drapelul de luptă al României. Pavilioane

Drapele de luptă ale unităţilor terestre

„Drapelul de luptă al unităţii este simbolul onoarei, vitejiei şi gloriei militare. El evocă trecutul de luptă al poporului român pentru libertate naţională şi tradiţiile unităţii, amintind fiecărui militar datoria sfântă de a servi cu credinţă patria, de a apăra cu orice preţ unitatea, suveranitatea şi independenţa României.”

Drapelul de luptă se acordă unităţilor militare prin Decret al preşedintelui României, la propunerea ministrului apărării naţionale, a ministrului de interne sau a directorului Serviciului Român de Informaţii. Descrierea completă a acestui însemn militar, potrivit Ministerului Apărării Naţionale, este următoarea:

Drapelele de luptă ale României sunt confecţionate din mătase dublă şi au dimensiunea de 100 × 66 cm (proporţie 2:3). Flamura reprezintă în culori drapelul României şi are ornamentaţia identică atât pe avers cât şi pe revers. În centrul fâşiei galbene, la 18 cm de baza acesteia, este aplicată stema ţării, cu dimensiunile de 29 × 21,5 cm. În colţuri, la 5 cm de marginea flamurei, se găseşte câte o ghirlandă din frunze de stejar cu înălţimea de 18 cm, care încadrează însemnul categoriei de forţe armate de care aparţine unitatea, toate din aur:

  • două săbii încrucişate pentru forţele terestre
  • o elice suprapusă peste o pereche de aripi în zbor jos, un radar, o rachetă şi o lunetă încrucişate pentru forţele aeriene
  • o ancoră pentru forţele navale.

Drapelul este tivit pe laturile libere cu franjuri din fir de aur (de 5-7 cm) şi ciucuri din acelaşi material (de 10-12 cm lungime) la cele 2 colţuri flotante. Flamura este prinsă de hampă cu o vergea metalică inoxidabilă, cu lungimea de 70 cm.

Hampa este din lemn de culoare brună şi are înălţimea de 240 cm şi diametrul de 3,5 cm. La baza ei se găseşte un cilindru de protecţie din alamă, lung de 4 cm şi cu obturaţie în partea inferioară. Vergeaua drapelului este prinsă de hampă printr-un inel de alamă aurită în partea inferioară şi un manşon tronconic (înălţime 6 cm) din acelaşi metal şi aurit în partea superioară. Pe inel (înălţime 3,2 cm) se află inscripţionat numele unităţii. În vârful hampei este plasat un manşon tronconic lung de 6 cm, din alamă, Peste manşonul tronconic se montează acvila. Aceasta este confecţionată din tablă de cupru aurită şi are dimensiunile de 15 cm înălţime şi 11,5 cm lăţime. Acvila priveşte spre dextra, se află în zbor jos şi ţine în gheare fulgerele lui Jupiter. Este plasată pe un suport paralelipipedic din acelaşi metal (dimensiuni 10 × 3,5 × 2 cm), care prezintă la partea inferioară un ornament înalt de 3,4 cm. Suportul se fixează de manşonul tronconic al hampei prin înşurubare şi are înscrisă pe avers deviza „Onoare şi Patrie”. Pe revers este trecută din nou denumirea unităţii respective.

Drapelul de luptă mai are ca accesorii cravata pentru fixarea decoraţiilor, şase eşarfe pentru militarii din garda drapelului şi o husă din material textil impermeabil.

Drapelul de luptă al navelor militare este identic cu pavilionul acestora. Pavilionul este la rândul său identic cu Drapelul României, fiind confecţionat din pânză de astar în diferite dimensiuni, potrivit rangului navei.

Geacul României dintre 1995 şi 1998 a fost asemănător mărcilor navelor militare. După această dată a fost înlocuit cu unul care înfăţişează drapelul românesc în poporţie de 1:1 cu două ancore albe încrucişate în centrul fâşiei albastre.

Pavilionul şefului Statului Major General este reprezentat de un tricolor românesc de formă pătrară având patru stele albe, una sub alta, în centrul fâşiei albastre.

Flamura navelor este reprezentată printr-o bucată de pânză în formă de triunghi isoscel alungit, cu proporţia de 1:10, pe care este imprimat tricolorul românesc.

Drapel de luptă. Model al forţelor aeriene

Drapel de luptă. Model al forţelor terestre

Drapel de luptă. Model al forţelor navale

Drapel de luptă. Model al SMG

Geacul românesc (1995-1998)

Geacul românesc actual

Flamura actuală

Pavilionul şefului Statului Major General

La începutul anilor 2000 au fost stabilite patru drapele de identificare a forţelor armate:

  • Drapelul Statului Major General este de culoare galben deschis. Pe o faţă prezintă stema SMG şi patru stele de aur, iar în colţuri însemnele SMG şi ale forţelor terestre, navale şi aeriene. Pe verso sunt reprezentaţi Sfinţii Ilie, Gheorghe şi Fecioara Maria.
  • Drapelul Statului Major al Forţelor Terestre este de culoare roşie. Pe o faţă prezintă stema SMFT şi patru stele de aur, iar în colţuri însemnele SMFT. Pe verso este reprezentat Sfântul Mucenic Gheorghe.
  • Drapelul Statului Major al Forţelor Aeriene este de culoare albastru deschis. Pe o faţă prezintă stema SMFA şi patru stele de aur, iar în colţuri însemnele SMFA. Pe verso este reprezentat Sfântul Ilie.
  • Drapelul Statului Major al Forţelor Navale este de culoare albastru marin. Pe o faţă prezintă stema SMFN şi patru stele de aur, iar în colţuri însemnele SMFN. Pe verso este reprezentată Fecioara Maria.

Drapelul Statului Major General

Drapelul Statului Major al Forţelor Terestre

Drapelul Statului Major al Forţelor Aeriene

Drapelul Statului Major al Forţelor Navale

 Mărcile navelor

Publicaţia „Album des pavillons nationaux et des marques distinctives” (2000) prezintă şi mărcile navelor militare. Acestea indică faptul că la bordul navei se găseşte un ofiţer comandor sau din conducere. Au aspectul unei flamuri albastru deschis, de proporţie 2:3, pe care se regăsesc o ancoră, drapelul românesc în canton şi un număr de stele de aur în cinci colţuri, potrivit rangului. Excepţie face marca unui comandor de unitate navală, ea neprezentând stele şi având o formă triunghiulară.

Şeful Statului Major al Forţelor Navale

Locţiitorul şefului Statului Major al Forţelor Navale

Comandor de flotă sau flotilă

Comandorul unei unităţi navale importante

Comandorul unei unităţi navale

 

Guvernul este singurul organism oficial care stabileşte zilele de doliu naţional, în care drapelul României se arborează în bernă.

Drapelele altor state pot fi arborate pe teritoriul României numai împreună cu drapelul naţional şi numai cu prilejul vizitelor cu caracter oficial de stat, al unor festivităţi şi reuniuni internaţionale, pe clădiri oficiale şi în locuri publice stabilite cu respectarea Legii nr. 75/1994. În acest caz, drapelul României ocupă locul de onoare, anume în centru, dacă numărul drapelelor este impar, sau la dextra drapelului împreună cu care ocupă centrul dacă numărul drapelelor este par. În acest caz, toate drapelele trebuie să aibă aceleaşi dimensiuni (dar nu în materie de proporţii, unde fiecare ţară îşi are reglementările sale).

Drapelul Uniunii Europene se arborează alături de drapelul României, la senestra celui din urmă.

Arborarea drapelului României la manifestările care se desfăşoară sub egida organizaţiilor internaţionale se face potrivit reglementărilor şi uzanţelor internaţionale.

Drapelul de luptă este scos din vitrină la solemnitatea prezentării sale, la festivitatea depunerii jurământului militar, la paradele trupelor şi revistele de front, la predarea sau luarea comenzii unităţii respective, la darea onorurilor militare în cadrul funeraliilor militare, sau în alte ocazii dacă se ordonă acest lucru.

Pavilionul navei trebuie ridicat zilnic la bastonul de la pupa la ora 08:00, iar în zilele de sărbătoare la ora 09:00. În cazul în care nava se află în mişcare, pavilionul rămâne arborat permanent la pic la catarg. De regulă, înălţarea pavilionului navei se realizează în prezenta întregului echipaj, ceea ce nu este cazul la coborâre, zilnic la ora apusului.

 Ziua Drapelului

Prin legea nr. 96 din 20 mai 1998, ziua de 26 iunie a fost proclamată drept Ziua drapelului naţional al României. În 1848, în această zi a fost emis Decretul nr. 1 al Guvernului Provizoriu al Ţării Româneşii, prin care tricolorul roşu-galben-albastru devenea Drapel Naţional.

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Ofiţeri, subofiţeri, caporali, şi soldaţi, juraţi să păstraţi cu onoare şi fără pată stegurile voastre, şi asfel veţi corespunde încrederii şi aşteptării ce am pus cu Ţara întreagă în oaste! Juraţi a le apăra în orice întâmplare ca un sânt depozit ce încredinţez bravurei şi patriotismului vostru!

„Să trăiască România!”

Extrase din Wikipedia,Enciclopedia libera.

19/01/2010 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: